Metehne cu iz proletar, pe vremuri de „solidaritate”

Nu pot să trec cu vederea frapanta asemănare a știrilor din media despre cei care într-un fel sau altul încalcă restricțiile autorităților pe perioada stării de urgență cu cele din vremurile comuniste, în care erau înfierați exemplar, în special prin intermediul presei scrise, cei ce încălcau felurite dispoziții, gândite și atunci „pentru binele poporului” (de pildă, cei ce făceau stocuri de produse raționalizate, precum zahăr, ulei și făină sau care fentau felurite restricții cu privire la animalele din gospodărie).

Oameni care ascundeau prin cămăruțe baxuri de ulei erau prezentați ca dușmani ai ordinii sociale și, în ultimă instanță, ai poporului nostru harnic și muncitor. Și rațional. Și ascultător, dragul de el.

Întreținerea unei oprobiu social față de cei ce nu se conformează normelor doctrinare dictate de sus este unul din instrumentele de bază în manualul de utilizare al oricărei ideologii. Indiferent de logica și de legitimitatea acestor norme și reglementări, comportamentele generate prin acest instrument scot în evidență ideologicul. Iar asta nu e bine. Există studii care o confirmă!

*

Disclaimer. Nu mă înțelegeți greșit: stați în casă. TOȚI. Nu vă prostiți, da? Iar cine nu ascultă de bunăvoie să plătească. Punct.

*

Acestea fiind zise, ca să nu am probleme în a fi perceput ca un „Gică-contra”, mă întreb ce utilitate socială pot avea astfel de știri care reactualizează acel tip de oprobiu proletar, în afară de cea de a-i învrăjbi pe oameni (în cazul nostru, pei cei docili și responsabili față de cei încă nu pricep gravitatea situației). Este întreținut un năduf colectiv împotriva unor chivuțe care se rătăcesc pe străzi în afara orelor regulamentare, a unor șmecherași care profită de pustiul de pe șosele pentru „a da ture” sau a fârtaților care nu pot trăi fără un mic și o bere savurate în plin colț de stradă.

Uneori, pe acest fond întreținut de gazetele și emisiunile informative ale zilei, sunt amplificate animozități, prejudecăți și chiar dușmănii sociale și inter-etnice. Că doar știm noi cine sunt ăia, nu-i așa?

Să simplificăm puțin:

Au încălcat legea? Caftiți-i regulamentar, domnilor polițiști! Cei mai mulți o merită, au căutat-o cu lumânarea.

Însă, dragi jurnaliști, mai lăsați-ne cu acest ton de rubrică „Așa nu” dintr-o gazetă de perete a unei uzine aflate pe loc fruntaș în îndeplinirea planului cincinal. Mai ales că ar fi o grămadă de „Așa nu” de remarcat și în ograda voastră în aceste zile. Să punem metehnele astea ideologice, moștenite din vremuri pe care unii dintre voi, din fericire, nu le-ați trăit, deoparte și să explorăm într-un mod mai serios, cât mai putem, ideea de solidaritate.

Politicienii au ratat-o deja. Voi, însă, ce veți face?

Pandemie de ideologie (5)

Nu mă mai poci opri din contemplarea limbajului folosit pe diversele canale care ne invadează în aceste zile viețile, cu vești fie proaste, fie rele de tot. De la rostirea cuvântului pandemie de către OMS nu ne mai săturăm din a inspira, fără mască, fiecare cuvințel. Suntem îndreptățiți să ne întrebăm dacă nu cumva este o naivitate prea mare să credem că toate acestea nu vor avea efecte asupra minților noastre.

Căci limbajul este primul simptom al ideologicului ce se răspândește într-o comunitate. Infectează tot, răspândindu-se prin știri, comunicate, distribuiri și alte unidirecționale așa-zise comunicări. Pentru pandemia asta nu există nici vaccin, nici tratament, pentru că nu doare, așa că ne-am obișnuit cu ea, așa cum ne obinuim cu negii în dosul palmei. Se știe că ideologiile pot fi tratate cu indiferență, nu omoară; dacă te îngrijești de alte lucruri mai importante, prinzi și tu o pensie. Garantez.

