Cinepastilă ideologică (38) – Don`t Look Up (2021)


Cu greu se poate găsi un exemplu mai edificator pentru ideea că relația cinefilului cu filmul excede în dimensiuni, mijloace și implicații experiența propriu-zisă a vizionăriii decât acest învrăjbitor Don`t Look Up. Practic, chiar și fără să fi urmărit cu atenție dezbaterile din media, mi-a fost imposibil să mă debarasez la propria-mi vizonare de prejudecățile și așteptările create în mine deja, cu atât mai mult cu cât, din motive obiective, am fost nevoit să amân acest prilej până acum, la spartul târgului.

E un film îmbrăcat în straie ideologice pestrițe, despre toate câte ne dor în aceste zile apocaliptice: schimbări climatice, puteri corupte, capitalism, idolatrizarea celebrităților, radicalizarea politică și, cu voia dumneavoastră, pandemia, împreună cu urgiile aferente, vaccinare, distanțare șamd. Să pui deoparte toate astea și să evaluezi doar filmul? Nu e cazul, tigaia e mult prea încinsă.  

Simptomatic îmi pare, în acest sens, aplecarea majorității celor ce l-au comentat pe semnificații, valori, poziționări ideologice și mesaje. În afară de cei care au raportat cât au rezistat în fața ecranului, puțini au mărturisit ce au simțit în timpul vizionării; contabilizez câteva senzații de plictiseală (cu care empatizez, pentru că le-am avut și eu) și discrete întindere de membre inferioare / posterioare în semn de relaxare, venite din partea celor care au simțit că „putea fi mai rău, dar nu a fost”.

De fapt, Don`t Look Up este acel tip de film care contează mai mult datorită prejudecăților și amintirilor care ne însoțesc în dezbaterile de pe rețele și mult  puțin din cauză că ne-a oferit ceva deosebit în timpul vizionării. Comedie? Am râs destul de puțin, ușor condescendent. Nici măcar unul dintre actori nu convinge pe nișă; lipsește un lider sclipitor care să condimenteze atmosfera. Satiră? Oh, dar e plină rețeaua de puneri la punct ale metehnelor politico-ideologice de tot felul: nu mi-a produs nici un bob de satisfacție. SF, ziceți? Nici pentru o clipă măcar nu m-am simțit mai în actualitate, în lumea noastră. Lipsește acea senzație de eliberare din cotidian, de proiecție într-un viitor a cărui plauzibilitate să nu conteze (nu a fost cazul cu Idiocracy, proiectat într-un viitor suficient de îndepărat pentru nu fi luat în serios – nu că ar fi meritat, ca film).

Din perspectiva genului, v-aș putea argumenta faptul că s-a intenționat un amestec cât mai năucitor, numai bun pentru a-i fixa pop-cornul în gât celui care crede că e rostul de distracție aici. Nu mă refer  doar la alternanța momentelor dramatice și satirice sau la amestecul de clișee și motive de gen. Până și genericul filmului, prin grafica folosită, ne pregătește mental pentru ceea ce va fi un mix de (dis)proporții, trimiteri (sau „omagii”, cum sunt ele numite de cineaști), coduri vizuale și sonore (de la Wu-Tang Clan la Four Tops și de la Bon Iver la The Agents). Stilul de filmare, tonurile folosite și montajul contribuie și ele la „năucire”, prin alternanțe uneori parcă aleatorii de secvențe contrastante.

Acest mix este livrat la pachet și cu unele surprize. Pentru că ele au fost suficient de consistente ca să trec cu vederea nu puținele fragmente predictibile și chiar agenda sa (este un film cu bătaie pe climă, să fie clar). Una dintre surprize a avut de-a face cu stridenta omisiune a religiei de la festinul sarcasmelor. O alta, stă în ideea sa creștinească, prezentă în special în a doua parte a filmului: ni s-a dat o lume, ca s-o îngrijim și să ne bucurăm de ea, iar noi, în loc să fim mulțumitori, i-am tras un șut în cur, cu șpițul, cu toată patima de care suntem capabili, iar acum privim cu mâna la frunte cum se prăpădește în depărtări. După care ne vom vedea de viețile noastre, nu știu cum, dar nici nu contează

Asta este ceea ce cred eu că deranjează cu adevărat la un film precum Don`t Look Up. Nu se pune în discuție calitatea sa artisitică, de altfel discutabilă, dar despre care puțini pot vorbi în cunoștință de cauză, cât faptul că niște netăiați împrejur de la Hollywood au putut pune pe ecran o astfel de lozincă, una bună de o predică în trei puncte, anume aceea că obiectele sunt cele ce ne fură mințile și ne aruncă pradă ideologiilor. Make no mistake, ideologiile nu ne inflamează mințile din pricina frumuseții lor, ci pentru că ne oferă exteriorități apetisante: simboluri ale puterii, vremelnice ocazii de exercitare a autorității peste domenii mult râvnite, importanță, fericire, plăcere, satisfacția unei poziționări mai proeminente decât cea a aproapelui în organigrama viețuirii de turmă, posibilitatea de pătrunde într-o nomenclatură, șansa de a emana comportamente virtuoase șamd. 

