Ce vrem să vedem în filme și ce nu (13): Equilibrium (2002)

Ce vrem să vedem în filme și ce nu (13): Equilibrium (2002)

Equilibrium este un SF cu buget redus construit pe o idee destul de năstrușnică, însă excesiv de îndatorat altor producții de gen, în special datorită abundenței de clișee (între care aș include încă un sacrificiu al lui Sean Bean) și tiparului narativ clasic, previzibil. Christian Bale salvează lumea, omul negru (și cel la propriu și cel figurat … mai contează?) este pedepsit exemplar, caracatița dictatorială este și ea făcută terci. Te simți (sic!) bine după ce l-ai văzut. Ți se dă voie, de altfel (să simți).

… sau poate că …

Filmul este pune în discuție rosturile unui anume tip de proiect omenesc menit a face lumea asta un loc mai bun, anume cel bazat pe sfărâmarea tradiției, pe despărțirea brutală, definitivă și privată de orice relație, fie ea doar afectivă, cu un trecut reprobabil. Este construită o lume nouă, iar fundamentul acestui proiect este uitarea moștenirii înaintașilor. Vorbim de o ștergere din memorie impusă prin lege asupra tuturor membrilor societății. O instituționalizare a uitării este cheia construcției lumii celei noi, în care nici lacrimă nu va fi, nici durere.

Cei de dinaintea noastră n-au mers bine, au construit o lume strâmbă. Războaiele mondiale, cu toate dramele lor, sunt o dovadă în acest sens. Trebuie să începem altceva, de la zero, ca și cum înainte nu s-ar fi întâmplat nimic.

Trebuie să uităm de unde venim, să ne reconstruim după alte matrițe. Acesta este imperativul socio-politic asumat de Tetragrammaton, condus de cel numit „Tatăl” și ai săi … clerici. Căci și acesta este – se poate altfel? – tot un proiect religios. Nu știm altă cale de a face bine, decât gândind religios. Chiar și atunci când luptăm împotriva religiei. Deși versurile poemului lui Yeats …

… dar înainte de asta, luați aminte, rogu-vă, la instituționalizarea uitării din lumea în care trăim. Europa își uită trecutul, măturată de tăvălugul proiectului multiculturalist. Noțiunile clasice de „națiune” sau „cultură” devin relicve ale unui trecut de care trebuie neapărat să ne delimităm. Universitățile suprimă tot mai mult discursul critic antiprogresist pe altarul unei corectitudini tot mai agresiv impuse prin norme și politici. Se instrumentează în lumea vestică uitarea unor noțiuni elementare de gen (băiat – fată, bărbat  – femeie) sau de rol (mamă, tată). Se legiferează uitarea fundamentelor căsătoriei. America, sau, mai corect, o parte a acesteia, se dezice tot mai fățiș de moștenirea trecutului (istoriile fondatoare, părinții națiunii, imnul etc). Încă nu s-au făcut pași spre o instituționalizare a unui proces de uitare în această privință, dar nu m-aș mira ca el să înceapă cât de curând.

Nu mai vorbesc de nazism, care prin excelență ilustrează un model de uitare instituționalizată, sau de bolșevici, care au încercat să facă uitată în lumea sovietelor ideea de credință creștină. Toate acestea ilustrează aceeași realitate: lupta omului pentru a construi o lume nouă pe baza uitării celei vechi dusă prin intermediul unui mecanism instituționalizat, unul care nu va face rabat de la nici un mijloc represiv pentru a-și atinge obiectivele.

Ah, și-acum Yeats, împreună cu al său vers: „Mi-am presărat visele sub picioarele tale / Pășește ușor, căci pășești pe visele mele.” O expresie a resemnării, pe buzele lui Sean Bean, purtătoare de speranță într-o posibilă coabitare a trecutului cu prezentul în cele gândite și trăite de lumea noastră. Curată fantezie, însă, căci soluția propusă de film pentru rezolvarea situației este ea însăși radicală, precum proiectul menit a fi zădărnicit. Crash, bum, bang! Năravuri holywoodiene? Nu și de data asta. Avertismentul lui DuPont din final, „Ai grijă, Preston! Pășești pe visele mele”, ne confirmă faptul că între cele două căi de funcționa ca societate umană nu este loc de negociere, ci doar pentru figuri meșteșugite de gun-kata, focuri de armă și o mulțime de explozibili (evident, toate aceste fiind legitime, având în vedere scopul deservit).

