Jocul urii și al răzbunării

Se pare că liberalii nu mai cred în neutralitatea mediului de comunicare numit film: #metoo, insistența pe reprezentarea lgbt-ilor și  obsesia corectitudinilor ideologice ne arată că și ei au devenit conștienți de puterea acestui mijloc, că nu este de joacă. La fel stau lucrurile și cu televiziunea și, în general, cu tot ce înseamnă entertainment. Ea nu mai este văzută doar ca distracție: i se recunoaște acum capacitatea de a modela idei, norme și chiar politici publice. Astfel, asistăm la implementarea unui noi tip de discurs ideologic narativ, realizat de pe poziții demografice minoritare. Cu consecințele de rigoare. Hollywoodul a învățat și dureroasa asumare a pierderilor economice, pentru că e limpede – și o spun pur și simplu informativ, nu din alte motive – că romanțele gay nu sunt aducătoare de profit, în ciuda eforturilor mediatice imense pe care le fac cu toții, critici, distribuitori și dătători de premii, pentru a le înfige cât mai vârtos în ochii publicului plătitor de bilete.

Nu cumva, însă, să vă lăsați seduși de iluzia că mai avem de-a face cu un război ideologic. Nu, nu, nu, iubitori de melodrame cu mesaj, și iarăși nu: îi dor vârfurile coatelor pe toți producătorii ăștia de ofensele și traumele prin care trec minoritarii. Vă gândiți că poate crapă de plăcere ca mâțele lui Creangă la gândul că ne vor învăța să apreciem diversitatea într-un mod responsabil. Aș, de unde! Ni s-a spus pe șleau: vrem să-l enervăm pe Mike Pence. E o problemă personală, cum sunt mai toate celelalte care mișcă politica americană de azi. Ura de Obama, de Clinton, de Trump și de Pence: asta e politica zilei. Restul sunt jocuri de glezne, pentru naivii care încă mai cred în idei.

Așa că, fiți liniștiți, nu vorbim despre cinematografie ca artă, în zilele noastre, nici măcar ca instrument ideologic, ci despre cinema ca mijloc de instrumentare a urii și disprețului acelei elite, așa-zis artistice, față de tot ce este așezat pe altceva decât pe corectitudinea simțirii și în special față de creștini. Se privește cu jind peste Ocean, spre o Europă care și-a exorcizat de mult bunele simțiri cinematice, încă de pe vremea în care un Roger Ebert ieșit parcă din minți lăuda fără pic de rușine o mizerie scatologică (la propriu!) și canibalistică (tot la propriu) anglo-franceză ca The Cook, the Thief, His Wife, and Her Lover, film care la acea vreme era categorisit, pe bună dreptate,  de către MPAA-ul american cu „X”, asemeni filmelor pornografice.

Dar ce mai contează, atât timp cât ofensează? Iar ofensa, să fie clar, nu este să îți bați joc de creștini, de biserică și de slujitorii Domnului, așa cum s-a făcut în atâtea producții ale ultimilor ani, ci să folosești … pronume greșite față de oameni cărora nu le mai ajunge ce spune biologia despre identitatea lor de gen. În filme, ofensa este protejată de sfânta libertate de expresie. S-ar părea că se găsesc tot mai puțini care să își pună problema apărării libertății de expresie în mediile academice.

În consecință, ne enervăm unii pe alții. Liberalii au făcut Call Me By Your Name. 15-0. Evanghelicii ies la rampă cu God is Not Dead 3. Fifteen love. O primă servă imparabilă cu Love, Simon? Nu-i nimic, se răspunde cu un lung de linie: Paul: The Apostle of Christ. Și așa mai departe. E un meci de uzură și nu cred că se va ajunge curând la tie-break. O să dureze, credeți-mă. C` așa-i în tenis.

De pierdut, vom pierde cu toții, dar nu prea mult. Chiar dacă începând de astăzi se vor produce doar gunoaie, există deja o filmotecă generoasă din care avem de unde alege, adunată în peste un secol de cinema. De mult mi-am dorit să-I iau la pas pe Bresson, pe Ozu, pe Kurosawa, pe Dyer, pe Kieslowsky și pe alții ca aceștia. Găsim și în cinemaul american destule filme ce ar merita să fie văzute, chiar dacă va fi nevoie de un mai mare efort în căutarea și selecția lor. Poate că pierdem prea mult timp în necazul zilei.

