Un oximoron al veacului nostru: hermeneutică creatoare


Oare ce rezultă în urma unui proces interpretativ pretins a fi prin excelență obiectiv? Mă refer aici la un demers presupus a fi nealterat de contextul în care are loc contactul cu obiectul interpretării, de ceea ce recunoaștem îndeobște ca experiență, participare, trăire. Putem admite că orice contact pe care îl avem cu un discurs, indiferent de natura lui, este o experiență, presupune un anume angajament al interpretului, o poziționare, și este, cum să vă spun, parte din viață. Cât de mult contează acest aspect?

Nu toți hermeneuții recunosc importanța actului propriu-zis al apropierii în interpretare. Încă mai întâlnim oameni care cred în posibilitatea de a aplica hermeneutici obiective discursurilor înconjurătoare sau care, pe de altă parte, se plâng de subiectivitatea unor produse interpretative. Există și cealaltă extremă, mai apropiată spiritului post-modernist, în care subiectivismul este postulat ca mediu vital al unei culturi a interpretării. Suntem tentați să teoretizăm un antagonism aici, să adoptăm poziții partizane, să alegem variant considerată „mai bună” sau să ne resemnăm în fața unei realități neîndurătoare prin favorizarea „răului mai mic”.

Suntem subiectivi sau obiectivi în hermeneuticile noastre?

Din această dilemă, aparent insurmontabilă, există totuși niște ieșiri, cum ar fi cea care pleacă de la recunoașterea faptului că hermeneutica este prin excelență un act creator. Mergem pe o sinteză, poate chiar pe o sinergie a faptelor, vorba unui personaj nemuritor al istoriei noastre recente. Pe deoparte, dimensiunea obiectivă îi asigură autonomia necesară: avem de-a face cu un produs care deși este un fel de sequel al celui interpretat, vine de departe, din zona incontestabilă a obiectelor, a principiilor imuabile, a relațiilor structurale sau de cauzalitate care se pot stabili între mijloacele folosite. Pe de altă parte, prin implicarea interpretului, cu rațiune, cu voință și cu simțire, actul interpretării capătă noi valențe, călit în cuptorul trăirii, iar rezultatul poate fi recunoscut ca creație.

Timpul hermeneutic nu este suspendat în afara sferei viețuirii. Acest lucru este cu atât mai important de înțeles, cu cât realizăm că orice act interpretative este fie instinctiv, fie angajant. Interpretăm o mulțime de discursuri așa cum respirăm. E un comportament ce ne definește, în omenia noastră; asemeni lui Adam, cel prin fața ochilor căruia treceau animalele, spre a le interpreta, și noi atribuim, descoperim, numim și sistematizăm înțelesuri pentru toate cele ce ne sunt așternute înaintea simțurilor.

Ocazional, alegem să interpretăm niște discursuri anume. Astfel  ne angajăm în mod conștient și deliberat într-o aventură a înțelegerii; se întâmplă, de regulă, atunci când plătim biletul pentru a asista la un anume concert, când ne propunem să vedem un film nu doar pentru a ne distra sau ne așezăm în fața unui text pentru a afla ce a vrut să spună autorul (presupunând că această întrebare are sens pentru interpret, în condițiile în care o mulțime de autori, începând cu Însuși Dumnezeu, au fost decretați morți de către unii înțelepți ai veacului).   

Oricum am privi-o, știința asta nu poate fi deparazitată de trăire, de viața însăși. Hermeneutica nu este matematică (de altfel, nici chiar matematicile nu își permit să excludă trăirile visătorilor cu rigla și compasul în mâini). Fizicienii au ajuns la înțelegerea faptului că un observator poate fi parte a observării fenomenului studiat, iar influența sa asupra rezultatului nu este neglijabilă. Noi ce mai așteptăm?

Dacă acest lucru este mai dificil de observat în hermeneutica textelor, atunci când ne apropiem de arte înțelegem mai bine ce se întâmplă de fapt. Cum privim o pictură? Cum înțelegem o piesă muzicală? Dar un film? Simplu: tehnic și participativ, prin analiză, totuși în virtutea unei experiențe, investigativ și creativ, obiectiv și subiectiv.

Urmăriți, de pildă, prezentarea unei piese muzicale realizată de Leonard Bernstein, în care îl citești, deopotrivă, pe specialist și pe iubitorul de muzică. Fiecare astfel de clip al maestrului este în sine o ilustrație a conceptului, care l-a pasionat și pe Eliade odinioară, de hermeneutică creatoare.

Are cineva curajul să pună în negoț astfel de gânduri în discuția despre hermeneutica biblică? O fi ea subiectivă? Brrr, poate că totuși e obiectivă? Oh, dar ce ziceți de creatoare?

E primăvară, dar parcă s-a lăsat frigul, nu credeți …

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s