În final, poezia tot sărăcie rămâne …

Anunțuri

Ce vreau să fiu (1)

Voi rezista de data asta tentației de a vă vorbi despre „a doua” a lui Mahler, această epopee uimitoare a învierii; o voi face cu o altă ocazie. Acum vă voi îndrepta atenția spre altceva, spre un fel de devenire a trăirii: experiența prin care trece dirijorul Leonard Bernstein în timp ce, parcă, pictează cu sunete gândul veșniciei. E momentul și locul în care nu ai nici o altă șansă decât să te bucuri în credința ta. Fără efortul de imaginație la care ne îndemna John Lennon prin al său Imagine, ci prin trăire, prin actualizarea în planul experienței a realității materializării eternității în viața ascultătorului. Nu-ți imagina că există o lume mai bună, trăiește-o, e chiar aici, mai aproape decât ai crezut vreodată! E este o prefigurare a ceea ce va să vină, poți conta pe asta.

Dar Bernstein … Ia priviți-l! La un moment dat (3:14) parcă prinde aripi. Muzica începe să crească, dar nu atât în intensitate sonoră (deși va urma și asta, în mod natural), cât în capacitatea de a ne învălui ființele cu bucurie, cu speranță, cu frumusețea biruinței vieții. El este – sunt convins – în locul din care nu ar mai pleca niciodată. Căci pe acolo, preț de vreo opt minute, a poposit veșnicia.

Așa vreau să trăiesc armoniile credinței, cum își trăiește Berstein aventura mahleriană, să ajung să nu-mi mai pot dori altceva, precum Petru în fața Hristosului transfigurat. Nu e pentru fiecare zi, poate nici măcar pentru fiecare decadă a vieții, dar nu aș cârti pentru mai mult, credeți-mă …

Rugăciunea unui ateu – Miguel de Unamuno

Rugăciunea unui ateu – Miguel de Unamuno

Superb!

SKEPSIS

Miguel de Unamuno (n. 29 septembrie 1864, Bilbao; d. 31 decembrie 1936, Salamanca) a fost un prozator spaniol, filozof, profesor, eseist, poet și dramaturg. Literatura sa n-a făcut altceva decât să ilustreze propria filozofie, legată de descoperirea „infraistoriei”, manifestată zilnic la nivelul indivizilor și colectivităților. Romanele sale mărturisesc acea convingere a autorului potrivit căreia, „cea mai profundă filozofie trebuie căutată în romane”. Pentru că „oamenii nu pier în durerile sau bucuriile mari, fiindcă aceste bucurii și dureri ajung învăluite într-o imensă negură de întâmplări neînsemnate. Și viața tocmai asta e: o negură”.

Ascultă-mi ruga Tu, Doamne ce nu exişti,
şi în nimicnicia Ta alungă-mi întristarea,
Tu, cel ce nu laşi niciodată ca însingurarea
să n-aibă mângâiere amăgitoare. Nu rezişti

Vezi articol original 75 de cuvinte mai mult

De ce am ieșit sâmbătă în stradă și alte explicații (in)utile

N-am ieșit în stradă, dar subscriu articolului lui Teofil. E vremea să ne lăsăm de patimile care ne strâmbă într-un așa hal percepțiile și reacțiile, pentru a cumpăni ce este bine și drept în mărturisirea creștină (și)printr-o implicare cu har și cu adevăr în viața cetății. De citit și de reflectat!

Cu drezina

miting-oct-2016 Foto: Darius Cornean (folosită cu permisiune)

Am fost sâmbătă în stradă, în Oradea, cu toți „fanaticii”, „habotnicii”, „proștii”, „bigoții”, „bătrânii” și cum vor mai fi fost ei numiți. Considerând însă că s-ar putea să nu fiu chiar un spălat pe creier, oligofren sau cu alte metehne care – după unii foarte agresivi – sunt singurele care fac posibilă credința, mi-am zis că aș putea articula niște argumente pentru gestul meu.

