Cu tărie

Oare cum este să fii creștin, unul din aceia care crede cu tărie în inspirația divină nealterată a Scripturilor, și să îți bați joc de aspectul fizic al unui om propus a fi uns într-o demnitate publică? Adică – să mă explic – cum pot conviețui în aceeași conștiință principiul din 1 Samuel 16:7[1] și lipsa de îngăduință cu care este stigmatizată pe toate căile fața nițel dezordonată, furată din cine știe ce context, a lui Mihai Tudose?

[1] „Domnul nu se uită la ce se uită omul; omul se uită la ceea ce izbește ochii, dar Domnul se uită la inimă.”

 

Ce vreau să fiu (2)

Unul dintre cele mai bune filme creștine făcute vreodată de către oameni care nu se pretind a fi neapărat creștini – ba, dimpotrivă, aș zice, stau departe de lumea credinței tradiționale – este, fără îndoială, Chariots of Fire (1981). Protagoniștii sunt doi alergători în curse de viteză, cu șanse și pretenții la câștigarea unei medalii olimpice: un evreu care trage tare de această șansă ca de singurul resort care l-ar mai putea propulsa spre un anume sens al existenței și un creștin, confruntat și acesta cu o profundă dilemă existențială legată de destinul său și de felul în care L-ar putea sluji mai bine pe Dumnezeu.

Eric Liddell dorește să urmeze calea misionariatului, știe că este chemat să vestească Evanghelia în Orientul îndepărtat. În același timp, constată că Dumnezeu l-a făcut iute de picior și, în plus, simte o imensă plăcere în alerga. O bună parte din film reflectă căutarea sa după un răspuns la această paradoxală provocare pe care un dar neconvențional o ridică ideii clasice de slujire creștină. Impresionat este pentru mine în acest film să văd că această luptă pentru adevăr și identitate nu exclude nici o clipită fundamentul nenegociabil al onorării lui Dumnezeu. Aceasta este temelia pe care Liddell își așează destinul, cu toate incertitudinile sale. În acest fel, indiferent de răspunsurile pe care le primește pe cale și de eventualele surprize ale vieții, el este statornic, de neclintit în alergarea sa spre premiul ceresc.

Nu intru în prea multe detalii; urmăriți acest film, dacă aveți posibilitatea. Vi-l recomand cu căldură.

Scena despre care vă vorbesc descrie cursa lui Liddel de la Olimpiadă, pe distanța de 400m. Dincolo de detalii mai puțin importante – pentru mine contează mai puțin cine câștigă, ci cum se aleargă – cred că e suficient doar să priviți la el, la plăcerea sa, plăcerea nu de a face un lucru anume, ci de a fi așa cum l-a înzestrat Dumnezeu: iute.

… ș-apoi versetul, primit din mână unui din tabăra adversă: „Pe acel ce Îmi dă slavă, Eu îl voi onora …” și strâns în pumn, ca o adevărată ștafetă. Vanghelis. Slow motion. Montaj. Poezie.

Așa îmi doresc să-mi fie alergarea până la capăt. Îmi doresc să pot trece linia de sosire copleșit de bucuria de a nu-mi fi irosit vremea pe ce e de așteptată să fac. În același timp, cumva, dacă să poate, în totala dedicare plăcerii de a fi, să pot totuși să intuiesc bucuria celor din tribune, a celor dragi mie, a celor pentru care însemn ceva. Să văd că oamenii se bucură pur și simplu pentru că eu însumi mă bucur. Atât.

De data asta – repet – e o cursă care se câștigă în primul rând prin plăcerea de a fi pe turnantă, apoi de a vedea linia de sosire; nu are nici o legătură cu locul obținut. Se câștigă în aplauzele celor iubiți și iubitori.

 

Codița câinelui

L-ați văzut și voi pe cățelușul acela jucăuș care aleargă neobosit după propria-i coadă? Nu reușește niciodată s-o prindă, dar nu se dă bătut. Nu știm ce va face cu ea atunci când o va înșfăca, așa că, deși intuim că suntem martorii unei misiuni imposibile, nu ne mai săturăm privind.

