Hermeneutica balonului rotund (9) – Franța – Danemarca 0

Unul dintre motivele pentru care încă îmi place să urmăresc competițiile de fotbal la nivel de echipe naționale, printre altele, este și acela că ele scot adesea la lumină surprinzătoare confirmări socio-existențiale despre lumea asta nebună în care trăim.

Bunăoară, să luăm, de pildă, aceste nume: Iran și Maroc. Două echipe care au căzut la datorie; niște învinși. În special Marocul, care nu mai avea nici o motivație anume pentru a pune osul în ultimul meci, cel împotriva Spaniei, a dat dovadă de o abnegație admirabilă. Ambele echipe au dovedit sportivitate, jucând fotbal până în ultima clipă. Au fost eliminate, dar ne-au câștigat admirația.

Astăzi, Franța și Danemarca. Două reprezentante ale Europei post-creștine ne-au arătat ce le poate pielea. Zero. La zero. Never ending zero. Adică, mai pe șleau: lipsă de onoare și de bun simț, nesportivitate, non-combat. Un ”Na-ți-o ție, dă-mi-o mie” fără cap și coadă, fluierat copios, pe bună drepate, de un public plictisit. Iar Danemarca nu e la prima abatere (acel 2-2 cu Suedia de la Euro 2004, o rușine scandinavă, nedemnă de niște urmași ai vikingilor). Până și Arabia Saudită – Egipt, un alt meci „de umplutură”, a dat de pământ cu rușinea unor francezi ce au dovedit o crasă lipsă de rafinament într-ale farmecului jocului și a unor danezi care nu mai au în clin și mânecă cu etica protestantă.

Atât Franța, cât și Danemarca, s-au calificat. În ce privește respectul datorat acestor echipe, care sunt niște învingătoare, din partea mea nu se pune problema. Poate altădată, dar nu foarte curând.

Iar dacă zic că unii sunt musulmani, iar alții (post)creștini am dat cu parul au ba?

Reclame

Pe ecran mare, la televizor sau pe tabletă?

Nu se poate concepe ideea de cinema în afara faptelor care au fost menite să ne faciliteze întâlnirea cu filmul așa cum trebuie ea să fie: ritualică, copleșitoare și comunitară. Iar aceste lucruri cer, orice s-ar zice, o sală de cinema, în care se vor stinge încet luminile, urmând ca imaginile însoțite de sunet să fi proiectate pe un ecran imens și o mulțime de spectatori să participe împreună la spectacolul unei alte lumi decât cea de toate zilele. Da, cu tot cu popcorn și răcoritoare (dar fără nachos). Acesta este cinema.

Ah, se pot vedea filme și la televizor, pe ecranul unui laptop sau pe cel al unei tablete. Așa este.

Dar am auzit și despre creștini care zic că se pot închina lui Dumnezeu în fața unui ecran și că, astfel, nu mai trebuie să meargă la biserică duminică dimineața, pentru că prin Internet li se oferă live exact același lucru. Comod, fără complicații, că doar este o problemă între el și Dumnezeu. Și eficient, pe deasupra. A te închina, însă, înseamnă nu doar „să simți prezența lui Dumnezeu”, ci și pe cea a aproapelui tău, cel care uneori te supără atât de mult, pentru că nu e ca tine. În ciuda inconvenientelor de tot felul pe care le presupune mersul la biserică, asta este închinarea.

Vom continua să vizionăm filme pe ecrane de monitor și ascultăm slujbe religioase on-line. Astea nu-s păcate: uneori nu avem alternative.

Dar să nu uităm ce este, de fapt, cinemaul.

Mult mai important, însă, e să nu uităm ce este închinarea.

Prioritățile de rigoare

Un simptom tipic maladiei care ne atrofiază capacitățile de a simți cu cei în nevoie, în vremuri în care toate cele ale lumii sunt afișate pe ecrane, în timp ce inimile ni se golesc de reale conținuturi, este ilustrat și de felul în care ne poziționăm ideologic în problema copiilor despărțiți de părinți, de către autoritățile americane. O facem cu fermitate, principial și cu simț de răspundere. Nu facem rabat la argumente și la discursuri convingătoare. Pentru că sunt o mulțime de lucruri extrem de importante de cântărit:

1) cine a început nebunia asta, Obama sau Trump

2) să decidem cine sunt ipocriții. Variante:

  1. trusturile de presă partizane (NY Times, The Guardian, Fox etc)
  2. creștinii evanghelici de rit texan
  3. cei militează împotriva avorturilor, dar …
  4. cei ce nu militează împotriva avorturilor, dar …

3) să decidem ce trebe făcut. Iarăși, variante:

  1. nu v-ați săturat de Trump, hm?
  2. cu legea nu te joci

Ar mai fi un lucru de pus la cale, de o importanță secundară: soarta acelor copilași. De acesta ne vom ocupa după ce le vor rezolva cum se cuvine pe cele de mai sus.

