De ce am ieșit sâmbătă în stradă și alte explicații (in)utile

N-am ieșit în stradă, dar subscriu articolului lui Teofil. E vremea să ne lăsăm de patimile care ne strâmbă într-un așa hal percepțiile și reacțiile, pentru a cumpăni ce este bine și drept în mărturisirea creștină (și)printr-o implicare cu har și cu adevăr în viața cetății. De citit și de reflectat!

Cu drezina

miting-oct-2016 Foto: Darius Cornean (folosită cu permisiune)

Am fost sâmbătă în stradă, în Oradea, cu toți „fanaticii”, „habotnicii”, „proștii”, „bigoții”, „bătrânii” și cum vor mai fi fost ei numiți. Considerând însă că s-ar putea să nu fiu chiar un spălat pe creier, oligofren sau cu alte metehne care – după unii foarte agresivi – sunt singurele care fac posibilă credința, mi-am zis că aș putea articula niște argumente pentru gestul meu.

Mai întâi, să elimin aspectele negative. Nu am ieșit ca să aibă liderii sau organizatorii cu ce se făli. Foarte puțină istorie recentisimă. În iarnă, când s-a protestat pentru a atrage atenția opiniei publice asupra cazului Bodnariu, am ieșit din solidaritate cu familia. Chiar și după cele mai precaute interpretări, venite pe canale oficiale, dinspre Norvegia, situația era cel puțin suspectă de abuz.

N-am ieșit atunci pentru orgoliul unor pastori sau organizatori globali, n-am ieșit ca să se obțină un…

Vezi articol original 3.254 de cuvinte mai mult

Richard Foster – Ten Principles for Expressing Simplicity Outwardly

Persona

simplicity(Source, Deviant Art)

  1. Buy things for their usefulness rather than their status or prestige.
  2. Learn the difference between a real need and an addiction. Then find support and accountability to regain “sobriety,” freedom from addiction.
  3. Develop a habit of giving things away.
  4. Avoid unnecessary and short-lived technological gadgets that promise to “save time.”
  5. Enjoy things without owning them. For example, take advantage of public libraries and parks.
  6. Nurture awe and appreciation for nature. Spend more time outdoors!
  7. Get out—and stay out—of debt.
  8. Use plain, honest speech. Say what you mean and keep your commitments.
  9. Reject anything that oppresses others. For example, buy Fair Trade products.
  10. Seek God’s kingdom of love and justice foremost. If anything distracts you from that purpose, let it go.

(Inspired by Richard J. Foster, “The Discipline of Simplicity,” The Celebration of Discipline (Harper & Row: 1978), 78-83, as quoted by Fr Richard Rohr.)

Vezi articol original

O simfonie a simțurilor

Se desfășoară cam așa (ma non tropo): Cuvântul este scris pentru a fi propovăduit și auzit de către cei invitați să guste bunătatea Domnului; el străpunge întâi inimile zdrobite și împovărate, pentru ca apoi să le deschidă orbilor ochii, astfel că aceștia privesc acum cu fața descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, fiecare fiind o mireasmă de la viață spre viață, după cum este scris … (da capo)

Parole – fanatism

Contrar aparențelor și presupunerilor pripite, de suprafață, fanatismul religios își trage în principal seva nu din nezdruncinate convingeri cu privire la ordinea celor sfinte, ci din pofte nepotolite care se războiesc în măruntaiele omului. Setea de putere, foamea după relevanță, iubirea de bani și de plăceri. Mirajul prosperității, cele șaptezeci și două de fecioare care îl așteaptă pe credincios în rai, veșnică sănătate, moartea dușmanilor. Unor lucruri ca acestea li se adaugă un alt ingredient esențial: proximitatea întâlnirii lor, acel acum și aici existențial care ucide orice speranță cu privire la eternitate sub tăvălugul certitudinilor zilei. Fanaticul trăiește în toată grozăvia lui un acum continuu al dorinței; cohorta de vise în care își botează proiectul său de viață îl obligă la acțiune imediată, asta pentru că îi este imposibil oricărui astfel de proiect să suporte amânarea împlinirii. Fanaticul este vierul care nu mai are răbdare și culcă smochinul neroditor la pământ într-o febrilă și neostoită căutare de rod pe placul inimii sale.

Asemeni unei tumori canceroase care se dezvoltă cu repeziciune scurtcircuitând procesele mult prea lente ce asigură funcționarea unui organism sănătos, fanatismul se dezvoltă ca o scurtătură în viața de credință a unei comunități între dogmă și imaginea ei reflectată în prezența Cerului peste fii oamenilor. De aceea, el se bazează în primul rând pe vedere, căci imaginea e mai rapidă, ba chiar e capabilă să-I ofere iluzia simultaneității în comunicare, în cunoaștere, în înțelegere.

