Dumnezeu e surprins

Viața e cu atât mai frumoasă, cu cât ne îmbracă, cu o gingașă discreție, marile și micile ei momente sau spații în haina incertitudinii. Imprevizibilul conferă fiecărei trăiri un farmec aparte, în relație cu lumea și cu faptele ei, cu aproapele și, desigur, cu Dumnezeu.
Să spun un „Te iubesc”, fără sa știu ce voi primi în schimb. Să-i cer lui Dumnezeu luna de pe cer, în numele Fiului, cum zice în Carte, dar să nu am garanția felului în care îmi va fi livrată. Să merg pe malul mării pentru a admira un apus, fără a avea certitudinea ca norii nu îmi vor ruina plăcerea unui selfie de zile mari.
Surprinde-ne, viață: e rugăciunea noastră, nerostită, ci tainic cuibărit în duhul nostru, de fiecare zi. Arată-ne ceva ce n-am apucat să notăm în agende. Pe cărări bătătorite, scoate-ne în cale lucruri la care mintea noastră nu s-a suit niciodată…
E adevărat, nu toate surprizele vieții sunt plăcute. Unele sunt triste, dureroase, tragice. Însă ele durează puțin, o clipă, în timp ce efectele lor asupra vieților nostre sunt garantate pentru veșnicie.
Mă întreb, de aceea, dacă Însuși Dătătorul vieții poate sau nu să se bucure de această mirodenie a relațiilor, impredictibilitatea lor, riscul pe care ele ni-l oferă, surprizele. El, care le știe pe toate. Am auzit voci care pretind că el nu poate fi dezamăgit, pentru că îi știe omului trădările înainte chiar de realizarea lor. Din veșnicie, El știe răspunsul tău la chemarea Evangheliei. Dar, atunci, de ce s-ar mai bucura pentru aducerea cuiva de la morte la viață? Ce bucurie mai poți avea într-o victorie cunoscută sau chiar hotărâtă, cum zic unii băieți tare veseli, înainte de veșnicii?
Eu cred că Dumnezeu este suficient de mare ca să să-și poată permite riscuri, surprize, cărări nebătătorite. Își poate permite, uneori, să regrete, să schimbe decizii: de regulă, facem apel la artificii savante pentru nu-L privi pe Dumnezeu cu condescendență, în astfel de situații.
Dar poate că El nu vrea altceva decât să împărtășească alături de creația Sa frumusețea viețuirii într-o vale a incertitudinii. Iar asta, nu mă înțelege greșit, fără să renunțe la prerogativele Sale, la judecată, la iubire, la Apocalipsa.
Nu este asta încă o dovadă a măreției Lui? E atât de stăpân pe joc, încât își permite să închidă ochii și să joace asemeni nouă în viață, clipă după clipă, loc după loc, emoție după emoție. E minunea de a fi pentru lumea pe care a creat-o ce dorește El să fie, nu ce Îi spun teologiile noastre.
Un Dumnezeu care întreabă nu doar retoric: „Dar oare, când va veni, va găsi El credință pe pământ”? Unii știu răspunsul. Eu nu mă grăbesc să zic. Poate că nici Dumnezeu, dar ăsta este secretul Lui…
„Dumnezeu are un plan pentru viața ta”, o lozincă pe care nu am înțeles-o niciodată. M-am întors la El nu pentru că am știut ce o să îmi ofere, ci pentru că m-a copleșit cu surprize; prin El, haosul planificat din viața mea devenea o aventură plină de necunoscute, cu bucurii și cu lacrimi, cu iubiri și cu suferințe, cu epifanii și depresii: e adevărata frumusețe a religiei, pe care mulți nu o înțeleg.
Uităm prea adesea faptul că părtășia cu Dumnezeu e pe dublu sens: și El se apropie de noi, împărtășindu-ne trăirile, speranțele, uimirile. De aceea, cred, îl putem lua prin surprindere, pe nepregătite. Într-un mod plăcut chiar. Dar pentru asta e nevoie de un singur lucru: să îl iubim cu tot ce suntem. Floare la ureche!

Pedeapsa cu viața

Eu cred  că, pentru un criminal, o mai grozavă condamnare decât cea la moarte nu poate fi decât condamnarea la viață, iar asta nu în vederea răzbunării, ci în speranța că glasul sângelui personei ucise îi va bântui nopțile și zilele spre a-i aduce aminte de Sângele acela care îi poate spăla mîinilșe și mintea de silnicie. Moartea poate fi un preț mult prea ușor de plătit. Cu viețile oamenilor ne descurcăm mult mai greu.

