De la povești băbești la narațiuni ideologice


Unora li se va părea ușor răutăcioasă prima parte din titlul acestei postări (ce ai, Dyo, împotriva babelor?!?), în colocvialismul său destul de incorect pentru urechiușele noastre moderne; cei ce au mai rătăcit un pic Scripturile pe dinaintea ochilor știu că ea este de găsit într-una dintre epistolele Pauline.[1]

Să ne fie clar însă faptul că prin ea, apostolul persifla un anume tip de poveste, nu de femeie vârstnică. Este acea poveste care circulă ușor, pe nesimțite, între oameni, deși nu știi de unde vine, nici încotro se îndreaptă, cine le-a dat drumul și de ce, cărui scop servesc ele pe pământ etc (se presupune că tocmai aceste femei aveau timpul și predispoziția necesare de a a le face să circule, asta e tot).

Astfel de povești răsăreau ca ciupercile după ploaie, într-un superb haos ideatic. Însemnau ceva, pentru o vreme, pentru anumiți oameni. Când Eminescu vorbea de acele abia înțelese, pline de înțelesuri povești ale inocenței, la cumpănă de vremuri între sacru și ideologic, el privea cu nostalgie înspre o lume care piere, simțindu-se prins în mrejele străine ale Lumii Noi.

Iar această nouă lume urma să umbrească – asemeni unei stafii, zic unii – istoria omenirii. De atunci, încoace nici poveștile nu mai sunt ce au fost. Cred că în aceste zile dacă apostolul Pavel ne-ar trimite o depeșă pastorală, el ne-ar îndemna să ne ferim nu de basme băbești, ci de poveștile meșteșugite de ideologi.

Căci în zilele noastre poveștile nu se mai spun, ci se construiesc cu migală.

S-ar putea ca o contribuție majoră la aceasta să o fi avut arta filmului. Prin însuși felul său de a transmite mesaje, paradigme, idei sau mărturii filmul ni se recomandă nu prin povestea în sine, ci prin felul în care este ea construită.

Dar oamenii nu construiesc castele de nisip doar de dragul valurilor ce vor veni peste ele. Oamenii construiesc lumi, guvernate de idei, în care diferite forțe își dispută legitimitatea și întâietatea. Prin asta, filmul se dovedește a fi și un mediu predispus la ideologic, la a servi unor interese anume, mai ales că el se face pe bani buni. Faptul că nu există prânz gratuit în acest univers este mai lesne de dovedit în lumea cinemaului decât, poate, în oricare alta.

Naziștii și comuniștii au fost conștienți de potențialul propagandistic al filmului și s-au folosit de el din plin. La fel o fac și autorii evanghelici de filme, la fel o face și industria americană (progresistă) de film. N-au nici o șansă în fața ispitei, îi înțeleg, așa cum îl înțeleg pe copilul care nu are nici o șansă în fața ciocolatei din fața sa.

Mijlocul este mesajul. Suntem robii conținutului pe care vrem să îl propovăduim, dar nu pentru că ne-a convins, nici pentru că am fi martori ai unei realități vrednice de a fi mărturisite, ci pentru că am fost prinși în laț. Am fost invitați la o cină, ne-am înfruptat cu lăcomie, suntem mulțumitori, dar acum e cazul să plătim, deși a fost „din partea casei”.

Astfel, pentru a reveni la povești, să recunoaștem faptul că în aceste zile orice poveste spusă poartă cu sine urmele mâinilor și amprenta gândirii celor ce au construit-o. Sunt povești muncite din greu, în cuvinte și în pixeli, în accente și în omisiuni.

Uitați-vă, de pildă, la exemplul lui George Floyd: spuneți-mi o poveste despre el, iar eu vă voi spune cine sunt arhitecții ei, cine au meșteșugit-o și cât trebuie să plătim pentru că i-am dat ascultare. Ne este zugrăvit fie ca un înger, fie ca un terchea-berchea, după caz. Depinde de ideologia slujită de poveste.

Din punctul meu de vedere, adevăratul impas nu stă doar în polarizarea acestor povești în jurul a două nuclee ideologice, în mod egal abjecte și mizerabile (asta ca să știți și amplasamentul meu în peisaj), ci în faptul că nu se mai poate spune cu adevărat povestea lui George Floyd. Nici unul dintre noi nu va ști vreodată cine a fost el. Mai mare lipsă de respect față de un om nici că se poate concepe, atât din partea celor ce i-au desenat aripi de înger, cât și din partea celor care încearcă să ne convingă că nu a fost un cetățean atât de bun al planetei.

Mi-e dor de poveștile de babe ostenite. Măcar acelea, în naivitatea lor arhaică, ne aduceau aminte de nevoia de a ieși în lume și de a intra în aventura căutării adevărului. Cele de azi nu ne mai invită la nimic; distrugerile și violențele, de o parte, denigrările penibile, de cealaltă, nu intră la socoteală, căci niciodată violența sau răutatea nu ne vor conduce înspre adevăr.

Să nu ne facem iluzii: vom culege ce vom semăna nu altceva. Tot pe undeva prin Biblie am găsit și asta.

[1] 1 Timotei 4:7

1 comentariu

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s