Există moarte după viață?

Lista asta este un dat ontologic pur. Lista e viața. În jurul ei e numai abis.

Despre cea a prietenilor vorbesc, nu vă gândiți la altele. Ce ne-am face fără ea? Cum am mai putea simți că existăm? Invalidarea prezenței noastre prin click-uri sau atingeri duioase ale touchscreen-ului se resimte, în adevăr, ca un abis al ființării. Atât timp cât am cont pe Internet, nu contează pe ce server, exist.

Ne-am obișnuit atât de mult cu peisajul cărărilor bătătorite zi după zi (postări, distribuiri, meme-uri, emoticons), fără contenire, încât asociem absența lor cu neființa, cu inexistența. Ritmul activităților de pe perete este un semn clinic, asemeni pulsului; încă nu s-a pus la punct un protocol de constatare a decesului virtual. Paginile, urmele, prăjiturelele și toate cele pătimite pe pânza de păianjen a fabricii de hyper-realitate ne supraviețuiesc. În timp ce inima ta și-a mântuit ultima bătaie, peretele rețelei încă îți promovează zâmbetul pe ecranele lumii.

Iar calitatea vieții fiecărui utilizator este evaluată și monitorizată prin instrumente analytics tot mai sofisticate. Dacă priviți acele grafice, ele nu diferă de cele pe care ni le dau aparatele de monitorizare a activității cardiace. Rostul lor este să ne spună că suntem vii, că încă lăsăm urme în jurul nostru.[1] Nu vă faceți iluzii: toate clickurile pe care le dați lasă umbre pe maidanul digital. Absența umbrelor unei persoane înseamnă, și aici, absența acelei persoane. Cine nu face umbră pământului – cu rost sau fără rost, nu contează – nu există.

De aceea, tăcerea pe Internet nu este o opțiune. S-a instaurat o dictatură a comunicării: indiferent dacă avem sau nu ce să ne spunem trebuie să comunicăm. Altfel … nu existăm. Ceea ce nu este neapărat rău; înseamnă că unii dintre noi încă ne putem fofila, fără să fim observați, deoparte, ca să respirăm, să contemplăm și, uneori, chiar să ne oprim pentru a ști, nu ști ce, ceva anume, cum ar fi faptul că Dumnezeu este, ca-n vremurile de odinioară. Teamă mi-e că se vor prinde și de asta, că vor ne vor da pe față șiretlicul. Nu oricine poate să tacă. Tăcerea costă, e un lux. Evazioniștii și contrabandiștii vor fi aspru pedepsiți. Vor da socoteală pentru fiecare vorbă nerostită. Grozav lucru, de asta să nu se îndoiască nimeni.

[1] S-a dus vremea în care urmele noastre rămâneau în spate, datorită liniarității convențiilor pe care le foloseam pentru a ne pricepe viețile. Internetul ne poate facilita posibilitatea de a lăsa urme prin locuri prin care încă nu am pășit …

Reclame

Pribegii prin Evia (2) – Pantermos Beach

Pribegii prin Evia (2) – Pantermos Beach

Situată pe coasta de nord a insulei Evia, la vreo câțiva kilometri de Agiokampos, plaja Pantermos ne-a plăcut în special datorită faptului că era cam golașă, așa că ne-am putut desfășura în voie talentele, în apă, pe uscat, în aer. E adevărat, se merge vreo 5 km pe un drum de țară, dar ce contează? Apa e caldă, liniștită, plaja de asemenea. Câțiva camperi (ilegali, firește) la intrare, o plajă amenajată, în cealată extremitate: noi ne-am așezat la mijloc. Restul e poveste …

… cu yutuburi, na!

… și cu din astea:

engri bărds

Demult, în pom, pe o cracă foarte îndepărtată …

Vântul bate, frunzele foșnesc, copacul crește.

