Iubirea e incorectă.

Nu cred că avem datoria de a ne apropia de oameni numai de pe traseul liniar şi previzibil al dragostei. Nu întotdeauna, nu față de oricine. Dimpotrivă, adevărata iubire purtată aproapelui nu este generică, nivelatoare, „democratică”, ci profund personalizată. Dumnezeu nu îi iubește la fel pe toți oamenii – e un mit: nicăieri nu ni se spune asta – ci îi iubește pe toți oamenii, dar pe fiecare într-un mod unic, irepetabil. De aceea mi se pare ridicol, de pildă, modul de hrănire al unora cu versete tip declarație de dragoste prizărite de prin cărțile Vechiului Testament, adică cu cuvinte rostite altcuiva. Nici o altă iubire a lui Dumnezeu, pe acest pământ, nu va fi ca cea a Lui pentru Israel. Dar nici nu veți găsi o iubire mai frumoasă decât a Lui pentru niniveni. După cum nici o altă iubire de-a Sa nu va arăta asemeni iubirii Sale pentru mine. În ce te privește pe tine, nu mă pronunț: tu să-mi spui dacă am dreptate sau nu.

1 Cor 13 nu ne-a fost dat pentru ne oferi o definiție completă a iubirii, cel puțin nu în felul în care se interpretează textul pe la noi: relații moi, parfumate cu indulgență, neconfruntatoare, comode şi dulci ca cele din romanele romanțioase (sic!) ieftine.
De ce aș crede așa ceva? Uite, un indiciu ar fi propriul nostru evantai de iubiri. Le suferim pe fiecare într-un mod unic și nemaivăzut. Față de copii, față de parteneri, față de părinți, față de prieteni, dar mai ales față de dușmani. Căci de unii oameni ne apropiem prin poduri făurite din distanțe.

Apoi, cine ar avea un bob de încredere într-o mărturisire generică a iubirii, în cuvinte și fapte aplicate oricui și în orice vreme? Fiecare act de iubire, rostit sau împlinit cu fapta, este o mărturisire a unicității locului pe care cel/cea iubit(ă) ocupă în inima ta. Nu mai e nimeni ca el/ea pentru tine, în acel sacru locșor deopotrivă al gândului și al simțirii ce întrece orice pricepere.

Dragostea stă în detalii, în pentru cine, când, unde, cum.

Uneori iubim pentru că

Alteori iubim deși

*

Chiar dacă le-aș face pe toate cele scrise în I Corinteni 13, dacă nu ești acea persoană unică pentru mine, nu te iubesc.

Și chiar dacă aș renunța la toate pretențiile și viața chiar dacă mi-aș da-o pentru tine, dacă aș face-o în numele dragostei, al unei porunci sau al unei credințe, nu al tău, ai putea să mă numești erou, sfânt, de ce nu, dar tot nu avea de unde să știi că te iubesc.

Dragostea discriminează. Ea este întotdeauna incorectă.

Dragostea nu dăruie ce trebuie, cât trebuie, cui trebuie: dă ce vrea, fără măsură, cui alege să i se dăruie.

Credințele sunt toate la fel. Speranțele de asemenea. Visăm aceleași vise. Împărtășim aceleași lacrimi.

Dar când vine vorba despre iubire, ca noi mai este nimeni.

Reclame

Schimbare nu-i

Nu cred că în creștinism o schimbare este posibilă. Nu are cum să fie, din moment ce trăim într-o lume a Celui neschimbător. Dacă e să fim desăvârșiți precum Tatăl nostru ceresc, trebuie să v-o spun, asta înseamnă și că avem a nu ne schimba. Defel, cu nici un chip, niciodată.

Nici Cuvântul nu se schimbă.

Nici un cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.

Nici o promisiune, nici o hotărâre.

Să nu se schimbe nimic!

Nici nu cred că s-a pus problema vreodată ca creștinismul să schimbe ceva, în general, oameni, stări de fapt, legi, orânduiri. Ne-am lăsat amăgiți de aparențe. Partenerii de căsătorie pot încerca – ce amăgire! – să-i schimbe pe cei cu care au purces la drum, să facă mai buni. Creștinismul n-a avut în vedere astfel de utopii. Lăsați-vă de astfel de nimicuri, serios.

