Dumnezeu e surprins

Viața e cu atât mai frumoasă, cu cât ne îmbracă, cu o gingașă discreție, marile și micile ei momente sau spații în haina incertitudinii. Imprevizibilul conferă fiecărei trăiri un farmec aparte, în relație cu lumea și cu faptele ei, cu aproapele și, desigur, cu Dumnezeu.
Să spun un „Te iubesc”, fără sa știu ce voi primi în schimb. Să-i cer lui Dumnezeu luna de pe cer, în numele Fiului, cum zice în Carte, dar să nu am garanția felului în care îmi va fi livrată. Să merg pe malul mării pentru a admira un apus, fără a avea certitudinea ca norii nu îmi vor ruina plăcerea unui selfie de zile mari.
Surprinde-ne, viață: e rugăciunea noastră, nerostită, ci tainic cuibărit în duhul nostru, de fiecare zi. Arată-ne ceva ce n-am apucat să notăm în agende. Pe cărări bătătorite, scoate-ne în cale lucruri la care mintea noastră nu s-a suit niciodată…
E adevărat, nu toate surprizele vieții sunt plăcute. Unele sunt triste, dureroase, tragice. Însă ele durează puțin, o clipă, în timp ce efectele lor asupra vieților nostre sunt garantate pentru veșnicie.
Mă întreb, de aceea, dacă Însuși Dătătorul vieții poate sau nu să se bucure de această mirodenie a relațiilor, impredictibilitatea lor, riscul pe care ele ni-l oferă, surprizele. El, care le știe pe toate. Am auzit voci care pretind că el nu poate fi dezamăgit, pentru că îi știe omului trădările înainte chiar de realizarea lor. Din veșnicie, El știe răspunsul tău la chemarea Evangheliei. Dar, atunci, de ce s-ar mai bucura pentru aducerea cuiva de la morte la viață? Ce bucurie mai poți avea într-o victorie cunoscută sau chiar hotărâtă, cum zic unii băieți tare veseli, înainte de veșnicii?
Eu cred că Dumnezeu este suficient de mare ca să să-și poată permite riscuri, surprize, cărări nebătătorite. Își poate permite, uneori, să regrete, să schimbe decizii: de regulă, facem apel la artificii savante pentru nu-L privi pe Dumnezeu cu condescendență, în astfel de situații.
Dar poate că El nu vrea altceva decât să împărtășească alături de creația Sa frumusețea viețuirii într-o vale a incertitudinii. Iar asta, nu mă înțelege greșit, fără să renunțe la prerogativele Sale, la judecată, la iubire, la Apocalipsa.
Nu este asta încă o dovadă a măreției Lui? E atât de stăpân pe joc, încât își permite să închidă ochii și să joace asemeni nouă în viață, clipă după clipă, loc după loc, emoție după emoție. E minunea de a fi pentru lumea pe care a creat-o ce dorește El să fie, nu ce Îi spun teologiile noastre.
Un Dumnezeu care întreabă nu doar retoric: „Dar oare, când va veni, va găsi El credință pe pământ”? Unii știu răspunsul. Eu nu mă grăbesc să zic. Poate că nici Dumnezeu, dar ăsta este secretul Lui…
„Dumnezeu are un plan pentru viața”, o lozincă pe care nu am înțeles-o niciodată. M-am întors la El nu pentru că am știut ce o să îmi ofere, ci pentru că m-a copleșit cu surprize; prin El, haosul planificat din viața mea devenea o aventură plină de necunoscute, cu bucurii și cu lacrimi, cu iubiri și cu suferințe, cu epifanii și depresii: e adevărata frumusețe a religiei, pe care mulți nu o înțeleg.
Uităm prea adesea faptul că părtășia cu Dumnezeu e pe dublu sens: și El se apropie de noi, împărtășindu-ne trăirile, speranțele, uimirile. De aceea, cred, îl putem lua prin surprindere, pe nepregătite. Într-un mod plăcut chiar. Dar pentru asta e nevoie de un singur lucru: să îl iubim cu tot ce suntem. Floare la ureche!

Reclame

Cuvinte spoite – diversitate

Mi se pare stranie, în discursul corect și sensibil (sic?) al zilelor noastre, folosirea acestor cuvinte „de aur” în formularea tezelor și lozincilor aferente.
Cum ar fi, de pildă, „diversitate”. Nu se mai poate imagina un discurs politic modern fără a face apel la această mantră deschizătoare de uși dintre cele mai prestigioase. Pune „diversitate” într-una din primele doua fraze ale unui speech și nici nu mai contează ce vei spune după, auditoriul cu minți și urechi destupate de atâtea infuzii progresiste îți va mânca din palmă fiecare cuvințel.

Mai contează dacă el înseamnă sau nu ceva?

