Încrederea este o floare extrem de fragilă ce se veștejește imediat ce umbra îndoielii sau a vânzării o atinge, fie numai discret sau ca din greșeală. Îi cad, triste, petalele, una după alta, așternând în juru-i un covor de regrete. Apoi, briza despărțirii le împrăștie de nu mai știe nimeni ce a fost acolo. Rămâne, eternă, invincibilă, regală, nostalgia a ceea ce ar fi putut să fie dacă …
Ai încredere, zice americanul, dar verifică. Știe el ce zice; mai bine să lași floarea în îmbobocirea ei.
Căci, aflu azi dintr-o scenă ștearsă din Gladiator, nu ni se întâmplă nimic din ceea ce nu suntem înzestrați să ducem cu noi. Iar vorba asta nu se referea la provocările noastre, ale celor ce ne-am găsit inimile ofilite în jocul așteptărilor, ci chiar la cei ce risipesc încrederea. Și ei duc în spinare poverile pe care au fost pregătiți prin natura lor să le ducă.
Este testul propriei identificări, acela de a te recunoaște, pentru a ști apoi ce ai de făcut.
De sub această povară a petalelor împrăștiate pe Golgota unor relații atât de fragile nu au ieșit nici apostolii Domnului și nu vom ieși nici noi. Întrebarea, astfel, nu este dacă vom mai înflori vreodată, ci dacă a mai rămas un trup și, mai ales, o rădăcină.
Căci dacă rădăcina e acolo, încă mai e speranță pentru rodire.
dyo 