Pe una dintre crengi, zarvă mare: un cârd micuț și vesel colorat, însă extrem de vocal, cere să fie bătute cuie în creangă. Cică ar fi mai bine așa și toată lumea ar putea să se așeze mai confortabil pe cracă. Fiecare păsărică s-ar putea bucura de cuiul său. În plus, acesta este și un element de progres. Majoritatea celorlalte crengi și-au bătut cuie și le merge foarte bine, toată lumea este fericită. Nu se poate ca tocmai noi să fim cei mai înapoiați! Doar trăim în același copac, nu?

Pe de altă parte, cârdul cel mare, alcătuit din zburătoare cu un penaj ceva mai omogen și oarecum fad, nu prea dă semne că ar agrea această idee. Dimpotrivă. „Neam de neamul nostru n-a bătut până acum un cui în craca asta!” Există și teama că nu se vor opri aici, că vor dori să fixeze și frunze în aceste cuie. S-a întâmplat pe alte crengi, iar acum nu le mai deosebești frunzișul, nu mai știi dacă este artificial sau natural. Să păstrăm frunzele așa cum sunt!

Cam ăsta e fondul problemei. Se luptă din greu, se lasă cu pene fluturate în vânt și se aruncă  în toate direcțiile cu găinațuri consistente. Dinspre alte crengi, cele mai sus, se arată cu aripa și se aud ciripituri: „Până când veți rămâne în starea asta?” Din lumea lor, toate se văd așa cum trebuie. Absența cuielor este strigătoare la cer: cum vor putea păsăricile mai mici să stea în siguranță? „Dar până acum, cum au stat, hm?” răspund cele care nu vor să audă de cuie și ciocane. S-a pus chiar și problema tăierii crengii, numai că, în acest caz, au ajuns la concluzia că problema cuielor și a frunzelor artificiale va deveni una redundantă, așa că au abandonat repede gândul.

Cu ce sunt frunzele naturale mai de soi decât cele artificiale? Discriminare! Toate frunzele au dreptul să fie recunoscute ca atare, dau din cioc cu îndârjire cele din cârdul luminatelor. Păi, întreabă tradiționalistele, atunci de ce nu ruginesc?

Pe de altă parte, a fost exprimată și îngrijorarea cu privire la sănătatea pomului. Cuiele nu îi vor face bine. Dimpotrivă, a venit replica din tabăra adversă, studiile au dovedit că prezența cuielor nu dăunează pomului. Ba, mai mult, se pare că fierul din ele ar ajuta la creștere. Dacă vreți să știți ce dăunează pomului, au trecut la atac înaripatele viu colorate: sunt cuiburile voastre, realizate din vreascuri. S-a calculat că dacă s-ar păstra acest ritm de folosire a vreascurilor pentru construirea de cuiburi în mai puțin de o sută de ani pomul acesta ar rămâne fără crengi. Asta e adevărata problemă! În mod normal, se concluziona, ar trebui să trăim cu toatele în căsuțe făcute de cercetași. Așa vom salva copacul, poate întreaga pădure.

Cuiele, s-a filozofat, vor rezolva o mulțime de alte necazuri. Cum ar fi, de pildă, problema inechității păsărești. Dacă vom bate toate cuiele la același nivel, păsăricile vor fi egale între ele. Mă rog, vor fi necesare mici aranjamente, o floare la ureche. Va trebui să le sancționăm pe zburătoarele incorecte, cu aripi mai lungi și care se așează pe crenguțe. Dacă este necesar, vom tăia crenguțele care urcă cu nerușinare; de asemenea, frunzele în exces vor fi extrase de pe crenguțe și date la câini. De acum încolo, cu toții vom ședea pe cuie!

Altfel, ce să vă zic, pentru cuie există oferte cu duiumul. S-au găsit și ciocănitori dispuse să le bată, pe gratis, în schimbul viermilor ce vor fi găsiți sub coajă. Numai voință să fie.