Nu insist asupra faptului că încă nu știm ce ne-a lovit (coronavirusul, COVIDUL-19, SARS-ul), și că mulți dintre noi nu facem deosebirea între numele virusului și boala pe care acesta o provoacă. Treacă-meargă, ca la noi! E bine că, măcar de data asta, unii au descoperit diferența dintre o bacterie și un virus. Suntem pe calea cea bună (deși aseară o domnișoară cu glas cristalin ne vorbea despre oameni infestați cu coronavirus). În privința dulcelui nostru grai, hm, lucrurile încă sunt departe de o asimilare benignă.

Va să zică, în condițiile în care ni s-a spus că 30% dintre cei ce contactează virusul nu manifestă nici un simptom, iar 55% la sută manifestă o simptomatologie ușoară-medie, care se rezolvă fără intervenții grozave și, mai important, fără urmări, ni se spune în continuare despre cei testați și care au primit rezultate pozitive că sunt bolnavi de COVID-19. Termeni ca depistați pozitiv sau purtători nu au trecere. Oh, dacă am ști cu adevărat câte purtăm în noi! Iar asta fără să fim bolnavi, da?

Și dă-i cu îmbolnăvire, cu cazuri, cu boala provocată de coronavirus, la grămadă. Uneori am auzit cuvântul pacient, folosit pentru persoane care erau depistate pozitiv la teste. Cert este că fiecare persoană depistată pozitiv devine un (ne?)caz. Ce bine! Mulți oameni trec prin viață fără a avea vreodată șansa de a fi numiți cazuri. E un har unic, ce trebuie prețuit ca atare.

Dar și graba de a menționa comorbidități… Un fel de a ne spune că „oricum mureau”, nu foarte subtil. E contrabalansată de accentul bine meșteșugit pus pe „și tinerii se îmbolnăvesc”. Totuși, se spune că părinții și bunicii noștri alcătuiesc acum grupa de risc. Cine s-ar fi gândit cu vreo trei luni în urmă la astfel de structuri în societate? Ideologiile nu iartă, nici măcar pe timp de pandemie. Dimpotrivă.

Am descoperit un cuvânt nou; mă rog, ne-a fost descoperit: solidaritate. Acesta vine cam așa, românește: niște funcționari bine plătiți stau acasă pe salarii babane, 100%, garantându-li-se toate drepturile câștigate cu mult spor (ex. prelungirea valabilității tichetelor de vacanță), în timp ce unii norocoși din sectorul privat, dacă nu și-au pierdut slujbele între timp, să zică mersi pentru 75% din leafă, nu mai mult de cel mediu pe economie. Curat solidaritate!

Auzi, maică?  Cică se numesc restricții. Adică nu mai e voie de la stăpânire să curgă mai mult de trei oameni pe stradă, că se transmite virusul. Totuși, dacă găsesc o mașină, un microbuz, ceva, pot să stea și o sută, că sunt în siguranță. Secretul este, vezi bine: virusului nu-i plac înghesuielile în autobuz.

Astfel, ajungem la crunta zădărnicire. Mă abțin să vă spun mai multe despre zadarnica zădărnicire a unor zadarnice măsuri (aia cu dezinfectantele plasate la fiecare scară de bloc e de dimensiuni colosale), pentru că sunt binecrescut.

Ne e frică de frică, se pare. Unii o numim (sau o ascundem în spatele termenului) responsabilitate. Alții am auzit de unul, Hippocrate, căruia cică i s-ar fi făcut niscai juruințe. Soldați? Război? Autorități?

Niște cuvinte …

Chiar și cuvântul criză pare să ne fi scăpat de sub control, asta deși este posibil că nu vom ști niciodată cât din ceea ce numim astfel se datorează măsurilor reactive ale autorităților, care paralizează atâtea sectoare economice, și câte cu adevărat minusculului virus. Și da, control e un alt cuvânt foarte frumos de pronunțat în aceste zile. Asta ne-a rămas, pronunția corectă.

