De rai și de iad

Iadul sunt ceilalți ar fi spus, se pare, filozoful francez Jean Paul Sartre. Pare să conteze mai puțin unde și când s-a rostit asta, cât faptul că, privită dintr-o perspectivă existențialistă, în care omul își asumă adevărul pentru este gata, în anumite condiții, să își dea viața, iar prin asta autentificându-și umbra făcută acestui pământ străin, această zicere nu este indicativă, nu este un deget îndreptat înspre o lume rea, cât o reflecție în oglindă.

Iadul sunt ceilalți spune în primul rând ceva despre mine, despre locul meu și despre durerea asumării unui drum care ar putea fi unicul de acest fel. Poate că voi fi nevoit să lupt pentru fiecare pas pe care îmi voi propune să îl fac. Poate că nu voi fi lăsat în pace. Poate că nimeni nu va dori să mă urmeze.

Iadul sunt ceilalți este, așadar, o realitate personală. Fiecare ne zugrăvim cu spor propria Judecată a lumii și propriul iad. Iadul meu este unic. Poate că nu diferă cu mult de al tău și se suprapun până la plictiseala supremă, dar gândește-te ce potențial purtăm cu noi, toți acești aproape opt miliarde de oameni! Am pregătit un iad de toată frumusețea, însă nu pentru diavol și îngerii lui, ci pentru toate visele multimilenare, transformate cel mai adesea în coșmaruri, cu care am otrăvit buna rânduială a Creației.

Iadul sunt ceilalți este o mărturisire a imposibilei apropieri. Întotdeauna va rămâne ceva nespus, un lucru ascuns, un gând ce nu poate fi dat mai departe. Pentru că mi le știu pe ale mele, mi-e frică de gândurile tale. Cu iadul meu aș putea supraviețui. În ce-l privește pe al tău, am unele reserve.

Iadul sunt ceilalți ne spune faptul că nu e vorba de un loc, ci de relații. Iadul este o părtășie. Căldură mare, monșer!

Iadul sunt ceilalți înseamnă, nu în ultimul rând, și faptul că mingea este în terenul meu, că am de făcut o alegere.

Dar nu numai iadul sunt ceilalți, ci și raiul.

Numai că aici rotițele nu mai merg ca unse, în virtutea inerției veacului. Raiul se construiește. Cu sudoare, cu lacrimi, cu suferinți, cu sacrificii, cu ofense nepuse la socoteală. Cu alegerile de fiecare zi. Cu credință.

Autorizația de construcție există, materialele sunt pregătite. Până și Dorel e gata, ne așteaptă :)))).

Dar cel mai important lucru este acela că dirigintele de șantier e pe schele deja (a venit încă din zori, cu mult înaintea noastră) și e gata să ne învețe pe fiecare cum să așezăm cărămizile. Nu e niciodată prea târziu să înveți și tu. Iar plata pentru munca depusă este indecent de generoasă.

Raiul sunt ceilalți.

Numai că laolaltă.

Isus e verde

Acum, pe bune, nu mi-am pus niciodată problema rasei lui Isus, a culorii pielii Sale, până nu cu multe zile în urmă, când am citit despre faptul că suntem vinovați că L-am făcut alb. Nu mi-a mers niciodată mintea dincolo de detaliul etnic, de faptul că era evreu. Am ridicat uneori câte o sprânceană la vizionarea unor filme în care El era portretizat de actori cu ochi albaștri … dar ochi albaștri am și eu, așa că am zis „asta este” și am purces mai departe.

Cu vreo câțiva ani în urmă descoperisem o gravură în care era reprezentată Sfânta Familie într-un context japonez, cu Isus purtând tunsoare de samurai în devenire. În timp ce, e evident că nu se punea problema reproducerii unui adevăr istoric acolo, mi se oferea șansa de a citi un adevăr nu mai puțin profund, acela că în Isus, evreul, fiul unui tâmplar din Galilea și al unei fecioare evreice, ne regăsim cu toții, indiferent de rasă, gen, nație sau clasă.

XBP231472
Sursa: bridgemanart.com

Așa l-am privit și pe Isus al lui Tarkovski, ducându-Și crucea prin zăpadă, purtând cu sine mizeria Rusiei mujicilor celor mulți, tăcuți, docili, umili, uitați și de istorie și de credință.

andrei-rublev_01

Chiar și pe Isus-ul lui Bunuel, ateul, l-am acceptat așa cum este, construit, nu mărturisit, încotoșmănit în straiele grele ale dogmelor și tiparelor bisericești. De ce să nu aibă și ateii un Isus al lor?

bunuel

Industria spectacolului și-a zămislit și ea un Isus al ei. Îl primesc și pe acesta, incorect cum este.

JesusChristSuperstar Ted Neeley

Nu am dat înapoi nici de la confruntarea cu Isus al lui Scorsese, între cei mai de temut, zic unii. Nu știu, fiecare le cunoaște pe ale sale. În ce mă privește, vă mărturisesc că s-ar putea ca acesta să fie cel care mi-a scuturat cel mai vârtos prejudecățile iconografice.

the-last-temptation-of-christ-996108l-imagine
https://www.cinemagia.ro/filme/the-last-temptation-of-christ-ultima-ispita-a-lui-iisus-1062/imagini/869884/

Iar despre He Qi, ce să mai vorbim, mă topesc în fața fanteziei primordiale de reprezentări coloristice.

triumphant-entry-into-jerusalem1700px_770
Sursa: https://www.saintmichael.org/blog/dr-he-qi-renders-custom-artwork-for-saint-michael-bulletins/

Așa că, n-o mai lungesc: pentru mine Isus este verde.

Desfid pe cineva să-mi demonstreze contrariul. Nu-L mai albiți, nu-L mai înnegriți, nu-L mai măsliniți, nu-L mai gălbejiți. E ca iarba câmpului. Aveți încredere în mine, sunt inginer …

Un simulacru de împăcare

Mi se propune ca unică alternativă creștinească în privința acțiunilor de protest din SUA susținerea ei. Că, zic ei, este vorba de justiție socială, de căutarea dreptului celui persecutat, de zdrobirea unor structuri de putere abuzive, de rasism etc.

Sună fain, în parte legitim dar … atât.

În primul rând, lipsește un ingredient absolut indispensabil oricărui demers restaurator creștin: iertarea. Nu e de văzut nicăieri, nici în discurs, nici în faptă. Nu pot să îmi imaginez o reconciliere care să nu aibă la bază ideea de iertare. Ea nu va însemna decât tot implementarea unui abuz (de putere, desigur).

Apoi, admit că este impresionat să vezi un om cum se umilește să pupe picioarele unei alte persoane, ca gest de pocăință. Sau să se proștearnă în fel de fel de alte gesturi umile, chiar umilitoare. În ciuda judecăților făcute de unii, eu cred că este un gest profund. Le acord respectul meu, presupunând că o fac cu sinceritate (mi-e greu să o cred pe doamna Pelosi, am și eu limitele mele).

Dar am respect zero pentru acei oameni care întind picioarele, pentru ca alții să se închine înaintea lor și să le sărute. În ridicolul său, gestul îmi aduce aminte de cel al lui Jerry dintr-un desen animat. Nu pot, creștinește vorbind, să fiu de partea cuiva care se comportă în acest fel.

Tom jerry

Prin această voluptoasă acceptare a umilinței dușmanului de rasă, de fapt, se pierde tocmai ceea ce creștinismul aduce ca plus valoare în societate: dărâmarea zidurilor dintre oameni, reconstrucția, unitatea pe care o găsim ca trup, datorită singurului fără de păcat (nu mă refer la George Floyd, sorry), Cel care a plătit cu scump sânge prețul acestei unități.

Îmbrățișările de după astfel de evenimente, acolo unde mai au loc, sunt pe invers: ai iertat pe cineva umilindu-l. Nici cei mai mari teologi ai lumii nu pot explica cum o astfel de iertare poate fi alăturată modelului lăsat nouă de Mântuitor. El a iertat umilindu-Se pe Sine, nu umilindu-i pe cei ce i-au greșit.

Lăsați-o, că măcăne: asta nu este împăcare creștinească, ci pace politică. Vor cădea capete, se vor da legi, se vor aplica cenzuri tot mai drastice și vor fi ostracizați cei ce nu cântă în strună. Neinteresantă pace.