Ah, înțeleg de unde vine confuzia! În creștinism se vorbește despre prefacere, înnoire, transformare. Despre a fi o creație nouă în Cristos.  Fie, primesc, așa este. Numai că fiecare dintre acestea implică, inevitabil, moartea, acea prăbușire în abis, la capătul căruia obiectul transformării – omul, ideea, contextul – se sfarmă în bucăți, pentru a ajunge cu adevărat la viață. Dar asta este o cu totul altă paradigmă.

Căci fără costuri, orice modificare adusă acestei lumi nu e altceva decât semnul lipsei de hodină și de pace. Adică al prezenței iadului în lume. Focul iadului nu este altceva decât neobosita alergare a sufletului neodihnit după ceva nou, după altceva, după schimbare, fără contenire și fără speranța pe care i-o oferă călătorului orizonturile …

Universitățile mele

Și coatele tocite pe-ale spiritului pagini, mirosind a slovă veche – dar, precum vinurile, cu atât mai nobile în sclipiri –, cernit-au dalbe gânduri, abia-nțelese de-ale lumii învolburate cugete, nu spre hrana pereților, care oricum din vreme în vreme își cheamă alți zugravi spre a le contura noi rosturi, dar spre a pantalonilor rupți în fund oblăduire, din neam în neam, din postare în postare, urmând a-mi așeza pe semeț în dreapta-mi bastonul rătăcit în ranița deșertăciunii: oh, tu, zid ce îi aduni pe toți deopotrivă, deosebindu-le simțirile, ce bine știi tu să ne faci nouă, celor ce pretindem dreptatea în cele sfinte, ajunși niște îngeri ai nemijlocitei distribuiri de taină, osândindu-ne să răbdăm clipă de clipă atingerea rece a emoticoanelor!  J

trepțile îndreptățirii (3D)

(Se începe în slow-motion cu ceva la mișto, de dragoste, ceva despre „ca un trandafir” … sunt absolut convins că veți găsi ceva adecvat momentului)

Ne-a intrat cumva în tărtăcuțe gândul că dacă tot nu suntem buni, căci – nu-i așa? – doar Unul cel ceresc este bun, noi n-avem altă alternativă decât cea a bălăcărelii în răutatea lumii.

Mă rog, s-au mai făcut unele timide încercări. Niște naivi.

Dacă nu putem fi buni, zicea taica Steindardt, măcar să fim politicoși.

Vezi bine, însă, că nici politețea nu prea dă afară din noi; atunci, poate că am putea măcar să avem dreptate când arătăm cu degetul.

Dar nici dreptate n-avem, că nu-i cine s-o împartă. Buna cumpănire va compensa acest neajuns, nu? Argumentele noastre sunt beton. (Celor interesați, le pot pune la dispoziție niște youtuburi edificatoare.)

Uite-așa, de mărturia creștină contemporană se alese praful de pe cumpănă. Cel mai adesea ea este azi confundată cu apologetica. Doar cu retorica de tip Ravi (mulțumim, Doamne, că ni l-ai dat!) și altora de teapa lui. Asta pentru că nu mai avem nimic de arătat lumii, nici vieți, nici Carte, nici istorie, nici argumente. Nu mai biruim răul prin bine, pentru că nici noi nu mai știm ce e binele. Ș-atunci lătrăm precum câinii aceia.

Și nu mai avem nimic de pus pe altar, căci nu mai avem ce sacrifica.

Turma s-a metamorfozat în haită.

Dar Thanos pândește din umbră …

(cortina)

All you need is love, ta, ta, ta, ta, ta!

Asemeni sacrului, iubirea își descoperă frumusețea în relații nu prin omniprezența ei, cât prin pietrele de hotar pe care le așează pe parcursul unei viețuiri. Da, există un inefabil al uimirii și groazei în cele cotidiene, profane. De asemenea, există iubire în micile gesturi de fiecare zi ale oamenilor obișnuiți, în grija necondiționată pe care și-o poartă, în atențiile de nimeni văzute pe care și le împărtășesc în răcoarea sau zăduful fiecărei dimineți.