Creștini de toate confesiunile învață în aceste zile despre binefacerile părtășiei live. Despre biserică se vorbește ca despre fenomenologia proceselor cognitive senzoriale prin transformarea energiei din mediu în energie nervoasă. Adică nu mai știm ca despre ce. Dar vorbim. Din fericire, spre ciuda unora, s-a redescoperit pe alocuri frumusețea rugăciunii

În rest, noi, românii, le avem pe ale noastre cuvinte de dor și de durere: incompetență, clientelism, „dragi români”, dezastru, sănătate, Arafat, comitet, special(e), șpagă. Covidul va trece, însă de multe dintre aceste cuvinte nu ne vom despărți, căci ele sunt la fel de sigure pe plaiurile noastre precum moartea și taxele.

Pandemie de mitologie (4) – Izoleta

Puțini o spun, însă este posibil ca cei mai mulți dintre noi să resimțim disconfortul creat de acest mijloc de transfer: seamănă izbitor de mult cu un sicriu. Puțin importă detaliile (materialul folosit sau culoarea) atunci când forma obiectului cu care este transportată persoana infectată este similară coșciugului, iar libertatea de mișcare (!) nu diferă, în datele ei esențiale, de cea a unui cadavru.

Astfel, izoleta s-a îmbrăcat încă de la bun început cu acest stigmat al asemănării drumului pe care îl oferă cu cel al morții. Asta chiar dacă, se știe, nu toți cei ce au trecut printr-o izoletă au și decedat. Din fericire, mulți s-au vindecat între timp, iar sinistra călătorie rămâne o amintire de povestit la nepoți.

O repetiție generală, oferită ca bonus înainte de vreme, ca să știe omul cum va fi în ziua aceea? Pentru cei au gustat-o și au revenit în sferele noastre, probabil că da. Pentru noi, cei ce (încă) n-am transpirat în recipientul roșu, purtați de cei patru flăcăi îmbrăcați în alb, ca niște îngeri, pe un drum despre care nu știm dacă va fi cu bilet de întoarcere, disconfortul pomenit mai sus ne este deja peste puteri.

Pe mine să mă duceți, rogu-vă, într-un balon ca cele de bubble soccer. Pe socoteala mea: o să fac tot posibilul să nu vă rămân dator.

Minciunică, minciunea …

Minciunică, minciunea …

Orice minciună pe care o spunem ne îndatorează adevărului.
Mai devreme sau mai târziu, această datorie va fi plătită.
(din miniseria Cernobyl)

Oh, e mai grav decât ne-o spune Legasov în film: adesea datoria provocată de minciună este transferată unui creditor chiar mai de temut decât adevărul (de care, aparent, tot mai puțini ne temem), moartea. A fost lecția de atunci a rușilor. Apoi a noastră, a Colectivului. Acum este cea, fără de granițe, a pandemiei.

Și dacă de adevăr nu ni-i frică, apăi de moarte ne cam este, mai ales când o auzim pășind nu pe ecrane, prin vești venite de departe, ci  în casele vecinilor noștri, ale celor dragi, în tinda noastră. Numai că este nevoie ca necazul să penetreze lumea noastră până în cele mai înalte sfere, până la prinți, demnitari, vedete și oameni de afaceri. Ăsta nici nu este un preț grozav, pentru că tributul cel mai înfiorător tot de alții – din ceata celor fără nume – este plătit.

Totuși, de ce se minte atât de mult încă? E posibil ca gena asta să fie mai puternică chiar și decât frica de moarte. Suntem atât de subjugați de acest virus al strâmbei mărturisiri, încât nici proximitatea unei ultime bătăi de inimă nu ne mai trezește din mințit. Am ajuns deja în acea metastază datorită căreia nu mai simțim nimic, nici măcar acel fior al unei minime decențe în fața suferinței pe care penuria de adevăr o aduce în casele atâtor oameni.

Să nu dramatizăm, însă: frica de moarte n-a fost vreodată menită să funcționeze ca un bau-bau într-ale dreptelor alegeri. Puține ar fi cele dobândite în noi și întru desăvârșirea noastră. NU prin frică, ci prin iubire. De adevăr.

