Let`s trump the world on the way to heaven!

”…sunt în căutarea unei patrii”
din epistola către evrei

Cred că mai mult ca niciodată creștinii americani – dar nu numai ei – sunt provocați să-și reconsidere atitudinea față de cetățenia cerească, cea de care au cam uitat în ultima vreme, preocupați fiind de rostul stăpânirilor vremelnice. Căci America este patria creștinilor americani cam tot atât cât este țara Canaanului patria lui Avraam. Iar dacă suntem copii ai lui Avraam, moștenitori prin făgăduință, trăim ca Avraam în corturi, mărturisind că suntem străini și călători pe acest pământ. Această mărturisire a fost practic inexistentă în discursul creștinesc american al ultimului an, în orice caz năpădită de obsesii apocaliptice demne de toată mila, pe fondul uneia dintre cele mai grozave anxietăți care a domnit vreodată peste mintea conservatoare americană, cea de a trăi – asemeni Bisericii primare, de care cu toții am uitat – într-o lume ce nu îi aparține.

Eu cred că le-ar fi fost mai ușor să trăiască într-o lume clintoniană, în care dușmanul era relativ ușor de identificat și de așezat în cătare. Trumpismul este incorect de ispititor, irezistibil, înșelător. Pare să aducă Împărăția odată cu el. În condițiile în care centrul de greutate al lumii creștine se deplasează în emisfera sudică, s-ar putea ca rezultatele acestor alegeri să nu fie un dar de la Dumnezeu, ci o cruntă judecată a Părintelui ceresc. Dar … să nu ne grăbim. Mai vorbim peste vreo doi-trei ani, dacă Domnul ne-o va îngădui. Asta dacă nu cumva America va ajunge atât de mare încât să nu mai recunoaștem nimic în afara ei, nici creștinism, nici islam, nici liberalism, ci doar mândria de a purta o inimă de aceeași culoare precum cea a opțiunii politice. Mare brânză!

Mai bine ne ațintim privirile la Cel ce ne modelează desăvârșirea. Într-acolo să purcedem!

Anunțuri

Rochia de nuntă. Sau, mă rog, de paradă …

Acest cântec nu e pentru urechi sclifosite.

Ca să îl înțelegeți mai bine, e nevoie să știți că el e o replică a lui Derek Webb la adresa uneia dintre nu puținele fantasmagorii care au vânturat prin imaginarul teologic al creștinilor de peste Ocean. Mai precis, e vorba de cartea lui Bruce Wilkinson, Rugăciunea lui Iaebeț. Da, aia care zice că Domnul va face cum îți dorește inimioara, doar îndrăznește. Și, desigur, folosește rugăciunea lui Iaebeț. Need I say more?

Dacă ți se pare a fi un cântec trist, atunci nu ești chiar pierdut …

Oare cum se simte Messi astăzi, bărbat ori femeie?

Vă vine să credeți că încă mai există locuri în care bărbații sunt bărbați și femeile femei, iar asta pur și simplu datorită unor detalii anatomice evidente până și puștilor de grădiniță?

În acest moment, asta este, unul dintre bastioanele cele mai solide ale perspectivei tradiționale – în curând, istorice – cu privire la identitatea de gen este sportul. Aici avem încă în vigoare o delimitare între bărbați și femei întocmită pe criterii ce țin de un bun simț anume, nu de preferințe. Biserica, o spun cu tristețe, Citește în continuare „Oare cum se simte Messi astăzi, bărbat ori femeie?”

Creștin demn de luat în serios. Se poate?

Citesc acestea despre Andre Bazin, unul dintre numele de referință în istoria criticii de film. Citesc despre un om: asupra ideilor sale despre cinema, unele poate prea romantice pentru vremuri atât de prozaice precum cele actuale, vom putea vorbi altă dată. Citesc despre un creștin, despre unul care a fost prețuit cum se cuvine până și de cei mai înverșunați agnostici din lumea filmului anilor 1950-1960. Cam așa:

Într-adevăr, a existat întotdeauna ceva un pic medieval și călugăresc despre Bazin, care a fost el însuși un catolic practicant. Renoir la comparat cu unul dintre sfinții reprezentați în vitraliile de la Chartres; Truffaut a mers atât de departe încât l-a numit o creatură a vremurilor de dinainte de păcatul originar. Aproape toți cei ce l-au cunoscut l-au elogiat pe Bazin pentru înțelepciunea și pentru bunătatea sa, ambele parcă având rădăcini ascetice.