Altfel, am văzut prea multe filme: țang-bang și cei răi se risipesc ca pleava, cât ai zice „clint istvud”. Nu prea e loc de izbăvire pentru un nelegiuit în lumea Hollywoodului; din păcate, nici în imaginarul teologic al unor creștini de-ai noștri. Ai impresia că Cristos a venit să ne ierte mici șotii, cârcoteli și fumuri de țigară, nu păcate izvorâte din hâdul iad, din inima tatălui minciunii, al urii și disprețului, al nepăsării și al crimei, al lipsei de milă și al stricăiunii.

O Evanghelie pe post de „scuze” …

Or, cine propovăduiește sabia, va plăti cu viața sa. Moartea nu are trecere în finanțele cerului, e facilă, e ieftină, e ușor de găsit peste tot. Viața, în schimb, vorba tot a unui personaj de film e imensă. Nu te sfătuiesc să ajungi cu ea pe mâna cămătarilor. Nu vei ieși de acolo până ce nu vei lăsa și ultimul bănuț.

Tehno-teologie (190702 beta) – „automat”

Tehno-teologie (190702 beta) – „automat”

Aud într-un devoțional oarecare, de altfel bine închegat, de vreo câteva ori cuvântul „automat”. Datorită repetiției mi-a rămas în minte; apoi, mi s-a părut ușor nostim să mă gândesc la ce ar avea de căutat un astfel de cuvânt, împrumutat dintr-o cu totul altă lume, într-un discurs ce avea ca temă viața spirituală și relația cu Dumnezeu.

Păi … fuse cam așa: faci cutare lucru – de pildă, citești Scripturile în mod regulat, pui un timp deoparte pentru rugăciune, citire, reflecție, studiu etc – și, automat, ceva se întâmplă. Spre exemplificare, te conectezi la Viță, urmând îndemnul Mântuitorului și sensurile ilustrației Sale pe care o regăsim în Evanghelia lui Ioan, și automat ai viață în tine, viața aia adevărată. Și atunci cu adevărat – dar tot automat – ceea ce faci contează și are sens.

Este legitim, în astfel de vremuri, să ne așteptăm din partea unui Dumnezeu atât de mare să-și facă un update la sistem, pentru că noi n-am rămas pe loc. Am știut să punem la lucru pentru noi felurite cauze și efecte, să le grăbim rostogolirile pentru ca tot mai multe lucruri să se petreacă supt ochii noștri automat. Adică, fără să fie nevoie de o asistență suplimentară. Ca un flux despre care nu trebuie să știi prea multe; dormi liniștit, el își face treaba: doar să fi pregătit să preiei rezultatele de la dispozitivul de ieșire. Ca un venit pasiv, pentru că tot e și acesta la modă. Și, să nu uităm esențialul, automat înseamnă, de asemenea, și cu efect vizibil imediat.

Este adevărat că omul din vremurile evanghelice sau patristice și, îndrăznesc să spun, chiar din cele mai târzii ale Reformei, nu a știut vreodată cu adevărat ce înseamnă ca un lucru să se întâmple în mod automat. În mod sigur, nu în cele spirituale. Morile – de apă, de vânt etc – au constituit, fără îndoială, un pas înainte în modelarea unei idei; iată că unele evenimente pot să intre sub controlul unor forțe bine dirijate, pentru ca automat să se întâmple ceva folositor. Dar lucrurile au explodat în mințile noastre (poate că nu tocmai într-un mod automat …) odată cu civilizația electrică, cea care a instaurat în mințile noastre domnia simultaneității și a beneficiului imediat.

Noi, astăzi, da, punem televizorul sau instalația de iluminat a bradului de Crăciun în priză, învârtim cheia în contact, apăsăm butonul de la telecomandă și în mod automat Citește în continuare „Tehno-teologie (190702 beta) – „automat””

Darul lui Dumnezeu pentru om, violența

Dacă vi se pare cumva că titlul acestei postări, inspirat de o secvență din filmul Shutter Island (2010), este deplasat și ofensator, nu vă grăbiți, rogu-vă, ci mai gândiți-vă un bob la felul în care Scorsese pune problema aici: oricât am detesta-o, cu gândul sau cu fapta, dogmatizând împotriva ei sau opunându-i idealurile nemuritoare ale crengilor de măslin, violența ne unește. Prin ea ne cunoaștem unii pe alții, de când lumea. Știu ce este în tine, pentru că știu ce legi crunte se luptă pentru inima mea.

