Of, banii mei!

Nu sunt bugetar, lucrez în sectorul privat. Salariul pe care îl obțin nu mi-l plătește statul, iar proiectele în care sunt implicat nu sunt finanțate de către stat, din așa-numitul ban public. Ups! Am zis „ban public”? Nu e, nu are cum să fie, scoateți-vă asta din cap. Nu e ban public, e banul meu.

Ca orice bun cetățean, îmi plătesc dările aferente la bugetul local și la cel general. Asta înseamnă că funcționarul public, de orice fel, e plătit din banii mei. Polițistul care stă într-o mașină pe marginea drumului, gata să-mi sancționeze orice abatere pe care o fac la volan, e plătit din banii mei. Doctorii și asistentele de la policlinică sunt și ei plătiți din banii mei. Guvernanții sunt plătiți din banii mei. Parlamentarii, de asemenea. Pe banii mei Iohannis se perindă prin felurite colțuri ale lumii.

Tot din banii mei este ridicată și Catedrala. Alături de ea, o mulțime de alte locașuri de cult sunt și ele puse pe picioare cu bani din buzunarul meu.  Posturile publice de televiziune, toate, împreună cu cele de radio sunt finanțate din banii mei. Pe banii mei se fac transmisiunile de la Campionatele Mondiale și Europene de fotbal.

Dacă nu cumva am rămas în urmă cu evenimentele, vă mai spun și că Citește în continuare „Of, banii mei!”

Anunțuri

Like me tender, like me tu …

A te plânge de peretele de Facebook al cuiva, de o postare, de vreo opinie exprimată sau îngăduită, de o distribuire sau de orice alt element de conținut, e ca și cum ai intra în casa acelei persoane și lua-o la bani mărunți din pricina tablourilor pe care și le-a atârnat pe perete (sic!) sau a culorii zugrăvelii. Pentru unii oameni – tot mai mulți – peretele virtual este un „acasă” în toată regula, cuibușorul lor de nebunii. Aceleași rânduieli, aceeași (dez)ordine, aceleași activități specifice. În curând, oamenii se vor naște simultan în maternități și pe pereți virtuali, cu Facebook-ul la purtător. Apoi, când vor crește își vor înregistra contul la Cartea Funciară, căci aceasta va fi și moștenirea pe care o vor lăsa urmașilor. Acesta e spațiul în care trăim. Obișnuiește-te, zidește case, plantează vii, treieră ogoare.

Nu-ți place? Nu-ți convine? Te deranjează păretele gazdei tale? După un politicos ”La revedere”, poți să pleci de acolo. Nu te obligă nimeni, dar chiar nimeni sub sfântul soare, să îi mai calci vreodată pragul. E dreptul și privilegiul tău. Dacă n-a fost o gazdă bună, asta va rămâne problema sa. Așadar, „block”. Sau „unfriend”, după caz. Sau, pur și simplu, treci mai departe de data asta. Poate vor veni și zile mai însorite.

Dar nu te așeza fără să fii invitat, nu te servi din ce nu-i al tău, nu scuipa pe jos. Și chiar dacă nu-ți place un bibelou sau covorul cu Răpirea din Serai de pe perete fă-i un compliment gazdei, folosind unul dintre emoticoanele aferente. Hai că poți! Și merită! Tu vei pleca de acolo, dar gazda ta sub acel acoperiș își va așeza așternutul …

Somn ușor!

Ș-un vis politicos îți doresc!

Despre câini și despre lei. Sau despre noi …

Una din marile lecții pe care omenirea ar fi trebuit să le învețe din trista curgere a secolului XX este că egalitatea impusă politic și ideologic aduce multă suferință peste oameni. Un astfel de proiect este utopic și nefolositor, dăunător chiar. Ne asumăm prerogative care nu ne aparțin. Singurul care știe ce face atunci când se pune problema distribuirii resurselor și binecuvântărilor – și suferințelor, să nu uităm – peste oameni e Însuși Dumnezeu. Care nu dă același număr de talanți fiecăruia. Știe El mai bine de ce.

Apar tot mai multe indicii că următoarea lecție pe care istoria ne-o va administra tot rodul unei utopii politico-ideologice va fi, anume cea a corectitudinii. Se încearcă tot mai vârtos impunerea ei, iar această obsesie, presimt deja, nu poate să nu aducă peste noi decât și mai multă suferință. Din nou ne asumăm prerogative care nu-s de nasul nostru. Căci nu știm să împărțim corectitudine, Citește în continuare „Despre câini și despre lei. Sau despre noi …”

Berbecuț confesional

Vrei ca filmul să vorbească de bine credința ta, să-ți mângâie convingerile, să zică bine din Biblie, hm? Serios? Dar oare de ce ar investi cineva milioane de dolari pentru a-ți oferi pe ecran ceea ce oricum primești pe gratis duminică de duminică? Nu e mai bine să te duci tu frumușel la o biserică și iei aminte la ce se predică acolo?

