Nu știm să iubim? Nici cu ura nu stăm mai bine


Priviți chipurile marilor creștini: sunt chipuri de oameni care știu să urască mult.

(Nietzsche)

Cu câteva zile în urmă reflectam asupra faptului că sunt ideologiile cele care scot la lumină din noi lupii răutății. Nu știam ce vorbesc, iertați-mă. Nu că n-ar fi adevărat – ce am scris am scris – , dar cred că ar fi păcat să uităm rădăcina problemei cea vechi, traince și vârtos înțepenite în pământul sterp al omeniei noastre.

Neintenționat, Nietzsche rostea un adevăr, deși sunt convins că avea altceva în minte atunci. Orice sfânt este dator pe această lume să împlinească nu doar porunca iubirii, ci și sfânta și nu mai de el știuta chemare la ură. O ură desăvârșită, ca cea a lui David (Psalm 139), numai că orientată spre acei vrășmași ai Domnului pe care îi hrănim la sân, pe ascuns, cu o vinovată grijă, amestecată cu rușine și cu scârbă.

 „Căci nu știu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc. […]  

Găsesc dar în mine legea aceasta: cînd vreau să fac binele, răul este lipit de mine.” 

(Apostolul Pavel)

Cred că nu citim bine aceste cuvine. Cred că le analizăm, le disecăm din unghiuri diferite, pe predicăm, le folosim în creionarea diverselor dogme, de care ne ținem cu strășnicie, dar nu citim bine.

Sau, haideți să ajungem la un compromis: cred că nu citim tot.

Iar acum, după atâtea nume de oameni mari care au gândit lucruri sfinte și frumoase și care acum cad în dizgrația unor reprobabile patimi, abuzuri și duplicități, nu poți să nu te întrebi de ce va fi scris Apostolul Pavel aceste cuvinte. Poate că o făcea din pricina propriului țepuș, a unui cancer care îi măcina lui însuși măruntaiele. Nu știm dacă așa stau lucrurile, e adevărat, dar cred că este fascinant și îngrozitor deopotrivă să te gândești că în aceste cuvinte întâlnim, printre altele, strecurată nu fără o anume discreție, însă cu disperare („O, nenorocitul de mine!”), o spovedanie.

Iată o realitate teologică care ar putea cu adevărat să ne scuture din temelii, nouă, marilor bărbați ai credinței, infatuarea creștinească! Nu știm ce facem, iar răul este lipit de noi. Oricât de sus am fi cocoțați în percepția oițelor care se adapă cu fiecare picătură izvorâtă din harul ce ni s-a dat, și pe care, pentru că am ascultat de Domnul, îl distribuim cu generozitate celor mai puțin fericiți decât noi, de fapt, suntem datori să ne recunoaștem, măcar în oglindă, haitele de lupi cărora le-am îngăduit să-și facă voia în acele desișuri de nimeni cunoscute ale conștiinței.

Până nu se descoperă ceea ce este cu adevărat toxic în viețile noastre, chiar și prin în lumina unor mărturisiri atât de disperate și puțin aducătoare de uplifting, creștinismul pe care îl pretindem nu depășește stadiul de opiu, și acela pentru un popor tot mai mic și mai îmbătat de fantasmagorii politico-ideologice.

Iar faptul cu adevărat trist este că nu ne oglindim în aceste cuvinte. Îi mulțumim lui Dumnezeu că nu suntem ca acești oameni despre care auzim atâtea grozăvii. Despre noi nu se aud astfel de lucruri, știm să ne păzim de ele. Iar peste Oglinda aceea am pus o pânză neagră pentru o vreme. Ca la morți.

(Photo by Emre Can from Pexels)

Publicitate

1 comentariu

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s