Nu-mi veniți cu teorii că „acum nu e timp de iertare”, că „s-au adunat prea multe”. Nu este loc pentru așa ceva în mărturisirea creștină. Creștinul știe care este cel mai bun moment pentru astfel de lucruri și îl știe bine: astăzi.

… și dreptate la tătă lumea

Le cer scuze, mai întâi, celor ce vor găsi acest mijloc de exprimare prea dur pentru simțirile lor. E Metallica, n-ai ce-i face. E o altă lume, nu e ta, nici a mea nu este. Dacă nu vrei să ai de-a face cu asta, te poți opri aici, nu mă supăr. 🙂

Totuși, chiar dacă nu îi vei asculta, eu zic că poți citi versurile. Tot vei rămâne cu ceva despre justiția în America sau, măcar cu o idee despre felul în care este ea înțeleasă de la fața locului. Noi, ăștia de aici, o știm mai mult din filme. Nu cred că avem habar cu ce se mănâncă.

Dar nu găsesc o rimă mai potrivită acestor vremuri, decât aceasta, realizată de patru băieți caucazieni, care, s-o spunem pe aia dreaptă, nici nu cred că se gândeau la modul în care acest sistem de justiție este distorsionat de rasism. Dar cine poate spune asta?

Mai jos, aveți și versurile. Chiar dacă nu vă place acest gen de muzică, eu zic că ar fi un exercițiu hermeneutic și fenomenologic interesant suportarea lui în urechi. Ca pe un exorcism al indiferenței și al … superiorității pe care ne-o oferă distanțarea de subiect.

Io numa` zic; repet, nu trebuie s-o faceți pentru că v-am îndemnat eu. Vai de cei ce vin prilejurile de păcătuire, da. Mă veți ierta pentru ofensa de mă lăsa copleșit de durerea unui alt prilej …

Lirics:

Halls of justice painted green
Money talking
Power wolves beset your door
Hear them stalking
Soon you’ll please their appetite
They devour
Hammer of justice crushes you
Overpower
The ultimate in vanity
Exploiting their supremacy
I can’t believe the things you say
I can’t believe
I can’t believe the price you pay
Nothing can save you
Justice is lost
Justice is raped
Justice is gone
Pulling your strings
Justice is done
Seeking no truth
Winning is all
Find it so grim
So true
So real
Apathy their stepping stone
So unfeeling
Hidden deep animosity
So deceiving
Through your eyes their light burns
Hoping to find
Inquisition sinking you
With prying minds
The ultimate in vanity
Exploiting their supremacy
I can’t believe the things you say
I can’t believe
I can’t believe the price you…

 

Al cui este Isus?

Într-o scenă din binecunoscutul film al lui Zeffirelli, Jesus of Nazareth (1977), vedem un Pilat obosit, nevoit să dea curs cererii liderilor religioși evrei de a-L judeca pe acest propovăduitor ciudat, sub acuzația că s-ar fi autoproclamat ca Împărat al Iudeilor:

– Bine, bine. O să vorbesc cu El. Cu Isus al vostru!

– Nu e al nostru, răspund preoții.

– Atunci al cui? strigă furios Pilat. Al cui?

Involuntar, probabil, realizatorii filmului confirmau existența unei probleme cu privire la acest Isus: trebuie să aparțină cuiva. Nu poate fi judecat ca rezident al unei alte lumi, nu se cuvine așa ceva; pentru cel ce înțelege venirea sa de departe, situația aceasta poate căpăta un înțeles: datorită întrupării Fiului lui Dumnezeu, Isus devine o problemă a lumii noastre. E unul dintre noi, asemeni nouă. E aici, trebuie să fie al cuiva. Îl revendică cineva? E al tău, poate. Sau al meu. Al evreilor. Al creștinilor. Al yoghinilor. Cine poate ști?

Tocmai acesta îmi pare a fi un lucru fascinant despre Isus Cristos, indiferent din ce perspectivă și cu ce motivație se realizează apropierea necesară: el poate fi al fiecăruia dintre noi și totuși să rămână, în esență, al nimănui, necuprins, purtând cu sine chipul unei lumi ce nu e de nasul nostru.

Nu mă miră faptul că există un Isus al fiecăruia dintre noi, cum nu mă miră faptul că există un Isus al lui Ernest Renan, al lui Albert Schweitzer, al lui Tolstoy, al lui Kazantzakis, al lui CS Lewis, al lui Bunuel, al lui Lloyd Weber, al lui Tarkovski, al lui Philip Yancey, al lui Mel Gibson și, iată, de curând al lui Gabriel Liiceanu. Nu m-aș mira să ai și tu un Isus al tău. Eu mi-l cunosc pe al meu. Poate ar fi bine să le facem cunoștință.

Înțelegeți, oameni buni, că, în măreția de necuprins a unei persoane în care, după cum spun Scripturile,  „sunt ascunse toate comorile înțelepciunii și ale științei”,[1] există suficient material pentru 7,8 miliarde de Isuși, pentru o întreaga omenire. A ajuns pentru toți cei ce l-au căutat până acum. A acoperit toate aceste miliarde de „accesări”. And still counting … Nu vă faceți griji, e inepuizabil, va ajunge la tătă lumea.

Acum, știu că nu orice Isus este conform normelor în vigoare. Proliferarea ereziilor, agendele și rezoluțiile sinoadelor ecumenice, disputele și nesfârșitele controverse cu privire la Persoana Sa ne spun că nu se pune problema unui relativism aici. Dar asta n-ar trebui să ne conducă înspre comparații, ierarhii, anatemizări și persiflări. Nu e o competiție.

Bine facem că îl căutăm pe Isus al nostru, a lumii. Noi, creștinii, pretindem că avem un avantaj din start. Poate că așa este, cu mențiunea că acest avantaj a fost adesea pentru noi și o cursă. Adevăratul Isus e al nostru. Serios?

Dintotdeauna pe paginile Scripturii problema s-a pus pe contrasens: nu al cui este Isus contează atât de mult (trebuie să depășim odată stadiul întrebărilor de genul Nu este acesta fiul lui Iosif și al Mariei? etc), nu cine l-a prins în slovă sau în icoană, cât cine îi aparține Lui. Măcar, ca să nu ne îngrozim chiar atât de repede, cine este cu El. E mult mai greu așa! Cere curaj asta, un curaj pe care, știm din Evanghelii, Petru nu l-a avut. Nu l-au avut nici acei nu puțini învățați care a deși au văzut semnele și minunile și au crezut în El, nu L-au mărturisit pe față, de frica fariseilor.[2]

Nu îl avem nici noi adesea. Ca să vorbim nu despre al nostru Isus, ci despre Cel căruia îi aparținem este nevoie un bob mare de tot de bună simțire de sine.[3] Este nevoie de curajul asumării unei responsabilități imense: dacă ești creștin, îl recomanzi, asemeni Botezătorului, pe cel ce este înaintea Ta, în palma căruia te afli, pentru că asculți glasul Său. Succes în mărturisire!

Dacă nu ești creștin, să nu crezi că va fi mai simplu să vorbești despre acel Isus căruia îi aparții. Poate că nici nu simți nevoia s-o faci. În definitiv, nu e treaba ta. În acest caz, fie aparții altcuiva, fie nu aparții nimănui. Dar Isus al tău nu va fi mai breaz decât oricare altul, în condițiile în care absența acelui contrasens amintit mai sus îți oferă iluzia deplinei autonomii. Te provoc însă la o ridicare de ștachetă: cum ar fi să te gândești să îi aparții acelui Isus, acestui Isus al tău! Așa cum este el, mai excentric față de dogma cea dreaptă, este Isus al tău. Ar merita să te aibă? Dar tu, l-ai urma, te-ai odihni în palma lui? Încearcă numai să îți pui problema astfel, fie numai din curiozitate. Sunt curios ce va ieși. Cred că o să merite efortul.

Isus, cel căruia îi aparțin. E bun ca titlu de carte au ba?