Căci filmele nu sunt făcute pentru transmite discursuri omiletice, ci pentru a trăi idei. Ajunge mijlocului mesajul său!

A fi sau a face?

Ah, pragmatismul acela evanghelic cel drept și făr` bob de risipă într-ale devenirii! Evanghelicul vrea să știe după fiecare predică, după fiecare cântare, după contactul  cu fiecare carte citită sau film vizionat, ce trebuie să facă. Aplicația practică. Învățătura. Cei „n” pași practici, biblici neapărat.

De aceea e arta evanghelică (mă rog, n-am găsit o expresie mai potrivită) așa cum e: ea trebuie să ne spună unde să batem primul cui, odată ajunși acasă. Nu contează dacă avem sau nu ce agăța în el. Atât timp cât i se spune omului ce să facă, cum să facă și i se dau și niște norme minime de realizat, e legitimă pretenția la receptivitate din partea sa. Altfel, e vai de cel prin care vine prilejul de a-i irosi vremea pe cărările devenirii sau ale reflecției nematerializate în acumulări măsurabile!

Astfel, devenirea însăși devine o lucrare, una tainică și paradoxală: e deja înfăptuită, dar încă se muncește de zor la ea. Mântuirea e prin credință, dar trăirea ei se face. Pe pași, după îndrumar, fără contenire.

E ciudată – nu-i așa? – această capitulare a autonomiei conștiinței evanghelice în fața unei tainice și totuși acute nevoi de know what/how în toate cele ale comunicării. Doar la prima vedere. Căci, deși ea vrea să i se spună în permanență ce să facă, ce este bine și ce nu sau cum e bine și cum nu, mintea evanghelică va duce lucrurile până la capăt tot de capul ei. Căci nu e vorba de a ști ce și cum trebuie făcut, ci de a trăi într-o lume lucrativă în care totul e cauzalitate, sudoare, activitate aducătoare de profit.

De fapt, în aceste zile devenirea este un lux pe care puțini și-l mai pot permite. Ea este confundată cel mai adesea cu progresul sau, mai grav, cu dobândirea de expertize. Se insistă în spațiul secular asupra corectitudinii politice, care nu e altceva decât un ifos anti-identitar, lucrativ și el: să nu mai fim ce suntem, nici să nu mai pretindem o devenire, ci mai degrabă să facem cât mai multe, nu contează atât de mult ce, numai să îți placă și să poată fi listat pe vreo bursă oarecare.

În spațiul lucrativ evanghelic lucrurile nu stau diferit, pentru că, în esență, și aici oamenii sunt ceea ce fac (sau nu). Abandonarea gândului devenirii se reflectă în cronicizarea absenței uceniciei (a nu se confunda cu educația formală oferită în diversele școli).

De aceea filmul sau cartea care nu predică, muzica instrumentală și artele plastice sunt atât de prost recepționate de către evanghelic. Pentru că nu are nimic vizibil de făcut în urma contactului cu ele, poate doar să asimileze prin reflecție ideile pe care acestea le transmit. Pentru că e obsedat de mesaj, dar nu mai știe să trăiască în preajma ideilor. Pentru că existența sa e omogenă, întinsă la poloboc, lipsită de verticalitățile pe care numai introspecția e capabilă să i le ofere căutătorului de cer.

Iată că Dumnezeu, cum zicea Noica odată, s-a oprit și El din a face lucruri. Nu mai face nimic, ci crește în inimile celor ce se opresc și știu că El este. Căci, dacă lumea este ceea ce se întâmplă, cum ne spune filozoful, atunci cel răscumpărat din ea este …

*

Ah, era să uit: aceia dintre voi care nu știu ce trebuie să facă după citirea acestei postări pot să dea o „Apreciere”, cu un simplu click pe butonul de mai jos.

Bricolaj existențial (HD)

Bricolaj existențial (HD)

Una din cele mai nepotrivite așteptări pe care un om le poate avea de la o operă de artă este aceea de a reproduce, prin mijloacele-i specifice, lumea așa cum este ea. Esența artei a fost dintotdeauna rearanjarea lumii, reconstrucția ei, provocarea orizonturilor realului, bricolajul de fapte, de idei și simboluri, de imagini și de simțăminte. Arta nu ne arată lumea. Cine vrea să vadă cum este lumea n-are decât să-și ia în spinare un rucsac și merinde pentru un drum lung și să o ia la pas prin lume, să cerceteze cu atenție, să documenteze și să cunoască ce e de cunoscut. Prin artă omul nu vede lumea, ci posibilitatea ca aceasta să ni se arate altfel, privită adesea din perspective imposibile în planul realului sau prin lentile cu totul diferite de cele cu care ne obișnuit. Nimic nu se crează prin artă, ci doar se reașează în moduri noi lucruri deja existente.