Dincolo de cuvântul în sine, regăsim puține înțelesuri, dar multe implicații. În el însuși,  „diversitate” pare conțină cam tot ce este nevoie pentru a ne oferi fericirea cea fără de margini în toate. Căci diversitatea aduce plus-valoare într-o comunitate, echipă sau într-un proiect social, economic, artistic (Metallica e depășită de vremuri, asta e) etc.
Dar o diversitate sub ce aspect? Ni se spune, școlărește: genuri, rase, etnii, orientări (lipsește, în general, o preocupare în privința diversității confesionale – pentru că, în acest caz, vorbim despre o alegere personală, nu despre un dat obiectiv). Sic.
Stranie – pentru că acesta este cuvântul meu de aur – este însă superficialitatea cu care diversitatea își îmbracă „binecuvântările“: totul trebuie să rămână la suprafață. Nu avem voie să credem că există ceva dincolo de aceste etichete: nu există feminitate, nici masculinitate (în afara de aia otrăvită), nici trăsături specifice omului alb și culturii sale (în afară, desigur, de rasism), nici din cele specifice celor de altă rasă, nici trăsături moștenite într-o comunitate anume (în afară de cele specifice grupurilor majoritare, oprimatoare prin definiție), nici o asociere a vreunei orientări sexuale cu lucruri despre care nu e voie să vorbim etc, etc, etc.
Diversitate de ce? De etichete? Pentru că dacă mi se dă voie să mă identific în societate drept un ceas cu cuc, dar nu am voie sa strig ora exactă și nici să vorbesc cu un ceas de buzunar despre beneficiile, dar și despre dezavantajele afisajelor electronice, pentru a nu-l ofensa și a nu pune în pericol diversitatea, atunci vorbim doar despre un afiș pestriț al diversității, un meme al ei, nu despre un lucru real, profund. Pentru că dacă niciun ceas din lume nu mai are voie să pretindă ora exactă – este incorect politic sa afirmi așa ceva, deși se vor găsi niște orologii care să îți spună exact ritmul corect pentru tic și pentru tac, de ele să ascultați – suntem cu toții parte dintr-un imens decor. Nu mai suntem actori pe scena lumii, ci parte din recuzită, din aranjamentul scenic.
Pe scenă, însă, nu se mai joacă nimic, căci dramaturgul a murit, și nu mai avem pe nimeni să care să mai scrie ceva, un vodevil, o dramă măruntă…
Avântul acesta pro-diversitate, într-un astfel de decor, îmi pare a fi un fel de hei-rup din acela muncitoresc, înălțător precum cele de la parade. Mult zgomot, multă culoare, aplauze puternice, prelungite. Însă zâmbetele sunt false, iar în spatele lor sunt lacrimi și ipocrizie. Afișe.

 

O cădere în virtual și cateva contuzii minore

Ne amăgim de ceva vreme, încurajați din tribune de nume ilustre precum Baudrillard, Eco sau Postman, cu puterea noastră de a modela o realitate de dincolo de cea de toate zilele. Am numit-o – ironic, cred eu – „realitate virtuală“; poate că, la început, ea a părut să fie într-o strânsă relație cu cea clasică, depinzând nemijlocit de aceasta.
Pe atunci era la modă ca toate cuceririle tehnicii sa fie privite ca „extensii” ale omului; virtualul nu era nici el altceva decât un spațiu al extensiilor de tot felul. Și era bine.
Tot Baudrillard, însă, observa o tendință în acel mariaj al realităților: apar hărțile care preced terenurile cartografiate, iar virtualul începe să se elibereze, treptat, din robia realului. Deja se poate vorbi tot mai mult de un virtual nu doar autonom, ci și autosuficient, stăpân pe destinul său(sic!), unul care începe să modeleze tot mai mult lucrurile din jurul nostru, fără să mai poată fi tras la răspundere „din afara”, adică din lumea noastră veche.
S-a dus vremea extensiilor…
Mai grav: lucrurile stau acum chiar pe dos. Nu noi suntem deținători de extensii azi, în inofensivul și neutrul – zicem noi – spațiu gestionat prin minunății ale tehnicii, ci noi suntem extensiile virtualului în realitate. Fără complicitatea noastră, virtualul ar rămâne un tărâm al Nimănui, dar iată că noi îi suntem robi ascultători și harnici: facă-se voia sa, precum în cloud, așa și pe pământ!
Ne amăgim amarnic, cu tot mai puțină convingere: nu mai deținem puterea, nu le mai spunem noi mașinilor ce să facă, ci noi împlinim în aceasta lume o slujbă sfântă, cea de a converti totul în date.
Deocamdată încă suntem lăsați să ne mai hrănim cu iluzia puterii, dar nu se știe până când. Vine ceasul, sau poate că a și venit, când omul nu va mai ști ce face: navighează el prin virtual, după pofta inimii, ori virtualul îi călăuzește fiecare pas pe unde îl dor pixelii.
Oare atunci când dau „Like“ o fac pentru că îmi place ceva sau pentru că postarea aceea mă place pe mine și a ales să-și facă culcuș pe ecranul meu?
Răspunsul este corect.

Prezidențiabilul: cine este el și cu ce îl vom asemăna?

