Dacă nu acum, atunci când?
Nu cred că se poate gândi o încununare mai potrivită a domniei lui Trump peste imaginarul politic al evanghelismului American (dar și al evanghelismelor conexe, precum cel mioritic) decât mineriada caucazienilor care au invadat Capitoliul ieri (6.01.2021) pentru a-și vizita aleșii la locul lor de muncă și a se poza în birourile dușmanilor de clasă cu picioarele așezate pe masa de lucru, fără a uita, desigur, la plecare, să achiziționeze și un suvenir (de exemplu, un pupitru pentru discursuri).
Cu doar câteva ore înainte urmăream un video în care Robert Jefress – un susținător înfocat al lui Trump, în ciuda faptului, zicea el în vremurile în care America era din nou măreață, că „nu este un băiat de altar” – vorbea cu candoare desăvărșită despre shimbarea inimilor oamenilor ca unică soluție de schimbare a lumii. Oh, ce frumoasă ironie! Iată-i pe acesti minunați trumpiști invadând cu prea-plinul inimilor lor chiar spațiul sacru al democrației americane!
Credeți că un individ de acest fel, care acum ne îmbie cu miresmele suave de scorțișoară ale credinței sale, ca și cum nu ne-ar fi stropșit niciodată până acum cu usturoiul puturos al ambițiilor sale politice, va recunoaște că a greșit? Alții de teapa lui? Ai noștri înflăcărați drept-credincioși? Neamțu, de pildă?
Dar nici nu am de gând să cer atât de mult. Mi-ar ajunge, chiar și în acest ceas extrem de târziu, un „până aici”. Un gest ca al lui Beethoven, de pildă, care a șters dedicația făcută lui Napoleon pentru Eroica, în clipa în care și-a dat seama cum stau lucrurile în privința corsicanului. Greșeala a fost consumată, asta e, dar ne-a rămas o capodoperă. Nu bag mâna în foc că vom rămâne cu ceva de valoare după pocăința unui creștin care l-a văzut pe Trump călare pe iapa Apocalipsei, dar tot merită să încercăm …
dyo 