Obiectele care nu ne mai slujesc, nu mai sunt instrumente, nici mijloace spre scopuri ce au ca finalitate restaurarea și zidirea unor suflete, iar asta pentru că le-am devenit robi: noi suntem cei ce punem în negoț tot ce avem mai de preț, ne sacrificăm viețile, familiile, visele, ne risipim darurile și îndemânările cu multă trudă dobândite și  ne punem chezași destinele pentru o licărire a efemerității lor. Atunci când le vezi plutind prin hău, ca în finalul filmului, ești izbit de realitatea aceasta a efemerului, ce nu se poate defini decât prin trăire, prin rememorare a trecutului, prin iubirea din prezent și prin speranța pentru cele ce vor veni.

Căci nu e potrivit să numim efemer pur și simplu ceea ce nu e veșnic, oh, nu. Nu este o problemă de durată. O cină luată cu oameni dragi se săvârșește repede, în mod sigur mai repede decât expiră garanția unui iPhone. În termenii efemerității, însă, timpul trăit în relație cu cei din jur, cu Dumnezeu este infinit superior celui pe care ni-l oferă prezența oricărui obiect, oricât de prețios ar fi el. Prin memorie, prin iubire, prin speranță.

Dar ne-am lăsat furați de obiecte, orbiți de spoiala lor. Însă toate vor arde odată cu trosnet. Ca-n Biblie.

Din această orbire, nici o lumină – a adevărului, a științei, a faptelor concrete, a rațiunii, ziceți voi altele – nu ne mai trezește. Bem, mâncăm, ne însurăm, dar suntem la fel de vii precum cei din vremea lui Noe. Pentru că ați adus vorba, Dumnezeu nu a omorât pe nimeni prin Potop, El doar a oficiat un serviciu de înmormântare. În Don`t Look Up se repetă istoria, însă …

… cu o diferență majoră: cei ce ați răbdat genericul final, ați văzut și ultima secvență, cea post-generic. Ea face trimitere la scena din finalul filmului Godzilla (1998), când tot așa, dintre dărâmături, ieșea la lumină un supraviețuitor, ușor dezorientat, făcându-și auzită vocea. În Godzilla, scena era menită, pe deoparte, să ne sugereze că de astfel de belele nu se scapă chiar atât de ușor, nici măcar după ce ai pus la pământ un oraș ca New Yorkul și ai bombardat Madison Square Garden, iar pe de alta, să lase loc pentru o eventuală continure. În cazul lui  Don`t Look Up, în schimb, nu cred că se pune problema unui sequel (dar nu bag mâna în foc). Suntem însă martori ai unei realități similare: problema nu a fost rezolvată.    

Nimic din ce ne prezintă filmul despre acest fiu al Președintei Satelor Unite nu îl califică pentru rolul de Noe. Lăsați orice speranță voi, cei ce priviți aici.

După cum și cealaltă aluzie biblică, a Edenului, în care niște Adami și Eve goi pușcă încep să descopere un cer nou și un pământ nou, nu face decât să răsucească și mai mult cuțitul în rana mândriei noastre de drept-privitori ai poveștii. Le-am avut pe toate, așa ni se părea. Dacă le-am pierdut, nu-i nimc, raiul – planul B, în caz că dăm greș cu consumerismul și cu politica – ne este la îndemână, fie și numai în imaginație. Dați-i pace, oameni buni!

Priviți în sus, dar și în jurul vostru. Priviți unde vă poftește inimioara. Numai să o faceți cu ochii voștri.  

Sau mai bine întoarceți-vă la momentul de har de la masa recunoștinței, cu acea rugăciune rostită de un personaj ce nu părea să merite doi bani atenție.

„Părinte drag și atotputernic Creator

Cerem harul Tău în această seară, în ciuda mândriei noastre.

Iertarea Ta, în ciuda îndoielii.

Mai presus de toate, Doamne…

Ne rugăm ca dragostea Ta

Să ne liniștească în aceste vremuri tulburi.

Și să facem față oricărei încercări ce va veni prin voia Ta

Cu curaj și cu inimile deschise ale acceptării.”

Amin

1 comentariu

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s