Mă pregătesc de zor. Presimt (încă) o campanie isterică, apocaliptică, spirituală, în care abisuri profetice irefutabile îi vor impune alegătorului creștin un candidat călare pe un cal alb, cu o trompetă de foc în mână, în timp ce toți ceilalți sunt capete ale bestiei aleia cu zece coarne. Am mai văzut filmul ăsta. Se dă în reluare, pe toate canalele.

Din nou, alegătorul creștin nu are de făcut o alegere; el TREBUIE doar să pășească pe calea deschisă de niște înfierbântați ai unui organism media de două parale și ale cărui funcții vitale sunt încă menținute grație unor perfuzii consistente de senzaționalism agresiv. Floare la ureche.

Mai ales că (scuze…) candidatul, cel ce va ștanța valorile creștine acolo unde trebuie și unde le este locul (la Cotroceni, deasupra porții principale: unde vă gândeați?), va fi cu necesitate un arhetip al unui personaj biblic. Altfel nu se poate.

Numai că, deși se întrezărește la orizont șaua călărețului ce va face din România o Grădină a lui Dumnezeu, încă nu a ieșit la lumină acel arhetip motivator. Izvorul de inspirație este bogat, dar cred că ar trebui început din timp, ca să priceapă bine tot creștinu`.

Cirus a fost adjudecat deja de Trump. Deși se pășește în umbra americanului, nu cred că e rost de un plagiat acum.

David? Lipsesc Goliații, n-are cu cine.

Moise? Nu mai are cu cine: Exodul e deja în curs de înfăptuire.

Noe? S-o gătat lemnu`, abia mai avem pentru a schimba o vorbă.

Solomon? Ah, înțelepciune …

Samson?

Mai bine nu-mi bat capul, vor găsi ei ceva potrivit, de asta sunt sigur.

(I)responsabilitate

În comunism, ne mai aducem aminte unii, le aveam pe toate în comun, așa cum se cuvine, mai puțin vina pentru eșecuri (neîndeplinirea planului cincinal, un accident de producție etc), care era întotdeauna personală. Trebuia neapărat identificat tovarășul cu pricina și înfierat cu simț de răspundere, în spirit revoluționar.
S-au dus acele vremuri, iar acestui instrument de rafinare a lipsei unei răspunderi personale pentru un râu sau ram neconform din țara asta i s-a mai adăugat unul, truismul colectiv autocritic. Cu simț de răspundere și acesta.
„Toți suntem vinovați“, se aude din toate direcțiile în aceste zile. Sună pios, vinovat, corect, definitiv, necontracarabil. Cum să răspunzi unui astfel de mesaj fără să îți sapi ție însuți groapa neprihănirii de sine? Nu știu. Ce știu, însă, este că atunci când suntem cu toții vinovați, nimeni nu mai poartă răspunderea pentru cele întâmplate. Nici pentru cele ce se vor sparge în capul nostru de acum încolo. Pentru nimic.
Dar am o soluție, prin care am putea împăca și capra și varza (ne)vinovăției de sine. E biblică, apostolică, deci acreditată.
Repetați după mine: „suntem cu toții vinovați de ceea ce s-a întâmplat, dar cel mai mare dintre toți sunt chiar eu“. A fost greu?
Nu înseamnă că, gata, am și devenit responsabili, dar poate că un fir de ipocrizie de pe gene tot se va fi făcut pierdut printre lacrimi. Progresul făcut e aproape neglijabil (sic!), dar măcar nu batem pasul pe loc.

Pedeapsa cu viața

Eu cred  că, pentru un criminal, o mai grozavă condamnare decât cea la moarte nu poate fi decât condamnarea la viață, iar asta nu în vederea răzbunării, ci în speranța că glasul sângelui personei ucise îi va bântui nopțile și zilele spre a-i aduce aminte de Sângele acela care îi poate spăla mîinilșe și mintea de silnicie. Moartea poate fi un preț mult prea ușor de plătit. Cu viețile oamenilor ne descurcăm mult mai greu.

Altfel, am văzut prea multe filme: țang-bang și cei răi se risipesc ca pleava, cât ai zice „clint istvud”. Nu prea e loc de izbăvire pentru un nelegiuit în lumea Hollywoodului; din păcate, nici în imaginarul teologic al unor creștini de-ai noștri. Ai impresia că Cristos a venit să ne ierte mici șotii, cârcoteli și fumuri de țigară, nu păcate izvorâte din hâdul iad, din inima tatălui minciunii, al urii și disprețului, al nepăsării și al crimei, al lipsei de milă și al stricăiunii.

O Evanghelie pe post de „scuze” …

Or, cine propovăduiește sabia, va plăti cu viața sa. Moartea nu are trecere în finanțele cerului, e facilă, e ieftină, e ușor de găsit peste tot. Viața, în schimb, vorba tot a unui personaj de film e imensă. Nu te sfătuiesc să ajungi cu ea pe mâna cămătarilor. Nu vei ieși de acolo până ce nu vei lăsa și ultimul bănuț.