Să văd cine o va scrie …

[1] Coloseni 2:3

[2] Ev. după Ioan 12:42

[3] Smerenie sau umilință nu mai sunt cuvinte care să însemne ceva în lumea noastră, așa că încerc cu această alunecoasă formulare, poate că totuși …

Cu masca-ntre dinți

Durerosul paradox pe care Biserica trebuie să-l rabde în cumințenie și tăcere, ca pe o Golgotă a risipirii dogmei și relevanței, mai ales în astfel de vremuri, în care adevărul este o marfă (cu o valoare evaluată prin mijloace preponderent matematice, statistice), nicidecum un reper sau un ideal pentru care să merite a lupta și răbda până la moarte, stă în neîncrederea cu care ea este evaluată de cugetele celor ce o privesc ca pe o creație a unui Dumnezeu suveran, care i-a îngăduit cu o suspectă lejeritate fie să cocheteze cu puteri vremelnice, fie să intre ea însăși în jocul pieței, fie să se lase isprăvnicită de oameni care au exploatat ideea de evlavie în scopuri nu tocmai onorabile. (Deep breath.)

da capo

O critică a (metana)rațiunii apofatice

Într-un spirit oarecum Kantian, am putea gândi că suntem nevoiți la a renunța la categorii de reprezentare topologice ierarhice sau graduale atunci când vorbim despre cer și despre prezența lui Dumnezeu în general.

Modele de reprezentări care recurg la gradualitateconcentricitate sau ierarhii ne ajută mintea doar până la un punct, după care trebuie să recunoaștem că nu putem prinde cu mintea o imagine fidelă, nici măcar miniaturală, a ceea ce va fi sau este acolo. Nici nu știm ce înseamnă a fi, ce ne poate spune acest verb într-o lume calibrată pe alte categorii existențiale. De ce Biblia nu ne spune că există Dumnezeu, ci că, pur și simplu, El este?

Trăim într-un univers fizic descris pe limba noastră, după (ne)dumerirea noastră. Folosindu-mă de instrumentele pe care mi le pune la dispoziție, încerc oceanul nemuririi cu un fir de pai. De pildă, mie îmi plac gradienții și grafele: nu m-ar putea ei ajuta în modelarea înțelegerii lumii în care mă aflu? Dați-mi un astfel de model și vă scriu un algoritm de să-l facă pe nenea Zukănbergu`, părintele algoritmiei ideologice postmoderne, să crape de ciudă, nu alta …

Pentru că asta facem: nu pricepem raiul, ci ne modelăm fără preget înțelegerea pe care o avem asupra lui. Dar miza nu este cine a priceput mai bine dintre noi, ci care model ne ajută să reflectăm mai bine caracterul Tatălui aici pe pământ, de pildă, în a-i cerceta pe văduve și pe orfani în necazurile lor, în a-i obloji cum se cuvine pe cei ce au fost victime ale tâlharilor, în a da un pahar de apă celui însetat.

Caut un model care să mă ajute să iubesc. Atât cât mă țin curelele.

Altfel, cum spune și unul dintre Părinți – nu știu sigur cine, se prea poate să fi fost mai mulți –, iubirea lui Dumnezeu va inunda totul, nu doar raiul, ci și iadul, după Judecată. Ce va însemna asta … vom vedea la vremea hotărâtă. Ne lipsesc cuvintele potrivite.

Iubește-mi aproapele

Da, cred că este o eroare de traducere în manuscrise: așa arată, de fapt, porunca cea nouă. Da, ați auzit că s-a zis în vechime „să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”[1], dar El ne spune acum: „Iubește-mi aproapele”. Punct. Restul cuvintelor au fost adăugate de niște copiști zeloși, nu încape îndoială.

Nu știm cine este aproapele nostru. Nimeni n-a știut vreodată asta. Nici astăzi nu avem habar despre cine ar putea fi vorba. Dar știm cine este aproapele celui de lângă noi și pe el ni se poruncește să îl iubim.

Nedumerirea învățătorului Legii („Și cine este aproapele meu?”), încă ancorată în vechea slovă, este întemeiată. Cred că nu i-a venit a crede ochilor. Dar Mântuitorul, răbdător, îl corectează spunându-i o pildă, a Samariteanului milostiv, cel care nu și-a iubit aproapele, ci l-a iubit pe aproapele altcuiva.

Atât preotul, cât și levitul s-au uitat la cel câzut între tâlhari ca la aproapele lor. De aceea l-au și evitat. Dar Samariteanul nu l-a privit așa: pentru el acest om nu era aproape și tocmai de aceea l-a putut ajuta. Căci nu ne putem ajuta aproapele, urmare a unei porunci primite sau a unei lecții, ci le putem fi de folos doar străinilor.

Spuneți-mi, vă rog, dacă poate exista o dragoste mai profundă pe lumea asta decât cea atât de rară și de ascunsă în resorturile ei intime, dumnezeiești, cum este dragostea arătată unui străin.

Pentru cei din proximitatea noastră, spunea tot Mântuitorul, este normal să arătăm iubire. Nu avem nevoie de reglementări și pilde în acest sens. Este strigător la cer să vezi că uneori lipsește chiar și bruma accea de iubire între oameni, dar asta nu schimbă datele problemei. Mare brânză să îi iubești pe cei ce te iubesc la rândul lor, pe cei din apropierea ta! Ia să văd văd, însă, în iubirea față de cei de departe, chiar față de dușmani. No, vedeți? Aia e iubirea pe care v-o poruncesc.

Timp de două mii de ani am citit această pildă ca pe o lecție de iubire creștinească ce trebuie împărțită nediscreționar celui în nevoie, aproapelui nostru, dincolo de granițele efemere așezate între noi. E adevărat că nici nu am aplicat-o ca atare. Acum vă spun și de ce: ne-a fost peste puteri să o facem. Căci suntem ca niște leviți și preoți: oamenii pe care lângă trecem ne sunt sau ar trebui să ne fie aproape. Și ar trebui să îi iubim pentru că sunt ai noștri. Dar în momentul în care ni se dă o poruncă a iubirii față de ei, ne fâstâcim, nu mai suntem în elementul nostru. Iubirea nu se votează, zice lozinca, nici nu se legiferează, nu? Dacă nu le arătăm nimic, nici măcar acel minim de grijă iubitoare pe care și Neamurile îl arată față de apropiații lor, da, avem o problemă, însă una care nu se rezolvă prin porunci divine. Dacă dragoste nu e, n-ai ce-i face, las-o moartă.

Iar iubește pe aproapele tău sună, oricum, a spălare pe mâni, fiind adresat altcuiva (tot un aproape meu, cel căruia îi transmit porunca), nu mie. Iubește-l pe aproapele tău este o omilie rudimentară, din acelea ale popii care spune să faci ce zice, nu ce face el. La urma urmelor, eu doar îți transmit mai departe porunca: ce-ți pasă ție dacă eu însumi o împlinesc?

Dar, repet, este iubește-mi aproapele. Iar porunca asta, tată, schimbă întreaga dogmă.

Căci iubește-mi aproapele este în primul rând despre o iubire ce traversează întotdeauna un pod peste inima cuiva. Atunci când primim porunca asta chiar din partea Lui, a Mântuitorului, ea este cu atât mai provocatoare. Din partea Sa, ea sună ca a invitație: iubește-l pe cel pe care Eu Însumi îl iubesc. Pas de cunoaște pe cel iubit de Hristos! Ce aventură!

Din partea fiecăruia dintre noi, în schimb, porunca asta sună mai degrabă a confesiune: iubește-l pe cel ce îmi e atât de aproape, încât nu-l pot iubi pentru că mi s-a poruncit. Iar dacă nu-l iubesc pentru că mi-e aproape, sunt pierdut …

… și îmi doresc să îl iubească cineva.

Ca pe un străin.

Ca pe unul asemenea celor ce au trăit prin corturi.[2]

[1] Levitic 19:18

[2] Vezi Evrei 11:13

„Ești ceea ce alegi să fii”

„Ești ceea ce alegi să fii”

Nu e un citat din Scripturi, oh, nu, ci o replică dintr-un film de desene animate, The Iron Giant (1999). Sunt convins că unii dintre voi, în special dacă sunteți dintre aceia care afirmă o perspectivă calvinistă asupra ideii de alegere, vor putea repede amenda teologic această zicere. Pe bună dreptate, căci înainte de orice altceva suntem rodul alegerii lui Cristos de a împlini voia Tatălui cu privire la omenire.

