Sunt ieri ce-am fost încă de mâine (9)

Sunt ieri ce-am fost încă de mâine (9)

Episoadele anterioare pot fi citite AICI 1, AICI 2, AICI 3, AICI 4 , AICI 5AICI 6, AICI 7 și AICI8.

Unul dintre efectele pe care bombardamentul informațional actual le produce în planul percepției noastre într-ale cunoașterii este neîncrederea în întreg. Se cronicizează un scepticism patologic față de orice încercare de discurs panoramic; sunt favorizate close-up-urile, detaliile decontextualizate, mesajele care spun ceva acum și aici. Este descurajat spiritul profetic, mesajul acelui care a îndrăznit să-și ridice ochii peste anul care vine, peste deceniul următor. Despre eternitate, ce să mai spunem, e o poveste de adormit copiii. În același timp, cel ce pretinde că a înțeles ceva din trecut nu are nici el o soartă mai bună.

Acum! În acest loc! Mie! Nu-mi da oceanul, o picătură e tot ce îmi doresc …

Astfel, toate se schimbă pe nesimțite. Ne mai scutură, ocazional, câte un atentat, câte un Colectiv sau vreo ordonanță nocturnă, din această stare de confortabilă împrăștiere. Atunci vedem că toate cioburile din jurul nostru mărturisesc despre ceva ce s-a spart. Nu pentru mult timp, însă. Ne întoarcem la ale noastre și continuăm să călcăm cu grijă printre fragmente; cine se taie într-un ciob, din pricina bravurii sau a neglijenței, suferă pe cont propriu. Nu-i nimic, ne vom schimba fotografia de profil pentru a ne exprima, aici și acum, solidaritatea.

Valentin, alături de alții de aceeași teapă, este și el un fragment, unul de iubire împărțită și ea în vremuri, locuri și beneficiari. De fapt, fragmentăm tot ce mișcă, idei, revelații, discursuri, sărbători. Noi înșine suntem fragmente ale unui întreg metafizic primordial, unul din acelea la care apelăm cu religiozitatea celui care crede într-un dumnezeu de foarte departe și de tare de demult retras dintr-ale lumii. Scriptura devine un fondue de versete în care ne înmuiem crezurile fărâmițate în convingeri cu privire la detalii de fiecare clipă, cele fără de care identitatea noastră confesională nu se va putea lipsi decât peste cadavre (ale lor…). Vasul cu deliciosul amestec de fine ifose este încălzit de iluzia – odinioară percepută doar în dreptul omului necredincios – că la sfârșit, cumva, totul va fi bine. Viața însăși arată tot mai convingător ca o înlănțuire de piese disparate, muncă, biserică, familie, timp liber, corvoadă, timp „de calitate”, plăcere, datorie, taifas, slujire, iubire, demonstrație, sărbătoare și distribuire.

Reușim, cu uimire încă, să canalizăm energii imense pentru proiecte punctuale: o demonstrație la ora cutare, într-un anume loc, pentru o cauză concretă. Totuși, suntem incapabili să le privim pe toate acestea în curgerea lor, să le vedem sensul, finalitatea. Putem purta pe aripi de vultur un candidat spre fotoliul de președinte folosindu-ne de forța Peretelui de a motiva reacții de moment. Odată instalat acest președinte, nu știm ce va urma, ce să-i cerem să facă, pentru ce să ardem.

E ca o dragoste care trăiește doar în virtutea acelor acte ale cărnii, pendulând între extaz și oboseală, între abandon în brațele celui poftit și părerea de rău de „după”. Aveți dreptate, de fapt: aia nici nu are cum să fie dragoste, e biologie. Iar biologiei (ca mesaj), se știe, i-au lipsit întotdeauna proiectele ce-i transcend animalului nevoile primare de hrană și, acolo unde situația o impune, de adăpost.

Ca demni urmași ai primatelor din care Darwin pretinde că ne tragem efemera trecere –sau, mai bine zis, fragmentul fericit de ordine și sens în acest mirific haos universal– nu știm ce urmează, ce va fi, ce vom face, ce vom spera și ce vom iubi mâine. Așa că …

Să ne îngrijorăm și să acționăm astăzi, căci mâine vom muri!

Libertate și oportunitate în experiența sacrului

Libertate și oportunitate în experiența sacrului

Dacă este adevărat faptul că cel mai potrivit instrument de descriere a unei hierofanii este paradoxul, atunci la fel de adevărat trebuie să fie și faptul că acesta poate fi regăsit într-o multitudine de expresii distincte, unele dintre acestea la rândul lor constituind, în virtutea relației ce se stabilește între ele, noi paradoxuri. Pentru Mircea Eliade, unul dintre paradoxurile de bază ale hierofaniei este însuși faptul că ea este posibilă. Condiția obiectului prin care se manifestă sacrul – încă al acestei lumi, totuși fereastră spre o alta – e și ea paradoxală.