Este posibil, în condițiile actualei accelerări a progresului în tehnologiile media și a democratizării folosirii instrumentelor de imortalizare a faptelor lumii, ca imaginea de mai sus să descrie cu o tandră acuratețe tocmai această întrecere a vieții cu ea însăși, căreia cu măcar un selfie îi suntem fiecare datori. Alergăm cu dispozitive de tot felul pentru a prinde din urmă clipa care tocmai a trecut pe lângă noi. Nimic nu ne scapă, nici un răsărit, nici o grimasă, nici un accident, nici o vorbă. Țac-pac! și totul se imortalizează pe suporturi media, pentru posteritate. Suntem pe val, în această privință: dați-ne carduri de memorie și soluții de depozitare cât mai generoase, căci de rest ne ocupăm noi. Nu vom lăsa nici o clipită care să nu-și afle odihna în folderele care ne consemnează prezența pe ulițele satului. Ce-a fost va mai fi, credeți-ne! Chiar dacă nimic nu va mai rămâne de făcut sub soare, totul este salvat  la loc sigur. Poate că cineva va avea nevoie de toate astea pentru un apocaliptic Restart, cine știe …

Avem la îndemână toate mijloacele necesare. Sunt tot mai diverse, tot mai potente și s-au înmulțit peste măsură cei ce le folosesc. De aceea, cred că vom reuși, da, cred că o vom prinde din urmă. Căci viața a păstrat același ritm al pașilor și se pripășește cam prin aceleași locuri ale simțirii, în timp ce noi am împresurat-o din toate părțile și nu mai are scăpare. Unghiuri diferite, opțiuni diverse de codificare, o gamă inepuizabilă de mijloace: fiecare cu povestea lui, totuși, relatând aceeași poveste. Trăim vremuri în care actul memorării unui fapt de viață devine mai important decât însuși acel fapt. În plan existențial, de fapt, cred că s-a realizat și paradoxul: memoria nu doar că anticipează ceea ce va înregistra, ci ea chiar poate precede trăirea.[1]

Viața deține, veți zice, superioritate în materie de complexitate. Așa este. Dar virtualul nu joacă cinstit, căci ne oferă iluzia unui domeniu infinit, care nu cunoaște nici spațiu, nici timp, nici granițe. Ne sugerează că ajungem undeva, în ciuda faptului că ne amorțesc posterioarele pe aceleași fotolii.  Ne amăgește cu prezența în locuri nume, în momente bine precizate. Părem am fi noi înșine stăpâni peste realitatea trăirii. Nu mai reacționăm noi la stimulii exteriori, ci planificăm stimulii zilei de mâine în baza reacțiilor pe care ni le dorim a le experimenta. E timpul ca muntele să vină la Mahomed. Neîntârziat!

Dar alergarea continuă. Fără spectatori, căci suntem cu toții pe turnantă. Poate că nici noi, asemeni cățelușului, nu ne vom ajunge din urmă. Nu contează, e nostim să privești, hilar de-a dreptul. Murim de râs.

Haț!

[1] Aceasta este, cred eu, filozofia nerostită a ideii de live-show: viața programată înainte de trăirea ei, un efect-simulacru al încrederii posmodernității în determinismul științific

Berbecuț confesional

Vrei ca filmul să vorbească de bine credința ta, să-ți mângâie convingerile, să zică bine din Biblie, hm? Serios? Dar oare de ce ar investi cineva milioane de dolari pentru a-ți oferi pe ecran ceea ce oricum primești pe gratis duminică de duminică? Nu e mai bine să te duci tu frumușel la o biserică și iei aminte la ce se predică acolo?

Căci filmele nu sunt făcute pentru transmite discursuri omiletice, ci pentru a trăi idei. Ajunge mijlocului mesajul său!

Mijlocul este mesajul (9) – Climate change

Nu știu dacă știința numită astfel are sau nu dreptate în privința magnitudinii efectelor pe care civilizația noastră le are asupra climei pământului. Se bat multe cap în cap. Om fi noi chiar atât de tari în mizerabila noastră goană după simulacre ale progresului încât să fim capabili să influențăm vremuri și soroace meteo? Realitatea este că schimbări climatice majore pot să aibă loc în istoria planetei și fără intervenția omului. Dar climate change este, pe deoparte, o declarație de putere: da, am ajuns atât de sus și de influenți, suntem în stare să lăsăm urme vizibile pe chipul biosferei. Nu ne dorim asta, căci, vorba lui McLuhan, nu suntem pasageri în această călătorie a umanității, ci membri ai echipajului, dar … să se consemneze faptul că am putea să îi produce mult rău, dacă nu cumva am și început să o facem.