Totuși, îngăduiți-mă un bob. Haideți să judecăm problema existențial, adică în sens invers, privind de jos în sus. La urma urmelor, aceasta este priveliștea ce ni s-a dat. Degeaba încercăm să ne punem în papucii lui Dumnezeu, fie și numai pentru a descrie, îmbibați într-un antropomorfism de care nu ne e cu putință a ne elibera, felul în care El împărățește. Realitatea este că ni s-a dat harul de a privi lumea aceasta ca și cum aici se dau bătăliile adevărat. Fiarele, focurile cerești, armatele de îngeri, realitățile din spatele cortinei, ei bine, toate acestea nu sunt de nasul nostru. Paharul de apă oferit celui însetat, însă, este.

Orice s-ar zice, ne este la îndemână datoria de a sluji. Am fost aleși pentru asta. Stăpânul ne-a pus în mână talantul; unii au primit chiar mai mulți. Acum alegerea noastră este cea care va face ca la sfârșit să primim cu bucurie aprecierile și răsplata celui ce ne-a angajat.

Bine, rob bun și credincios.

Ar fi fost fain să fie atât de simplu. Oh,  dacă ar fi adevărat – repet, aici, la firul ierbii – că fiecare dintre noi este ceea ce alege să fie! Dar nu poți să pleci la drum cu această prezumție, se pare. Nu încă.

Căci prin însuși faptul că îmi propun să fiu bun și credincios încep sa merg pe o linie foarte subțire: intru într-un proiect în care țintesc acea notă de trecere, ca și cum aș putea-o obține. Altfel nu m-aș apuca de treabă. Iar asumarea a priori a unei astfel de ținte posibil de atins îmi pare, la rândul, paradoxală: când mă întorc la Domnul și spun „Ai milă de mine, păcătosul!” afirm, de fapt, că nu mai există nici un proiect viabil pentru viața mea. Ca să constat apoi ca sunt parte dintr-o zidire destinată unor fapte negândite de mintea mea, care se petrec și prin mine.

N-au fost cumva toate rânduite mai dinainte? Dacă e așa, toate planurile și autorizațiile sunt gata ștampilate, așteptându-și execuția. Mai mult, indiferent de visurile cuibărite în mintea cărămizii, ea va ajunge tot în locul hotărât de zidar, fără compromisuri, fără abateri de la schiță. Salieri a vrut să fie piatră din cap de unghi: Ziditorul, însă, l-a menit să fie ăl mai înalt din stocul mediocrilor, pentru ca altul se potrivea pe post de Amadeus.

În aceste condiții, nu cred că putem partaja merite, nici măcar de intenție. Oricum, apostolul Petru ne îndemna să ne dăm și noi toate silințele, nu să contabilizăm participațiuni. Sunt nevoit să înțeleg buna intenție de pe linia calvină: Dumnezeu să Își primească toate roadele lucrării, în acord cu investiția. Ce nu înțeleg este de ce nu ar fi acest lucru posibil chiar în condițiile unei perspective sinergice cu privire la mântuire, având în vedere că, oricum, Tatăl nu este străin de niciuna din calitățile pe care noi le punem în negoț …

Decretul Lui, alegerea mea. Ei, iscusitule vânător de dogme: cum s-ar putea trage în cei doi iepuri cu singurul cartuș ce ți s-a dat? Eu, unul, nu am un răspuns, însă, după vorba regretatului Hawkings, intuiesc cam ce ar trebui să conțină: un Dumnezeu neconstrâns în natura Sa (da, perspectiva aia, pe care eu o detest, cu împăcarea mâniei Sale, chiar reconcilierea dintre dreptatea și iubirea Sa) și o umanitate așezată în palma Sa, totuși liberă sa facă saltul, disperat și nebunesc totodată, fie în neantul răzvrătirii și în cel al credinței, fiind (pre?)determinată să își depășească prin har condiția.

Atunci, diferența s-ar putea să se evidențieze nu plecând de la perspectivele antropologice, ci chiar de la felul în care Îl cunoaștem pe Dumnezeu, unul iubitor și cu desăvârșire bun sau unul care trebuie să-Și reconcilieze cumva iubirea pentru a mai putea face ceva pentru omul care a încurcat tare rău borcanele, I-a ofensat onoarea etc.

Mai bine spun că „Bine, rob bun și credincios”, în esență,  nu merge mai departe de decizia de a intra în negoț, că nu are a face cu niște calități native (prezente, cred eu, în mențiunea „fiecăruia după puterea lui”) sau cu deciziile noastre eroice de a-I răsplăti Stăpânului prin grozave profituri încrederea ce ne-a acordat-o. Adică, da, să recunoaștem – asta e, v-am manipulat înspre destinația asta – că suntem ce am ales să fim.

Dar mai important chiar decât asta mi-e să înțelegem că după roade îi vom cunoaște pe cei din jur, însă niciodată pe noi înșine.

„Bine, rob bun și credincios” nu este proiectul ce mi s-a dat pentru viața mea, ci pentru cea a aproapelui meu. Nu există o mai nobilă menire decât aceea de a conduce pe cineva într-acolo. Aceasta e ucenicia, by the way.

Pentru fiecare dintre noi, în cea mai intimă dintre reproduceri (fotografilor de lucruri sfinte, suntem pe macro acum), drumul înspre acolo trece prin „Ai milă de mine, păcătosul!”. De va fi pe drumul slavei vreo altă priveliște, vă voi da de știre, contați pe mine. Dar asta este alegerea mea acum.

Cu sabia de laudă închinându-ne

„Să salte de bucurie credincioșii Lui îmbrăcați în slavă, să scoată strigăte de bucurie în așternuturile lor!
Laudele lui Dumnezeu să fie în gura lor și sabia cu două tăișuri în mâna lor…” (Psalm 149:5-6)

Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu, zice apostolul.[1]

Ne împiedicăm adesea de acest „unghi mort” în înțelegere și cunoaștere, mai ales atunci când întâlnim pasaje dificile în Vechiul Testament, în care parcă nu ne recunoaștem Dumnezeul. Știți despre ce vorbesc: despre acel Dumnezeu care poruncește trecerea prin sabie și foc a întregii suflări omenești din tagma celor netăiați împrejur sau care nutrește preferințe pentru oameni harnici când vine vorba de vărsare de sânge (precum David), etc.

De fapt, până a venit Fiul Său, care este în sânul Tatălui, și ni l-a făcut cunoscut, nimeni nu l-a văzut. Avraam? Nț. Moise? Nop. David, Isaia sau vreunul dintre profeți? Nici ei. Nimeni: așa scrie acolo, așa primesc.

Toate cele scrise în VT, va să zică, așa inspirate cum sunt de Duhul lui Dumnezeu, sunt scrise de oameni care nu l-au văzut. Unii vor fi gustat din bunătățile și îndurările Lui, nu zic. Poate că vor fi avut viziuni și experiențe de nepovestit în prezența Domnului. Au văzut minunile Lui și puterea Sa cea foarte mare. Totuși, pe El nici nu l-au văzut, nici nu L-au cunoscut cu adevărat. Este ceva foarte important cu privire la El, ce le-a rămas ascuns înțelegerii.

Atunci când nu îl vezi pe Dumnezeu, nu ai cum să înțelegi că a-L lăuda pe El cu sabia este cam la fel de potrivit precum o slujbă de înmormânatare acompaniată sonor pe armonii de „Of, viața mea!”. De asemenea, sunt de înțeles scârba și disprețul față de cei ce nu se închină asemeni ție, într-o lume în care, totuși, zice chiar El: „de la răsăritul soarelui până la asfințit, Numele Meu este mare între neamuri și pretutindeni se arde tămâie în cinstea Numelui Meu”.[2]

Dacă îți venea să îi tai în bucăți pe toți vrășmașii tăi și ai credinței tale, în Numele Domnului, te puteai lua de mânuță cu omul lui Dumnezeu, recitând sau cântând pe aceeași gamă din psalmul corespunzător.[3] Te-ar fi înțeles orice fârtat în desăvârșita ură care trebuie să însoțească o astfel de preocupare. Ți-ar fi dat și o mână de ajutor. Cu cântec pe buze.

