Oferte de nerefuzat – preoţie

Observ o obsesie în conversațiile evanghelice despre preoție (universală sau particulară, nu contează), anume că ea este definită prin prisma accesului  unei lumi într-o alta, în general de jos în sus, adică dinspre om spre Dumnezeu. De regulă, ni se spune “Suntem preoți pentru că avem acces direct la Dumnezeu” , “Nu avem nevoie de intermediari” etc.

Două nuanțe lipsesc din majoritatea acestor discursuri.

Prima constă în observația că, dacă tot este să vorbim despre acces, preoția are de-a face deopotrivă și cu accesul lui Dumnezeu în lumea oamenilor, cel puțin așa reiese din investirea relatată pe paginile Exodului (19:4-6). Voia Tatălui se face pe pământ (și) prin preoții Săi, hirotonisiți sau nu. Preotul este (și) facilitator al accesului lui Dumnezeu între oamenii Săi. Se schimbă datele problemei, nu-i așa?

A doua observație, strâns legată de prima: preoția nu este un hatâr, o stare primită sau dobândită printr-un concurs sau în urma unui interviu, o funcție de felul celor pe care le avem în lume, ci o chemare la slujire. Și poate că nici nu contează atât de mult în înțelegerea preoției accesul meu la Dumnezeu – acea intrare la Tatăl despre care, apropos, Scripturile pomenesc întotdeauna la plural, pentru că nu se face în solitudine, ci în comunitate, CA TRUP – cât slujba și responsabilitatea ce mi-au fost încredințate, acelea de a înlesni accesul aproapelui meu la Cel Preaînalt. Mergeți în toată lumea este, printre altele, și o extrem de mobilizatoare enciclică preoțească.

Mai poftește careva să fie preot? Universal de alt soi?

Anunțuri

De la #metoo la #whattodo, un hop cu care fiecare dintre noi este dator

Una dintre cele mai incomode prezumții ideologice pe care este așezată revolta progresiștilor cauzată de scoaterea la lumină a abuzurilor lui Harvey Weinstein și a altor prădători de acest fel – aproape la fel de incomodă precum însăși grozăvia acelor fapte – este realitatea pe care trebuie să o admită aceștia în privința părților implicate. Vorbim, ne place sau nu, și despre identitatea de gen, cu ponoase și cu foloase, după caz. Mai mult decât în anii ce au trecut se vorbește răspicat despre femei și despre condiția lor în societate (nu despre non-binaribigenders, trigenders etc) și despre măgării comise de bărbați (vezi paranteza anterioară). Se strigă ce nu s-a mai strigat de ceva vreme, căci prea fuserăm ocupați cu a crăpa de plăcere în fața unor super-feline precum cele pe care ni le-au propus în ultimii ani Mad Max: Furry Road, Star Wars VII sau Wonder Woman, despre vulnerabilitatea femeii, despre nevoia ei de a fi ascultată și înțeleasă, chiar și despre aproape uitata ei feminitate … Aud din nou strigându-se despre bărbați că ar fi o țâră mai mușchiuloși, dar și că sunt mai greu de ostoit atunci când intră în anumite fibrilații, mai ales în aceste vremuri viu colorate, în care tot ce e în jurul nostru este îmbibat tot mai generos în erotism și ațâțare de plăceri.

Dacă, însă, e să vă spun de ce crapă inima mea de plăcere zilele astea, încă în toiul acestui scandal și fără a trece cu vedere urâțenia metehnelor rudimentare ale urmașilor lui Adam care necesită o ne-echivocă punere la punct, apoi este pentru că văd că se repune cu tot mai multă îndrăzneală problema comportamentului bărbătesc cavaleresc normal, ăla care era valabil și în zilele măsurate de nesimțirea lui Weinstein după alte cutume, zice el. Dacă a ajuns până și CNN să le ofere bărbaților lecții de decență înseamnă că nu se mai poate, fraților, le-a ajuns și lor mucul la deget. Cică, de pildă, give extra-space after dark. Ia gândiți-vă câți feminiști și progresiști ar fi spus asta doar cu vreo o lună în urmă!