Dar dragostea care este peste tot, de fapt, nu e nicăieri, tot așa cum atunci când totul este hierofanie în jurul nostru sacrul moare în abisul cel fără de cap și coadă al lipsei de orientare profane. Atât timp cât suntem în noapte, trăim ca în timpul zilei. Suntem în zori, așa că soarele nu s-a rătat încă.

Poate că e nevoie să separăm unele ape de ceruri în înțelegerea noastră. Căci există sacru – în multe și mărunte, pe creste de munte și în văi adânci, în priviri și în rostiri, în susur și în vacarm, în literă și în imagine – și sacrul. Tot astfel, vorbim uneori despre iubire, alteori despre iubirea aceea. Nici una dintre ele, oricum, nu levitează printre noi, venită de nicăieri, îndreptată spre niciunde.

Apoi, iubim pentru că și în ciuda faptului că, întotdeauna condiționat. Noi nu suntem dragoste, asta e. De aceea – iar asta îmi place la nebunie în tot acest omenesc mister al umblării – iubirea noastră este o expresie a libertății ce ni s-a dat, aceea de a ne face robi binelui altcuiva. Întocmai ca sacrul, care e libertate și robie deopotrivă, iubirea ne desenează în fața ochilor, clipă de clipă, orizonturi dincolo de care doar speranțele noastre pot să ajungă. Pentru că nu e în aer, nici aproape, nici departe. E în noi. De aceea ea este posibilă, nu pentru că o rostim, ci pentru că-i dăm cep în cămările inimii. Nu e loc de zgârcenie în astfel de treburi. Să-i dăm bătaie!

Ah, și să nu uităm, desigur, că putem să iubim doar pentru că am fost iubiți mai întâi. Acțiune începută și în plină desfășurare, suspectăm.

(did I preached it right, bro?)

Despre orizonturi (sau despre lipsa lor…)

Despre orizonturi (sau despre lipsa lor…)

Atât timp cât avem înaintea ochilor un orizont, putem vorbi despre un dincolo. Iar orizontul se vede de jos. Cu cât prinzi mai multă altitudine, cu atât el se îndepărtează de tine. De aceea Dumnezeu nu ne-a dat avizul de construcție pentru Babel: din turnul înălțat până la Cer omul nu-și va mai recunoaște limitele. Iar încurcarea limbilor este, printre altele, și încurcarea orizonturilor experienței fiecăruia, tocmai ca să nu mai putem pretinde o deplină obiectivitate în cele pentru care suntem în stare să ne sacrificăm chiar și viețile.

În iconografia filmului western, călărețul singuratic, străbătând în galop orizontul lumii pe care tocmai a mântuit-o de rău, este un simbol al transcendenței posibile, chiar dacă aceasta nu e la îndemâna muritorului de rând. Noi ne uităm la el, abia îl mai întrezărim, confortabil instalați în strâmtul nostru cerc al celor mundane, dar el deja își aruncă privirea dincolo. Nu-i al nostru, el aparține unei alte lumi.

Pe de altă parte, în metropole, orizontul este accesibil doar unei clase de privilegiați. Marii afaceriști își au birourile cocoțate sus de tot, de unde pot privi atât lumea ce li se așterne la picioare, cât și orizontul de dincolo de oraș. Iconografia filmelor bazate pe dramele din lumea afacerilor ni-l arată pe magnatul care poate vedea, asemeni călărețului singuratic, mai multe decât supușii săi, până la orizont. Totuși, nici măcar el nu știe ce este dincolo. Filmele „actuale” par să fie, astfel, armonizate spiritului postmodern, unul care se dorește a fi nivelator în toate direcțiile (cu excepția, desigur, a celei ideologice, căci nu poți proclama frumusețea diversității, fără a te face asemenea adversarilor acesteia).