Dar acum nu mai există vălul acela care Îl ascundea, iar perdeaua care ne spunea că accesul la Scaunul Îndurării nu este de nasul nostru a fost ruptă de Cel ce a murit pe cruce. Acum ni s-a dat cunoștința harului și a adevărului, prin același Isus Hristos. Acum știm ce se face cu o sabie.

Așa că, în noua stare de fapt, îndemnul din vechime primește un necesar update:

„Prin El, să aducem totdeauna lui Dumnezeu o jertfă de laudă, adică rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui.
Și să nu dați uitării binefacerea și dărnicia, căci lui Dumnezeu jertfe ca acestea îi plac.” (Evrei 13:15-16)

În ce privește sabia, cine o ridică

[1] Ioan 1:18

[2] Maleahi 1:11

[3] Psalm 118:10-12

Monergie, haină grea …

Marile doctrine evanghelice nu pot supraviețui tăvălugului deconstructivist (post)modern decât prin asumarea coincidentiei care le însoțește pe toate în rostire, dar și în practică: adevărul e tipărit, încapsulat, cum zicea Guttenberg, într-o carte, în timp ce legământul – sau relația, cum i se mai spune – plutește undeva în eter. Vântul bate, dar nu știi nimic despre el. Căci legământul nu e parafat nici prin trecerea printre dobitoace despicate, nici printr-un rit anume (nu, n-am uitat de botez), ci consemnat de o realitate interioară pe care nu mi-o știe nimeni cu adevărat, în afară de Cel cu care am făcut Legământul.

De aici ne vin ponoasele mărturisirii, de la o incapacitate de a gestiona coincidentia formelor și conținuturilor.

Dacă v-am supărat, cumva, prin acest cuvinte, vă mai dau unul singur, în apărarea mea: harul.

Tocmai datorită harului recunoaștem, cu multă frică și cutremur, că toate ne sunt cu adevărat îngăduite, dar nu toate ne duc pe căi folositoare.

Are sens, sub har, să luăm la bani mărunți domesticirea relației cu Tatăl, turnarea ei în forme cuminți, rezonabile, ce pot fi gestionate în timp, în spațiu, în ritualuri, mărturisiri și întrebări cu răspuns.

Nu că acestea nu își au rostul; se întâmplă însă (trebuie să se întâmple!) ca formele să nu poată ține harul cuminte, așa cum, în vechime, sabatul nu putea stăvili revărsarea de binecuvântare pe care Tatăl o turna peste Israel prin Fiul Său sau cum riturile de curățire ale vremii nu puteau opri lacrimile păcătoasei cu care au fost șterse picioarele Domnului.

Dacă formele pot să gestioneze harul se cheamă că avem o religie ca oricare alta de pe pământ (Domnul să aibă milă de noi, în acest caz!). Dacă, dimpotrivă, harul se revarsă peste cuvintele noastre, peste gesturi, peste tipare și peste ceremenii, dacă poate el să ne conducă înspre acea speranță care nu înșeală, începi să ai o mărturie a iubirii turnate prin Duhul în tine. Iar cerul este la un Ava distanță de fiecare dintre noi și se ia cu năvală (încă).

De aceea îmi repugnă monergismul, pentru că el transformă lumea asta într-o uriașă hală de producție, una care își permite să scoată pe bandă rulantă o mulțime de rebuturi și extrem de puține produse de colecție. Iar din ideea de relație cu Dumnezeu rămâne o difuză reflexie a ființei noastre în relația dintre Duh și Cristos, gestionată de un computer central, așa ca-n I, Robot  …

Ca niște miei în mijlocul lupilor

Ne este peste puteri – într-ale minții sau într-ale inimii – să fim dogmatici și plini de bunătate în același timp. În omenia noastră, însă, putem oscila: uneori suntem rigizi precum niște litere sculptate în eternitate, alteori îi îmbrățișăm pe cei ce au nevoie de o atingere, cu întreaga noastră ființă, uitând de diferențe.

De aceea ni-i greu să pricepem unele excese davidice („Zdrobește-le, Doamne, dinții din gură!”) sau pauline. Paradoxul împlinirii poruncii domnești – aia cu „mergeți” – stă în faptul că mântuirea prin credință se rostește printre dinți odată cu „schilodescă-se odată cei ce vă tulbură”. Cum este posibil așa ceva?

Ei bine, aceasta nu e o lecție de găsit în manuale sistematice sau cursuri de ucenicie standardizată, precum multele pe care le avem în lumea noastră îmbibată în armonii pocăiești, ci este o abilitate care se dobândește prin muncă asiduă în seceriș. Mulți nu o vor înțelege, dar asta poate că și din invidie, pentru că nu e de nasul lor. La urma urmelor, e duhovnicească, ne depășește și expertiza și priceperea.

Ș-atunci să învățăm de la Învățător, pășind pe urmele Sale.

… cu singurătatea pe singurătate călcând …

„Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”

Nu se poate gândi o singurătate mai profundă în dimensiuni și semnificații decât cea a Mântuitorului pe cruce. Ni se oferă, iată, nu doar în iubire, în iertare, în slujire sau în prietenie un model. Bine ne-ar prinde să fi luat seama la fiecare dintre acestea, la vremea potrivită. De ce, oare, nu suntem la fel de receptivi în a învăța din singurătatea Lui?

Dispreț și părăsire din partea mulțimilor: sunt două ingrediente ce pot conferi oricărei solitudini duhoarea aducătoare de moarte a singurătății. Pe de altă parte, cei apropiați sunt și ei risipiți, stingheri, inabordabili. Nici o speranță de găsit dinspre lumea oamenilor. Acesta este prețul împlinirii dreptății prin bunătate. Puțini sunt dispuși să îl plătească.

Pe cât de mare este acest preț, pe atât de mare este puterea dobândită.

Mieii sunt întotdeauna singuri, pierduți spre a fi găsiți, iar lupii știu asta și le e frică.

Pe ceilalți – fantome, șoricei, licurici, bursuci, îngeri – îi găsești pe stadioane, în săli de conferințe, în congregații vibrante. E și acolo un fel de putere manifestată, dar de o cu totul altă natură.

În definitiv, fiecare umblă după harul care i s-a dat. Acest lucru este bun.

Așadar, acestea trei ne rămân într-ale mărturisirii: dogma, bunătatea și singurătatea. Dar cea mai minunată dintre ele este singurătatea. Numai cine o paște o cunoaște.

Calvină (7) – Despre idealul urii fără temei sau, dimpotrivă, al împlinirii poruncii de căpătâi

Priviți chipurile marilor creștini: sunt chipurile unor oameni care știu să urască mult.

Nietzsche

Nu mai contenesc uimirile necauzate în fața perspectivelor pe care le ridică explorarea unor concepte precum dragoste și ură/dezgust/dispreț, atunci când încercăm să le înțelegem pe căi clasice, de sus în jos, ca expresii ale unor realități perfecte ale dumnezeirii. Dragostea, ca a lui Dumnezeu. Ura, tot ca a lui. Putea-vom noi să le tatonăm măcar orizonturile, dacă nu chiar să le exprimăm într-un chip desăvârșit, după cum o face Tatăl, după cum ne-a descoperit prin Fiul Său.

Hm, ar zice prietenul nostru iubitor de lalele, am avea o problemă cel puțin într-unul dintre cazuri (nu știu să vă zic în care anume).  Căci dragostea lui Dumnezeu este necauzată (Edwards folosea uneori chiar termenul de arbitrary în predicile sale, când era vorba de tot ce înseamnă mână întînsă de sus înspre folosul și binecuvântarea omului). În orice caz, temeiurile iubirii lui Dumnezeu pentru om par a fi așezate în afara acestei realități a Creației. Nu știm de ce îi iubește Dumnezeu pe (unii) oameni. Știm, însă, că dacă este ca noi, la rândul nostru, să-i iubim pe oameni, o vom face necondiționat, necauzat, arbitrar. Good luck with that.

Nu știm, însă, nici pe ce temeiuri este așezată ura Sa. Căci, da, se pare că Dumnezeu poate să și urască. Urăște păcatul, zic unii. Plauzibil și de înțeles. Chiar și pe păcătos, licitează curajos, alții. Dincolo de orice înțelegere.