Dar să-i lăsăm pe ei în pace, mai important este că ni se reamintesc niște lucruri de bun simț cu privire la ce înseamnă să te comporți ca un bărbat adevărat cu o fiică a Evei. Poate că încă nu au fost toate scoase la lumină, așa că am mai cules câteva și de pe ale noastre meleaguri:

* deschizi frumușel ușa și o inviți înaintea ta; îi cedezi locul în mijlocul de transport în comun; nu te iei la întrecere cu ea la dat din coate în cazuri de aglomerație la unele evenimente

* îi spui ospătarului de la restaurant (pentru că mulți dintre ai noștri nu știu asta) că întâi este întrebată femeia ce dorește să comande; evident, ea este și prima servită cu produsele comandate

* îi spui șoferului cu care ai contractat un transport că nu urci în autobuzul său până nu dă jos de pe parasolar și de prin alte locuri mai mult sau mai puțin ostentative toate pozele cu gagici îmbrăcate sumar sau chiar dezbrăcate, afișate oricum fără un rost anume; în general, taximetriștii s-au cam debarasat de obiceiuri din astea, din fericire.

* faci schimbul de pneuri într-un atelier de vulcanizare care nu are expuse pe pereți reclame la tot felul de unelte, mașinării și accesorii promovate de către femei costumate provocator (sau necostumate!); valabil și pentru alte tipuri de astfel de servicii (vânzări și reparații de drujbe, mașini de găurit, tot felul de scule și agregate etc)

* „Yes, it`s a woman!”? Nu, repetă-ți asta în gând, ori de câte ori te enervezi în trafic pe o persoană care chiar respectă regulile de circulație, dă prioritate, merge cu viteza legală etc: o face și pentru siguranța ta. Adu-ți aminte, în timp ce îți potolești într-un mod corespunzător mânia, că cele mai măgării în trafic – adesea însoțite de adevărate tragedii – tot bărbații le fac, asta e

* asumă-ți slujbele murdare fără comentarii și mârâieli; de la transportului gunoiului la tomberon și desfundatul țevilor la alte „chestii nașpa” … fii bărbat mai ales în astfel de situații; același lucru este valabil și în privința împărțirii poverilor: dovedește-ți puterea și caracterul punând tu umărul la urnirea celor mai grele poveri!

* abține-te de la orice comentariu (admirativ, ironic, batjocoritor) legat de aspectul unei fete / femei atunci când îi vezi poza pe FB; dacă totuși simți un impuls irezistibil de a reacționa într-un fel și nu știi ce să faci, un Like e suficient, dacă nu prea mult

* micile gesturi, știi tu: ridică-te respectuos de pe scaun când faci cunoștință (sau dai mâna) cu o femeie, ia-i haina și pune-o în cuier, introdu întâi femeile atunci când e nevoie să prezinți un grup, ai răbdare dacă mai zăbovește o clipă 😉 …

* nu te băga unde nu e nasul tău priceput în a adulmeca: mai bine nu-ți da cu părerea despre cum e să fii femeie, despre cât suferă și cât nu suferă o femeie în diferite contexte, încă prost croite de către bărbați, sau chiar despre cât de bine este că există chestii precum #metoo; nici măcar despre durerile nașterii nu da expertize, că nici tu n-ai vrea ca o femeie să îți explice ție cum vine chestia aia cu prostata, da?

* iată încă un motiv să stai departe de manele! Hai că poți!

* nu folosi feminismul despre care citești sau auzi din toate părțile ca o scuză pentru a nu face nici una din cele de mai sus, pentru a nu dărui flori sau aprecieri sincere și, în general, pentru a nu fi un adevărat domn în orice situație

E un început, scris așa, în pripă. Sunt convins că lista se poate rotunji și nuanța mult mai bine. Dar cele de mai sus sunt lucruri culese, vorba poetului, „din viață”. Am observat obiceiuri proaste modelate între băieți, încă din pruncie, prin comunitățile în care am lucrat și lucrez în continuare. Ele trebuie adresate și corectate cât mai devreme, atât în familie, cât și la școală sau în societate. Unele pot părea mărunte, dar să nu uităm că fiecare gest, cât de mic, transmite un mesaj și produce niște efecte. Să-i lăsăm pe cei din lumea mare să și le rezolve pe ale lor, dar să nu uităm că suntem datori să ne tratăm de ale noastre (ne)simțiri și (ne)faceri.

Pas cu pas, fără contenire. Fii parte a soluției, măcar începe cu ceva, cât de puțin …

Of, banii mei!