HHThe Devil's Advocate 1
The Devil`s Advocate

Ș-apoi, îl avem pe The Revenant. Aici, Iñárritu alternează două realități aparent ireconciliabile, în superbele orizonturi din imaginile panoramice, intercalate scenelor de detaliu, în special acelor apropieri excesive de chipul lui Hugh Glass (la un moment dat, respirația sa aburește lentila camerei de filmat). Nimeni nu poate privi dincolo; doar noi, spectatorii, știm că există așa ceva. Hugh Glass trăiește sub presiunea proximității fiecărei interacțiuni cu mediul prin care își poartă pașii. Pentru el, transcendența este de căutat dincoace de orizont, prin vis și – asta e, nu s-a găsit altă rimă – prin delir.

Este același Iñárritu, să nu uităm, care ne refuză în Birdman orice urmă de orizont fizic. Imaginile curg în acest film – să nu uităm că regizorul a creat aici iluzia unui single shot lung de vreo două ore – pe culoare, prin cabine, pe străzi, dar niciodată nu ne lasă măcar vreo sugestie despre o lume aflată dincolo. În acest film, toți oameni merg pe jos printre obstacole și nu văd altceva decât pe unde să treacă. Metafora zborului, așadar, își are sensul tocmai în acest cadru restrictiv: prin zbor, omul ar putea să se ridice suficient de mult pentru a descoperi o lume inaccesibilă orizonturilor experienței sale pedestre. Numai că, surpriză: ispitit de perspectivă, de gândul că ar putea fi deasupra altora, eroul nostru uită de orizont, iar zborul său nu este altceva decât tot un fel de plimbare, doar că la câțiva metri deasupra solului. Ce dezamăgire!

Ce vreau să zic este că merită urmărit pe mai departe destinul ideii de orizont, în viață, în filme și – de ce nu – în credință. Căci există și un orizont al credinței, pe care puțini îl scrutează cu privirile, după cum există și labirinturi ale dogmei, dincolo de care nu se mai vede nimic. Probabil că, dacă e să ne învețe ceva paradigma asta a orizontului, acest lucru ar fi să privim cu multă grijă la acele obiecte atât de apropiate înțelegerii și percepției care ne indică linii ale orizontului. Să credem – câtă naivitate, nu? – că am atins orizontul, că privim dincolo. Dragii mei, cu toții, spectatori și personaje deopotrivă, suntem datori aventurii aceste vieți cu recunoașterea faptului că niciodată nu vom fi ajuns prea departe pe cărările vieții, ca să nu putem mărturisi existența unui tainic dincolo.

Doar eroii din filme, rareori și aceștia, privesc dincolo de apus, iar atunci când o fac, păstrează secretul cu privire la cele văzute. E posibil, însă, ca și ei să dispară din filme, locul lor fiind luat de super-eroi. Aceștia văd totul. Spuneți-mi când ați văzut ultimul orizont care să merite o aventură într-un film produs de Marvel sau de DC.

(nu vă faceți iluzii: titirezul se învârte încă)

HHNostalghia 15
Nostalgia (Tarkovski) – un alt mod de a percepe orizontul

Sunt ieri ce-am fost încă de mâine (10)

Lupta cu trecutul

Timpul crește în urma noastră, dar nu vrea să devină istorie. Dimpotrivă, pretinde ca aici și acum să își joace cărțile, ca și cum ar fi încă prezent. Îi spunem, din inerție, trecut, însă e doar o problemă de timp (cât ironie!) să ne debarasăm și de acest obicei. Căci trecutul este mereu aproape, tot mai aproape. În loc să se îndepărteze de experiența prezentului și să devină o amintire, un reper sau un punct de cotitură al vieții, el tine a se alipi cu strășnicie fiecărui proiect sau necaz al clipei. Să nu-ți faci iluzii cu privire la intențiile sale. Îți va spune cine ești. Îți va aminti că te-ai așezat pe locul altcuiva. Te va declara vinovat. Pentru el ești același, nu s-a schimbat nimic. Ești ce ai făcut. Restul – ceea ce faci chiar acum sau ce vei face mâine – e istorie. Cine crede că acestă ultimă afirmație este un banal paradox (sau un calambur), amarnic se mai amăgește!

