Domnul a votat

Nu s-au hotărât unele capete luminate din sânul acelei confesiuni creștine care zice că ar mai avea în clin și mânecă cu ideea de separare a Bisericii de Stat dacă Dumnezeu face politică sau nu, așa că până la rezoluția finală, până să ni se spună limpede, măcar cu aceeași precizie cu care ni se desface pe butucii hermeneuticilor rămase adesea la nivel de exprimare din vremea în care francezii prăvăleau pe ulițele Parisului căpățână după căpățână de cugetător apostat, întreaga taină a unor pietre teologico-filozofale eterne – între care strălucesc într-o deplină libertate a teologhisirii duhovnicești predestinarea, mântuirea prin turnare de plozi și materialul din care se confecționează acoperitoarea femeii –, cine-i bun, frate de-al nostru, cine-i drăcușor eligibil și ștampilabil creștinește la alegeri – că deh, puntea-i subțire iar apele învolburate, iar nouă nu ne dă ghes credința la a umbla pe ele precum se făcea odinioară – sau cine-i demon născut din spuma angoaselor pe care Apocalipsa ni le-a dăruit literalismului nostru deloc temperat, nu avem de făcut altceva decât să plonjăm ca și în alte dăți, cu pieptul gol și mintea plină, în apa politichiei celei de miez de noapte, întunecată precum lumina prehotărârii din veșnicii a românului cu frică de tămâie de a fi curat constituțional, căci, vezi bine, El n-are drept de vot, așa că fiecare drept-în-toate este dator cu o ștampilă peste voia Sa, limpede exprimată pe buletinul de vot – numai de vei vrea s-o vezi –  hotărâtă din temelii pentru a mântui și pierde suflete, după cum fuse rânduită treaba încă dinainte de aruncarea zarurilor celor de taină.

Tradiționalul însurat de vreo patru ori a pontat la altar. Cine urmează?

Anunțuri

Investiri, deveniri, accidente

În societățile arhaice – sau „tribale” cum le numește McLuhan – omul era definit de rolul său în comunitate, unul de regulă dobândit în virtutea unor legi inviolabile care guvernează lumea. Ești ce ți-e scris să fii, investit prin decrete ce transcend orice pricepere omenească, înainte chiar de a veni pe lume. Omul este, în esență, determinat de resorturi lăuntrice, de inimă și de cuget. El le va dovedi tuturor cine este cu adevărat.

Apoi, odată cu ieșirea din evurile întunecate, au apărut specializările, fragmentarea cunoașterii și a expertizei. Prin educație și prin muncă asiduă omul se poate zidi pe sine, poate dobândi o slujbă, poate să râvnească și să își asume un rost în societate. În ranița fiecărui individ, aflăm, este ascuns bastonul de mareșal. Trebuie să îl cauți, cu muncă, cu sudoare, în grele lupte, iar asta pentru că ești ceea ce faci. Omul este în esență determinat de interfața sa cu lumea, vizibilă în relizările sale, în ceea ce a construit. Ceea ce zidește îl recomandă.

Trendul zilelor noastre este unul focalizat pe context, pe oportunități, pe mediul în care trăim. Omului, ni se spune, trebuie să i se dea șansă rezonabilă pentru a crește și a se dezvolta. De aici obsesia cu privire la discriminare: tuturor trebuie să ni se ofere aceeași linie de start în viață. De aici și fobia migrării: fiecare dintre noi cautăm cel mai bun context în care să ne dezvoltăm. Toate astea pentru că ești ceea ce ți se întâmplă. Omul este, în esență, determinat din afară, de mediul în care trăiește. El este ceea ce spune lumea că este.

Calea largă, calea îngustă

Lucrurile nu sunt ceea ce par a fi. Uneori calea mai educată nu este altceva decât o alternativă simplă, comodă, trivială de a comunica o idee. De pildă, se pare că omul modern a renunțat la profunzimea discursului său artistic în favoarea tridimensionalității. E mult mai simplu să adaugi încă o axă într-un sistem de coordonate decât să comunici, asemeni copiilor, pe o suprafață conceptuală plană, în care nu iluzia reprezentării realității contează, ci capacitatea de a sonda o dimensiune a conștiinței spectatorului.