Oh, noi n-am fi făcut niciodată ce au făcut naziștii, n-am fi fost ca acei torționari, nici ca sovieticii lui Stalin, nici ca fanaticii daesh-ului, nici ca inchizitorii … Ni s-a dat harul să nu putem dovedi temeinicia unor astfel de pretenții. Uităm însă că aceleași legi ne sfâșie măruntaiele, amintindu-ne că suntem cenuși vânturate de tornade vremelnice.

Dar Dumnezeu, de ce ar fi El făcut părtaș acestora? Nu este El diferit, mai presus de toate mizeriile condiției umane? Nu este El blând, iubitor și plin de îndurare?

Sună frumos, numai că orice proclamație omenească a blândeții divinității iese din pieptul unui om măcinat de gândul acela, care este fie ascuns, fie reprimat, fie reinterpretat într-o paradigmă sfântă, de a-și sfârteca aproapele. Ce-l oprește de la crimă? Frica de lege, dresajul însușit încă din pruncie, niște convenții efemere … Uneori, însă, nu ne reținem. Atunci lovim, ucidem, sfârtecăm; o facem cu vorba, cu mâna, cu arma, cu tastatura și uneori chiar prin rugăciuni fierbinți.

[acum ar cazul, zic eu, să vedeți secvența cu pricina]

Dumnezeu iubește violența, spune unul dintre personaje acestei secvențe. Războaie, sacrificii și atâtea alte lucruri făcute în Numele lui stau mărturie. Iarăși veți zice: creștinii nu cred așa ceva. Ba da, numai că nu o recunosc. Adânc în noi, cunoaștem și această lege, uneori poate mai bine decât cei pierduți într-o lume neguvernată de o ordine morală dată de sus. Creștinul este singurul care știe cu adevărat de ce este capabil să facă: tocmai de aceea el înțelege harul ce i s-a dat de a fi altfel, de a face ceea ce nu-i este la îndemână, să mângâie în loc să lovească, să oblojască rănile aproapelui în loc să le scuipe. Dar acesta este, din păcate, unul dintre secretele bine păzite ale mărturisirii.

Poate că ne bazăm prea mult paradigmele războiului sfânt pe exemplele unor oameni care nu au trăit sub acest har: Iosua, David, Elisei, Ilie.  Acestora le alăturăm pilda unui Mântuitor care face ordine în curțile Domnului într-un spirit revoluționar, amenințând cu biciul și răsturnând tarabe. Dacă nici asta nu este violență … Ba este, spun canoanele simțirii noastre pacifiste, însă Domnul nostru nu face altceva decât să ne confirme că, în umanitatea Sa, Și-a asumat și ceea ce ne unește mai mult decât vom fi vreodată dispuși să admitem în antropologiile noastre, violența. Iar Împărăția, nu uitați, se ia cu năvală. Așa mai vii de acasă!

Nu aruncăm cu piatra, așadar, dar o păstrăm în buzunar, pentru fericita eventualitate. Între timp, ochim, facem calcule balistice, exersăm pe ținte false, pentru ca să nu ne prindă ziua aceea pe nepregătite.

De ce iubim filmele, printre altele? Pentru că în ele plătim polițe. Nemernicii își primesc răsplata.

Iar acest lucru este bun.

Numai să ne asigurăm, cumva, că doar nemernicii sunt cei ce și-au primit-o și că nu s-au comis erori judiciare. Cineva, dacă se poate, să ne spună cum se face asta, că eu n-am nici o idee.

Iubirea e incorectă.

Nu cred că avem datoria de a ne apropia de oameni numai de pe traseul liniar şi previzibil al dragostei. Nu întotdeauna, nu față de oricine. Dimpotrivă, adevărata iubire purtată aproapelui nu este generică, nivelatoare, „democratică”, ci profund personalizată. Dumnezeu nu îi iubește la fel pe toți oamenii – e un mit: nicăieri nu ni se spune asta – ci îi iubește pe toți oamenii, dar pe fiecare într-un mod unic, irepetabil. De aceea mi se pare ridicol, de pildă, modul de hrănire al unora cu versete tip declarație de dragoste prizărite de prin cărțile Vechiului Testament, adică cu cuvinte rostite altcuiva. Nici o altă iubire a lui Dumnezeu, pe acest pământ, nu va fi ca cea a Lui pentru Israel. Dar nici nu veți găsi o iubire mai frumoasă decât a Lui pentru niniveni. După cum nici o altă iubire de-a Sa nu va arăta asemeni iubirii Sale pentru mine. În ce te privește pe tine, nu mă pronunț: tu să-mi spui dacă am dreptate sau nu.

