Codița câinelui

L-ați văzut și voi pe cățelușul acela jucăuș care aleargă neobosit după propria-i coadă? Nu reușește niciodată s-o prindă, dar nu se dă bătut. Nu știm ce va face cu ea atunci când o va înșfăca, așa că, deși intuim că suntem martorii unei misiuni imposibile, nu ne mai săturăm privind.

Este posibil, în condițiile actualei accelerări a progresului în tehnologiile media și a democratizării folosirii instrumentelor de imortalizare a faptelor lumii, ca imaginea de mai sus să descrie cu o tandră acuratețe tocmai această întrecere a vieții cu ea însăși, căreia cu măcar un selfie îi suntem fiecare datori. Alergăm cu dispozitive de tot felul pentru a prinde din urmă clipa care tocmai a trecut pe lângă noi. Nimic nu ne scapă, nici un răsărit, nici o grimasă, nici un accident, nici o vorbă. Țac-pac! și totul se imortalizează pe suporturi media, pentru posteritate. Suntem pe val, în această privință: dați-ne carduri de memorie și soluții de depozitare cât mai generoase, căci de rest ne ocupăm noi. Nu vom lăsa nici o clipită care să nu-și afle odihna în folderele care ne consemnează prezența pe ulițele satului. Ce-a fost va mai fi, credeți-ne! Chiar dacă nimic nu va mai rămâne de făcut sub soare, totul este salvat  la loc sigur. Poate că cineva va avea nevoie de toate astea pentru un apocaliptic Restart, cine știe …

Avem la îndemână toate mijloacele necesare. Sunt tot mai diverse, tot mai potente și s-au înmulțit peste măsură cei ce le folosesc. De aceea, cred că vom reuși, da, cred că o vom prinde din urmă. Căci viața a păstrat același ritm al pașilor și se pripășește cam prin aceleași locuri ale simțirii, în timp ce noi am împresurat-o din toate părțile și nu mai are scăpare. Unghiuri diferite, opțiuni diverse de codificare, o gamă inepuizabilă de mijloace: fiecare cu povestea lui, totuși, relatând aceeași poveste. Trăim vremuri în care actul memorării unui fapt de viață devine mai important decât însuși acel fapt. În plan existențial, de fapt, cred că s-a realizat și paradoxul: memoria nu doar că anticipează ceea ce va înregistra, ci ea chiar poate precede trăirea.[1]

Viața deține, veți zice, superioritate în materie de complexitate. Așa este. Dar virtualul nu joacă cinstit, căci ne oferă iluzia unui domeniu infinit, care nu cunoaște nici spațiu, nici timp, nici granițe. Ne sugerează că ajungem undeva, în ciuda faptului că ne amorțesc posterioarele pe aceleași fotolii.  Ne amăgește cu prezența în locuri nume, în momente bine precizate. Părem am fi noi înșine stăpâni peste realitatea trăirii. Nu mai reacționăm noi la stimulii exteriori, ci planificăm stimulii zilei de mâine în baza reacțiilor pe care ni le dorim a le experimenta. E timpul ca muntele să vină la Mahomed. Neîntârziat!

Dar alergarea continuă. Fără spectatori, căci suntem cu toții pe turnantă. Poate că nici noi, asemeni cățelușului, nu ne vom ajunge din urmă. Nu contează, e nostim să privești, hilar de-a dreptul. Murim de râs.

Haț!

[1] Aceasta este, cred eu, filozofia nerostită a ideii de live-show: viața programată înainte de trăirea ei, un efect-simulacru al încrederii posmodernității în determinismul științific

Anunțuri

Țipăt

Țipăt

corect și frumos, dar fără sens

Prolog

Nu e un secret pentru nimeni în ziua de astăzi că pentru noul om al postmodernității nu contează sensul, ci corectitudinea discursului. Dacă ai o poveste de spus, spune-o frumos, dar nu-i atașa implicații, învățături, înțelesuri. Fiecare pricepe-o ce va bine-pofti din cuvintele tale, dar asta nu (mai) e treaba ta.