Cârdul majoritar fierbe. Greu de rezistat unei astfel de presiuni! Cum să-i faci față? Cineva a venit, însă, cu o idee. Ce simplă este! Și ce practică și ușor de îndeplinit! Un pițigoi înțelept a zis așa: ce-ar fi dacă am da o lege care să prevină apariția oricărei inițiative de genul acesteia? Să zicem astfel: „Pe craca noastră vor fi numite frunze doar cele crecute în mod natural”. Zis și făcut. S-au făcut toate demersurile necesare. Când toate cele ale firii au fost împlinite, au venit cu textul legii pe o plăcuță de lemn și au fixat-o bine cu patru șuruburi, la îmbinarea cu trunchiul, ca să vadă și celelalte crengi cum stau lucrurile pe aici. După ce șurubelnița (în cruce) și-a făcut treaba, au cercetat temeinicia fixării plăcuței. Nici o furtună nu o va dovedi!

Odată reglementată problema frunzelor, pentru păsăricile care au visat la o cracă plină de cuie s-a găsit o soluție de compromis: capsele de lemn. Nu sunt la fel de comode, dar par a constitui o alternativă decentă. Gurile rele spun că se vor trezi niște ghiare rău intenționate care să capseze și frunze, ba chiar și fructe, dar să nu ne grăbim: o vom rezolva și pe asta când va fi cazul.

Ce se întâmplă, însă, dacă pădurarul va dori să găsească vreun fruct în acel pom?

Pofta-n cui!

(Brrrrrrrmmmmm!)

Pot evanghelicii să producă portaluri de informare care să nu arate precum NewsNet Creștin?

Întrebarea mea este un ecou la o interogație, oarecum retorică, de pe FB a lui Lucian Bălănescu. El întreba dacă se poate concepe ceva la un nivel mai jos, dar eu vă întreb dacă se poate construi ceva mai bun.

Ca să nu vă fierb prea mult, răspunsul meu este … nț.

În linii mari, motivele nu diferă substanțial de cele care explicau existența unui răspuns deloc plăcut la o altă întrebare dureroasă, pusă de Teofil Stanciu cu vreo câțiva ani în urmă: De ce nu pot scrie evanghelicii literatură de calitate? Adică, nu suntem structurați pentru un discurs „rece” pentru că ardem prea tare. Pe deoparte, existența evanghelică este unidimensională și exclude ideea (tradițională) de parcurs, cea în care devenirea este rodul unor acțiuni cam de multișor uitate în acest spațiu confesional („cum fierul ascute fierul” … când ați auzit asta pentru ultima dată în vreo biserică?). Pe de alta, este iluzia aceea a fratelui mai mare cu care fiecare evanghelic este ispitit să se ridice din pat în fiecare dimineață, aceea că el este în acest moment potrivit la locul potrivit. Aceasta este definiția evanghelică a victoriei, mă rog, a biruinței de dinainte de adevărata punere la picioarele Domnului a tuturor vrășmașilor noș…, scuze, Lui.

De ce nu pot evanghelicii să facă filme bune? Nu știu, v-am spus doar că nu o fac. Unul dintre motivele principale, după părerea mea, este acela că se trăiește cu așteptarea ca filmele să predice. Or, predicile se spun de la amvoane, nu în sălile de cinema. Fiecare borcan să-și cunoască lungul raftului.

Dar să uităm de toate astea, a trecut mult timp de atunci. Nu mai plângeți, a fost crudă învinuirea. Mai am un motiv de pus pe tavă, de data asta unul care nu-i incriminează pe evanghelici, ci, dimpotrivă, ar trebui să îi mângâie. Mijloacele. Portalul, prin natura lui, este un mijloc inadecvat unui discurs omogen. Ele amestecă obiecte care, în sensul stabilit de McLuhan acestor termeni, sunt de naturi diferite. Informațiile sunt fierbinți, de aceea ele provoacă reacții rapide, combustii, însă inhibă participarea. Te-ai informat, ai reacționat, te duci la culcare. Informațiile circulă prin excelență prin mijloace fierbinți, de înaltă definiție și care modelează iluzii ale simultaneității (s-a dus vremea când știrea venea prin gura unui mesager ca cel de la Maraton …). De aceea explozia informațională este strâns legată de cea a mijloacelor de comunicare adecvate, în special a televiziunii și a internetului (coabitarea știrii cu radioul a fost una hibridă, de excepție, pentru că radioul este rece, participativ: mai țineți minte imaginile acelea cu întreaga suflare alipită cu urechile de difuzor, ascultând un comunicat despre începerea sau încheierea unui război, de demult?).