Un alt paradox, unul aparent ascuns, pe care o hierofanie ni-l propune este cel al relației pe care o stabilește în experiența umană între libertate și determinare. Hierofania este surprinzătoare și anticipabilă deopotrivă. Întâlnirea cu sacrul poate fi programată, totuși este de nepus într-o agendă. E o oportunitate planificată. E pasul libertății, străbătut pe o cărare îngustă, fără artere secundare și fără întoarcere.

Ne e ușor să privim, pe deoparte, contactul cu o realitate transcendentă celei mundane ca pe o ocazie de a ieși din sfera predictibilității și de a experimenta o realitate guvernată de legi spațio-temporale ce nu ne sunt la îndemână. Conținutul experienței sacrului, putem spune, stă sub semnul incertitudinii, al excepționalului. Timpul și spațiul sunt modelate de o nouă ordine a lumii și de semnificațiile acesteia.

Pe de altă parte, omul construiește catedrale și urmează calendare concrete ale unor evenimente bine precizate (liturghii, servicii divine, sărbători religioase), fiind încredințat că tocmai în astfel de locuri și de momente este de așteptat ca întâlnirea cu sacrul să aibă loc. Acestea sunt, indiferent de contextul confesional din care fac parte, mijloace pe care este de așteptat ca omul să le poată gestiona prin propriile-i mijloace: să pună cărămidă peste cărămidă pentru a zidi un locaș de închinare, să urmeze cu strictețe un anume calendar al evenimentelor cultice, să săvârșească un anume ritual.

Așadar, vorbim în același timp de libertate în relație cu sacrul, dar și de Citește în continuare „Libertate și oportunitate în experiența sacrului”

Cum este posibil ca Dumnezeul în care mă încred să fie atât de imposibil?

„Nu știu ce să îți spun despre iubirea lui Dumnezeu; ceea ce știu cu siguranță este că El a ales să fie de partea noastră. Iar noi trebuie, la rândul nostru, să-I demonstrăm că suntem de partea Lui”. Să-L ai de partea ta – nu potrivnic – pe Cel ce a creat toate lucrurile, fapt stabilit prin legământ de sânge: ce mai contează cum e El? Teologia sistematică, cu toată aplecarea ei asupra caracterului lui Dumnezeu e cu totul de prisos. Mai bine ne-am preocupa de mijloacele folositoare mărturisirii propriei adeziuni față de Regatul Cerului: să mai înfierăm un apostat, să ucidem – dacă e nevoie – încă un blasfemiator, să-L apărăm pe Cel Atotputernic de toate, oriunde.

Nu merge. Încerc altfel:

Te afli în fața acestei realități – cea cu privire la genocidul poruncit/girat de divinitate – precum Iov în fața evidențelor din viața sa: se prăbușesc toate în jurul tău, iar marea mirare publică este că încă te încăpățânezi să nu-ți blastemi Dumnezeul, ci să-L binecuvântezi și să mărturisești în continuare realitatea bunătății Sale. Ai o alegere de făcut împotriva implicațiilor de suprafață, totodată te paște pericolul de a vorbi într-un mod nepotrivit, cum au făcut-o prietenii lui Iov, despre Dumnezeu, chiar încercând să-L explici, să justifici sau să îi aperi onoarea. De aceea, în fața întrebării ”Cum a putut un Dumnezeu iubitor și bun să poruncească moartea unor oameni, unii dintre ei femeii și copii”, nu știu alt răspuns de dat în afară de „Domnul a datDomnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!”.

Aici e de înțeles Kierkegaard, când face diferența între credința comodă, monotilică, protejată de demonii îndoielii și ai incertitudinilor, și cea care te face să-ți asumi pe deplin frumusețea Domnului, într-o dureroasă transcendență a încrederii din lumea celor ce te-ar putea trage înapoi, fie că sunt versete controversate, contradicții, implicații dureroase, sacrificii, argumente de bun simț potrivnice etc.

Nu am destulă credință să Îi justific lui Dumnezeu cele ce-mi depășesc bunătatea …

De aceea mai bine zic „Doamne, ai milă de mine, păcătosul!”

Exercițiu de respirație (cu aer ceva mai ozonat …)

Exercițiu de respirație (cu aer ceva mai ozonat …)

În adevăr, speranța moare ultima.

