Bricolaj existențial (HD)

Bricolaj existențial (HD)

Una din cele mai nepotrivite așteptări pe care un om le poate avea de la o operă de artă este aceea de a reproduce, prin mijloacele-i specifice, lumea așa cum este ea. Esența artei a fost dintotdeauna rearanjarea lumii, reconstrucția ei, provocarea orizonturilor realului, bricolajul de fapte, de idei și simboluri, de imagini și de simțăminte. Arta nu ne arată lumea. Cine vrea să vadă cum este lumea n-are decât să-și ia în spinare un rucsac și merinde pentru un drum lung și să o ia la pas prin lume, să cerceteze cu atenție, să documenteze și să cunoască ce e de cunoscut. Prin artă omul nu vede lumea, ci posibilitatea ca aceasta să ni se arate altfel, privită adesea din perspective imposibile în planul realului sau prin lentile cu totul diferite de cele cu care ne obișnuit. Nimic nu se crează prin artă, ci doar se reașează în moduri noi lucruri deja existente.

Într-ale teologiei – adică într-ale reflecției despre lumea lui Dumnezeu și relația ei cu veacul nostru – lucrurile se cer privite în același fel. Cine așteaptă să găsească într-o operă de artă o reproducere a dogmei celei drepte, n-are decât să aștepte mult și bine. Dreptele cumpăniri despre Dumnezeu se cer a fi găsite în Scripturi și în cărțile de teologie, iar acolo numai dacă sunt alese cu trudă, cu discernământ, cu frică și cu uimire. Rostul artelor nu este de a ne pune în lumină mărturisirea de credință, ci de a ne confrunta cu posibilitatea ca, privită din perspectiva altuia, această mărturisire să arate cu totul altfel. Astfel, da, sunt posibile unele minuni; de pildă, există iubitori ai muzicii clasice care au devenit creștini după audiția celei de-a doua simfonii a lui Gustav Mahler (Învierea – în special ultima parte) sau pasionați ai artelor plastice care au ajuns creștini după ce au intrat în contact cu picturi de-ale lui Rembrandt. Dar, în fiecare caz, acest lucru s-a întâmplat tocmai pentru că actul artistic la care au luat parte i-a confruntat pe acești oameni cu posibilitatea unei ordini diferite a lumii, din punctul de vedere al raporturilor sale cu transcendența, decât cea pe care o aveau ei în minte.

Filmul?

Nici de la un film nu e drept să ai așteptări să îți ofere ceea ce se poate găsi într-un tratat de teologie. Nu-i cere să sistematizeze adevărurile Scripturii, nu-i cere să-ți predice. Dacă astfel de lucruri cauți, nu te duce la cinema: îți pot recomanda câteva biserici bune, unde vei găsi și studii și predici folositoare. Filmul îți oferă o experiență, nu un discurs. Da, e posibil ca în urma vizionării unui film să înțelegi ce n-ai putut cuprinde citind un tratat de-al lui Karl Barth sau în Institutele reformatului. E posibil să te găsească cerul în fața neliniștii ecranului gri, la o frecvență de vreo 24 de cadre pe secundă (sau mai multe în ziua de azi). Căci filmul este idee vie, gând trăit, vis încrustat pe răbojul dorinței de a privi cât mai departe …

În timp ce filmul, ca operă de artă, este expresie a unui gând deja rostit, cel al artistului, asupra căruia nu ai nici o putere (și e bine să fie așa), experiența îți aparține în întregime. Povestea e predestinată a se desfășura, la fiecare proiecție, în același fel. Dar arta este libertate. În timp ce eroii de pe ecran vor păși pe cărările anume rânduite pentru i încă înainte de întemeierea filmului, tu poți să alegi. Poți să te lași purtat de val, poți să ieși afară din sala de cinema. Poți să ronțăi popcorn, lângă un pahar de Cola. Sau poate că îți place mai mult Fanta. Și niște bomboane, de asemenea.

Filmul propriei tale umblări prin lume rulează încă pe ecrane. Acesta e filmul de a cărui teologie ar fi bine să te îngrijești. Asupra lui e bine să faci rabat la așteptări.