Omiliile, pe de altă parte, sunt, în mod tradițional, reci; ele sunt rodul unei culturi orale, de joasă definiție, care îl invită la pe ascultător la reflecție, introspecție, contemplație uneori, adică la participare. Chiar și epistolele pastorale intră tot în această nișă a mijloacelor.

Cam asta oferă, în hărnicia lui, NewsNet Creștin: informații și omilii. Turnați acest amestec neprincipial într-o matriță a cărui material principal îl constituie teama față de aproapele. O teamă care generează dispreț, ură pe alocuri și o înverșunare demnă de cauze mai bune într-o țară în care mult prea mulți copii se duc la culcare flămânzi și nu au acces la mijloace elementare de educație. (Berdiaev, tată, ia adu-ne aminte despre valoarea spirituală a preocupării pentru pâine aproapelui …) O teamă veche, pe care eu am detectat-o în spațiul evanghelic încă de prin anii 90”, înscrisă pe atunci într-un alt sistem de coordonate (frica de creștinul ortodox). O teamă pentru care eu nu știu să propun un leac aplicabil unei comunități atât de mari. O boală a căror semne le poate constata fiecare în dreptul său; în privința asta, fiecare se judecă pe sine și ia măsurile de tratament potrivite. Am văzut și miracole, în această privință. Voi reveni asupra subiectului, cât mai curând, sper.

În orice caz, întorcându-ne la fumigenele noastre, acest mix constituie o rețetă garantată pentru transformarea unui proiect realizat cu intenții – bănuiesc și sper măcar atât – onorabile într-o mahala cu nimic mai presus de cele consacrate, precum cea a Antenei 3.[1]

Dar nu este și nu va fi niciodată o scuză atunci când se pune problema dezinformării.

Pentru dezinformare vina o poartă nu mijlocul folosit, ci mesagerul. Întotdeauna. Pentru asta nu s-au inventat scuze, justificări sau eschive, ci doar ispășiri. Realizate de Altcineva. Cu jertfă de sânge, nu cu distribuiri.

[1] Care Antenă, vă aduc aminte, a fost găsită onorabilă, nu cu multă vreme în urmă, de unii evanghelici, tot așa, pentru a trece puntea. Că doar asta este metoda patentată de a ajunge unde este nevoie, trecând peste obstacolele acestei lumi, să te faci frate cu cine e este disponibil. Ghiciți cine se oferă!

Pribegii prin Evia (1) O aventură la capătul unei lumi, Kavos

Pribegii prin Evia (1)  O aventură la capătul unei lumi, Kavos

Spre capătul vestic al nordului Eviei se merge – dinspre Loutra Aedipsou, la sud, sau Agiokampos, alături de stațiunile nordice – pe un drum de poveste, care urcă pe niște creste înguste, prin Gialtra, un sat cu străduțe înguste, cât o  bandă ș-un pic (dar pe care poți întâlni chiar și autobuze!), apoi pe malul apei liniștite … la un moment dat am văzut în depărtare niște creaturi imense jucându-se în apă, probabil delfini. Partea a doua a clipului conține câteva instantanee din acest sat, smulse nopții ce se apropia cu repeziciune, din pricina munților.

Kavos, care se vede în prima parte, e un paradis extrem de generos cu cei ce se aventurează până aici. Insulele pe care le vedeți în depărtare sunt vizitabile cu bărci ce pot fi închiriate (unele au curse regulate spre cea mai mare dintre insule, supranumită Bahamasul grecesc).