Între atâtea alte semne, unul dintre cele mai sigure în a certifica un deces este disoluția așteptărilor cu privire la obiectul defunct (vezi bine: nu doar oamenii mor, ci și ideile, proiectele, visele, speranțele, simbolurile, mijloacele de expresie, credințele …). De la cele moarte nu mai așteptăm nimic, căci prezențele lor se convertesc în amintiri. Ele devin icoane în fața cărora ne aducem tributul de emoție pe care l-am acumulat de pe vremea când încă mai ceream ceva. Uneori, haideți să recunoaștem, folosim aceasta ca pe un mijloc de a ucide. În loc să omorâm subiectul, înmormântăm în dispreț și în dezamăgire toate așteptările pe care le aveam de la acesta, una dintre cele mai importante fiind, desigur, și aceea a învierii din morți, a reabilitării.

A-i cere aproapelui tău ceva, a avea așteptări de la el – de orice fel vor fi acestea – este totuna cu a-i reflecta viața în oglinda inimii tale. Desigur, astfel de reprezentări pot fi mult distorsionate, dar asupra acestui fapt vom reflecta cu o altă ocazie. Important este acum să înțelegem rostul speranțelor omenești în menținerea vieții pe planeta noastră.

Căci, trebuie spus, noi trăim într-o vale a morților vii.

Poate ieși ceva bun din Nazaret?

Poate să iasă un om cumsecade dintr-un pui de țâgan?

Ce așteptări poți să ai de la un urmaș de-al lui Mahomed?

Mai poate da ceva bun pentru România clasa politică actuală?

Apoi, să nu uităm că Dumnezeu e mort Citește în continuare „Exercițiu de respirație (cu aer ceva mai ozonat …)”

Grădină tricoloră

Dacă judecăm credința prin cele mai multe din efectele sale în relațiile interumane, e posibil ca ea să arate mai mult ca fanatism, separatism, bigotism și îndepărtare, decât ca iubire. Mulți au fost înșelați de această asemănare. De aceea, dragostea e o virtute autonomă, ce trebuie prețuită și cultivată cu precădere, în timp ce nu le uităm pe toate cele ale credinței.

Tot astfel, iubirea adesea ne apare mult prea adesea ca o expresie a unui acum acut, în dauna celor nădăjduite. Iubim cu disperare, uneori. Speranța e o făclie ce trebuie întreținută cu multă grijă între atâtea vicisitudini ale vremii, iubind tot ce e vrednic de iubit.

Iar, ea, speranța, dacă e s-o privim prin ce ne oferă, pare mai mult o proiecție a visurilor noastre cele mai de taină, decât o expresie a credinței omului. Căci credința se cultivă, de asemenea, într-un hotar separat, prin auzire și ascultare, în timp ce ochii le văd deja pe toate cele așteptate cu sfântă emoție …

Așadar, acestea trei cresc în noi: credința, nădejdea și dragostea. Și nici una nu e de mai mică folosință sau de prisos.

Și dacă e adevărat …

Și dacă e adevărat …

Dacă, în adevăr, citim tot ce vedem, ce auzim și ce pipăim, dacă ne-am ascuțit percepțiile doar pentru a descifra semnele și ordinea lor în orice manifestare artistică și culturală, atunci e cazul să reconsiderăm în cultura noastră niște voci precum cele ale unor Kierkegaard, Mondrian, Mahler sau Tarkovsky. Fiecare, în felul lui, ne-a provocat să-i opunem caracterului noetic al hermeneuticilor noastre trăirea. Căci atunci când cuvântul citit devine temei al unei trăiri, cartea, tabloul, piesa muzicală sau filmul pe care îl vizionăm devine realitate pentru noi. Simulacrele se citesc întotdeauna. După ce încheiem buchisirea, le cuibărim pe undeva prin memorie sau uităm de ele. Nu uităm niciodată viața, căci ea se regăsește pe sine odată cu fiecare nou pas, cu fiecare trăire.

Tot astfel, atât timp cât predica este mesajul, nu primim decât zgomotul de fond al cuvintelor lui Dumnezeu pentru noi. E cazul să luăm aminte. Căci nu ne e de folos ca revelația lui Dumnezeu să fie adevărată pe paginile unei cărți, cât în viețile noastre. Căci dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre. Avem curajul, decența și suficient temei în adevăr pentru a predica ASTA?

Dacă nu, rămânem în continuare cu zgomotul de fond, niciodată cu viața care îl însoțește.

De ce nu „prin vedere”? De ce, totuși, privim?

De ce nu „prin vedere”? De ce, totuși, privim?