Mijlocul este mesajul (16) – HD, 3D, 4K, IMAX, live streaming ș-altele ca acestea

Mijlocul este mesajul (16) – HD, 3D, 4K, IMAX, live streaming ș-altele ca acestea

Suntem mult prea aplecați spre a examina tot ce se vede, ce se aude și ce se simte venind dinspre opera de artă înspre fiecare dintre noi pentru a mai da atenție absențelor, celor ascunse privirii, neauzite, ascunse simțurilor comune. Pentru că – așa știam odinioară – unele lucruri nu trebuie văzute, doar sugerate. Iar unele, poate că nici sugerate nu se cer a fi, ci dăruite intuiției comune, pe care o împărtășim fără să știm unii cu alții, autori și spectatori deopotrivă.

În zilele noastre ambiguitatea, ca procedeu artistic, este sufocată nu doar de inflația rezoluțiilor tot mai înalte, ci și de pretenția ce s-a întins ca o plagă peste întreaga cohortă a consumatorilor de entertainment de „a vedea tot”. Până la sânge, până la suprafața brăzdată de broboane a epidermei, trebui dăruit totului tot. Nu ne ascundeți nimic, nu ne menajați! Ia mai lăsați-ne voi în pace cu subtilități d`alea! Sânge! Full contact! Cât mai de aproape!

Ș-atunci dintr-ale imaginației participative, toate acestea s-au convertit în experiențe, în emoții construite din stimuli bine meșteșugiți. Totul e pe șleau, totul e la vedere, în câmp deschis, întins cât vezi cu ochii pe orice petic de perete rămas liber. Ecranele se căznesc din răsputeri să ne ofere cât mai mult, să ne apropie la limite nici măcar visate până acum. Plutește în aer, astfel, promisiunea onestității. Numai că și această aparentă sinceritate își are prețul ei: ni se arată tot mai multe, dar ni se comunică tot mai puține.

Progresul tehnologic actual favorizează propășirea mijloacelor fierbinți de relaționare a creatorilor de artă cu publicul: comunicare prin înaltă definiție, în care percepția vizuală este simulată aproape indecent până la o absorție completă a senzației, pretenția de a oferi totul, invitația la pasivitate (imaginea nu mai necesită o altă „prelucrare”, produsul brut este în același timp și produs finit – realitatea vizuală) și discurs mecanic, repetitiv, pe orizontală (din perspectiva senzațiilor – suspansul este construit în primul rând pe baza alternanței între participarea la experiența lumii pe care ne-o propune mijlocul de comunicare și la cea a poveștii pe care acesta o deapănă). Peretele rețelei, cinemaul, televizorul, transmisiunile sportive, videoclipul și live stream-ul sunt câteva exemple de astfel de medii/mijloace.

Pre-milenialii poate își mai amintesc însă și de alte mijloace (unele n-au pierit dintre noi). Cartea, revistele de benzi desenate, transmisiunile sportive la radio, desenul animat, teatrul … Prin natura lor, ele sunt mijloace de comunicare de joasă definițienedetaliate, care invită la o participare activă a spectatorului prin umplerea spațiilor goale rămase între lumea imaginată și cea a realității; ele stau la baza caracterului organic al discursuluiverticalizat de profunzimea implicării ochiului și a urechii deopotrivă, în care suspansul este datorat atât neprevăzutului ce ni se așterne înainte, cât și faptului că ni s-a arătat prea puțin. Paradoxul este că, tocmai în acest fel, ni se crează impresia că suntem invitați și primiți cu brațele deschise într-o lume de vis, la crearea căreia am participat și noi, în timp ce survolam puținul ce ni s-a dat …

A nu se înțelege că unele sunt mai bune decât altele. Îmi plac filmele, dar și cărțile. Îmi plac unele videoclipuri, dar și unele desene animate clasice. Fiecare își are rostul său. Mă întreb doar dacă vom mai fi în continuare capabili să păstrăm un echilibru, în condițiile în care tot ce vedem în jurul nostru este afișaj, distribuire, senzație. Când, într-un viitor nu foarte îndepărtat, chiar mintea va fi ecranul (o consecință profetică a modului în care Deleuze înțelegea cinemaul), cred că și cele două tipuri de mijloace vor deveni istorie, căci atunci nu vom mai vorbi de fierbinte și rece, ci de cumplita moarte termică a tot ce mai poate fi simțire în interacțiunile dintre oameni. Nu se va mai pune problema participării noastre la aventura lumii, ci dacă mai avem loc pentru întreaga lume în aventura fiecăruia dintre noi. Ah, nu vă speriați: de toate acestea ne vom bucura fără mare efort, stând așezați confortabil în fotolii …

trepțile îndreptățirii (3D)

