Între atâtea paradoxuri ale sacrului, mai încape și acesta: este surprinzător și programabil deopotrivă. Acest lucru, este lesne de înțeles, nu ne vine la îndemână. Nu-i putem noi pune ramă hierofaniei, ea fiind, prin însăși natura ei, deasupra pretențiilor noastre de arhivari și ispravnici.
Totuși, ne închinăm în anumite locuri, în moment bine precizate, în forme încetățenite și meșteșugite în timp. Actul de cult, va să zică, este fix, totuși într-o neobosită mișcare. Ratăm idea asta, ațintindu-ne privirea pe forme, uitând de faptul că ceea ce ne conduce până la urmă înspre o reală experiență a sacrului este participarea fiecăruia dintre noi la marea întâlnire (repet, participare, nu prezență).
De aceea, așezarea ”cultului fix” în antiteză cu cel spontan este nelegitimă, în orice context am încerca-o. Adunările evanghelice se petrec la ore bine stabilite dinainte, după formate destul de consacrate, cu așteptări precis conturate în privința scopurilor urmărite. Până și cele mai carismatice expresii ale închinării evanghelice sunt, pentru cel ce le înțelege, previzibile, înțepenite în niște asumări nenegociabile despre natura relației dintre om și Creatorul său.
Spontaneitatea liturgică este și ea un fel de accident premeditat (da, expresia unei confuzii terminologice sau, dacă vreți, un oximoron).
Încă din fragedă pruncie am învățat că opusul termenului ”fix” este cel de ”dinamic”. Deocamdată nu cunosc vreun demers dialectic care să arunce în derizoriu această paradigmă școlărească. Cred că ea încă ne poate ajuta să observăm că acest paradox nu face diferența – sau nu discriminează, ca să fim în ton cu vocabularul vremii – între liturghie și serviciu divin.
Mă rog, dacă tot se dorește construirea unui discurs disociativ, ar fi mai legitim să considerăm opusul ”cultului fix” ca fiind închinarea liberă în supunere față de Cristos. Știu, sună prea frumos pentru noi, trage termenii conceptualizării pe spuza noastră, dar acesta este accentul pe care l-am învățat încă din zorii asumării de către mine a mărturisirii evanghelice: sunt liber să mă închin Răscumpărătorului meu, în timp ce El fixează totul, loc, timp și mijloace.
Atunci, nu e vorba de spontaneitate, ci de libertate. Sau de oportunitate. Actul închinării evanghelice, care poate părea spontan celui din afară, că nu se aseamănă cel de data trecută, este profund înrădăcinat în istoria umblării creștinului cu Dumnezeu, zi de zi, pentru că întreaga sa viață îi este închinată Celui ce l-a răscumpărat.
Pentru că nu umblăm în cercuri, ci în linie dreaptă, nici o închinare a noastră nu seamănă cu cealaltă, chiar dacă este programată în același loc, la o oră similar, după același format etc. Căci țintim orizonturi, fiind străin și călători prin acest cerc tot mai strâmt …
Mai există o posibilitate de luat în seamă: ca antonimul liturghiei cimentate în cadre fixe să fie închinarea bazată pe un ”instinct” (desigur, unul presupus a fi duhovnicesc). În acest caz, ar fi fain dacă mi-ar putea dovedi cineva că există pe lumea asta măcar un mod de participare al omului în actul închinării – de orice fel ar fi acesta și oricui i s-ar adresa – care să excludă apelul la (măcar) un instinct, mai mult sau mai puțin primar …
dyo 