Nu sunt bugetar, lucrez în sectorul privat. Salariul pe care îl obțin nu mi-l plătește statul, iar proiectele în care sunt implicat nu sunt finanțate de către stat, din așa-numitul ban public. Ups! Am zis „ban public”? Nu e, nu are cum să fie, scoateți-vă asta din cap. Nu e ban public, e banul meu.

Ca orice bun cetățean, îmi plătesc dările aferente la bugetul local și la cel general. Asta înseamnă că funcționarul public, de orice fel, e plătit din banii mei. Polițistul care stă într-o mașină pe marginea drumului, gata să-mi sancționeze orice abatere pe care o fac la volan, e plătit din banii mei. Doctorii și asistentele de la policlinică sunt și ei plătiți din banii mei. Guvernanții sunt plătiți din banii mei. Parlamentarii, de asemenea. Pe banii mei Iohannis se perindă prin felurite colțuri ale lumii.

Tot din banii mei este ridicată și Catedrala. Alături de ea, o mulțime de alte locașuri de cult sunt și ele puse pe picioare cu bani din buzunarul meu.  Posturile publice de televiziune, toate, împreună cu cele de radio sunt finanțate din banii mei. Pe banii mei se fac transmisiunile de la Campionatele Mondiale și Europene de fotbal.

Dacă nu cumva am rămas în urmă cu evenimentele, vă mai spun și că Citește în continuare „Of, banii mei!”

Like me tender, like me tu …

A te plânge de peretele de Facebook al cuiva, de o postare, de vreo opinie exprimată sau îngăduită, de o distribuire sau de orice alt element de conținut, e ca și cum ai intra în casa acelei persoane și lua-o la bani mărunți din pricina tablourilor pe care și le-a atârnat pe perete (sic!) sau a culorii zugrăvelii. Pentru unii oameni – tot mai mulți – peretele virtual este un „acasă” în toată regula, cuibușorul lor de nebunii. Aceleași rânduieli, aceeași (dez)ordine, aceleași activități specifice. În curând, oamenii se vor naște simultan în maternități și pe pereți virtuali, cu Facebook-ul la purtător. Apoi, când vor crește își vor înregistra contul la Cartea Funciară, căci aceasta va fi și moștenirea pe care o vor lăsa urmașilor. Acesta e spațiul în care trăim. Obișnuiește-te, zidește case, plantează vii, treieră ogoare.

Nu-ți place? Nu-ți convine? Te deranjează păretele gazdei tale? După un politicos ”La revedere”, poți să pleci de acolo. Nu te obligă nimeni, dar chiar nimeni sub sfântul soare, să îi mai calci vreodată pragul. E dreptul și privilegiul tău. Dacă n-a fost o gazdă bună, asta va rămâne problema sa. Așadar, „block”. Sau „unfriend”, după caz. Sau, pur și simplu, treci mai departe de data asta. Poate vor veni și zile mai însorite.

Dar nu te așeza fără să fii invitat, nu te servi din ce nu-i al tău, nu scuipa pe jos. Și chiar dacă nu-ți place un bibelou sau covorul cu Răpirea din Serai de pe perete fă-i un compliment gazdei, folosind unul dintre emoticoanele aferente. Hai că poți! Și merită! Tu vei pleca de acolo, dar gazda ta sub acel acoperiș își va așeza așternutul …

Somn ușor!

Ș-un vis politicos îți doresc!

Despre câini și despre lei. Sau despre noi …

Una din marile lecții pe care omenirea ar fi trebuit să le învețe din trista curgere a secolului XX este că egalitatea impusă politic și ideologic aduce multă suferință peste oameni. Un astfel de proiect este utopic și nefolositor, dăunător chiar. Ne asumăm prerogative care nu ne aparțin. Singurul care știe ce face atunci când se pune problema distribuirii resurselor și binecuvântărilor – și suferințelor, să nu uităm – peste oameni e Însuși Dumnezeu. Care nu dă același număr de talanți fiecăruia. Știe El mai bine de ce.