Iubirea de adevăr e mai de preț, mai roditoare. Aceasta este o comoară ce merită căutată cu sârg, giuvaerul pentru care ar merita să vindem tot ce avem, spre a-l dobândi. Nici nu cred că e scump, având în vedere beneficiile.

Așadar, pentru că suntem credincioși, stăm în casă și așteptăm cu speranță, căutând adevărul în toate. Cu „A”, scuzați-mi omisiunea din tastatură.

„Ești ceea ce alegi să fii”

„Ești ceea ce alegi să fii”

Nu e un citat din Scripturi, oh, nu, ci o replică dintr-un film de desene animate, The Iron Giant (1999). Sunt convins că unii dintre voi, în special dacă sunteți dintre aceia care afirmă o perspectivă calvinistă asupra ideii de alegere, vor putea repede amenda teologic această zicere. Pe bună dreptate, căci înainte de orice altceva suntem rodul alegerii lui Cristos de a împlini voia Tatălui cu privire la omenire.

Totuși, îngăduiți-mă un bob. Haideți să judecăm problema existențial, adică în sens invers, privind de jos în sus. La urma urmelor, aceasta este priveliștea ce ni s-a dat. Degeaba încercăm să ne punem în papucii lui Dumnezeu, fie și numai pentru a descrie, îmbibați într-un antropomorfism de care nu ne e cu putință a ne elibera, felul în care El împărățește. Realitatea este că ni s-a dat harul de a privi lumea aceasta ca și cum aici se dau bătăliile adevărat. Fiarele, focurile cerești, armatele de îngeri, realitățile din spatele cortinei, ei bine, toate acestea nu sunt de nasul nostru. Paharul de apă oferit celui însetat, însă, este.

Orice s-ar zice, ne este la îndemână datoria de a sluji. Am fost aleși pentru asta. Stăpânul ne-a pus în mână talantul; unii au primit chiar mai mulți. Acum alegerea noastră este cea care va face ca la sfârșit să primim cu bucurie aprecierile și răsplata celui ce ne-a angajat.

Bine, rob bun și credincios.

Ar fi fost fain să fie atât de simplu. Oh,  dacă ar fi adevărat – repet, aici, la firul ierbii – că fiecare dintre noi este ceea ce alege să fie! Dar nu poți să pleci la drum cu această prezumție, se pare. Nu încă.

Căci prin însuși faptul că îmi propun să fiu bun și credincios încep sa merg pe o linie foarte subțire: intru într-un proiect în care țintesc acea notă de trecere, ca și cum aș putea-o obține. Altfel nu m-aș apuca de treabă. Iar asumarea a priori a unei astfel de ținte posibil de atins îmi pare, la rândul, paradoxală: când mă întorc la Domnul și spun „Ai milă de mine, păcătosul!” afirm, de fapt, că nu mai există nici un proiect viabil pentru viața mea. Ca să constat apoi ca sunt parte dintr-o zidire destinată unor fapte negândite de mintea mea, care se petrec și prin mine.

N-au fost cumva toate rânduite mai dinainte? Dacă e așa, toate planurile și autorizațiile sunt gata ștampilate, așteptându-și execuția. Mai mult, indiferent de visurile cuibărite în mintea cărămizii, ea va ajunge tot în locul hotărât de zidar, fără compromisuri, fără abateri de la schiță. Salieri a vrut să fie piatră din cap de unghi: Ziditorul, însă, l-a menit să fie ăl mai înalt din stocul mediocrilor, pentru ca altul se potrivea pe post de Amadeus.

În aceste condiții, nu cred că putem partaja merite, nici măcar de intenție. Oricum, apostolul Petru ne îndemna să ne dăm și noi toate silințele, nu să contabilizăm participațiuni. Sunt nevoit să înțeleg buna intenție de pe linia calvină: Dumnezeu să Își primească toate roadele lucrării, în acord cu investiția. Ce nu înțeleg este de ce nu ar fi acest lucru posibil chiar în condițiile unei perspective sinergice cu privire la mântuire, având în vedere că, oricum, Tatăl nu este străin de niciuna din calitățile pe care noi le punem în negoț …