Artileria grea este așezată în poziții strategice. Pe deoparte, trecutul ne dinamitează identitățile prezentului prin reactualizarea rușinii, a vinovățiilor și a angoaselor ce ne-au bântuit preț de atâtea veacuri. O culpabilitate colectivă, cu efecte dintre cele mai diverse și mai de neînțeles asupra indivizilor, ne bântuie fără milă, atât imaginația, cât și simțirea. Suntem vinovați pentru că suntem, pentru ceea ce suntem, pentru ce n-am fost.

De cealaltă parte, singura replică defensivă pe care contemporaneitatea știe să i-o dea propriei sale istorii este amnezia, debarasarea de trecut. Practic, vorbim de o uitare instituționalizată, vizibilă cam în tot ce înseamnă demers public (de la documentele UE la etichetele dezafectate de cruciulițe: toate sunt expresii ale aceleiași patologii). Uităm ce suntem, ce reprezentăm, ce am fost.

Paradoxal, însă, mai mult ca niciodată, în zilele noastre relația omului cu propriul său trecut este captivă ideologiilor clipei. Trecutul candidaților la diverse poziții publice este, în sine, un depozitar inepuizabil de slăbiciuni și de înfrângeri, insuficient deplânse și asumate ca atare. Ce bine le-ar sta candidaților fără tinichelele faptelor de care ei înșiși, poate, au uitat! Ce bine ar fi să nu-i ajungă din urmă dosarele, aventurile neprincipiale, secretele dobândirii primului milion, vorbele negândite, apartenențele prost gestionate, micile excese sau marile grosolănii, rateurile, strângerile de mână, dezacordurile gramaticale și cele ale drepte cumpăniri, ezitările de-o clipă, bătăliile purtate peste ani, email-uri șterse în pripă, fotografii compromițătoare, niște vorbe off the record menite a arăta despre ei ceea ce fiecare încearcă să ascundă despre sine etc,etc, etc! Fiind perceput ca atât de aproape trecutul nu se mai prescrie și, mai important, el nu mai lasă loc pentru redefiniri sau pentru renașteri. Nu există loc în imaginarul ideologic al contemporaneității pentru Drumul Damascului.

Nu mai avem trecut, ci memorie. Așa cum sugera Pascal Bruckner odată, acum suntem turiști ai propriei istorii. Ne strecurăm printre vestigiile ei, cu grijă, ca și cum nu ne-ar aparține, îndepărtându-ne de ele. Trăim în memorie, captivi ofertei inepuizabilului filon de înregistrări și consemnări de clipe, pe dispozitive de stocare, pe servere, pe carduri, prin nori (virtuali).

Dar cine poate avea încredere în pixeli? Există o mulțime de mijloace prin care datele pot fi făcute să modeleze memoria (editoare grafice sau de sunet etc). Urechea și ochiul ne sunt asaltate de informații inconsistente, adesea contradictorii. Nu ni se oferă altă șansă, în acest context fluid și tulbure, decât cea a atașamentului a priori de un adevăr anume. Căci nu putem trăi cu gândul că suntem mințiți. Și atunci nu mai credem ce ni se spune; în schimb, nu facem altceva decât să interpretăm întreaga memorie ce se crează fără contenire în jurul nostru prin prisma certitudinilor deja înrădăcinate în noi. Nu mai aflăm nimic nou, nu mai învățăm nimic, nu ne mai zidim pe noi înșine – nu uitați: suntem ce am făcut –, căci ne-am angajat într-una dintre cele mai dificile misiuni existențiale din câte s-au putut concepe în lumea asta: despărțirea apelor ideologice acestei lumi, pentru a putea trece dincolo, pe tărâmul făgăduinței, unde vom găsi fericire din belșug, pentru fiecare suflet. Pentru asta trăim, de aceea distribuim, asta  ne place. Căutăm orizontul, cel ce transcende apele învolburate ale prezentului, pentru că am fost lăsați orfani de trecut, de istorie. O misiune imposibilă, un proiect utopic, dacă mă întrebați pe mine, căci de pe vremea lui Moise nu s-a mai văzut așa ceva. Unde mai pui că dincolo de ape, în loc de lapte și miere …

Dar pe asta o știți deja.