Mai întâi, să elimin aspectele negative. Nu am ieșit ca să aibă liderii sau organizatorii cu ce se făli. Foarte puțină istorie recentisimă. În iarnă, când s-a protestat pentru a atrage atenția opiniei publice asupra cazului Bodnariu, am ieșit din solidaritate cu familia. Chiar și după cele mai precaute interpretări, venite pe canale oficiale, dinspre Norvegia, situația era cel puțin suspectă de abuz.

N-am ieșit atunci pentru orgoliul unor pastori sau organizatori globali, n-am ieșit ca să se obțină un…

Vezi articol original 3.254 de cuvinte mai mult

Richard Foster – Ten Principles for Expressing Simplicity Outwardly

Persona

simplicity(Source, Deviant Art)

  1. Buy things for their usefulness rather than their status or prestige.
  2. Learn the difference between a real need and an addiction. Then find support and accountability to regain “sobriety,” freedom from addiction.
  3. Develop a habit of giving things away.
  4. Avoid unnecessary and short-lived technological gadgets that promise to “save time.”
  5. Enjoy things without owning them. For example, take advantage of public libraries and parks.
  6. Nurture awe and appreciation for nature. Spend more time outdoors!
  7. Get out—and stay out—of debt.
  8. Use plain, honest speech. Say what you mean and keep your commitments.
  9. Reject anything that oppresses others. For example, buy Fair Trade products.
  10. Seek God’s kingdom of love and justice foremost. If anything distracts you from that purpose, let it go.

(Inspired by Richard J. Foster, “The Discipline of Simplicity,” The Celebration of Discipline (Harper & Row: 1978), 78-83, as quoted by Fr Richard Rohr.)

Vezi articol original

O simfonie a simțurilor

Se desfășoară cam așa (ma non tropo): Cuvântul este scris pentru a fi propovăduit și auzit de către cei invitați să guste bunătatea Domnului; el străpunge întâi inimile zdrobite și împovărate, pentru ca apoi să le deschidă orbilor ochii, astfel că aceștia privesc acum cu fața descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, fiecare fiind o mireasmă de la viață spre viață, după cum este scris … (da capo)

Parole – fanatism

Contrar aparențelor și presupunerilor pripite, de suprafață, fanatismul religios își trage în principal seva nu din nezdruncinate convingeri cu privire la ordinea celor sfinte, ci din pofte nepotolite care se războiesc în măruntaiele omului. Setea de putere, foamea după relevanță, iubirea de bani și de plăceri. Mirajul prosperității, cele șaptezeci și două de fecioare care îl așteaptă pe credincios în rai, veșnică sănătate, moartea dușmanilor. Unor lucruri ca acestea li se adaugă un alt ingredient esențial: proximitatea întâlnirii lor, acel acum și aici existențial care ucide orice speranță cu privire la eternitate sub tăvălugul certitudinilor zilei. Fanaticul trăiește în toată grozăvia lui un acum continuu al dorinței; cohorta de vise în care își botează proiectul său de viață îl obligă la acțiune imediată, asta pentru că îi este imposibil oricărui astfel de proiect să suporte amânarea împlinirii. Fanaticul este vierul care nu mai are răbdare și culcă smochinul neroditor la pământ într-o febrilă și neostoită căutare de rod pe placul inimii sale.

Asemeni unei tumori canceroase care se dezvoltă cu repeziciune scurtcircuitând procesele mult prea lente ce asigură funcționarea unui organism sănătos, fanatismul se dezvoltă ca o scurtătură în viața de credință a unei comunități între dogmă și imaginea ei reflectată în prezența Cerului peste fii oamenilor. De aceea, el se bazează în primul rând pe vedere, căci imaginea e mai rapidă, ba chiar e capabilă să-I ofere iluzia simultaneității în comunicare, în cunoaștere, în înțelegere.

Fanatismul religios are de-a face puțin, puțin de tot, cu religia, chiar îi este străin, tot așa cum tumoarea îi este străină organismului în care se dezvoltă. El este vis devenit (re)acțiune, e un fel pragmatism clinic. Se recomandă ca un nivel superior de trăire, de dedicare, însă pe noi nu ne va putea induce în eroare. Căci nu e prea multă credință, ci prea puțină speranță. Și, până la urmă, dacă e să spunem lucruilor pe nume, nu e nimic altceva decât moarte.