Ninge? Iată de ce mai trag nădejde …

Ninge? Iată de ce mai trag nădejde …

Este un fapt dovedit: iubesc verile cu soare, cu munți sau cu mare …

Nu vreau iarnă: dați-mi 40 de grade (cu plus!) la umbră și nu mă plâng. Caniculă să fie, poftesc. Când văd zăpada mă gândesc de fiecare dată dacă n-aș putea și eu intra în hibernare, într-un fel de somn din care să mă trezesc când înfloresc ghioceii …

Dar asta e, până ce și zăpada asta se va face apă, iată cu ce vise îmi hrănesc iarna din minte:

Screenshot (200)Screenshot (202)Screenshot (204)Screenshot (206)Screenshot (208)Screenshot (210)Screenshot (212)Screenshot (214)Screenshot 7Screenshot 9Screenshot 30Screenshot 35

Reclame

Mântuire prin uitare

De o bună bucată de vreme, virtualul și-a făcut loc în spațiul percepțiilor noastre asupra vieții, devenind el însuși o extensie a trăirii plenare, chiar a unui anume paradis regăsit. Iubirea, banul, religia, politica și sexul, alături de alte imagini ale omenescului de odinioară, au inundat întinderea amorfă de pereți și pagini: cucerim și colonizăm o Noua Lume, desenăm cu multă trudă hărților unor minunate Pământuri de Mijloc, de data asta fără a fi nevoiți să-i ucidem eventuali indigeni.

Credeți? Căci și în virtual ne preumblăm printre pixeli tot cu armamentul din dotare atașat regulamentar, gata de întrebuințare. Dinamităm, otrăvim și ne descărcăm în rafală asupra barbarilor de dușmani fără pic de ezitare, căci timpul irosit se măsoară în înfrângeri, iar înfrângerile în uitare virtuală.

Ș-apoi, dacă tot am menționat uciderea, să consemnăm și faptul că mai există un pretendent la domnie în acest tărâm al simulatelor, unul în adevăr de temut: uitarea. Uitarea cea transcendentă trackingului, istoricelor de navigare și tuturor celorlalte umbre lăsate de click-urile noastre pe servere. În virtual, ea reprezintă ceea ce în viața „reală” ni se prezintă a fi moartea fizică, plecarea de pe tărâmul celor ce încă fac umbră (câtă ironie!) pământului.

Pentru că pe Internet nu se moare, iar contul și avatarele pot supraviețui fără mari griji descompunerii fizice a trupului. Toate clipurile, comentariile, postările și distribuirile trăiesc mai departe, în virtutea energiilor create ale Rețelei. Moartea circulă pe Internet deghizată în straiele de paradă ale trăirii digitalizate și afișate ca obiect corespondent al minunii transcendenței firescului. De aceea nu murim pe net, ci suntem doar uitați.

Efectul e garantat: simularea unui vis despre cum am putea încă trăi după ce trupurile noastre și-au început putrezirea. Am putea să postăm pe mai departe articole. Am putea, cu un pic de ingeniozitate, să continuăm să dăm Like-uri. Am putea, de ce nu, să credem, să iubim și să sperăm, chiar și dupa ce ultima lopată de pamânt s-a așezat peste coșciugul nostru. Vom trăi atât timp cât serverele vor fi în stare de funcționare. Și atât timp cât vreun motor de căutare ne va contabiliza într-un răspuns de genul „Aproximativ 10.700 rezultate (0,42 secunde)”. Veșnic? Posibil, nu zic nu.

Iar de învierea morților, speranța care a animat milenii de credință creștină și a modelat o civilizație căreia încă îi mai datorăm atât de mult, nu va mai fi nevoie. Totul se va rezolva, la vremea potrivită, cu un simplu copy-paste, apăsând pe butoanele docile ale unui mouse bine meșteșugit. AICI.

Nostalgia rezistenței

Nu mi-e teamă de instaurarea așa numitei dictaturi a neo-marxismului; am trăit suficienți ani sub o altă dictatură, cea comunistă, ca să știu că acela este cel mai bun mediu în care se poate savura o simfonie beethoveniană sau un film de-al lui Tarkovski. Nu mie teamă că-mi vor interzice să cred: nu pot să-mi controleze nici gândurile, nici iubirea, nici credința în Cel neclintit. Nu mi-e teamă nici de clandestinitate. Nu mi-e teamă că voi fi nevoit să #rezist.