Este posibil, de asemenea, ca efectele luptei pentru salvarea lumii – altă declarație de putere, rog să se consemneze – să fie cu mult sub așteptări. Stingem becul și ne culcăm mai repede, oprim motorul la semafor sau în fața barierei de la calea ferată, cumpărăm doar baterii reîncărcabile și, țac-pac, gaura de ozon scade cu 0,00000000000000000000000019% din creșterea de ieri! Avem impresia că se răcorește în lume pentru că nu mai aprindem becuri cu filament clasic, sau că am salvat nu știu câte specii de la dispariție datorită faptului că ne-am luat mașină cu Euro 13. Ne simțim bine făcând astfel de pustiuri de bine: a fi bun cetățean al planetei – mai precis a simți că ești unul – poate să funcționeze ca o veritabilă terapie pentru atâția dintre noi pierduți între prea multe opțiuni și personalizări, adică într-un atât de dezolant conformism.

Nu în ultimul rând, climate change este și un vehicul pentru ifosele unor tot mai incisive proiecte politice, în special pentru cele așa numite progresiste. Ecologiștii – cei ce odinioară erau specializați pe salvarea biosferei – au făcut locul astăzi în arenele politice acelor grupări care pretind corectitudine nu doar în vorbă și în port, or în legitimarea atâtor pretenții identitare, ci și în arderea gazului și gestionarea resturilor de la petreceri.

Dar … renunțarea la implicarea într-un demers care are de-a face cu mediul în care trăim, hm, asta e, în sine, o lecție, o declarație, un mesaj transmis lumii întregi. E un I don`t care iresponsabil, mustind a lene și poftă de profit. E iresponsabilitate, mai ales atunci când acest je m`en fiche vine din partea unui uriaș consumator de resurse al omenirii și, implicit, a unui grozav poluator și producător de reziduuri.

Climate change, dincolo de neajunsurile sale și de apocaliptismul pe care îl promite, demn de o religie, este și mesaj, chiar prin dimensiunile investițiilor pe care le presupune: ne pasă de planeta asta mai mult decât de profituri și pretenții. Nu e de joacă: gazele de eșapament nu sunt porții de sănătate, n-au cum să ne facă bine. Într-o mulțime de orașe românești aerul este tot mai greu de respirat. Văile unor cursuri de râu mustesc de gunoaie. Munții și dealurile nostre manifestă o tot mai accentuată calviție, tot din pricina lăcomiei unor oameni care cred că nu se face gaură în cer dacă mai pun la pământ câte o pădure, pe ici, pe colo. Tot mai mulți români care nu-și permit să plătească servicii de salubritate, dacă nu își aruncă gunoaiele te miri pe unde, le ard în curțile lor, devenite de ceva vreme adevărate gheene. În acest context gesturile mici și insuficiente (precum cel de a separa deșeurile la tomberoane sau de a alege bicicleta în locul unei mașini pentru unele deplasări), chiar dacă nu închid găurile din stratul de ozon, nu sunt de neglijat, căci și ele mărturisesc responsabilitate.

Climate change mărturisește nevoia de educație, de purtare de grijă și de implicare proactivă din partea tuturor, nu doar a marilor poluatori. Suntem îmbarcați pe aceeași navă și resimțim cu toții turbulențele. Cine crede că dacă stă la clasa I nu va resimți efectele unei eventuale prăbușiri se înșeală amarnic.

Ceva, cât de puțin, tot o fi mai bine decât nimic, decât „nu-mi pasă” ori decât „nu merită”. Climate change ne spune că nu putem trăi oricum, că trebuie să trăim într-un fel anume. Așa este, încă e dificil de înțeles ce anume ar fi mai bine să facem, dar în nici un caz n-ar trebui să dăm înapoi, să ne culcăm pe o ureche. De aceea, gestul lui Trump, unul deloc mărunt, e atât de stupid și de neavenit. Ne confirmă încă odată că America First este, de fapt, America Only. După ea … potopul!

A fi sau a face?

Ah, pragmatismul acela evanghelic cel drept și făr` bob de risipă într-ale devenirii! Evanghelicul vrea să știe după fiecare predică, după fiecare cântare, după contactul  cu fiecare carte citită sau film vizionat, ce trebuie să facă. Aplicația practică. Învățătura. Cei „n” pași practici, biblici neapărat.