Ah, și dacă îmi veți zice că Dumnezeu îl urăște pe păcătos din pricina păcatului său (e cazul, zic eu, să revizitați predica lui Edwards, știți voi, aceea care îi făcea pe oameni să se agațe de stâlpii bisericii și de băncile pe care ședea, de groaza judecății), eu vă voi spune că nu, nu ni se spune asta. Dacă îl luăm, de pildă, pe Esau, unul dintre recipientele urii lui Dumnezeu, așa cum ni se spune,[1] el a trăit în această realitate, deși, asemeni fratelui său, „nu făcuse nici bine, nici rău”. Mai rămâne varianta de a fi moștenit vina părinților săi. Vă dați seama însă, ce model de ură ne-ar rămâne în gestiune, unul datorită căruia am putea urâ pe cineva pur și simplu pentru ceea ce este, iar asta nu datorită alegerilor sale!

Ce bine este, totuși, că nu ni s-a dat porunca – însoțită de un model de referință –  de a urâ, fie și cu o ură desăvârșită! Pe de altă parte, ne spune Pascal Bruckner, s-ar putea ca tocmai asta să fie problema creștinismului și cauza aversiunii minților luminate ale acestui veac față de Biserică: se pare, zice francezul, că atunci când au distrus orașe, când au ucis păgâni sau când au torturat eretici au făcut-o nu pentru că urau lumea necreștină și pentru că îi urau pe evrei și pe păgâni, nici măcar pentru că au distorsionat învățăturile de bază ale Mântuitorului, ci pentru că iubeau.[2] Împlineau cea mai mare poruncă iubindu-L le Dumnezeu, dar și iubindu-i pe cei ce erau uciși sub ochii lor.

Grele vorbe și, posibil, nedrepte. Nu cred că Bruckner  a prins ideea, în orice caz, nu în întregul ei. Excesele pe care le știm din istoria Bisericii sunt indiscutabile, nu pot fi ignorate. Putem contesta, însă, explicația lui autorului francez, mult prea reducționistă.

Cu toate acestea, semnalul de alarmă legat de ideologizarea iubirii merită atenția noastră (nu doar creștinismul era vizat acolo, ci și comunismul, promotorul unei fraternități fără egal în cruzime și crimă).

Atunci când iubirea este îmbrăcată în hainele ideologiei, ea se metamorfozează pe nesimțite în ură de cea mai bună calitate. Căci dragostea necondiționată nu poate fi înțeleasă, în cercul nostru strâmt, decât ideologic. Adică: dogmatică,  documentată pe baze raționale, inabordabilă pe căile dialogului, urgentă, unic temei al păcii eterne șamd. Ah, și să nu uităm: obligație cetățenească. Sau creștinească, spuneți-i cum vreți.

Astfel, nu avem nevoie de o poruncă a urii, căci s-ar putea să o împlinim, pe neștiute, iubind. Coz` all we need iz love, cum zice și cântecul.

[1] Romani 9:13

[2] Vezi, dacă te țin curelele, capitolul IV, Ideologia iubirii, din cartea Paradoxurile iubirii, de Pascal Bruckner (pag.205 șu)

Ca la Ditrău sau chiar mai rău …

E interesant să te gândești că, spre a ne motiva să contăm pe bunătatea lui Dumnezeu, pe disponibilitatea sa de a ne asculta la orice oră și pe preocuparea Sa de a ne face dreptate, atunci când ne rugăm, Isus Cristos folosește imagini care descriu „răspunsuri” favorabile și aducătoare de binecuvântare care vin din partea oamenilor răi, ocupați și nedrepți (vezi, de pildă, pilda Prietenului de la miezul nopții sau cea a Judecătorului nedrept).

E elementar, fratele meu: dacă un așa har poate să izvorască din locuri atât de pustii, ne-ar spune Mântuitorul, cu atât mai mult el se va revărsa dinspre tronul harului. Numai s-o facem cu credință. Să stăruim. Să nu ezităm. Să nu ne pierdem vremea cu politețuri. Știți voi, nu mai insist.

Dar lecția despre rugăciune nu s-a încheiat aici. Mai este necesar un singur lucru, după cum o înțeleg eu: ca să poți înțelege acel „cu atât mai mult” trebuie să pornești de la acel puțin de tot. Până nu știi să gestionezi firmiturile de pâine ale zilei de azi, nu vei primi alte felii, iar pâini întregi, din alea cu coaja crocantă, sfârâind a prospețime, cu atât mai puțin.

Până n-ai cunoscut harul care vine de la cel rău, indisponibil și nedrept, îl vei lua pe cel ce curge de la Tron ca pe un lucru de apucat. Până nu vei fi dispus tu însuți să primești ceea ce iubești din mâna pe care ai considerat-o nevrednică pentru a te binecuvânta (ah, ce ofensă!), nu vei cunoaște bucuria părtășiei cu Domnul harului.

E drumul dinspre credincioșia în lucrurile mici, spre cea în lucrurile grandioase. Îl găsiți prin Biblie, pe undeva, nu mai știu unde.

Cu atât mai puțin – iar acum este momentul pentru mândra mea lecție de toleranță – te vei bucura de pâinea cea de toate zilele, pentru care te rogi cu sfințenie în fiecare zi, dacă nu vei fi pregătit ca ea să-ți fie coaptă și așternută pe masă de mâni negre, gălbejii sau de cine știe ce alte culori bio-socio-confesionale.

Ca orice drum drept și creștinesc, el începe cu un bob de umilință. Dar nu putem merge pe lângă el, iar alte rute ocolitoare spre slavă nu s-au asfaltat încă.

Oh, de ne-ar rămâne în gât toate cele pe care le-am mâncat și au fost preparate de oameni care nu meritau să ne hrănească!

Planeta ar fi salvată, astfel, iar Greta ar fi și ea mai fericită.

Iar în ce-i privește pe cei pe care i-am hrănit noi, Doamne, ai milă!

Lui Dumnezeu nu îi e frică

Naivă, seducătoare și totuși nefolositoare pretenție este cea de a reduce credința cea adevărată la vreo trei-patru, hai să zicem cinci, că nu dăm de la noi, principii indiscutabile și nenegociabile. Le știți și voi, încep glorios cu Sola și se termină, invariabil, cu anatemizări și schilodiri.

Nimic în afară de acestea, zic apostolii acestei mini-Evanghelii. Ne ajung atât de bine, continuă propovăduirea lor, încât nimic nu le poate supraviețui în proximitate; sfinții nu au ce căuta în apropiere de Cristos (eventual, li se îngăduie rolul de spectatori pasivi și cuminți), scrierile marilor gânditori ai Bisericii de Scripturi, năzuințele oamenilor de sfânta mânie … și povestea nu se mai sfârșește.

La baza acestei pretenții – vin și eu cu o Sola, ce să-i faci – stă o groază primordială la gândul că omul i-ar putea cu adevărat fura ceva lui Dumnezeu. Prin dogmă, desigur, căci ar trebui să ne fie limpede faptul că un Dumnezeu care a hotărât încă dinainte de întemeierea lumii, într-un mod de necuprins în arbitrariul său copleșitor, cine și unde își va petrece eternitatea nu poate fi văduvit prin nici o faptă de ceea ce Îi aparține de drept. Și totuși, această teamă trădează această neîncredere: cum să mai poți pune ceva lângă un Sola de-al Său, fără să te arzi rău de tot, precum fii lui Aaron?

Când, în rugăciune, recunosc faptul că pâinea cea de toate zilele – ca orice alt lucru bun și desăvârșit – mi-o dă Tatăl ceresc, bine fac. Este esențial să recunosc asta. Este un Sola incontestabil. El nu exclude însă nimic din ceea ce înseamnă, în viață, câștigarea pâinii prin muncă cinstită. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru pâinea care a venit pe masa mea după ce m-am trezit în fiecare dimineață pentru a merge la slujbă, unde m-am străduit să fac totul spre slava lui Dumnezeu și pentru propășirea facerii celui ce m-a angajat. Ce vreau să spun: Dumnezeu nu este exclusivist. Da, nu își negociază niciodată slava, dar tocmai în această măreție a lui, ne dă voie să fim părtași distribuirii tuturor harurilor Sale. Numai El merită slava și lauda pentru binecuvântările care vin peste oameni … prin alți oameni.