Dacă am temeri, ele nu sunt pentru mine, ci pentru această generație născută în puful tehnologiei atot-nivelatoare, o generație care mormăie cu năduf atunci când wifi-ul cade „decât” pe două liniuțe, neînvățată să plătească costul propriei deveniri, pentru că totul i se oferă pe tavă, pentru că totul i se cuvine.

N-aveți voi habar, vrednici utilizatori de gadgeturi sofisticate și de medii de stocare măsurate în tera, câtă plăcere, vecină cu cele mai de soi ale Grădinii lui Dumnezeu, se poate ascunde într-un concert de Bach ascultat într-o boxă răblegită de pick-up, ghemuit într-un fotoliu „Made in Romania” și cu veșnica frică-n sân că s-ar putea lua curentul înainte de ultimul acord!

Vieți în coliziune (5) – Fearless (1993)

Vieți în coliziune (5) – Fearless (1993)

“Uneori suntem în curs de coliziune, doar că nu știm asta”
Benjamin Button

Filmul lui Peter Weir a rămas – pe nedrept, zic eu – în umbra altor realizări ale maestrului australian, între care strălucesc The Year of Living Dangerously, Dead Poets Society sau Truman Show. Regăsim în el același discurs vizual bine articulat, într-un permanent joc  al perspectivelor, prin care intergrează trăirea personajelor în panorama lumii filmului (ah, holdele acelea din Witness!). Râul, ramul, liniile trasate de șosele, orizonturile, toate par gata să rezoneze cu dramele omenești pe care le încadrează cu eleganță în adevărate fresce de imagine, timp și mișcare.

Chiar dacă acest stil regizoral al lui Weir rămâne o caracteristică a întregii sale opere, fiecare dintre filmele sale își are propria individualitate. Structural, Fearless se remarcă prin renunțarea la o convenție specifică filmelor despre dezastre, aceea de a parcurge un drum anticipativ, bine temperat, până se ajunge la un punct culminant, cel al consumării dezastrului. Nu este cazul aici, filmul fiind construit circular: începe și se încheie cu relatarea aceluiași eveniment, prăbușirea unui avion. Tensiunea poveștii nu este așezată pe acest eveniment, ci pe povestea unuia dintre supraviețuitori, un adevărat parcurs inițiatic din care el va învăța o lecție extrem de prețioasă.

B087

Din perspectiva tehnicii luării cadrelor, Weir insistă mult pe close up-uri, unele extrem de apropiate, adevărate radiografii ale chipurilor oamenilor sau chiar ale unor porțiuni (în special, se insistă asupra ochilor). Mai aproape de atât nu se poate. E ca și cum s-ar încerca o trecere dincolo, înspre suflet; poate că printr-o astfel de apropiere trăirile oamenilor ne pot iradia, iar asta ar însemna că putem să simțim ce simt ei în acele clipe.

Iar filmul lui Weir pentru asta este construit, pentru a-ți intra în suflet prin apropierea de chipul aproapelui, de viața sa. Ce ne unește? Ce ne ajută să ne pricepem unul altuia trăirile? Sugestia acestui film, plecând chiar de la titlul său, este simplă: frica. Cu toții o cunoaștem, încă de mici. Uneori ea este folositoare (și sănătoasă, zic unii). Alteori este distructivă. Dar e a noastră, a tuturor. E unul dintre mijloacele prin care oamenii se leagă unul de celălalt, chiar și în iubire. Sau datorită căruia se dușmanesc.

Or, în Fearless întâlnim un om ce nu (mai) cunoaște frica, de nici un fel. O anomalie, desigur, dar și un instrument de redescoperire a vieții. Ar putea fi un zeu, având acest dar, însă îl vedem pe parcurs descoperind darul de a fi om cu adevărat. La pachet cu frica, căci altfel nu se poate.

01

Jeff Bridges e magistral, amintindu-mi de prestația din The Fisher King. Îl regăsim în film și pe Tom Hulce (Mozart din filmul Amadeus, ăla este) într-un rol cel puțin la fel de bine jucat. Isabella Rosellini mi s-a părut ceva mai slăbuță, dar asta nu poate să strice bucuria vizionării unui astfel de film.