De aceea e arta evanghelică (mă rog, n-am găsit o expresie mai potrivită) așa cum e: ea trebuie să ne spună unde să batem primul cui, odată ajunși acasă. Nu contează dacă avem sau nu ce agăța în el. Atât timp cât i se spune omului ce să facă, cum să facă și i se dau și niște norme minime de realizat, e legitimă pretenția la receptivitate din partea sa. Altfel, e vai de cel prin care vine prilejul de a-i irosi vremea pe cărările devenirii sau ale reflecției nematerializate în acumulări măsurabile!

Astfel, devenirea însăși devine o lucrare, una tainică și paradoxală: e deja înfăptuită, dar încă se muncește de zor la ea. Mântuirea e prin credință, dar trăirea ei se face. Pe pași, după îndrumar, fără contenire.

E ciudată – nu-i așa? – această capitulare a autonomiei conștiinței evanghelice în fața unei tainice și totuși acute nevoi de know what/how în toate cele ale comunicării. Doar la prima vedere. Căci, deși ea vrea să i se spună în permanență ce să facă, ce este bine și ce nu sau cum e bine și cum nu, mintea evanghelică va duce lucrurile până la capăt tot de capul ei. Căci nu e vorba de a ști ce și cum trebuie făcut, ci de a trăi într-o lume lucrativă în care totul e cauzalitate, sudoare, activitate aducătoare de profit.

De fapt, în aceste zile devenirea este un lux pe care puțini și-l mai pot permite. Ea este confundată cel mai adesea cu progresul sau, mai grav, cu dobândirea de expertize. Se insistă în spațiul secular asupra corectitudinii politice, care nu e altceva decât un ifos anti-identitar, lucrativ și el: să nu mai fim ce suntem, nici să nu mai pretindem o devenire, ci mai degrabă să facem cât mai multe, nu contează atât de mult ce, numai să îți placă și să poată fi listat pe vreo bursă oarecare.

În spațiul lucrativ evanghelic lucrurile nu stau diferit, pentru că, în esență, și aici oamenii sunt ceea ce fac (sau nu). Abandonarea gândului devenirii se reflectă în cronicizarea absenței uceniciei (a nu se confunda cu educația formală oferită în diversele școli).

De aceea filmul sau cartea care nu predică, muzica instrumentală și artele plastice sunt atât de prost recepționate de către evanghelic. Pentru că nu are nimic vizibil de făcut în urma contactului cu ele, poate doar să asimileze prin reflecție ideile pe care acestea le transmit. Pentru că e obsedat de mesaj, dar nu mai știe să trăiască în preajma ideilor. Pentru că existența sa e omogenă, întinsă la poloboc, lipsită de verticalitățile pe care numai introspecția e capabilă să i le ofere căutătorului de cer.

Iată că Dumnezeu, cum zicea Noica odată, s-a oprit și El din a face lucruri. Nu mai face nimic, ci crește în inimile celor ce se opresc și știu că El este. Căci, dacă lumea este ceea ce se întâmplă, cum ne spune filozoful, atunci cel răscumpărat din ea este …

*

Ah, era să uit: aceia dintre voi care nu știu ce trebuie să facă după citirea acestei postări pot să dea o „Apreciere”, cu un simplu click pe butonul de mai jos.

Voiaj de plăcere

Nu dăm înapoi de la nimic: orice, numai să simțim că nu ni s-au luat hățurile din mână. Nici măcar nu contează încotro ne îndreptăm, biciul să fie în mâna noastră. Dii!

De aceea, de pildă, ne place să trăim într-un mediul propice consiprațiilor, reale sau imaginare, nu contează. Căci rostul de căpătâi al unei teorii a conspirației nu este să ne furnizeze o informație folositoare despre cine trage sforile din umbră și cu ce scop, nu, nu, nu, ci doar de a menține vie în spațiul public iluzia că lucrurile sunt sub control. Când conspirațiile vor înceta să existe, vom fi ai nimănui. Nu se poate să nu știi la mâna cui ești, din pricina cui ți-e atât de bine sau, dimpotrivă, cine este vinovat pentru suferința ta.

Suntem asemeni pasagerilor unei trăsuri gonind printre umbrele copacilor, sporovăim câte în lună și în stele despre vizitiu, despre slujba sa, despre cine l-a angajat … Nu se pune problema să verificăm dacă în adevăr cineva stă pe capră și mână caii, faptul că trăsura e în mișcare ne e suficient. Cât timp putem vorbi despre el, ca și cum ar fi acolo, putem spune că noi suntem în control.

E și asta o teorie, îngăduiți-mă! Totul e sub control …