Apar tot mai multe indicii că următoarea lecție pe care istoria ne-o va administra tot rodul unei utopii politico-ideologice va fi, anume cea a corectitudinii. Se încearcă tot mai vârtos impunerea ei, iar această obsesie, presimt deja, nu poate să nu aducă peste noi decât și mai multă suferință. Din nou ne asumăm prerogative care nu-s de nasul nostru. Căci nu știm să împărțim corectitudine, Citește în continuare „Despre câini și despre lei. Sau despre noi …”

Berbecuț confesional

Vrei ca filmul să vorbească de bine credința ta, să-ți mângâie convingerile, să zică bine din Biblie, hm? Serios? Dar oare de ce ar investi cineva milioane de dolari pentru a-ți oferi pe ecran ceea ce oricum primești pe gratis duminică de duminică? Nu e mai bine să te duci tu frumușel la o biserică și iei aminte la ce se predică acolo?

Căci filmele nu sunt făcute pentru transmite discursuri omiletice, ci pentru a trăi idei. Ajunge mijlocului mesajul său!

A fi sau a face?

Ah, pragmatismul acela evanghelic cel drept și făr` bob de risipă într-ale devenirii! Evanghelicul vrea să știe după fiecare predică, după fiecare cântare, după contactul  cu fiecare carte citită sau film vizionat, ce trebuie să facă. Aplicația practică. Învățătura. Cei „n” pași practici, biblici neapărat.

De aceea e arta evanghelică (mă rog, n-am găsit o expresie mai potrivită) așa cum e: ea trebuie să ne spună unde să batem primul cui, odată ajunși acasă. Nu contează dacă avem sau nu ce agăța în el. Atât timp cât i se spune omului ce să facă, cum să facă și i se dau și niște norme minime de realizat, e legitimă pretenția la receptivitate din partea sa. Altfel, e vai de cel prin care vine prilejul de a-i irosi vremea pe cărările devenirii sau ale reflecției nematerializate în acumulări măsurabile!

Astfel, devenirea însăși devine o lucrare, una tainică și paradoxală: e deja înfăptuită, dar încă se muncește de zor la ea. Mântuirea e prin credință, dar trăirea ei se face. Pe pași, după îndrumar, fără contenire.

E ciudată – nu-i așa? – această capitulare a autonomiei conștiinței evanghelice în fața unei tainice și totuși acute nevoi de know what/how în toate cele ale comunicării. Doar la prima vedere. Căci, deși ea vrea să i se spună în permanență ce să facă, ce este bine și ce nu sau cum e bine și cum nu, mintea evanghelică va duce lucrurile până la capăt tot de capul ei. Căci nu e vorba de a ști ce și cum trebuie făcut, ci de a trăi într-o lume lucrativă în care totul e cauzalitate, sudoare, activitate aducătoare de profit.

De fapt, în aceste zile devenirea este un lux pe care puțini și-l mai pot permite. Ea este confundată cel mai adesea cu progresul sau, mai grav, cu dobândirea de expertize. Se insistă în spațiul secular asupra corectitudinii politice, care nu e altceva decât un ifos anti-identitar, lucrativ și el: să nu mai fim ce suntem, nici să nu mai pretindem o devenire, ci mai degrabă să facem cât mai multe, nu contează atât de mult ce, numai să îți placă și să poată fi listat pe vreo bursă oarecare.

În spațiul lucrativ evanghelic lucrurile nu stau diferit, pentru că, în esență, și aici oamenii sunt ceea ce fac (sau nu). Abandonarea gândului devenirii se reflectă în cronicizarea absenței uceniciei (a nu se confunda cu educația formală oferită în diversele școli).

De aceea filmul sau cartea care nu predică, muzica instrumentală și artele plastice sunt atât de prost recepționate de către evanghelic. Pentru că nu are nimic vizibil de făcut în urma contactului cu ele, poate doar să asimileze prin reflecție ideile pe care acestea le transmit. Pentru că e obsedat de mesaj, dar nu mai știe să trăiască în preajma ideilor. Pentru că existența sa e omogenă, întinsă la poloboc, lipsită de verticalitățile pe care numai introspecția e capabilă să i le ofere căutătorului de cer.

Iată că Dumnezeu, cum zicea Noica odată, s-a oprit și El din a face lucruri. Nu mai face nimic, ci crește în inimile celor ce se opresc și știu că El este. Căci, dacă lumea este ceea ce se întâmplă, cum ne spune filozoful, atunci cel răscumpărat din ea este …

*

Ah, era să uit: aceia dintre voi care nu știu ce trebuie să facă după citirea acestei postări pot să dea o „Apreciere”, cu un simplu click pe butonul de mai jos.