În timp ce această mireasmă a transcendentului este suficientă pentru a-i scandaliza pe cei mai mulți teoreticieni de film, ea ajută la explicarea influenței de durată pe care a avut-o Bazin între cei ce i-au acceptat filmului posibilitatea de a referi divinul. Urmărindu-l pe Bazin, cititorul nu are sentimentul unei fronde de specialitate academică, secularizată și instituționalizată. În schimb, el vine în contact cu o persoană sau, mai corect, cu un suflet angajat într-o aventură sacră a descoperirii adevărului. Impresia de lumină pe care o degajă scrierile lui Bazin poate fi, fără îndoială, atribuită în parte lui sănătății sale fragile, ca o realitate ce iese în evidență în culori cu atât mai vibrante cu cât ele se află în proximitatea umbrei morții. Însă, chiar dacă aceasta constituie cea mai mare piatră de poticnire pentru critici care, altfel, îi apreciază ideile, nu se poate nega sursa primară de inspirație a lui Bazin: credința. Voi sublinia acest fapt acum, anume că Bazin era intelectual și era creștin – mai precis, un intelectual creștin – pentru că atunci era încă posibil ca un om să fie în mod public ambele și, în același timp, să fie luat în serios. Evident, nu cred că acest lucru mai este valabil – cu siguranță nu în Statele Unite – și deplâng acest fapt, atât de dragul intelectualilor, cât și de cel al creștinilor. Citește în continuare „Creștin demn de luat în serios. Se poate?”

Pierdut smerenie. O declar nulă.

Un bătrân înalt traversează foarte greu, de-abia merge. A rămas ultimul pe trecere. Instantaneu, claxoane. Multe, un cor cacofonic. Un tânăr din dreptul meu, mai tânăr ca mine, pe banda 1, înjură lung și apăsă claxonul cu fața tumefiată. Se aud și alte sudălmi. Bătrânul se întoarce, nedumerit, cu o expresie deznădăjduită pe chip. E Mircea Albulescu. De-abia merge. Mașina din fața mea demarează în trombă, foarte aproape de el, șoferul țipă ceva neinteligibil, coloana se pune în mișcare, actorul e pe trotuar, dar încă se mai aud claxoane, cei din spate se grăbesc. Mi se face rușine.

Extras de pe Republica.ro :

Mircea Albulescu s-a dus să moară, însoțit de un cor de claxoane și înjurături. „Un bătrân înalt traversează foarte greu strada, de-abia merge…”

Raport Minoritar – Există discriminare la Hollywood?

Dacă e să privim acest raport realizat în anul 2015 în Statele Unite, se pare că da, Hollywoodul discriminează la greu. Sunt evaluate în jur de 700 de filme dintre cele mai populare, realizate în perioada 2007–2014, pe baza a trei criterii majore: gen, rasă și orientare sexuală. Raportul este documentat în cifre sugestive, statistici, grafice – sunt convins că s-a muncit la el, nu glumă. Ar merita, măcar din această cauză, frunzărit puțin (AICI).

Departe de mine gândul de a contesta niște cifre; totuși cred că raportul nu ne oferă o imagine folositoare asupra fenomenului discriminării, presupunând că acesta este real și că trebuie făcut ceva întru echilibrarea unor balanțe (nu știu de ce trebuie să mai facem ceva într-o lume în care nu mai trebuie să credem în ceva, dar, mă rog, treacă de la mine și asta).

UNU

Nu se suflă o vorbuliță despre discriminarea religioasă. În acest sens, putem spune că Citește în continuare „Raport Minoritar – Există discriminare la Hollywood?”

Despre Je suis or je ne suis pas. Pe românește

De ce-i plângi doar pe cei uciși în Paris? Au fost atentate și în Kenya. Ai plâns atunci? Dar pentru cei din Nigeria, hm? Dar pentru cei din Palestina? Dar …

Există destule voci care întrețin în spațiul public un astfel de discurs. Problema de fond care ne este semnalată, la pachet cu un guilty feeling consistent, este că simțim discriminatoriu cu nenorociții acestei lumii. Nu ne dor în mod proporțional toate dramele pe care le auzim. Tratăm diferit tragedia de la Colectiv față de majoritatea celorlalte evenimente care au loc pe continentul african sau în alte depărtări. Ne pasă mai mult de un avion care se prăbușește în tinda casei noastre decât de unul care își găsește sfârșitul prin nisipurile Egiptului. Haideți să recunoaștem: nu solidarizăm cu toate victimele tuturor dezastrelor de pe mapamond. Întrebarea pe care o pun e: suntem, din acest motiv, niște nesimțiți?

Trebuie spus, Citește în continuare „Despre Je suis or je ne suis pas. Pe românește”