Ce vrem să vedem în filme și ce nu (14): Saving Private Ryan (1998)


Se spune despre el că ar fi unul dintre cele mai bune filme de război făcute vreodată. Nu comentez, pentru că nici în cazul filmelor nu se discută gusturile sau preferințele, fie și ele predominante între critici și iubitori de cinema.

O contrariantă pledoarie anti-război. Pe deoparte, războiul este un fel de iad, pe de alta, el scoate la lumină caractere care s-ar părea că nu pot fi puse în valoare altfel. Ca profesor, de pildă, ai putea ascunde în tine resurse ce vor fi irosite, prin nefolosire, în contextul unei vieți normale, în care cele mai mari probleme cu care te confrunți sunt elevii ce nu vor să învețe sau fondurile insuficiente pentru dotarea sălii de clasă. Un război însă, dacă știi cum să îl lupți, te poate transforma într-un erou.

Este și o problemă etică, tratată în stil spielbergian, despre ce merită făcut în război și ce nu. Sau, dacă vreți, pentru ce merită să își dea omul viața uneori, pentru ce o va pierde și ce va câștiga cu adevărat. Și așa mai departe …

SAU

Un discurs tipic „America First”. Povestea este flancată vizual de imaginea steagului american, fluturând cu grație într-un fade vizual îmbrăcat cu o beteală sonoră corespunzătoare. Întreaga operațiune a debarcării este o afacere americană; lipsesc referințele despre implicarea celorlalte națiuni (și au fost acolo, credeți-mă că știu: englezi, francezi, canadieni, australieni și chiar unități de luptă de afro-americani, încă segregate în acea vreme…).

De fapt, povestea este atât de americană, încât până și dușmanul este depersonalizat, adesea filmat fie din spate, fie din unghiuri care nu îi descoperă fața (cu câteva excepții notabile, precum cea a lunetistului sau a celui ce îl ucide pe Mellish). Este America însăși, în confruntare cu porțile locuinței morților. E de înțeles, așadar, și apelul la Scripturi: lunetistul bun își însoțește loviturile cu versete din Psalmi, fapt care îi explică și impresionantele-i reușite (își doboară dușmanul cu un glonț care trece prin luneta acestuia, mă lași?).

Secvențele în care veștile proaste sunt transmise mamei îndurerate, meșteșugit construite, prin materialul sonor folosit, paleta coloristică „old style” și ritmul de montaj, sunt menite a crea un sentiment de melancolie cu privire la niște vremuri ceva mai triste, însă mai pline de conținut. Alea care reclamă un again, știți voi … Vremurile când se murea pentru țară și era bine să fie așa. Iar prețul, oricât de mare și de dureros ar fi el, inspiră povești ce merită a fi spuse, alături de omagii aduse din inimi pioase. Ca orice preț plătit ideologic, el este pe deplin justificat. Ideologic, da, căci atunci când memoria este îmbrăcată în nostalgie, rezultatul nu poate fi decât un material ideologizat. Iar nostalgia istorică este întotdeauna un instrument ce slujește unui scop, nu un scop în sine.

De fapt, este apelul la o memorie de tip comemorativ, vizibil atât la început, cât și în final, și se dorește a fi pilduitor. De piatră să fii și să nu dai și tu onorul! Capitalul de emoție acumulat în tine pe parcursul a peste două ore de război, relatat sub auspiciile pretenției de realism, se va descărca cu evlavie într-o desăvârșită lacrimă de aducere aminte și recunoștință. Măcar atât putem și noi face, înainte de a ne întoarce la ale noastre: pereți, ecrane, distribuiri …   

Scena în care Generalul Goerge C. Marshall confruntă situația fraților Ryan este construită religios și propagandistic deopotrivă. Stil liturgic, hierofanii bine temperate, cu rostul de a produce simțiri vrednice de o credință pe măsură. Secvențele în care generalul citează din memorie fragmente dintr-o scrisoare a lui Abraham Lincoln ne amintesc de postura actorilor care recitau în epocă ode conducătorului iubit (ah, privirea aceea!).

Americanul care luptă pe pământul altcuiva. Aproape că nu mai contează unde o face, pentru că e de partea binelui. I se scuză chiar și excesele, cum ar fi executarea inamicilor care se predau. Probleme bărbătești, caucaziene și profund americane, care n-ar fi putut fi soluționate în altă parte: e vremea unei discuții între bărbați. Vorbe de duh rostite la momentul potrivit, ca să simți că nu te uiți degeaba. Și din nou steagul, așa cum se cuvine.

Filmul nu este despre salvarea lui Ryan, ci despre salvarea Americii. Din mâinile cui? Aici, depinde pe cine întrebi …

1 comentariu

  1. Superb. 🙂
    Nu ți-ai făcut o categorie pe blog care să le cuprindă pe toate aceste „ce vrem să vedem..etc”? Că nu găsesc și.. eu care mai reiau din trecut, că nu pot ține pasul mereu cu ce se scrie, și citesc din urmă, le găsesc cam greu ulterior.

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s