Nimeni nu poate contesta faptul că tot ce a dus la îndeplinire Apostolul Pavel a fost prin harul lui Dumnezeu. Încă din pântecele mamei sale, destinul i-a fost pus deoparte. Totuși, el a lucrat mai mult decât toți. A călătorit, a muncit, a suferit, a dat tuturor un exemplu de bună mărturie. Ba, mai mult, el pretinde într-un loc că a împlinit în trupul său ceea ce lipsește suferințelor lui Cristos.[1] Mă mir că nu s-a crăpat hârtia în două, la vederea unor astfel de cuvinte.

Eu cred că Dumnezeu nu se teme de sfinți, nici de cei ce au plecat dintre noi, nici de cei ce sunt încă în lumea noastră. Nu se teme nici de faptul că vreun sfânt sau teolog va adăuga ceva Scripturii Sale. Nu cred că se teme de Biserică, nici de obiceiurile și ritualurile ei. E Biserica Lui, nu a mea. Sunt convins că se descurcă în călăuzirea și desăvârșirea ei.

Este posibil ca Cristos să nu mai fie central în mărturisirea noastră? N-a fost niciodată, terminați cu prostiile astea. Cristos nu este în centru, El este deasupra. Nici o hartă și nici o machetă nu Îl poate așeza la locul potrivit în Împărăție.

Să mai observăm și faptul că această esențială reducere la esențe este operată în afara cadrului exclusivist al Revelației. Toate aceste Sola au fost muncite pe baza textului Scripturii, dar în afara ei, tocmai prin mijloacele pe care le denunță: demers interpretativ (dacă e comunitar sau solitar, puțin importă, căci metoda este crucială), în texte, argumentări, institute șamd. Nu există nici o Sola care să leviteze în stare pură printre paginile Sfintei Cărți; fiecare dintre ele își datorează existența unui demers hermeneutic ulterior vremurilor canonice. Fără plus-valoarea adusă de mințile reformate n-am fi știut cât de frumos se poate așeza toată mântuirea pe câteva principii de nezdruncinat.

La urma urmelor, să nu uităm că nimic în afară de acestea este el însuși un Sola de toată frumusețea. De negăsit pe paginile Scripturii, dar asta nu (mai) contează.

[1] Coloseni 1:24

Crăciun mahlerian

De nepovestit, ea, muzica, este în sine o poveste,
în care personajul principal este ascultătorul,
iar tăcerea sa cea mai desăvârșită intrigă
din câte s-au gândit vreodată.

Mahler, depresivul compozitor de origini evreiești, a cărui convertire la creștinism, asemeni celei lui Mendelsohn, va rămâne un mister pentru curioși și cârcotași până în veșnicie … ce ar putea el să ne spună de Crăciun?

Am găsit două piese muzicale potrivite ocaziei; vi le dăruiesc cu mare plăcere.

Una este o parodie după prima parte din Simfonia a III-a. Tromboane, chestii. A se consuma ca atare. 🙂

Tot din Simfonia a III-a, în cincea parte, un cor îngeresc ne vorbește despre lucruri deloc simple: păcate grele, călcări de porunci, tot felul de lucruri care îi încrețesc Mântuitorului fruntea.

Este evidentă o notă de umor în discursul lui Mahler, în antiteză cu gravitatea subiectului. Dar poate că, uneori, singura șansă pe care le-o mai putem oferi acestor teme să ne scuture din simțiri este accea de a le lăsa să ne descrețească și nouă frunțile …

Pentru licuricii curioși, iată și o traducere în engleză a versurilor:

Three angels sang a sweet song,
with blessed joy it rang in heaven.
They shouted too for joy
that Peter was free from sin!
And as Lord Jesus sat at the table
with his twelve disciples and ate the evening meal,
Lord Jesus said: „Why do you stand here?
When I look at you, you are weeping!”
„And should I not weep, kind God?
I have violated the ten commandments!
I wander and weep bitterly!
O come and take pity on me!”
„If you have violated the ten commandments,
then fall on your knees and pray to God!
Love only God for all time!
So will you gain heavenly joy.”
The heavenly joy is a blessed city,
the heavenly joy that has no end!
The heavenly joy was granted to Peter
through Jesus, and to all mankind for eternal bliss.

 

 

Dumnezeu e surprins

Viața e cu atât mai frumoasă, cu cât ne îmbracă, cu o gingașă discreție, marile și micile ei momente sau spații în haina incertitudinii. Imprevizibilul conferă fiecărei trăiri un farmec aparte, în relație cu lumea și cu faptele ei, cu aproapele și, desigur, cu Dumnezeu.
Să spun un „Te iubesc”, fără sa știu ce voi primi în schimb. Să-i cer lui Dumnezeu luna de pe cer, în numele Fiului, cum zice în Carte, dar să nu am garanția felului în care îmi va fi livrată. Să merg pe malul mării pentru a admira un apus, fără a avea certitudinea ca norii nu îmi vor ruina plăcerea unui selfie de zile mari.
Surprinde-ne, viață: e rugăciunea noastră, nerostită, ci tainic cuibărit în duhul nostru, de fiecare zi. Arată-ne ceva ce n-am apucat să notăm în agende. Pe cărări bătătorite, scoate-ne în cale lucruri la care mintea noastră nu s-a suit niciodată…
E adevărat, nu toate surprizele vieții sunt plăcute. Unele sunt triste, dureroase, tragice. Însă ele durează puțin, o clipă, în timp ce efectele lor asupra vieților nostre sunt garantate pentru veșnicie.
Mă întreb, de aceea, dacă Însuși Dătătorul vieții poate sau nu să se bucure de această mirodenie a relațiilor, impredictibilitatea lor, riscul pe care ele ni-l oferă, surprizele. El, care le știe pe toate. Am auzit voci care pretind că el nu poate fi dezamăgit, pentru că îi știe omului trădările înainte chiar de realizarea lor. Din veșnicie, El știe răspunsul tău la chemarea Evangheliei. Dar, atunci, de ce s-ar mai bucura pentru aducerea cuiva de la morte la viață? Ce bucurie mai poți avea într-o victorie cunoscută sau chiar hotărâtă, cum zic unii băieți tare veseli, înainte de veșnicii?
Eu cred că Dumnezeu este suficient de mare ca să să-și poată permite riscuri, surprize, cărări nebătătorite. Își poate permite, uneori, să regrete, să schimbe decizii: de regulă, facem apel la artificii savante pentru nu-L privi pe Dumnezeu cu condescendență, în astfel de situații.
Dar poate că El nu vrea altceva decât să împărtășească alături de creația Sa frumusețea viețuirii într-o vale a incertitudinii. Iar asta, nu mă înțelege greșit, fără să renunțe la prerogativele Sale, la judecată, la iubire, la Apocalipsa.
Nu este asta încă o dovadă a măreției Lui? E atât de stăpân pe joc, încât își permite să închidă ochii și să joace asemeni nouă în viață, clipă după clipă, loc după loc, emoție după emoție. E minunea de a fi pentru lumea pe care a creat-o ce dorește El să fie, nu ce Îi spun teologiile noastre.
Un Dumnezeu care întreabă nu doar retoric: „Dar oare, când va veni, va găsi El credință pe pământ”? Unii știu răspunsul. Eu nu mă grăbesc să zic. Poate că nici Dumnezeu, dar ăsta este secretul Lui…
„Dumnezeu are un plan pentru viața ta”, o lozincă pe care nu am înțeles-o niciodată. M-am întors la El nu pentru că am știut ce o să îmi ofere, ci pentru că m-a copleșit cu surprize; prin El, haosul planificat din viața mea devenea o aventură plină de necunoscute, cu bucurii și cu lacrimi, cu iubiri și cu suferințe, cu epifanii și depresii: e adevărata frumusețe a religiei, pe care mulți nu o înțeleg.
Uităm prea adesea faptul că părtășia cu Dumnezeu e pe dublu sens: și El se apropie de noi, împărtășindu-ne trăirile, speranțele, uimirile. De aceea, cred, îl putem lua prin surprindere, pe nepregătite. Într-un mod plăcut chiar. Dar pentru asta e nevoie de un singur lucru: să îl iubim cu tot ce suntem. Floare la ureche!