Nici rece, nici în clocot …

Rezultatul așezării unui ethos modern, educat să gândească vizual (adică în perspectivă), peste o paradigmă tradițională, rod al unei culturi orale (căreia geometria plană îi era suficientă) și în care fiecare cuvânt care ieșea pe buze își avea rădăcinile în inima omului, este apariția acestui paradox relațional în mediile evanghelice, vrednic de o analiză în baza teoriei despre media precum cea a lui McLuhan : deși „credința vine în urma auzirii”, iar auzirea este rezultatul unei propovăduiri, creștinii sunt îndemnați fără preget să citească, să studieze și să memoreze textul Sfintei Scripturi.

Un baptist de viță nouă: Viorel Iuga

Două sunt lucrurile care m-au impresionat la baptiști, de când am habar de ei; două valori care sunt pentru mine de mare preț, cu atât mai mult cu cât ispitele călcării lor în picioare pândesc din toate părțile, mai ales dinspre lumea aceea fantasmagorică a imaginarului politic fundamentalist. Unul dintre ele este libertatea de conștiință, respectul acordat privilegiului dat de Însuși Dumnezeu ființei umane de a alege și de a-și asuma consecințele deciziilor sale. De bună voie și nesilit de nimeni, adică, printre altele, neamenințat și neșantajat. Al doilea este principiul separării Bisericii de Stat. Credința cu ale ei, Cezarul cu ale sale. Cele două coexistă, dar nu se îmbrâncesc. Nu-i spune un pastor unui demnitar cum să adopte poziții politice, să se pronunțe pro-religia-mea, nici omul unui pastor cum să predice și, eventual, cum să strecoare și vreo pastilă politică – dar neapărat biblică – în mesajul său pentru docila-i turmă. Așa este bine, așa să rămână.

Viorel Iuga, reprezentantul ăl` mai de frunce al baptiștilor români (nu știu dacă să mai pun la socoteală și o Alianță care există mai mult în mitologia relațiilor dintre evanghelicii români, decât în practica unei conlucrări fructuoase între aceștia pe probleme de interes confesional), le-a uitat pe amândouă atunci când, Citește în continuare „Un baptist de viță nouă: Viorel Iuga”

ca să priceapă iapa

Ăștia, mă, care nu-ți spun cu ce Trump să votezi, dar te dumiresc fără preț de tăgadă că dacă nu gândești ca ei ți s-a defectat creștinismul …
De pildă, dacă te abții:
Sau dacă te dor și mâna și mintea când te gândești la The Chosen One, cel ce va face America dodoloață again:
Dar ce zic eu, iertare: a vorbi despre ambiguitate la evanghelici este ca și cum ai filozofa asupra efectelor dialecticii lui Hegel asupra pregătirii conservelor de iarnă fără a folosi oțet …

In(c)epții (1)

Idee pentru o scenă de film, eventual chiar unul evanghelic dacă așa vă dă ghes inimioara:
(Norman Geisler stând într-o poziție demnă, având privirea îndreptată țintă spre obiectivul camerei de filmat și un zâmbet discret în colțul gurii. Vântul îi bate împotrivă, accentuându-i trăsăturile ferme, dintr-o bucată. În fundal, steagul american arborat pe clădirea unei biserici texane. Are o Apologetică creștină în mâna stângă, pentru a-și apăra credința, și un AR-15 în cea dreaptă, pentru a-și apăra dreptul constituțional de a-și apăra propria viață.)
NORMAN GEISLER (cu o voce puternică, totuși fără să strige): You talkin` to me?
(O rafală puternică. Râs isteric.)
O coloană sonoră potrivită ar fi cea din The Godfather, dar aici sunt deschis la variante …