Pledoarie pentru o cultură a dialogului (13) – Silogismele Sfântului Marzipan

Pledoarie pentru o cultură a dialogului (13) – Silogismele Sfântului Marzipan

Una dintre regulile de interpretare destul de solid încetățenite în mentalul hermeneutic al veacului spune că un un mesaj textual se poate înțelege corect numai pe linia intenției autorului său.

Astfel, fie că ne place, fie că nu, suntem nevoiți să presupunem atunci când ne apucăm de construcția unui demers hermeneutic că toate aceste premise sunt îndeplinite pe deplin:

a) autorul a fost pe deplin conștient se scopul pe care îl urmărește în conceperea mesajului

b) autorul a avut capacitatea de a-și comunica mesajul pentru a transmite exact ce a intenționat, nimic altceva

c) noi – destinatarii comunicării – avem capacitatea de a interpreta acel text mânați de o singură intenție, cea de a înțelege exact ce a vrut să spună autorul acelei comunicări

d) ne adăpăm cu toții din același DEX

e) interpretăm același DEX – la rându-i o comunicare textuală – pe linia intenției autorilor săi

f) realizatorii DEX-ului au fost pe deplin conștienți de scopul pe care îl urmăresc în conceperea lui

g) realizatorii DEX-ului a avut capacitatea de a transmite prin lucrarea lor exact ce au intenționat, nimic altceva

h) noi – deținătorii de DEX-uri – avem capacitatea … bla, bla, bla …

De aia ne înțelegem așa cum ne înțelegem. Poate că ar trebui să încercăm a vorbi mai mult.

Sper că s-a priceput ce am scris mai sus.

Dacă nu, se începe cu identificarea intenției mele ș.a.m.d. …

Domnul a votat

Nu s-au hotărât unele capete luminate din sânul acelei confesiuni creștine care zice că ar mai avea în clin și mânecă cu ideea de separare a Bisericii de Stat dacă Dumnezeu face politică sau nu, așa că până la rezoluția finală, până să ni se spună limpede, măcar cu aceeași precizie cu care ni se desface pe butucii hermeneuticilor rămase adesea la nivel de exprimare din vremea în care francezii prăvăleau pe ulițele Parisului căpățână după căpățână de cugetător apostat, întreaga taină a unor pietre teologico-filozofale eterne – între care strălucesc într-o deplină libertate a teologhisirii duhovnicești predestinarea, mântuirea prin turnare de plozi și materialul din care se confecționează acoperitoarea femeii –, cine-i bun, frate de-al nostru, cine-i drăcușor eligibil și ștampilabil creștinește la alegeri – că deh, puntea-i subțire iar apele învolburate, iar nouă nu ne dă ghes credința la a umbla pe ele precum se făcea odinioară – sau cine-i demon născut din spuma angoaselor pe care Apocalipsa ni le-a dăruit literalismului nostru deloc temperat, nu avem de făcut altceva decât să plonjăm ca și în alte dăți, cu pieptul gol și mintea plină, în apa politichiei celei de miez de noapte, întunecată precum lumina prehotărârii din veșnicii a românului cu frică de tămâie de a fi curat constituțional, căci, vezi bine, El n-are drept de vot, așa că fiecare drept-în-toate este dator cu o ștampilă peste voia Sa, limpede exprimată pe buletinul de vot – numai de vei vrea s-o vezi –  hotărâtă din temelii pentru a mântui și pierde suflete, după cum fuse rânduită treaba încă dinainte de aruncarea zarurilor celor de taină.

Tradiționalul însurat de vreo patru ori a pontat la altar. Cine urmează?

Investiri, deveniri, accidente

În societățile arhaice – sau „tribale” cum le numește McLuhan – omul era definit de rolul său în comunitate, unul de regulă dobândit în virtutea unor legi inviolabile care guvernează lumea. Ești ce ți-e scris să fii, investit prin decrete ce transcend orice pricepere omenească, înainte chiar de a veni pe lume. Omul este, în esență, determinat de resorturi lăuntrice, de inimă și de cuget. El le va dovedi tuturor cine este cu adevărat.