Pedeapsa cu viața

Eu cred  că, pentru un criminal, o mai grozavă condamnare decât cea la moarte nu poate fi decât condamnarea la viață, iar asta nu în vederea răzbunării, ci în speranța că glasul sângelui personei ucise îi va bântui nopțile și zilele spre a-i aduce aminte de Sângele acela care îi poate spăla mîinilșe și mintea de silnicie. Moartea poate fi un preț mult prea ușor de plătit. Cu viețile oamenilor ne descurcăm mult mai greu.

Altfel, am văzut prea multe filme: țang-bang și cei răi se risipesc ca pleava, cât ai zice „clint istvud”. Nu prea e loc de izbăvire pentru un nelegiuit în lumea Hollywoodului; din păcate, nici în imaginarul teologic al unor creștini de-ai noștri. Ai impresia că Cristos a venit să ne ierte mici șotii, cârcoteli și fumuri de țigară, nu păcate izvorâte din hâdul iad, din inima tatălui minciunii, al urii și disprețului, al nepăsării și al crimei, al lipsei de milă și al stricăiunii.

O Evanghelie pe post de „scuze” …

Or, cine propovăduiește sabia, va plăti cu viața sa. Moartea nu are trecere în finanțele cerului, e facilă, e ieftină, e ușor de găsit peste tot. Viața, în schimb, vorba tot a unui personaj de film e imensă. Nu te sfătuiesc să ajungi cu ea pe mâna cămătarilor. Nu vei ieși de acolo până ce nu vei lăsa și ultimul bănuț.

Tehno-teologie (190702 beta) – „automat”

Tehno-teologie (190702 beta) – „automat”

Aud într-un devoțional oarecare, de altfel bine închegat, de vreo câteva ori cuvântul „automat”. Datorită repetiției mi-a rămas în minte; apoi, mi s-a părut ușor nostim să mă gândesc la ce ar avea de căutat un astfel de cuvânt, împrumutat dintr-o cu totul altă lume, într-un discurs ce avea ca temă viața spirituală și relația cu Dumnezeu.

Păi … fuse cam așa: faci cutare lucru – de pildă, citești Scripturile în mod regulat, pui un timp deoparte pentru rugăciune, citire, reflecție, studiu etc – și, automat, ceva se întâmplă. Spre exemplificare, te conectezi la Viță, urmând îndemnul Mântuitorului și sensurile ilustrației Sale pe care o regăsim în Evanghelia lui Ioan, și automat ai viață în tine, viața aia adevărată. Și atunci cu adevărat – dar tot automat – ceea ce faci contează și are sens.

Este legitim, în astfel de vremuri, să ne așteptăm din partea unui Dumnezeu atât de mare să-și facă un update la sistem, pentru că noi n-am rămas pe loc. Am știut să punem la lucru pentru noi felurite cauze și efecte, să le grăbim rostogolirile pentru ca tot mai multe lucruri să se petreacă supt ochii noștri automat. Adică, fără să fie nevoie de o asistență suplimentară. Ca un flux despre care nu trebuie să știi prea multe; dormi liniștit, el își face treaba: doar să fi pregătit să preiei rezultatele de la dispozitivul de ieșire. Ca un venit pasiv, pentru că tot e și acesta la modă. Și, să nu uităm esențialul, automat înseamnă, de asemenea, și cu efect vizibil imediat.

Este adevărat că omul din vremurile evanghelice sau patristice și, îndrăznesc să spun, chiar din cele mai târzii ale Reformei, nu a știut vreodată cu adevărat ce înseamnă ca un lucru să se întâmple în mod automat. În mod sigur, nu în cele spirituale. Morile – de apă, de vânt etc – au constituit, fără îndoială, un pas înainte în modelarea unei idei; iată că unele evenimente pot să intre sub controlul unor forțe bine dirijate, pentru ca automat să se întâmple ceva folositor. Dar lucrurile au explodat în mințile noastre (poate că nu tocmai într-un mod automat …) odată cu civilizația electrică, cea care a instaurat în mințile noastre domnia simultaneității și a beneficiului imediat.

Noi, astăzi, da, punem televizorul sau instalația de iluminat a bradului de Crăciun în priză, învârtim cheia în contact, apăsăm butonul de la telecomandă și în mod automat Citește în continuare „Tehno-teologie (190702 beta) – „automat””

Darul lui Dumnezeu pentru om, violența

Dacă vi se pare cumva că titlul acestei postări, inspirat de o secvență din filmul Shutter Island (2010), este deplasat și ofensator, nu vă grăbiți, rogu-vă, ci mai gândiți-vă un bob la felul în care Scorsese pune problema aici: oricât am detesta-o, cu gândul sau cu fapta, dogmatizând împotriva ei sau opunându-i idealurile nemuritoare ale crengilor de măslin, violența ne unește. Prin ea ne cunoaștem unii pe alții, de când lumea. Știu ce este în tine, pentru că știu ce legi crunte se luptă pentru inima mea.

Oh, noi n-am fi făcut niciodată ce au făcut naziștii, n-am fi fost ca acei torționari, nici ca sovieticii lui Stalin, nici ca fanaticii daesh-ului, nici ca inchizitorii … Ni s-a dat harul să nu putem dovedi temeinicia unor astfel de pretenții. Uităm însă că aceleași legi ne sfâșie măruntaiele, amintindu-ne că suntem cenuși vânturate de tornade vremelnice.

Dar Dumnezeu, de ce ar fi El făcut părtaș acestora? Nu este El diferit, mai presus de toate mizeriile condiției umane? Nu este El blând, iubitor și plin de îndurare?

Sună frumos, numai că orice proclamație omenească a blândeții divinității iese din pieptul unui om măcinat de gândul acela, care este fie ascuns, fie reprimat, fie reinterpretat într-o paradigmă sfântă, de a-și sfârteca aproapele. Ce-l oprește de la crimă? Frica de lege, dresajul însușit încă din pruncie, niște convenții efemere … Uneori, însă, nu ne reținem. Atunci lovim, ucidem, sfârtecăm; o facem cu vorba, cu mâna, cu arma, cu tastatura și uneori chiar prin rugăciuni fierbinți.

[acum ar cazul, zic eu, să vedeți secvența cu pricina]

Dumnezeu iubește violența, spune unul dintre personaje acestei secvențe. Războaie, sacrificii și atâtea alte lucruri făcute în Numele lui stau mărturie. Iarăși veți zice: creștinii nu cred așa ceva. Ba da, numai că nu o recunosc. Adânc în noi, cunoaștem și această lege, uneori poate mai bine decât cei pierduți într-o lume neguvernată de o ordine morală dată de sus. Creștinul este singurul care știe cu adevărat de ce este capabil să facă: tocmai de aceea el înțelege harul ce i s-a dat de a fi altfel, de a face ceea ce nu-i este la îndemână, să mângâie în loc să lovească, să oblojască rănile aproapelui în loc să le scuipe. Dar acesta este, din păcate, unul dintre secretele bine păzite ale mărturisirii.

Poate că ne bazăm prea mult paradigmele războiului sfânt pe exemplele unor oameni care nu au trăit sub acest har: Iosua, David, Elisei, Ilie.  Acestora le alăturăm pilda unui Mântuitor care face ordine în curțile Domnului într-un spirit revoluționar, amenințând cu biciul și răsturnând tarabe. Dacă nici asta nu este violență … Ba este, spun canoanele simțirii noastre pacifiste, însă Domnul nostru nu face altceva decât să ne confirme că, în umanitatea Sa, Și-a asumat și ceea ce ne unește mai mult decât vom fi vreodată dispuși să admitem în antropologiile noastre, violența. Iar Împărăția, nu uitați, se ia cu năvală. Așa mai vii de acasă!

Nu aruncăm cu piatra, așadar, dar o păstrăm în buzunar, pentru fericita eventualitate. Între timp, ochim, facem calcule balistice, exersăm pe ținte false, pentru ca să nu ne prindă ziua aceea pe nepregătite.

De ce iubim filmele, printre altele? Pentru că în ele plătim polițe. Nemernicii își primesc răsplata.

Iar acest lucru este bun.

Numai să ne asigurăm, cumva, că doar nemernicii sunt cei ce și-au primit-o și că nu s-au comis erori judiciare. Cineva, dacă se poate, să ne spună cum se face asta, că eu n-am nici o idee.