Decretul Lui, alegerea mea. Ei, iscusitule vânător de dogme: cum s-ar putea trage în cei doi iepuri cu singurul cartuș ce ți s-a dat? Eu, unul, nu am un răspuns, însă, după vorba regretatului Hawkings, intuiesc cam ce ar trebui să conțină: un Dumnezeu neconstrâns în natura Sa (da, perspectiva aia, pe care eu o detest, cu împăcarea mâniei Sale, chiar reconcilierea dintre dreptatea și iubirea Sa) și o umanitate așezată în palma Sa, totuși liberă sa facă saltul, disperat și nebunesc totodată, fie în neantul răzvrătirii și în cel al credinței, fiind (pre?)determinată să își depășească prin har condiția.

Atunci, diferența s-ar putea să se evidențieze nu plecând de la perspectivele antropologice, ci chiar de la felul în care Îl cunoaștem pe Dumnezeu, unul iubitor și cu desăvârșire bun sau unul care trebuie să-Și reconcilieze cumva iubirea pentru a mai putea face ceva pentru omul care a încurcat tare rău borcanele, I-a ofensat onoarea etc.

Mai bine spun că „Bine, rob bun și credincios”, în esență,  nu merge mai departe de decizia de a intra în negoț, că nu are a face cu niște calități native (prezente, cred eu, în mențiunea „fiecăruia după puterea lui”) sau cu deciziile noastre eroice de a-I răsplăti Stăpânului prin grozave profituri încrederea ce ne-a acordat-o. Adică, da, să recunoaștem – asta e, v-am manipulat înspre destinația asta – că suntem ce am ales să fim.

Dar mai important chiar decât asta mi-e să înțelegem că după roade îi vom cunoaște pe cei din jur, însă niciodată pe noi înșine.

„Bine, rob bun și credincios” nu este proiectul ce mi s-a dat pentru viața mea, ci pentru cea a aproapelui meu. Nu există o mai nobilă menire decât aceea de a conduce pe cineva într-acolo. Aceasta e ucenicia, by the way.

Pentru fiecare dintre noi, în cea mai intimă dintre reproduceri (fotografilor de lucruri sfinte, suntem pe macro acum), drumul înspre acolo trece prin „Ai milă de mine, păcătosul!”. De va fi pe drumul slavei vreo altă priveliște, vă voi da de știre, contați pe mine. Dar asta este alegerea mea acum.

Pandemie de mitologie (3) – Mersul la biserică

Uneori, ne-o spun și Scripturile, lui Dumnezeu îi place să râdă. Râde de cei îngâmfați, de cei ce Îi contestă domnia sau chiar existența. Râde de cei ce se cred puternici și care se bizuie exclusiv pe propriile resurse, șamd.

Cred că râde, tot așa, cu multă poftă, de hermeneuticile noastre. Cred că o face cu lacrimi atunci când încercăm să explicăm acoperirea femeii sau să justificăm felurite practici. Dacă nu ar fi atât de tragice în pedanteria lor, cred că și tratatele noastre de teologie sistematică i-ar putea lesne servi pe post de bancuri.

Bunăoară, gândiți-vă numai la ironia acestor zile! Știm ce a spus Mântuitorul, că „acolo unde sunt doi sau trei adunați în Numele Meu, sunt și Eu în mijlocul lor.” (Matei 18:20). Știm și să interpretăm acest verset. E limpede, la mintea cucoșului! Ne adunăm într-un spațiu anume, de regulă dedicat acestui scop, în momente bine precizate, și pentru că o facem în Numele lui (nu ne întrebăm prea mult ce înseamnă asta, dar poate că nici nu este important), și miracolul are loc: El își face prezența. Chiar acolo, da?

He, he, și iată că veni corona. Ce mai freamăt! Ce mai zbucium! Clocotesc serverele de transmisiuni live, pe platforme din ce în ce mai performante. Oameni ai Domnului de toate confesiunile s-au adaptat fără crâcnire unei noi paradigme. Fie că predică în fața unei camere de luat vederi unui auditoriu anonim, fie că împărtășesc cu enoriașii prin intermediul unor platforme mai personale, precum Zoom, ei înțeleg și admit, cumva, că, deși nu este o situație de dorit, se poate și așa.