Așa că, în cele ce urmează, vă spun și eu o poveste, cea a țipătului. E o poveste frumoasă și o să încerc să v-o spun cât pot de bine. Nu îndrăznesc să vă sugerez măcar să pricepeți ceva din ea. Poate veți dori voi înșivă să țipați la sfârșit. Nu am nimic împotrivă.

*

Actul I

Scena 1

Pășește pe scenă nebunul lui Nietzsche, în 1882: „Dumnezeu a murit! Dumnezeu rămâne mort! Noi L-am ucis! Cum ne vom consola noi, ucigașii ucigașilor?” (Parabola nebunului). De aici încolo, deocamdată, doar două soluții se întrevăd: disperarea și nihilismul, respectiv, euforia datorată eliberării de meta-imperative. Cele două nu se exclud, decât în aparență.

De atunci încoace nu facem altceva decât să ștergem amprente de la locul faptei, ca și cum ne-ar fi teamă că cineva este încă pe urmele noastre și ne-ar putea aduce în fața judecătorului.

Care judecător? Ne-ar prinde mai bine un psihiatru priceput.

(Un an mai târziu: se naște Nikos Kazantzakis …)

Scena 2

E rândul lui Edvard Munch. Al său emblematic și enigmatic Skrik (Țipătul) se prelinge pe retinele noastre, fără să ne absolve de vinovăția alienării în vreun fel. Nu știi cine țipă, de fapt: liniile ce conturează un cadru a cărui greutate parcă ar putea fi evaluată în kilograme, acea siluetă având capul ferm așezat în palme, chiar tu în inima-ți copleșită de vestea pe care o anunță zgomotul acela surd, incomod, neînduplecat …

the_scream
Sursa: wikipedia.org

Skirk este o pictură ce trebuie auzită. Dezavantajați aici, surzii mai au o șansă: simțul tactil. În timp ce ochii urmăresc debitul de linii vânturate încoace și încolo, mintea pipăie înțelesuri și recunoaște contururi de simțire.

Scena 3

Anul 1895: are loc premiera celei de-a doua simfonii a lui Gustav Mahler, Învierea.

Partea a treia este expresia muzicală a unei vieți lipsite de sens (cel puțin asta a fost intenția programatică inițială a autorului). Ascultând-o, simți realmente cum trece o viață pe lângă tine. O copilărie în care joaca și lipsa grijilor care-i consumă pe cei mari imprimă vieții un ritm de care nu te-ai despărți niciodată. Apoi, de la o măsură la alta muzica devine tot mai casantă, mai rigidă, deși melodia își păstrează caracterul. Omul începe să viseze, să înfrunte viața. Îi vine să strige, parcă prea repede a intrat în vâltoare. Dar uită curând de asta, preocupat să-și făurească un destin; apoi se îndrăgostește, încă mai urmărește o destinație anume. Maturitatea deformează muzica vieții, melodia inițială e tot mai greu de regăsit printre ritmurile noi ale resemnării și înțelepțirii. Episodic, mai auzim muzica de altă dată: copilul din fiecare om nu moare niciodată, nu? Apoi crește, devine insuportabil și ajunge la paroxism: e strigătul disperării. (Începe de pe la minutul 7, după un ultim răgaz de melancolie copilărească.)

În final, toate se liniștesc, poate pentru că vis al morții eterne este viața lumii întregi …

Paradoxul este că pentru acest tablou atât de profund și de complex lui Mahler i-au fost suficiente zece minute de muzică. Da, e vorba de acel Mahler la care doar o parte a unei simfonii depășește în lungime orice lucrare clasică de gen. Simfoniile sale au durata unui film holywoodian obișnuit. De data asta, însă, e scurt, concis, hotărât parcă să-și termine cât mai repede pledoaria. Tot ce se poate spune despre o viață lipsită de sens se poate rosti în zece minute. Eu cred că și așa a lungit-o prea mult.

