Bombă cu ceas (dar fără fir roșu)


Tic!

Nu există o mai mare plăcere pe lume și, în același timp, una mai puțin mărturisită și recunoscută decât să îți așterni perna pentru dulcele somn pe o bombă cu ceas. Haideți să recunoaștem: ticăitul ei nu ne deranjează, după cum nu ne deranjează – iar acest detaliu este extrem de important – nici faptul că nu putem vedea acel ceas. De aici izvorăște acea voluptoasă renunțare la control și planificare; știi că acel ticăit nu e veșnic, că cel ce a creat bomba a programat-o să explodeze într-un moment anume, afișat pe un ecran, dar nu știi când se va întâmpla asta. Poate că va fi peste un an, peste doi, sau poate chiar în timp ce citești aceste rânduri, înainte ca genele tale ostenite după vânturarea atâtor pereți să apuce măcar a-și găsi odihna în amurg.

Nu există vise mai dulci decât cele trăite în așternutul incertitudinii cu privire la dezastrul capital ce va să vină negreșit, când nici nu gândiți. Vă desfid să găsiți voi ceva mai fascinant și mai înfricoșător.

Tac!

Nu vorbim niciodată despre ea, ne e de ajuns să știm că există. Nici măcar după explozie nu o pomenim; în acele momente suntem preocupați cu distribuirile imaginilor zilei, facem comparații, cât de tare a bubuit, ce pagube a provocat, câte victime vor umfla statisticile zilei. Bombele cu ceas există, însă o conspirație tacită face ca despre asta să nu vorbească nimeni, niciodată, în afară de câte un blogger aiurit, a cărui bombă – spre disperarea lui – a încetat să ticăie (dar asta nu înseamnă că nu există: vă dați seama ce înfricoșătoare senzație?).

Tic!

Sună ca un clișeu, știu, dar vă reamintesc că frumusețea (sau hidoșenia) unei bombe stă în însăși explozia pe care o produce. Nu știu cum să vă spun cum sunt bombele astea noastre, dacă sunt frumoase sau urâte. Pentru noi oricum nu contează, căci atunci când vor exploda de sub perna noastră, ele ne vor oferi, preț de câteva milisecunde, eternitatea.

Tac!

Paradoxal, toate bubuiturile pe care le auzim prin vecini ne sperie, ne cutremură până în măduvă. Vai, cum poate cineva să trăiscă astfel? Era doar o chestiune de timp. Dar de bomba pitită sub perna noastră … de ea să nu se atingă nimeni. Despre ea nu vorbim. Faptul că există și că e a noastră, ne e suficient. Ne-am plictisi de moarte să știm că ne-am pus în așternut fără incertitudinea iminentei deflagrații. Poate că ne vom trezi  mâine dimineață și o vom lua de la capăt. Sau poate că …

Boom!

Nu știu cum se face, trebuie să fie o minune, altfel nu pricep: de fiecare dată după o astfel de explozie, deși totul este distur în jur, perna rămâne intactă.

Somn ușor!

Tic …  

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s