De la iubire la panică nu este decât un singur Trump


De pe la începutul secolului XX, cu doar vreo câțiva ani înainte ca Lenin să cucerească Rusia, s-au găsit vreo câțiva deștepți care să evidențieze rolul relației de iubire dintre un conducător și mulțimea pe care acesta o controlează. Dacă de Gustave Le Bon sau William McDougall probabil că nu ați auzit, sunt convins că numele lui Sigmund Freud vă este mai la îndemână. Și mai sunt convins că intuiți direcția dinspre care a atacat el subiectul: influența libidoului asupra comportamentului conștient al individului.

Acum, când auzim de libido, unii dintre noi închidem televizoarele, fără a face un minim efort de înțelegere. Nu poate să fie de bine, nu? E adevărat că Freud și-a câștigat – pe cinstite – o reputație din pricina felului în care a propulsat sexualitatea umană în miezul cercetării psihicului uman; de asemenea, știm că o bună parte din teoria sa a fost infirmată ulterior, atât teoretic, cât și empiric (de pildă, au fost descoperite comunități umane în care Complexul lui Oedip lipsește cu desăvârșire). În general, antropologii și etnologii râd astăzi de teoriile sale despre comunitățile primitive, ca la lectura unor povești cu Feți Frumoși.

Revenind la libido, din perspectiva lui Freud lucrurile ar trebui să fie totuși simple: el este energia, încă necuantificabilă, a tendințelor din noi cauzate de iubire. [vezi nota de la final] Ah, din nou iubirea, numai ea. Cea care, zice creștinul, trebuie feliată corespunzător, ca să fie bine: eros, philia, storge și agape. Aia, ultima de pe listă, e bună, celelalte … mai puțin. Iar de prima, vai, mai bine să fugi cât vezi cu ochii. Numai că aceștia sunt termeni grecești, iar evreul habar nu avea de ei. Spuneți-mi, vă rog, despre ce iubire se vorbește în Cântarea Cântărilor. Exact.

Erosul lui Platon sau iubirea din 1 Corinteni 13? De ce „sau”? Nu cred că răstignirea conceptului de iubire pe direcții atent delimitate conceptual, a ajutat într-un mod grozav creștinismul, în reflecția telogică sau în mărturisire. Dar nu am timp acum pentru detalii, vor reveni asupra ideii într-o ocazie ulterioară.  

Ne place sau nu conceptul freudian de libido, credem că putem să admitem că aici a nimerit-o: este iubirea, într-una din inepuizabilele ei forme, ingredientul care explică puterea de care atâți lideri s-au bucurat în fața maselor pe care le-au condus. Ea descătușează energii suficient de puternice pentru a suspenda la nivel de individ raționamente, principii și motivații. Ea explică ceea ce noi numim azi, într-un mod mai degrabă colocvial, spiritul de turmă. De ce uită oamenii, atunci când acționează ca parte a unui grup, de interesul lor personal? De ce nu își mai pun cu aceeași seriozitate probleme morale? De ce nu le mai este frică? De ce își pierd capacitatea de discernere? De ce nu mai evaluază critic prestațiile conducătorului lor și sunt gata să îi scuze / explice / legitimeze orice derapaj?

Răspunsul este brutal de simplu: pentru că – iar acesta este zicerea mea, nu a lui Freud (aveți grijă cum o preluați) – iubirea este un lucru foarte mare.

Mustafa Kemal Atatürk, Corneliu Zelea Codreanu, Adolf Hitler, Che Guevara, Adrian Păunescu, António Agostinho Neto, Ion Iliescu, Gregorian Bivolaru, Emil Constantinescu, iar acum, cu voia dumneavoastă, Donald Trump.

Sunt (doar) câteva exemple. Toți aceștia s-au bucurat de energiile tainice ale iubirii pe care au revărsat-o nediscreționar peste supușii lor. Conducătorul ne iubește pe toți, în mod egal. Este o premisă esențială existenței spiritului de turmă. Din ea rezultă și reciproca: iubirea membrilor turmei pentru conducător, transformat în ideal. Prin idealizare se asigură „curățirea” obiectului iubirii, conducătorul, de impuritățile inerente omeniei sale. Tot prin idealizare, conducătorul este privit prin lentile simbolice și devine, după caz și după nevoi, Tătucul, Căpitanul, Gurul, Cirus

Așa funcționează armata, ca grup creat artificial. Freud zice că și biserica funcționează tot în acest fel, dar recunoaște unele deosebiri (de pildă, biserica are un conducător care nu mai este prezent în sens fizic între cei pe care îi conduce, Isus Hristos, și, cu adevărat interesant, ea este un exemplu deosebit de mulțime în care se manifestă o identificare a supusului cu conducătorul – de fapt, credincioșii știu că este o dublă identificare, pentru că funcționează în ambele sensuri).

Așa funcționează și unele secte, partide politice, comunități ideologice, găști.