Un fapt interesant: în unele momente ale zilei apa este plină de meduze. Sunt foarte spectaculoase, în același timp ele trebuie evitate pentru că ustură. Voi reveni cu imagini și cu acestea, răbdare. Acum, doar una, de pohtă 😉

IMG_6939

 

Pastilă cinematografică (33) … și recomandare: Mr. Holland`s Opus (1995)

Pastilă cinematografică (33) … și recomandare: Mr. Holland`s Opus (1995)

Una dintre cele mai surprinzătoare instanțe ale simbolismului cosmogonic în cinema (cei ce au citit „Sacrul în film” știu despre ce este vorba) stă la temelia construcției ideii acestui film. E un film prin excelență despre aspirația omului de a crea ceva durabil și semnificativ. În cazul nostru, se pleacă de la visul unui tânăr compozitor de a pune pe note o măreață simfonie. Cum poate fi asimilat acest act creator celui primordial, prin care Dumnezeu a adus în existență toate cele văzute și nevăzute într-un întreg unitar, cu sens și în care să poată fi documentată o ordine a rațiunii, ei bine, vedeți filmul. Încercarea de răspunde acestei întrebări merită din plin timpul și efortul depuse, ca să nu mai vorbesc despre faptul că, oricum, film este frumos și bine întocmit. De revăzut, zic eu, cam odată la trei-patru ani.

holland

Nu vă lăsați amăgiți de ritmul lent, oarecum neamerican, al filmului. Chiar și surprizele oferite pe parcurs sunt molcome, în mod intenționat, cred eu, nespectaculoase. Unele momente trec greu, altele te fură, prin secvențe de montaj inteligent construite, care suprapun istorii diverse, personale, dar și de pe marea scenă a lumii. Viața personajului principal curge printr-o vale pe care n-a săpat-o el, ci forțe care ne întrec fiecărui dintre noi priceperea. Urmărindu-l pe Mr. Holland, interpretat de un Richard Dreyfuss magistral, simți în același timp – ca pe un paradox, desigur – că destinul său este profund afectat de „tot ce se întâmplă în lume”, totuși transcendent istoriei (senzație pe care o oferă și Forest Gump, realizat cam în aceeași perioadă, și mai recentul film suedez The 100-Year-Old Man Who Climbed Out the Window and Disappeared).

81bJsF3-EjL

Nu vreau să vă spun mai multe. Frumusețea experienței primei vizionări nu trebuie alterată de prea multe detalii. Voi mai menționa doar că finalul este divin, țesut într-un crescendo afectiv, asemeni ultimelor măsuri ale unei simfonii a lui Mahler (cu excepțiile de rigoare …), și, îndrăznesc a spune, hierofanic: eroul nostru și împlinit destinul. Mă refer aici, fără teama de a vă furniza un spoiler, la Mr. Holland și la al său opus. Marea operă a vieții sale tocmai a avut premiera, iar publicul este în delir. Ar merita un Da capo. Cine știe, poate că va avea parte de unul, așa cum speră fiecare dintre noi, în taină, în credință.

Vă recomand acest film, din toată inima!

The puppet`s string

Mă întreb ce legătură este – dacă, în adevăr, există una – între docilitatea arhaică a omului care din în virtutea credinței sale își supunea viața divinității, pentru că Dumnezeu știe mai bine, este în control și îl va conduce la destinație și cea a omului modern în fața zeului digital. Căci pare să fie același comportament, motivat de încredințări supărător de asemănătoare: ne supunem viețile gadgeturilor pentru că ele știu mai bine, sunt în control și ne vor duce negreșit la destinație.

Să fie oare faptul că omul e un neobosit căutător de genii, ca acela al lampei lui Aladdin, care să merite încrederea noastră, pentru că știu ce fac, pot să facă ce știu și nu-și doresc nimic altceva în astă lume decât să ne împlinească pohtele?