1 Cor 13 nu ne-a fost dat pentru ne oferi o definiție completă a iubirii, cel puțin nu în felul în care se interpretează textul pe la noi: relații moi, parfumate cu indulgență, neconfruntatoare, comode şi dulci ca cele din romanele romanțioase (sic!) ieftine.
De ce aș crede așa ceva? Uite, un indiciu ar fi propriul nostru evantai de iubiri. Le suferim pe fiecare într-un mod unic și nemaivăzut. Față de copii, față de parteneri, față de părinți, față de prieteni, dar mai ales față de dușmani. Căci de unii oameni ne apropiem prin poduri făurite din distanțe.

Apoi, cine ar avea un bob de încredere într-o mărturisire generică a iubirii, în cuvinte și fapte aplicate oricui și în orice vreme? Fiecare act de iubire, rostit sau împlinit cu fapta, este o mărturisire a unicității locului pe care cel/cea iubit(ă) ocupă în inima ta. Nu mai e nimeni ca el/ea pentru tine, în acel sacru locșor deopotrivă al gândului și al simțirii ce întrece orice pricepere.

Dragostea stă în detalii, în pentru cine, când, unde, cum.

Uneori iubim pentru că

Alteori iubim deși

*

Chiar dacă le-aș face pe toate cele scrise în I Corinteni 13, dacă nu ești acea persoană unică pentru mine, nu te iubesc.

Și chiar dacă aș renunța la toate pretențiile și viața chiar dacă mi-aș da-o pentru tine, dacă aș face-o în numele dragostei, al unei porunci sau al unei credințe, nu al tău, ai putea să mă numești erou, sfânt, de ce nu, dar tot nu avea de unde să știi că te iubesc.

Dragostea discriminează. Ea este întotdeauna incorectă.

Dragostea nu dăruie ce trebuie, cât trebuie, cui trebuie: dă ce vrea, fără măsură, cui alege să i se dăruie.

Credințele sunt toate la fel. Speranțele de asemenea. Visăm aceleași vise. Împărtășim aceleași lacrimi.

Dar când vine vorba despre iubire, ca noi mai este nimeni.

Schimbare nu-i

Nu cred că în creștinism o schimbare este posibilă. Nu are cum să fie, din moment ce trăim într-o lume a Celui neschimbător. Dacă e să fim desăvârșiți precum Tatăl nostru ceresc, trebuie să v-o spun, asta înseamnă și că avem a nu ne schimba. Defel, cu nici un chip, niciodată.

Nici Cuvântul nu se schimbă.

Nici un cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.

Nici o promisiune, nici o hotărâre.

Să nu se schimbe nimic!

Nici nu cred că s-a pus problema vreodată ca creștinismul să schimbe ceva, în general, oameni, stări de fapt, legi, orânduiri. Ne-am lăsat amăgiți de aparențe. Partenerii de căsătorie pot încerca – ce amăgire! – să-i schimbe pe cei cu care au purces la drum, să facă mai buni. Creștinismul n-a avut în vedere astfel de utopii. Lăsați-vă de astfel de nimicuri, serios.

Ah, înțeleg de unde vine confuzia! În creștinism se vorbește despre prefacere, înnoire, transformare. Despre a fi o creație nouă în Cristos.  Fie, primesc, așa este. Numai că fiecare dintre acestea implică, inevitabil, moartea, acea prăbușire în abis, la capătul căruia obiectul transformării – omul, ideea, contextul – se sfarmă în bucăți, pentru a ajunge cu adevărat la viață. Dar asta este o cu totul altă paradigmă.

Căci fără costuri, orice modificare adusă acestei lumi nu e altceva decât semnul lipsei de hodină și de pace. Adică al prezenței iadului în lume. Focul iadului nu este altceva decât neobosita alergare a sufletului neodihnit după ceva nou, după altceva, după schimbare, fără contenire și fără speranța pe care i-o oferă călătorului orizonturile …

Universitățile mele

Și coatele tocite pe-ale spiritului pagini, mirosind a slovă veche – dar, precum vinurile, cu atât mai nobile în sclipiri –, cernit-au dalbe gânduri, abia-nțelese de-ale lumii învolburate cugete, nu spre hrana pereților, care oricum din vreme în vreme își cheamă alți zugravi spre a le contura noi rosturi, dar spre a pantalonilor rupți în fund oblăduire, din neam în neam, din postare în postare, urmând a-mi așeza pe semeț în dreapta-mi bastonul rătăcit în ranița deșertăciunii: oh, tu, zid ce îi aduni pe toți deopotrivă, deosebindu-le simțirile, ce bine știi tu să ne faci nouă, celor ce pretindem dreptatea în cele sfinte, ajunși niște îngeri ai nemijlocitei distribuiri de taină, osândindu-ne să răbdăm clipă de clipă atingerea rece a emoticoanelor!  J