Toate sunt bune și frumoase, atât timp cât legătura este funcțională. Mă rog, Freud sugerează că există asemănări (îngrijorătoare?) între această stare de îndrăgostire și hipnoză, manifestată în special prin cedarea controlului și renunțarea la unele prerogative individuale. Spiritul critic, siguranța personală, interesul imediat, dar mai ales cel pe termen lung, și uneori chiar intime aspirații și porniri pot fi supuse de către individ, de bună voie, unei agende comune, cea a mulțimii, și încapsulate în imaginea conducătorului iubit, care se identifică cu numitorul comun al tuturor acelor realități individuale.

Dar dacă această relație se frânge?

Gândiți-vă la ce se întâmplă pe un câmp de bătălie atunci când comandantul este ucis. Sau atunci când, cuprins de frică, o ia la fugă. Se instaurează panica. Legăturile se rup, nu mai avem o mulțime, apar fragmentările. Scapă cine poate. Indivizii recuperează ceea ce au cedat până în acele momente grupului, pentru a se întoarce în matricea decizională proprie. Acest fapt, evident în cazul mulțimilor fără conducător (amintiți-vă de comportamentele celor prinși în dezastrul de la Colectiv), poate fi documentat în momentele imediat ulterioare pierderii, fizice sau simbolice, a liderului, indiferent de câmpul de bătălie ce găzduiește un astfel de eveniment.

Freud susține că panica este cauzată de pierderea legăturii libidinale dintre conducător și grup, nu invers. Aceasta este ordinea lucrurilor. Panica se crează în acel vacuum lăsat de dispariția iubirii față de conducător, când abandonul facultăților personale amintite mai sus este resimțit ca fragilitate și inadecvare în fața pericolului. Intensitatea ei este maximă în primele momente, apoi, în timp, pe măsură ce va scădea, va produce și alte efecte. Reculul resimțit în urma acelei descătușări poate cauza reacții surprinzătoare, atât la nivel individual, cât și colectiv (în general, după consumarea pericolului, vorbim de stări pasive, contradictorii: negare, apatie, resemnare). Personal, eu cred că un astfel de recul explică înfrângerea zdrobitoare a dreptei românești la alegerile din anul 2000, realizată pe fondul panicii produse de abdicarea lui Emil Constantinescu (căruia, la Alba Iulia, în 1996, mulțimea îi striga într-un tulburător unison „Te iubim!”).

Iar acum … Trump. Nimic surprinzător, nici în ceea ce i se întâmplă lui, nici în reacțiile maselor (căci deja s-a produs o fragmentare, așa că vorbim de mai multe). Urmăriți, de pildă, marșul Save America din 6 ianuarie, încă accesibil pe atât de părtinitorul Facebook. E(ra) multă iubire acolo. De mult nu am mai auzit niște discursuri atât de deșănțate în extravaganța lor libidinală.

Urmăriți apoi incoerența reacțiilor fanilor lui Trump de după evenimentele de la Capitoliu. Există persoane – nu dau nume: sunt importante! – care și-au pierdut capacitatea de a produce niște răspunsuri coerente și consecvente (despre logică, ce să mai vorbim). Acesta este un efect al panicii. Există chiar și treceri în extrema cealaltă a paletei de simțiri cu privire la Conducător: după discursurile în care a încercat calmarea spiritelor celor care au invadat Capitoliul, unii îl acuză pe Trump de trădare.

În rândurile creștinilor care l-au susținut sau îl mai susțin pe Trump observ această descătușare de ostilitate împotriva adversarilor lui (Biden, media, democrații etc) sau chiar a neutrilor, un comportament aflat într-o flagrantă opoziție față de porunca iubirii primite de la Mântuitorul nostru. Nu căutați explicații teologice pentru asta, ele țin de un alt domeniu, de cel al urmașilor lui Freud.

Fără a părăsi neapărat spațiul lumii creștine, în special de sorginte evanghelică, suspectez și faptul că refugiul pe care unii adepți ai lui Trump l-au aflat într-un fel de univers paralel, în care el a câștigat alegerile, este și el un efect al panicii în fața prăbușirii unei lumi, cea în care omul își dorește atât de mult să trăiască, încât ar face orice, chiar orice, pentru a o căpăta înapoi.  

Oh, și câte din acestea vom mai vedea! Sunt convins că tătucul Freud s-ar fi perpelit de plăcere dacă le-ar fi fost martor. În lipsă, ne rămâne doar uimirea de a constata că, iată, încă suntem atât de predictibili în omenia noastră. Fapt valabil atât pentru cei ce i-au suflat credință Înaripatului cu apucături de codoș, cât și în cazul celor care cred că acum se pune cu adevărat trenulețul pe șine. Da, poate că așa este, suntem pe șine, trenul prinde viteză, numai că am intrat în tunel, iar acum vedem o luminiță care se apropie repejor de noi, șuierând …

(Fotografia aparține lui Luis Quintero, https://www.pexels.com/photo/grayscale-photography-of-people-raising-hands-2014775/)

Notă: Toate referințele cu privire la Freud sunt preluate din cartea sa Psihologia colectivă și analiza Eului, Editura Cartex – 2019.

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s