Dacă le-ai fi spus despre asta înainte de starea de urgență, sunt convins că mulți dintre ei ar fi fost în stare să o dovedească, biblic, că așa ceva este de neconceput. Dacă am fi pornit dezbateri pe tema asta, sunt convins că ele nu ar fi avut nici o șansă de finalizare într-o concluzie coerentă. Iată, însă, că un minuscul virus ne-a scutit de eforturi inutile și de pierderea aferentă de timp. Se poate și așa.

Nici nu mă mir de faptul că încă se mai găsesc creștini care nu concep cu nici un chip să renunțe la slujbele de duminică în biserici, în ciuda avertizărilor și dispozițiilor venite de la autorități. Paradigma spațială clasică ne joacă feste. Cum să predici fără să ai un amvon, iar auditoriul să fie prezent în mod fizic înaintea ochilor tăi? Cum să renunțăm la idee de loc, atunci când vorbim de un servicu divin? Cum să se mai împlinească, în condiții virtuale, promisiunea din Matei 18?

Înainte de a-I judeca pentru habotnicie sau alte cele, merită, zic eu, să reflectăm asupra seriozității provocării pe care a ridicat-o acest virus mărtuirisirii noastre.

Brrr, simțiți briza? Căci, chiar admițând că renunțarea la serviciile religioase clasice în favoarea celor din spațiul virtual constituie un compromis necesar, nicidecum o expresie a unei normalități, faptul că se poate și așa are implicații deranjante. Asta poate înseama, de pildă, că ar fi vremea să renunțăm la paradigmele clasice spațio-temporale în care am gândit lumea și, implicit, spațiul eclesial. Am plecat la drum cu hărți și reprezentări rupestre; în ciuda faptului că machetele existau și în vremuri străvechi, abia pe la începutul secolului XX omenirea a început cu adevărat să exploreze altfel spațiul (ah, Picasso!). Cinemaul, radioul, televiziunea și, mai târziu, gadgetul au adus în experiența creștinului o profunzime a câmpului eclesial nebănuită de marii predicatori ai veacurilor pre-moderne. Cuvântul putea străbate în termeni de simultaneitate spații ce nu mai puteau fi cuprinse cu ochii. Dar a fost nevoie de acest virus pentru a nu ne opri aici, pentru a ne lărgi și mai mult granițele percepțiilor.

Până acum, prin acolo ne refeream la locații ce pot fi referite prin coordonate GPS în care acei doi sau trei se adună în Numele lui Cristos, fie ele catacombe, locuințele unor creștini, case de rugăciune, biserici etc. Dar ce înseamnă acolo pe Messenger sau pe Zoom? Nu e simplu de dat un răspuns. Se pare că nici noi nu am fost pregătiți pentru această pandemie.

Până acum, grație tehnologiei, conținutul propovăduirii a  ajuns departe, aproape de marginile lumii. Remarcabil fapt, și-o fi zis Dumnezeu, dar insuficient. Cum ar fi ca nu doar datele și fluxurile live să circule prin rețelele digitale ale lumii, ci și Însuși Duhul Domnului să lucreze prin intermediul acestui sistem?

Căci, iată, părtășia de duminică dimineața pare să fie posibilă și prin medierea ecranelor, în același context binecuvântat de către Duhul lui Dumnezeu. Beat that.

Avem timp în aceste zile să căutăm un răspuns, o iluminare, o înțelegere a noii situații. Cert este că, pentru a găsi cu adevărat ceva, avem nevoie de renunțarea la unele paradigme ale trecutului. Ușor de zis; presimt că nu va fi deloc simplu.

Nici nu trebuie să fie, căci creștinismul este ușor de trăit, dar foarte complicat de așternut pe hârtie (și pe orice alt suport, de altfel).

