O calvină ideologică (8)


Nu se poate, ca [spațiu, că nu e loc de virgulă aici] calvinist în aceste zile să nu simți ironia dogmatică a discursului ideologic al zilei. Anume că, iată: el, cel ce spunea că omul este vinovat încă de la naștere,[1] din pricina celor făcute de înaintașii săi, fără ca el însuși să fi făcut ceva, este nevoit să plece capul în fața aceluiași tip discurs venit dintre apostolii noii umanități multicolore: te-ai născut alb, ești vinovat, ești defect, ești abject chiar fără să fi făcut nimic.

Cele două discursuri sunt lipsite de orice ambiguități. Este vorba de o depravare totală, iremediabilă, incurabilă. Se vorbește despre cancer, despre extirpare, despre metastaze. Omul alb se naște stricat într-un așa hal, încât nimeni nu îl mai poate repara.

Dezgustul lui Dumnezeu la vederea păcătosului – mai țineți minte ilustația cu păianjenul din predica lui Edwards? – este transferat acum, în toată splendoarea lui, în conștiința progresistă. Tot ce a fost alb (și tot ce mai este încă) trebuie fie distrus, fie acoperit bine cu un grund, pentru apoi să fie aplicată cu pensula o culoare bună.

Este un dezgust care scuză orice exces, dar care nu tolerează nici o nuanță critică. Exact ca [spațiu, din nou] calvinismul. Este diviziv, împarte lumea între „ai noștri” și „ăia”. Nu lasă loc între grupările de țărani angrenate în războiul de cucerire al căpiței celei mari și frumos mirositoare decât pentru furci și pentru topoare.

Soluția mântuirii pe care ne-o propun acum acești noi vestitori de rai – la care negreșit vom ajunge, dar numai după ce vom răbda pentru o vreme iadul ascuns încă într-o mulțime de detalii – este frapant de asemănătoare cu cea religioasă: pocăiește-te de pielea ta cea albă, ca de un păcat strămoșesc. Leapădă-te de ea, mărturisește-ți rușinea și disprețul pentru paloarea feței tale. Asta dacă ești femeie. Dacă ești bărbat, hm, despre ăștia ca tine Mântuitorul spunea că mai degrabă va trece o cămilă prin urechile acului…

Dar, stai, n-am terminat, mai există o asemănare: și aici funcționează alegerea inexplicabilă. Întocmai ca-n cele cinci petale, și aici starea de har se dăruie discreționar. De aceea, îi întălnim pe unii care se pocăiesc pentru porumbei greșit colorați scăpați din colivie cu trei decenii în urmă și care tot nu sunt iertați. Alții vor putea călca întrăchini până li se vor vineți picioarele și tot nu vor li se va imputa o vină, căci și aici, vezi bine, vorbim tot despre un fel de har. Nu-i după cine aleargă, așa zice și versetul, ci după bunul plac ai celor validează cohortele situate de partea dogmei cele bune, nemijlocit.

[1] Deși aluzia la filmul Wild Straberries, realizat de un Ingmat Bergman bine înfipt și el în tradiția reformată, este inevitabilă, vă rog ca de data asta să vă abțineți …

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s