Actul II

Scena 1

În 1927 Kazantzakis preia strigarea nebunului în a sa Ascetică:

  1. Cred într-unul Dumnezeu, cel ce veghează la hotarele cerului și ale pământului, luptătorul care suferă, domn al puterilor, dar nu atotputernic, războinic până în cele mai îndepărtate hotare, stăpân al puterilor luminoase, al tuturor celor văzute și nevăzute.
  2. Cred în infinitele și trecătoarele măști pe care le-a purtat de-a lungul veacurilor, deslușind dincolo de fluxul continuu, indestructibila sa unitate.
  3. Cred în lupta crâncenă, neîncetată, care ajută pământul să rodească, făcând sățâșnească izvorul dătător de viață al plantelor, al animalelor, al oamenilor.
  4. Cred în inima omului, acest tărâm pământesc unde, zi și noapte, Cel ce veghează la hotarele cerului și ale pământului se luptă cu moartea.
  5. O, Doamne, tu strigi: ”Ajutor! Ajutor!” iar eu îți aud Strigătul.
  6. Toți străbunii și urmașii mei, toate neamurile pământului dinlăuntrul meu, ascultă Strigătul Tău cu bucurie și cu teamă.
  7. Binecuvântați fie toți cei ce te aud şi aleargă în întâmpinarea Ta ca să te scape, binecuvântați cei care zic: “Numai Tu și Eu existăm”.
  8. Binecuvântați fie toți cei care se unesc cu tine, eliberându-te, cei care zic: “Tu și Eu suntem Unul”.
  9. De trei ori binecuvântați fie cei care poartă pe umerii lor, fără să se aplece sub povară, această măreață, sublimă și înfricoșătoare taină:

CHIAR ȘI ACEST UNUL NU EXISTĂ!

(Din Ascetica – Salvatores Dei )

Se coace încet, încă un război mondial.

Scena 2

Păsările stau, ca toate cele câte ni se întâmplă, când îngrămădite haotic, când ordonate cuminți pe sârmă. Impredictibile și, tocmai de aceea, periculoase. Lipsite de proiect, te pot ataca în orice clipă.

Dacă vrei să supraviețiuiești nu țipa. Mișcă-te încet, fără să le provoci. Strigă, dacă asta vrei, însă în măruntaiele tale; în afară fii liniștit, neostentativ, prevăzător. La primul sunet neconform vor veni toate peste tine și-ți vor sancționa fără milă lipsa de prevedere.

Filmul lui Hitchock din 1963 (The Birds) reflectă imperativul refulării țipătului într-o lume atât de surdă, încât e incapabilă să mai suporte orice zgomot ce s-ar putea pretinde cu sens. Melodiile de odinioară, pe care spectatorii le fluierau după concerte, „prinși”, cu sau fără voie, în mrejele lor, au pierit și ele. Acum pășim pe vârfurile degetelor, cu frică. Dintre toate visele care i-au animat pe oameni preț de milenii, unul ne-a mai rămas, rege peste toate proiectele și cărările vieții: supraviețuirea.

Scena 3

Leviathan (2014)

Primele imagini, dar mai ales cadrele din final. Suntem undeva pe marginea globului pământesc, într-un loc în care valurile, stâncile și epavele de tot felul se odihnesc împreună în armonie, parcă de când lumea. E liniște. Nimeni nu mai țipă.

Peste toată întinderea aceea rece domnește, regină de toți recunoscută, moartea.

(Aplauze. Acum e rândul vostru.)