(Se începe în slow-motion cu ceva la mișto, de dragoste, ceva despre „ca un trandafir” … sunt absolut convins că veți găsi ceva adecvat momentului)

Ne-a intrat cumva în tărtăcuțe gândul că dacă tot nu suntem buni, căci – nu-i așa? – doar Unul cel ceresc este bun, noi n-avem altă alternativă decât cea a bălăcărelii în răutatea lumii.

Mă rog, s-au mai făcut unele timide încercări. Niște naivi.

Dacă nu putem fi buni, zicea taica Steindardt, măcar să fim politicoși.

Vezi bine, însă, că nici politețea nu prea dă afară din noi; atunci, poate că am putea măcar să avem dreptate când arătăm cu degetul.

Dar nici dreptate n-avem, că nu-i cine s-o împartă. Buna cumpănire va compensa acest neajuns, nu? Argumentele noastre sunt beton. (Celor interesați, le pot pune la dispoziție niște youtuburi edificatoare.)

Uite-așa, de mărturia creștină contemporană se alese praful de pe cumpănă. Cel mai adesea ea este azi confundată cu apologetica. Doar cu retorica de tip Ravi (mulțumim, Doamne, că ni l-ai dat!) și altora de teapa lui. Asta pentru că nu mai avem nimic de arătat lumii, nici vieți, nici Carte, nici istorie, nici argumente. Nu mai biruim răul prin bine, pentru că nici noi nu mai știm ce e binele. Ș-atunci lătrăm precum câinii aceia.

Și nu mai avem nimic de pus pe altar, căci nu mai avem ce sacrifica.

Turma s-a metamorfozat în haită.

Dar Thanos pândește din umbră …

(cortina)

dar(ul) pentru celălalt

lumea adam(a)ică

În fiecare dimineață îmi fotografiez gândul cu conștiinciozitatea secundarului care refuză să rateze (z)baterea.

Developez pelicula și caut zvâcnirea aceea de lumină pe care n-o poate contraface nicio opintire a imediateței – nici agitația noului început de săptămână, nici goliciunea pieței pline de susținători mi(ti)ci, nici plânsetul copilei căreia vântul i-a luat pe sus balonul alb, nici măcar lacrimile de bucurie că imnul țării s-a intonat iarăși la Roland Garros, după patruzeci de ani de pustiu…

Caut zvâcnirea aceea de lumină care-mi șoptește acum că Dumnezeu nu le dă niciodată daruri de jucărie copiilor Lui. Ce să faci cu o sabie de plastic pe un câmp de bătălie? Că darurile adevărate trebuie folosite în adevăr. Niciodată pentru tine, întotdeauna pentru celălalt.

Vezi articolul original

Hyper GDPR ready

Dacă mi-e teamă de un lucru în privința lumii virtuale, acela nu este că ea ar putea vreodată să ia locul realității și să uzurpe bunul simț al viețuirii între cele naturale, ci că virtualul poate fi el însuși o gaură neagră a realității, una atât de puternică încât să absoarbă întreaga trăire din juru-i, arătată cu degetul, simțită sau zămislită (fără să conteze pe ce căi), transformând-o apoi în adevăr, adică în cea mai reală dintre apocalipsele acestei lumi, pentru a servi apoi ca paradigmă a experienței divinului, iar asta pentru că – nu-i așa? – „lucrurile de sus” despre care ne mai aduc aminte azi doar teologii sunt, tot așa, cele absorbite în experiența credinței, devenite ele însele mai reale decât orice altă realitate, istoria nefiind altceva decât o proiecție pe axa concretului a unor urme discrete ale celor întâmplate în acel punct de singularitate a ființei, unde nu e nici suspin, nici întristare, nici durere, ci doar autenticitate în stare pură, decantată de mizeria în care ne-a provocat, folosindu-se de niște instincte încă prea puțin documentate de către specialiști, pofta nestăvilită după iluzii.

De aceea, mi-e teamă de ce și cum văd eu însumi, nu de cine mă vede sau îmi monitorizează în vreun fel sau altul activitatea.