Je suis selfie

Je suis selfie

Unul dintre pardoxurile civilizației selfie: să întorci spatele obiectului căruia, aparent, i-ai acordat o atenție deloc neglijabilă, pentru care ai cheltuit banii ca să ajungi în preajma lui, fie că este vorba de un loc anume, de o operă de artă sau de un eveniment deosebit.

Căci platim și ne muncim nu pentru privilegiul de a fi martorii istoriei, culturii și frumuseții lumii noastre, ci pentru posibilitatea de le întoarce tuturor acestora dosul, în timp ce ne aranjăm pe noi în prim plan.

O facem pentru a le spune că ne doare undeva de ele, asta e.

Reclame

dar(ul) pentru celălalt

lumea adam(a)ică

În fiecare dimineață îmi fotografiez gândul cu conștiinciozitatea secundarului care refuză să rateze (z)baterea.

Developez pelicula și caut zvâcnirea aceea de lumină pe care n-o poate contraface nicio opintire a imediateței – nici agitația noului început de săptămână, nici goliciunea pieței pline de susținători mi(ti)ci, nici plânsetul copilei căreia vântul i-a luat pe sus balonul alb, nici măcar lacrimile de bucurie că imnul țării s-a intonat iarăși la Roland Garros, după patruzeci de ani de pustiu…

Caut zvâcnirea aceea de lumină care-mi șoptește acum că Dumnezeu nu le dă niciodată daruri de jucărie copiilor Lui. Ce să faci cu o sabie de plastic pe un câmp de bătălie? Că darurile adevărate trebuie folosite în adevăr. Niciodată pentru tine, întotdeauna pentru celălalt.

Vezi articolul original

Briza deșertăciunilor și a devenirii (rev.)

Briza deșertăciunilor și a devenirii (rev.)

Monotone, consecvente, zgomotoase. Fără părtinire, fără să deosebească țărmurile între ele după criterii obiective sau subiective, își văd conștiincioase de treaba lor. Nu le interesează cum sunt oamenii locului, dacă se vor odini pe o plajă sau dacă se vor sparge de stânci, dacă se vor bucura turiștii de ele sau se vor pierde în spume de nimeni știute.

Nu au o cultură a lor, nici obiceiuri specifice. Trăiesc ritmurile marilor curenți, își acceptă cu demnitate condiția anonimatului într-un ocean consemnat cu meticulozitate și precizie pe cele mai importante hărți ale lumii. Privite de sus, de suficient de departe, toate sunt la fel, indiferent de direcție. Cântă pe aceleași note, nu cunosc alte armonii, sunt predictibile precum moartea și taxele.

Pot să-i răcorească pe cei arși de soare, ori să-i încătușeze pe aventurieri în temnița abisului de ape. Nu știu să râdă, așadar, dar te pot face să plângi. Laudele poeților și armoniile cromatice ale marilor fresce nu le modifica temperatura. Camerele foto nu le pot prinde ritmul, iar cele video ratează măreția fiecărei clipe, cu o frecvență de 30 sau chiar 60 de cadre pe secundă.

Nu sunt nimic, dar au totul în dansul lor cel fără de contenire …

Hm, îmi pare că toată marea asta nu e altceva decât o biserica a celor mântuiți printr-un cataclism de nepovestit și de neexplicat din robia unui tsunami care ar putea veni în fiece clipa peste întreaga suflare, dar care a fost învins – pe teren propriu – de un iscusit marinar. Un bătrân și priceput lup de mare care în loc sa umble pe ape – că doar ar fi fost în stare, nu? – a ales sa fie lepădat, ca o piază din acelea de care se tem toți oamenii mărilor, pe țărmul neputințelor noastre de un val căruia oricare dintre noi, în a noastră iscusință, i-am fi rezistat fără nici o problemă …

Ce vrem să vedem în filme și ce nu (13): Equilibrium (2002)

Ce vrem să vedem în filme și ce nu (13): Equilibrium (2002)

Equilibrium este un SF cu buget redus construit pe o idee destul de năstrușnică, însă excesiv de îndatorat altor producții de gen, în special datorită abundenței de clișee (între care aș include încă un sacrificiu al lui Sean Bean) și tiparului narativ clasic, previzibil. Christian Bale salvează lumea, omul negru (și cel la propriu și cel figurat … mai contează?) este pedepsit exemplar, caracatița dictatorială este și ea făcută terci. Te simți (sic!) bine după ce l-ai văzut. Ți se dă voie, de altfel (să simți).

… sau poate că …

Filmul este pune în discuție rosturile unui anume tip de proiect omenesc menit a face lumea asta un loc mai bun, anume cel bazat pe sfărâmarea tradiției, pe despărțirea brutală, definitivă și privată de orice relație, fie ea doar afectivă, cu un trecut reprobabil. Este construită o lume nouă, iar fundamentul acestui proiect este uitarea moștenirii înaintașilor. Vorbim de o ștergere din memorie impusă prin lege asupra tuturor membrilor societății. O instituționalizare a uitării este cheia construcției lumii celei noi, în care nici lacrimă nu va fi, nici durere.

Cei de dinaintea noastră n-au mers bine, au construit o lume strâmbă. Războaiele mondiale, cu toate dramele lor, sunt o dovadă în acest sens. Trebuie să începem altceva, de la zero, ca și cum înainte nu s-ar fi întâmplat nimic.