Domnul a votat

Nu s-au hotărât unele capete luminate din sânul acelei confesiuni creștine care zice că ar mai avea în clin și mânecă cu ideea de separare a Bisericii de Stat dacă Dumnezeu face politică sau nu, așa că până la rezoluția finală, până să ni se spună limpede, măcar cu aceeași precizie cu care ni se desface pe butucii hermeneuticilor rămase adesea la nivel de exprimare din vremea în care francezii prăvăleau pe ulițele Parisului căpățână după căpățână de cugetător apostat, întreaga taină a unor pietre teologico-filozofale eterne – între care strălucesc într-o deplină libertate a teologhisirii duhovnicești predestinarea, mântuirea prin turnare de plozi și materialul din care se confecționează acoperitoarea femeii –, cine-i bun, frate de-al nostru, cine-i drăcușor eligibil și ștampilabil creștinește la alegeri – că deh, puntea-i subțire iar apele învolburate, iar nouă nu ne dă ghes credința la a umbla pe ele precum se făcea odinioară – sau cine-i demon născut din spuma angoaselor pe care Apocalipsa ni le-a dăruit literalismului nostru deloc temperat, nu avem de făcut altceva decât să plonjăm ca și în alte dăți, cu pieptul gol și mintea plină, în apa politichiei celei de miez de noapte, întunecată precum lumina prehotărârii din veșnicii a românului cu frică de tămâie de a fi curat constituțional, căci, vezi bine, El n-are drept de vot, așa că fiecare drept-în-toate este dator cu o ștampilă peste voia Sa, limpede exprimată pe buletinul de vot – numai de vei vrea s-o vezi –  hotărâtă din temelii pentru a mântui și pierde suflete, după cum fuse rânduită treaba încă dinainte de aruncarea zarurilor celor de taină.

Tradiționalul însurat de vreo patru ori a pontat la altar. Cine urmează?

Eului meu liric

– cu dedicație –

Mă văd oglindit în toate câte respiră sub linia orizontului, atât în vremuri, cât și în zenituri ale firii și ale atâtor pretenții de plăsmuire; nu vă impacientați, căci e mai mult decât atât: încep să respir inerția faptelor lipsite de premeditare (știți voi, ca acelea bifate în agenda altui manager de vise, deși v-au fost puse vouă în cârcă de la bun în ceput), iar pulsul îmi este acordat freamătului potecii care duce acolo unde cineva a hotărât mai dinainte că toate sunt de la bun început scrise, nu rostite – din acest motiv am ajuns astăzi să citim în șoaptă și să tastăm cu furie, parcă pentru a produce cât mai mult zgomot în cât mai puține majuscule – așa că nimeni nu se poate dezvinovăți pentru moartea pe care o cuibărește în măruntaie, cu multă grijă uneori, sau, în alte cazuri, pur și simplu, în virtutea preferințelor de nerefuzat ale veacului, pentru că deși suntem cu toții vinovați de moartea culpei, eu voi rămâne în continuare singurul tras la răspundere pentru toate ponoasele.

Eu pe mine mie mă redau, ăsta-i viersul acum.

Enjoy responsibly.

linia de plutire

linia de plutire

Asemeni unei linii drepte ce se contorsionează în urma mototolirii hârtiei pe care a fost desenată, viețile ni se contorsionează după forma unor vremuri strâmbate de atâta răutate și lăcomie în care ne prelungim cu inconștiență rosturile geometrice. Iar asta în ciuda faptului că se renunță, fără eroism, la axiomele ce i-au definit vreme de milenii frumusețea.

Asta e scuza noastră, pretindem: dacă foaia ar fi recuperată din coșul de gunoi și îndreptată frumos s-ar putea vedea cât de drepți suntem în realitate. Nu știu ce să zic; fapt este că într-o astfel de situație s-ar părea că geometriile nu mai funcționează (mă intersectez cu o linie paralelă, care, în urma îndoirii, va trece pe deasupra mea,triunghiurile devin poligoane, etc, etc) și nimic nu mai e de demonstrat. Suntem aproape în regulă în fiecare clipă, deaupra liniei. E suficient …

Nu ne-ar strica, însă, o coală nouă, nemototolită …

… și nici o minte mai iscusită într-ale geometriei nu mi-ar fi de prisos.

ca la meteo

ca la meteo

Zborul apropiat al păsărilor de altădată ne șoptea furia ce va să curgă dinspre orizonturi.

Ș-atunci ne găseam culcuș cu toții în liniștea de dinainte.

Fără să ațipim, fără să veghem.

Dar ne-au ajuns din urmă zgomotele de mâine.

Și nici măcar foșnetul frunzelor nu mai are a ne spune ceva, poate doar urmele ruginii, privite îndeaproape …