Într-ale teologiei – adică într-ale reflecției despre lumea lui Dumnezeu și relația ei cu veacul nostru – lucrurile se cer privite în același fel. Cine așteaptă să găsească într-o operă de artă o reproducere a dogmei celei drepte, n-are decât să aștepte mult și bine. Dreptele cumpăniri despre Dumnezeu se cer a fi găsite în Scripturi și în cărțile de teologie, iar acolo numai dacă sunt alese cu trudă, cu discernământ, cu frică și cu uimire. Rostul artelor nu este de a ne pune în lumină mărturisirea de credință, ci de a ne confrunta cu posibilitatea ca, privită din perspectiva altuia, această mărturisire să arate cu totul altfel. Astfel, da, sunt posibile unele minuni; de pildă, există iubitori ai muzicii clasice care au devenit creștini după audiția celei de-a doua simfonii a lui Gustav Mahler (Învierea – în special ultima parte) sau pasionați ai artelor plastice care au ajuns creștini după ce au intrat în contact cu picturi de-ale lui Rembrandt. Dar, în fiecare caz, acest lucru s-a întâmplat tocmai pentru că actul artistic la care au luat parte i-a confruntat pe acești oameni cu posibilitatea unei ordini diferite a lumii, din punctul de vedere al raporturilor sale cu transcendența, decât cea pe care o aveau ei în minte.

Filmul?

Nici de la un film nu e drept să ai așteptări să îți ofere ceea ce se poate găsi într-un tratat de teologie. Nu-i cere să sistematizeze adevărurile Scripturii, nu-i cere să-ți predice. Dacă astfel de lucruri cauți, nu te duce la cinema: îți pot recomanda câteva biserici bune, unde vei găsi și studii și predici folositoare. Filmul îți oferă o experiență, nu un discurs. Da, e posibil ca în urma vizionării unui film să înțelegi ce n-ai putut cuprinde citind un tratat de-al lui Karl Barth sau în Institutele reformatului. E posibil să te găsească cerul în fața neliniștii ecranului gri, la o frecvență de vreo 24 de cadre pe secundă (sau mai multe în ziua de azi). Căci filmul este idee vie, gând trăit, vis încrustat pe răbojul dorinței de a privi cât mai departe …

În timp ce filmul, ca operă de artă, este expresie a unui gând deja rostit, cel al artistului, asupra căruia nu ai nici o putere (și e bine să fie așa), experiența îți aparține în întregime. Povestea e predestinată a se desfășura, la fiecare proiecție, în același fel. Dar arta este libertate. În timp ce eroii de pe ecran vor păși pe cărări anume rânduite încă înainte de întemeierea filmului, tu poți să alegi. Poți să te lași purtat de val, poți să ieși afară din sala de cinema. Poți să ronțăi pop-corn, lângă un pahar de Cola. Sau poate că îți place mai mult Fanta. Și niște bomboane, de asemenea.

Filmul propriei tale umblări prin lume rulează încă pe ecrane. Acesta e filmul de a cărui teologie ar fi bine să te îngrijești. Asupra lui e bine să faci rabat la așteptări.

Mai ales că este, vorba aceea, based on a true story.

Pledoarie pentru o cultură a dialogului (13) – Silogismele Sfântului Marzipan

Pledoarie pentru o cultură a dialogului (13) – Silogismele Sfântului Marzipan

Una dintre regulile de interpretare destul de solid încetățenite în mentalul hermeneutic al veacului spune că un un mesaj textual se poate înțelege corect numai pe linia intenției autorului său.

Astfel, fie că ne place, fie că nu, suntem nevoiți să presupunem atunci când ne apucăm de construcția unui demers hermeneutic că toate aceste premise sunt îndeplinite pe deplin:

a) autorul a fost pe deplin conștient se scopul pe care îl urmărește în conceperea mesajului

b) autorul a avut capacitatea de a-și comunica mesajul pentru a transmite exact ce a intenționat, nimic altceva

c) noi – destinatarii comunicării – avem capacitatea de a interpreta acel text mânați de o singură intenție, cea de a înțelege exact ce a vrut să spună autorul acelei comunicări

d) ne adăpăm cu toții din același DEX

e) interpretăm același DEX – la rându-i o comunicare textuală – pe linia intenției autorilor săi

f) realizatorii DEX-ului au fost pe deplin conștienți de scopul pe care îl urmăresc în conceperea lui

g) realizatorii DEX-ului a avut capacitatea de a transmite prin lucrarea lor exact ce au intenționat, nimic altceva

h) noi – deținătorii de DEX-uri – avem capacitatea … bla, bla, bla …

De aia ne înțelegem așa cum ne înțelegem. Poate că ar trebui să încercăm a vorbi mai mult.

Sper că s-a priceput ce am scris mai sus.

Dacă nu, se începe cu identificarea intenției mele ș.a.m.d. …