Trebuie să uităm de unde venim, să ne reconstruim după alte matrițe. Acesta este imperativul socio-politic asumat de Tetragrammaton, condus de cel numit „Tatăl” și ai săi … clerici. Căci și acesta este – se poate altfel? – tot un proiect religios. Nu știm altă cale de a face bine, decât gândind religios. Chiar și atunci când luptăm împotriva religiei. Deși versurile poemului lui Yeats …

… dar înainte de asta, luați aminte, rogu-vă, la instituționalizarea uitării din lumea în care trăim. Europa își uită trecutul, măturată de tăvălugul proiectului multiculturalist. Noțiunile clasice de „națiune” sau „cultură” devin relicve ale unui trecut de care trebuie neapărat să ne delimităm. Universitățile suprimă tot mai mult discursul critic antiprogresist pe altarul unei corectitudini tot mai agresiv impuse prin norme și politici. Se instrumentează în lumea vestică uitarea unor noțiuni elementare de gen (băiat – fată, bărbat  – femeie) sau de rol (mamă, tată). Se legiferează uitarea fundamentelor căsătoriei. America, sau, mai corect, o parte a acesteia, se dezice tot mai fățiș de moștenirea trecutului (istoriile fondatoare, părinții națiunii, imnul etc). Încă nu s-au făcut pași spre o instituționalizare a unui proces de uitare în această privință, dar nu m-aș mira ca el să înceapă cât de curând.

Nu mai vorbesc de nazism, care prin excelență ilustrează un model de uitare instituționalizată, sau de bolșevici, care au încercat să facă uitată în lumea sovietelor ideea de credință creștină. Toate acestea ilustrează aceeași realitate: lupta omului pentru a construi o lume nouă pe baza uitării celei vechi dusă prin intermediul unui mecanism instituționalizat, unul care nu va face rabat de la nici un mijloc represiv pentru a-și atinge obiectivele.

Ah, și-acum Yeats, împreună cu al său vers: „Mi-am presărat visele sub picioarele tale / Pășește ușor, căci pășești pe visele mele.” O expresie a resemnării, pe buzele lui Sean Bean, purtătoare de speranță într-o posibilă coabitare a trecutului cu prezentul în cele gândite și trăite de lumea noastră. Curată fantezie, însă, căci soluția propusă de film pentru rezolvarea situației este ea însăși radicală, precum proiectul menit a fi zădărnicit. Crash, bum, bang! Năravuri holywoodiene? Nu și de data asta. Avertismentul lui DuPont din final, „Ai grijă, Preston! Pășești pe visele mele”, ne confirmă faptul că între cele două căi de funcționa ca societate umană nu este loc de negociere, ci doar pentru figuri meșteșugite de gun-kata, focuri de armă și o mulțime de explozibili (evident, toate aceste fiind legitime, având în vedere scopul deservit).

În final, poezia tot sărăcie rămâne …

Ce vreau să fiu (1)

Voi rezista de data asta tentației de a vă vorbi despre „a doua” a lui Mahler, această epopee uimitoare a învierii; o voi face cu o altă ocazie. Acum vă voi îndrepta atenția spre altceva, spre un fel de devenire a trăirii: experiența prin care trece dirijorul Leonard Bernstein în timp ce, parcă, pictează cu sunete gândul veșniciei. E momentul și locul în care nu ai nici o altă șansă decât să te bucuri în credința ta. Fără efortul de imaginație la care ne îndemna John Lennon prin al său Imagine, ci prin trăire, prin actualizarea în planul experienței a realității materializării eternității în viața ascultătorului. Nu-ți imagina că există o lume mai bună, trăiește-o, e chiar aici, mai aproape decât ai crezut vreodată! E este o prefigurare a ceea ce va să vină, poți conta pe asta.

Dar Bernstein … Ia priviți-l! La un moment dat (3:14) parcă prinde aripi. Muzica începe să crească, dar nu atât în intensitate sonoră (deși va urma și asta, în mod natural), cât în capacitatea de a ne învălui ființele cu bucurie, cu speranță, cu frumusețea biruinței vieții. El este – sunt convins – în locul din care nu ar mai pleca niciodată. Căci pe acolo, preț de vreo opt minute, a poposit veșnicia.

Așa vreau să trăiesc armoniile credinței, cum își trăiește Berstein aventura mahleriană, să ajung să nu-mi mai pot dori altceva, precum Petru în fața Hristosului transfigurat. Nu e pentru fiecare zi, poate nici măcar pentru fiecare decadă a vieții, dar nu aș cârti pentru mai mult, credeți-mă …

De ce am ieșit sâmbătă în stradă și alte explicații (in)utile

N-am ieșit în stradă, dar subscriu articolului lui Teofil. E vremea să ne lăsăm de patimile care ne strâmbă într-un așa hal percepțiile și reacțiile, pentru a cumpăni ce este bine și drept în mărturisirea creștină (și)printr-o implicare cu har și cu adevăr în viața cetății. De citit și de reflectat!

Cu drezina

miting-oct-2016 Foto: Darius Cornean (folosită cu permisiune)

Am fost sâmbătă în stradă, în Oradea, cu toți „fanaticii”, „habotnicii”, „proștii”, „bigoții”, „bătrânii” și cum vor mai fi fost ei numiți. Considerând însă că s-ar putea să nu fiu chiar un spălat pe creier, oligofren sau cu alte metehne care – după unii foarte agresivi – sunt singurele care fac posibilă credința, mi-am zis că aș putea articula niște argumente pentru gestul meu.

Mai întâi, să elimin aspectele negative. Nu am ieșit ca să aibă liderii sau organizatorii cu ce se făli. Foarte puțină istorie recentisimă. În iarnă, când s-a protestat pentru a atrage atenția opiniei publice asupra cazului Bodnariu, am ieșit din solidaritate cu familia. Chiar și după cele mai precaute interpretări, venite pe canale oficiale, dinspre Norvegia, situația era cel puțin suspectă de abuz.

N-am ieșit atunci pentru orgoliul unor pastori sau organizatori globali, n-am ieșit ca să se obțină un…

Vezi articolul original 3.254 de cuvinte mai mult