Finalul filmului este o superbă parabolă evanghelică, una dintre cele mai profunde pe care le-am întâlnit în cinema. Ea nu are de-a face cu predicarea, cu exprimarea propozițională a unui anume adevăr fundamental, ci cu percepția pe care o avem asupra experienței salvării: suntem pasagerii unui avion care se prăbușește. Muzica este din Symphony of Sorrowful Songs , o surprinxzătoare compoziție a polonezului Henryk Górecki .Vizual, e greu de interpretat: amintire, închipuire, halucinație, retrăire a unui eveniment. Eliberare. Nu vă spun mai multe, descoperiți voi restul. Vă sfătuiesc doar să nu încercați să descoperiți tâlcuri ascunse, metafore și alegorii. Mai bine trăiți acea salvare. Aduceți-vă aminte, în timp ce o vizionați, dacă e cazul, de propria voastră prăbușire, dar și de vocea Celui ce v-a spus „Va fi bine”. Iar dacă nu, dacă nu aveți în viața voastră a astfel de realitate la care să vă raportați, nu e târziu nici acum să luați o decizie …

Sunt viu!

Farmecul discret al geometriei (7) – o apologetică în trei colțuri

Episoadele anterioare pot fi citite AICI1AICI2 , AICI3AICI4, AICI5 și AICI6.

Dacă credem că a face apologetică creștină înseamnă a argumenta vitejește despre ce zice Scriptura și a demonta cu iscusință toate izvodirile vrășmășești ale necredincioșilor, în afara mărturiei trăite și aducătoare de mult rod, amarnic ne mai înșelăm. Apologetul, dacă nu poate arăta spre comunitate eclesială sau măcar un spre credincios în viața căruia toate argumentele se verifică cu mare precizie, e în mare belea: e ca și cum un matematician ar putea să demonstreze Teorema lui Pitagora – se poate prin mai multe metode; eu știu vreo trei, așa numa`, dintr-o sclipire 😉 – unui sceptic într-ale figurilor trasate cu rigla și compasul, dar ar avea probleme cu găsirea unui triunghi dreptunghic mai de treacă-meargă, în care pătratul ipotenuzei chiar să puște cu suma pătratelor catetelor.

Așa că, pănă la proba contrarie, toate unghiurile sunt strâmbe.

Je suis selfie

Je suis selfie

Unul dintre pardoxurile civilizației selfie: să întorci spatele obiectului căruia, aparent, i-ai acordat o atenție deloc neglijabilă, pentru care ai cheltuit banii ca să ajungi în preajma lui, fie că este vorba de un loc anume, de o operă de artă sau de un eveniment deosebit.

Căci platim și ne muncim nu pentru privilegiul de a fi martorii istoriei, culturii și frumuseții lumii noastre, ci pentru posibilitatea de le întoarce tuturor acestora dosul, în timp ce ne aranjăm pe noi în prim plan.

O facem pentru a le spune că ne doare undeva de ele, asta e.

Păsări călătoare (și necuvântătoare) -35

Ar fi cazul să ne hotărâm odată dacă toate obiectele astea sunt sau nu neutre. Altfel, nu sună prea inteligent să argumentăm că „armele nu poartă nici o vină pentru atentatele ce se comit cu ele, ci oamenii care le folosesc” și, în același timp, că „gadgeturile sunt de vină pentru starea în care se află tinerii, nu cei ce le umplu cu tot felul de mizerii”. Să recunoaștem că sunt neînsuflețite toate și, pe cale de consecință, neutre. Sau chiar mai bine, zic eu, să recunoaștem că toate sunt extensii ale noastre, astfel că atât percepțiile noastre, cât și mesajele pe care le transmitem prin intermediul lor sunt în mod semnificativ amendate de imensa lor capacitate de a se camufla ele însele în proclamații.

Da, și să ne resemnăm cu gândul că nimeni nu va mai mișca vreun deget vreodată pentru a le supune vreunui control. Gadgetieri naivi ce sunteți, trenul ăsta a părăsit gara de multă vreme …