 

Pandemie de mitologie (2) – Noua Ordine Mondială

Este de departe una dintre proiecțiile cele mai trăznite ale imaginarului de pandemie; puterea ei de seducție este atât de profundă, încât apostolii acestei vești nu tocmai bune sunt gata să plătească, asemeni sectanților, „martorilor” și altor categorii de propovăduitori de mâna a doua ai lumii, prețul derizoriului, al ridicolului chiar. Cu unele beneficii, e adevărat: s-ar părea că această imagistică „vinde” bine, iar paginile de internet care propagă în virtual vești apocaliptice prosperă într-o dureroasă voioșie. Se poate spune că așa cum odinioară sexul era un instrument bun în publicitate (între timp, el a devenit incorect, iar lucrurile s-au mai corectat din mers), isteria apocaliptică, din care face parte și acest „bau-bau” numit „Noua Ordine Mondială”, cu derivatele de rigoare (Guvernul Mondial etc.), asigură într-o măsură la fel de semnificativă un capital decent (sic!) de vizibilitate pentru cei ce o instrumentează.

Puțin importă faptul evident că actuala pandemie le-a adus aminte națiunilor de faptul că au granițe. Nici implozia răspunsului fiecărei țări în propria-i durere nu pare să conteze în mințile acestor oameni. Nici reîntoarcerile atâtor venetici în țările lor de baștină. Nici faptul că tot ce se întâmplă acum urmează, chiar dacă într-un mod inconștient și neasumat politic, o direcție anti-globalizare.

Dacă se poate descoperi un sens în tot acest haos, atunci acesta nu este unul unificator (nu încă), ci mai degrabă unul al divizării. Afectiv și ideologic, ne întoarcem în trecut. Fiecare neam se redescoperă pe sine în propria-i dramă, în eșecurile gestionării crizei, în micile răzvrătiri față de norme și recomandări universale, dar și în atitudinea față de vecini sau față de cei considerați vinovați de această stare de fapt. Pe străzi și în spitale răsună în difuzoare imnul național al fiecărei țări, nu Oda Bucuriei.

Să fie asta o simplă incapacitate a unora de a face față restricțiilor? Nu mă gândesc la acea furnicătură existențială de pe tălpi, care trebuie neapărat tratată cu o ieșire în parc, chiar de către cei ce ar trebui să stea în izolare. Mă gândesc la acea frică mai puternică decât chiar frica de moarte: teama de întoarcere la (un fel de) totalitarism. Este vehiculat Orwell. Sunt jelite libertăți. Este readus cipul în discuție. Controlul populației. Big Brother. Guvernul Mondial. Corporațiile. Doar spațiul de stocare al rețelei mai poate pune limite imaginației acestor oameni.

Dacă așa stau lucrurile, aș putea să înțeleg astfel de comportamente, fie și doar parțial.

Ne-am săturat de totalitarisme. Mă rog, nu toți: unii încă se mai mai joacă cu vise inflamabile.

De regulă, istoria ne învață ca haosul este urmat de ordine. Asta nu ar trebui să fie neapărat o veste bună.

S-ar părea că moara alarmiștilor nu a fost instalată pe un vad fără apă.

Nici chiar așa. Căci frica, atunci când este gestionată ideologic, aduce cu sine – tot istoria ne învață asta – cancerul și, odată cu el, moartea , hâda moarte a spiritului.

De aceea, mă grăbesc să zic: aș putea să le înțeleg, nu să le scuz. Poate că ar trebui să-mi revizuiesc exprimarea de mai sus: nu este „o simplă incapacitate”, ci o fobie, adică o afecțiune care se tratează prin instrumente specifice, ce țin de domeniul psihoterapiei. În acest caz, vom fi nevoiți să admitem faptul că o mulțime de oameni care au nevoie de tratament de specialitate sunt liberi între noi (din fericire, doar virtual) și infectează serverele și pereții cu gogorițe și fantasmagorii. Mă rog, este și aceasta o pandemie de rezolvat. La vremea ei.

Dar mi-e teamă, însă, că existența acestui construct ideologic nu poate fi explicată (doar) clinic, că este nevoie și de o radiografie ideologică a comunității în care el prinde țug. Ori, la fel ca în cazul coronavirusului, nici în acest domeniu nu suntem pregătiți să facem față unei pandemii. Să nu ziceți că nu v-am avertizat.