Ați observat, nu-i așa, că nu există om pe paginile Evangheliei lui Ioan care să fi ajuns să creadă cu adevărat ceva în privința Celui ce S-a făcut trup și a locuit printre oameni plin de har și de adevăr, fără să fi văzut în prealabil ceva anume. Iar a vedea nu este a înțelege, nicidecum. Superbă este, în acest sens, relatarea descoperirii de către cei doi ucenici a mormântului gol.[1] Înțelegerea se agață foarte greu de inima omului, să recunoaștem.

Noi știm însă că evanghelistul nu a scris aceste lucruri pentru ca să le faciliteze cititorilor o percepție anume („v-am scris ca voi să vedeți”, „v-am scris ca voi să auziți” ori „v-am scris ca voi să citiți și să fiți informați” etc), și, în consecință nu pentru a amplifica definiția unui discurs, în scopul de a convinge și a aduce înțelegerea unor realități, ci pentru nimic mai puțin decât ca aceștia să creadă.[2] Fără să fi văzut, iar asta nu pentru că a vedea este un lucru rău – repet, toți au făcut-o pe paginile evangheliei – ci pentru că ispita înțelegerii, călită în cuptorul opulentei noastre priceperi hermeneutice, este mult prea mare și riscă să ne scurtcircuiteze legătura cu Cel nevăzut. Noi toți trăim astăzi în imperiul iluziei care spune a vedea este a înțelege. Priceperea a prins și ea viteza luminii în zilele astea. Prin imagini avem acces direct în miezul lucrurilor, credem. Înțelegem tot mai multe, citind tot mai puțin. O fotografie face cât o mie de cuvinte, nu? O privire ne e deajuns. De aceea îi privim condescendent pe ucenicii care, în special în relatarea ioanină, par să nu priceapă nimic din ce li se întâmplă, de la început și până pe ultima pagină, deși văd, aud și pipăie tot ce li s-a dat cu privire la Cuvântul vieții.

Auzirea, ca mijloc și ca paradigmă, exclude fast-believingul, credința aceea care se zămislește  instantaneu în inima omului pus față în față cu Evanghelia. Auzirea cere timp, atenție, tăcere. Atunci când vedem, întreg procesul care ne conduce la înțelegere capătă o viteză amețitoare. Cuvintele de ordine ale zilei informaționale sunt instant și simultan. Unul dintre efectele cele mai hilare ale acestei stări de fapt este că adesea avem impresia că înțelegem ce vrea cineva să ne comunice chiar înainte de a începe să-și distribuie mesajul.

Credința vine în urma auzirii, așadar, nu are de-a face cu o metodă, ci ne atrage atenția asupra unui mijloc participativ de comunicare a adevărului. E despre cum crește adevărul în noi și noi prin el. Tot astfel, vederea, ca mijloc plasat în antiteză, ne avertizează asupra pericolului ajungerii la capătul cursei în absența unei alergări. Nu are nici o legătură, nici cu artele vizuale, nici cu icoanele, cu nimic din toate astea, ci cu modul în care înțelegem să conviețuim cu revelația. Căci, pe de altă parte, Scriptura ne amintește și despre o viețuire prin vedere:

Noi toți privim cu fața descoperită, ca într’o oglindă, slava Domnului, și sîntem schimbați în acelaș chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.[3]   

Privim muzica cerului, în timp ce credem, pentru a înțelege și a fi înțeleși.

[1] Petru și celalt ucenic au ieșit, și au plecat spre mormînt. Au început sã alerge amîndoi împreunã. Dar celalt ucenic alerga mai repede decît Petru, și a ajuns cel dintîi la mormînt. S’a plecat și s’a uitat înlãuntru, a vãzut fãșiile de pînzã jos, dar n’a intrat. Simon Petru, care venea dupã el, a ajuns și el, a intrat în mormînt, și a vãzut fãșiile de pînzã jos. Iar ștergarul, care fusese pus pe capul lui Isus, nu era cu fãșiile de pînzã, ci fãcut sul și pus într’un alt loc singur. Atunci celalt ucenic, care ajunsese cel dintîi la mormînt, a intrat și el; și a vãzut, și a crezut. Cãci tot nu pricepeau cã, dupã Scripturã, Isus trebuia sã învieze din morți. (Evanghelia după Ioan 20:3-9, evidențierile îmi aparțin)

[2] Isus a mai fãcut înaintea ucenicilor Sãi multe alte semne cari nu sînt scrise în cartea aceasta. Dar lucrurile acestea au fost scrise, pentruca voi sã credeți cã Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; și crezînd, sã aveți viața în Numele Lui. (Evanghelia după Ioan 20:30-31)

[3] 2 Corinteni 3:18