Fanatismul religios are de-a face puțin, puțin de tot, cu religia, chiar îi este străin, tot așa cum tumoarea îi este străină organismului în care se dezvoltă. El este vis devenit (re)acțiune, e un fel pragmatism clinic. Se recomandă ca un nivel superior de trăire, de dedicare, însă pe noi nu ne va putea induce în eroare. Căci nu e prea multă credință, ci prea puțină speranță. Și, până la urmă, dacă e să spunem lucruilor pe nume, nu e nimic altceva decât moarte.

Murim de curiozitate și … atât!

Murim de curiozitate și … atât!

Rareori mi-a fost dat să văd o ilustrație mai tristă a prăpastiei dintre două perspective socio-culturale diferite față de media și rostul ei în lume decât în această secvență din Hotel Rwanda (un The Schindler`s List într-o variantă contemporană, nu mai puțin tristă). Vă amintesc, filmul relatează evenimente din timpul războiului civil rwandez, în special din fatidica perioadă de 100 de zile în care câteva sute de mii de oameni (estimările se încadrează într-o marjă extrem de largă, între 500.000 și un milion) din neamul Tutsi au fost uciși de către cei ai neamului Hutu, aflat la putere în acele vremuri. Faptul, oricum ar da-o la întors unii oficiali, rămâne și după două decenii o rușine pe obrazul Vestului civilizat, care nu a mișcat un deget pentru a diminua proporțiile dezastrului.

Dar să revenim la ale noastre, la canalele de informare media. Paul Rusesabagina, personajul interpretat magistral de Don Cheadle, este unul care crede că media audio-vizuală poate produce reacții consistente din partea publicului și a factorilor decizionali occidentali. Cum ar putea să nu intervină când vor vedea toate acele atrocități? El nu știe, însă, că televiziunea este prin excelență un mediu fierbinte, neparticipativ. Esența ei, ne spune Neil Postman, este distracția. Televiziunea nu știe să fie altfel și nu va fi niciodată altceva decât o scenă a lumii în care trăim. După ce se lasă cortina, aplaudăm, apoi fiecare dintre noi se retrage la ale sale. Căci știrea, unul dintre produsele cele mai de succes ale televiziunii, este informație decontextualizată, despre oameni, fapte și locuri îndepărtate. Ne atrage prin senzațional, prin emoție, prin inedit sau datorită felului în care este cosmetizată de către realizatori. Making news zice englezul, pe bună dreptate: știrea se face. Ea produce în noi cel mult un răspuns emoțional, o sfântă indignare, comparabilă în consistența lui durerea de arșic a caprelor de munte după o zbenguială bună printre stânci. De asemenea, produce în noi și dependență, foamea după alte știri, tot mai multe …

… asta în ciuda faptului că sunt despre oameni care nu ne cunosc, pe care nu-i cunoaștem, pe care nu îi vom întâlni niciodată, de care – iar ăsta rămâne secretul nostru, promit – nu ne pasă …

Cum ar putea să nu intervină când vor vedea toate acele atrocități?

Prietene, ai mai văzut până acum vreun spectator care intre pe scenă și să-i spună Julietei să aibă puțintică răbdare, că iubitul ei nu e mort și că acuș` se va trezi …?

P.S. Fețele ambilor actori, în finalul clipului, ilustrează mult mai bine ce am încercat să explic eu eu mai sus. Unul nu pricepe, altul nu știe. Nici unul nu mai speră ceva …

Soarta

Eu credeam că ”barbarii de tirani” sunt de vină. Dar merge și așa …

Pasarea Phoenix Remixed & co

sursa:http://www.ifmelranthezoo.com/2013/05/29/fate/

Se știe că poporul român este fatalist. Se știe și că popoarele slave, mai ales cele din est, sunt fataliste. De ce? De mere!

Nostalgia și fatalismul merg mînă-n-mînă. Cu cît suntem mai nostalgici după comunism, cu atît suntem mai fataliști. Am uitat de nebunia din decembrie 89. Acum o numim prostia din decembrie 89. Și tot așa, tîgîdîm-tîgîdîm ajungem să gîndim că soarta noastră e bătută-n cuie. Cuie comuniste, rusești.

Ne-a plăcut în comunism că toată lumea avea de lucru. Că mergeam în stațiune. Că nu era corupție. Că nu era criminalitate. Că țiganii stăteau la locul lor. Că România n-avea datorii. Că gazul era ieftin. Că nu se tăiau pădurile. Că nu se furau pămînturile. Că aveam combinate nedărîmate. Că cefereul era ieftin. Că pensia era pensie.

Nimic nu se putea schimba decît de sus. Cu cît mai de sus, cu atît mai fatidic. Soarta ți-o hotăra…

Vezi articol original 266 de cuvinte mai mult