Apoi, odată cu ieșirea din evurile întunecate, au apărut specializările, fragmentarea cunoașterii și a expertizei. Prin educație și prin muncă asiduă omul se poate zidi pe sine, poate dobândi o slujbă, poate să râvnească și să își asume un rost în societate. În ranița fiecărui individ, aflăm, este ascuns bastonul de mareșal. Trebuie să îl cauți, cu muncă, cu sudoare, în grele lupte, iar asta pentru că ești ceea ce faci. Omul este în esență determinat de interfața sa cu lumea, vizibilă în relizările sale, în ceea ce a construit. Ceea ce zidește îl recomandă.

Trendul zilelor noastre este unul focalizat pe context, pe oportunități, pe mediul în care trăim. Omului, ni se spune, trebuie să i se dea șansă rezonabilă pentru a crește și a se dezvolta. De aici obsesia cu privire la discriminare: tuturor trebuie să ni se ofere aceeași linie de start în viață. De aici și fobia migrării: fiecare dintre noi cautăm cel mai bun context în care să ne dezvoltăm. Toate astea pentru că ești ceea ce ți se întâmplă. Omul este, în esență, determinat din afară, de mediul în care trăiește. El este ceea ce spune lumea că este.

Calea largă, calea îngustă

Lucrurile nu sunt ceea ce par a fi. Uneori calea mai educată nu este altceva decât o alternativă simplă, comodă, trivială de a comunica o idee. De pildă, se pare că omul modern a renunțat la profunzimea discursului său artistic în favoarea tridimensionalității. E mult mai simplu să adaugi încă o axă într-un sistem de coordonate decât să comunici, asemeni copiilor, pe o suprafață conceptuală plană, în care nu iluzia reprezentării realității contează, ci capacitatea de a sonda o dimensiune a conștiinței spectatorului.

Nici rece, nici în clocot …

Rezultatul așezării unui ethos modern, educat să gândească vizual (adică în perspectivă), peste o paradigmă tradițională, rod al unei culturi orale (căreia geometria plană îi era suficientă) și în care fiecare cuvânt care ieșea pe buze își avea rădăcinile în inima omului, este apariția acestui paradox relațional în mediile evanghelice, vrednic de o analiză în baza teoriei despre media precum cea a lui McLuhan : deși „credința vine în urma auzirii”, iar auzirea este rezultatul unei propovăduiri, creștinii sunt îndemnați fără preget să citească, să studieze și să memoreze textul Sfintei Scripturi.

Un baptist de viță nouă: Viorel Iuga

Două sunt lucrurile care m-au impresionat la baptiști, de când am habar de ei; două valori care sunt pentru mine de mare preț, cu atât mai mult cu cât ispitele călcării lor în picioare pândesc din toate părțile, mai ales dinspre lumea aceea fantasmagorică a imaginarului politic fundamentalist. Unul dintre ele este libertatea de conștiință, respectul acordat privilegiului dat de Însuși Dumnezeu ființei umane de a alege și de a-și asuma consecințele deciziilor sale. De bună voie și nesilit de nimeni, adică, printre altele, neamenințat și neșantajat. Al doilea este principiul separării Bisericii de Stat. Credința cu ale ei, Cezarul cu ale sale. Cele două coexistă, dar nu se îmbrâncesc. Nu-i spune un pastor unui demnitar cum să adopte poziții politice, să se pronunțe pro-religia-mea, nici omul unui pastor cum să predice și, eventual, cum să strecoare și vreo pastilă politică – dar neapărat biblică – în mesajul său pentru docila-i turmă. Așa este bine, așa să rămână.

Viorel Iuga, reprezentantul ăl` mai de frunce al baptiștilor români (nu știu dacă să mai pun la socoteală și o Alianță care există mai mult în mitologia relațiilor dintre evanghelicii români, decât în practica unei conlucrări fructuoase între aceștia pe probleme de interes confesional), le-a uitat pe amândouă atunci când, Citește în continuare „Un baptist de viță nouă: Viorel Iuga”