N-au decât să lupte, să-și scoată ochii, dacă asta poftesc.

Jocul lor nu trebuie să fie și al nostru. Alegerea ne aparține.

Reclame

Iadul e pavat cu petale

Iadul e pavat cu petale

Ni se spune tot mai mult în zilele astea că unul din ingredientele cheie în procesul dezvoltării personale – în educația formală, în ucenicie sau în alte forme ce se bazează pe interacțiunea directă între un învățător și un ucenic – este modelarea în învățăcel a unei imagini pozitive despre sine și a unei încrederi de nezdruncinat în capacitățile sale: „hai că poți”, „ești deștept”, „ai încredere în tine, căci așa vei reuși”, „uită-te la ce ai izbutit, nu lua în seamă eșecurile”, „totul are loc în mintea ta”, „trebuie doar să crezi” (nu și să pui osul la treabă?) etc, etc, etc. Vedeți, li s-a spus de prea multe ori acestor învățăcei că nu au atins baremul, li s-au subliniat cu roșu în caiet greșelile făcute și au fost listați sub linia de admitere la examene, or ei pot să învețe doar dacă drumul stimei de sine le este pavat cu petale de flatări și de încurajări. Să-i felicităm pentru ocuparea ultimului loc, să le spunem că sunt mult mai deștepți decât par și că pot deveni orice le doresc rărunchii. Aceasta e cheia educației, cică.

Sudoarea frunții, înfruntarea obstacolelor, sacrificarea lucrurilor mărunte și de moment în vederea urmăririi unor scopuri mărețe și pe termen lung și recunoașterea nereușitelor ca … nereușite, ei bine, toate astea nu mai fac parte din rețeta succesului pe care i-o predicăm învățăcelului din zilele noastre.

Ce s-a ales în lumea asta de ucenicie, de inițiere, de aventura cunoașterii și a cuceririi lumii? Unde sunt noutatea și bucuria, cele două ingrediente despre care Mircea Eliade spunea că sunt constitutive ideii de ucenicie creștină? Praf se făcură, căci redutele de odinioară sunt privite astăzi ca monumente ale incorectitudinii, or ca pretexte pentru implementarea de noi reglementări și normative. Până și monomitul lui Campbell, odinioară sarea și piperul oricărei aventuri povestite pe ecranele lumii, pare căzut în dizgrație astăzi, o dovadă fiind, printre altele, și asaltul nemilos pe care îl vedem în filme asupra tradiționalei paradigme relaționale între maestru și ucenic (vezi, de pildă, The Last Jedi, un film cu un profund mesaj anti-ucenicie, cu ecouri culese din … Kung Fu Panda).

De unde, până nu demult, omul a dobândit în minte și în inimă, toate câte le-a găsit vrednice de adunat, prin disciplină, prin luptă, prin sudoare și prin înfruntarea tuturor adversităților pe care viața, în generozitatea ei, i le-a așternut pe cale, astăzi această cale îi este refuzată celui ce se presupune că ar trebui, cândva, să înfunte viața, lumea și provocările devenirii. I se refuză hrana cea tare a competiției; excelența este tot mai mult o pretenție discriminatorie, subordonată imperativului diversității; termenul de garanție al fiecărui suflet de pe acest pământ pare să fie tare scurt, din moment ce până și un cuvânt nepotrivit – un pronume, de pildă – i-ar putea produce daune. Hrănit exclusiv cu laude, ferit de orice mesaj care i-ar putea provoca imaginea de sine și declarat câștigător chiar în absența derulării competiției, el nu are nici o șansă să cunoască bucuria aceea, pe care biruința în luptă ți-o dăruie, iar în condițiile predictibilității fiecărui drum al acestei lumi (reglementat, nivelat și pavat pentru o cât mai lină decolare spre nicăieri) nici de noutate nu mai poate fi vorba.

Tânărul zilei de astăzi este asemenea unui sportiv pus să alerge în cerc, pe o pistă fără linie de start și fără linie de sosire, într-o competiție fără combatanți și pentru un premiu pe care nu l-a văzut nimeni, dar despre care toți știm că există, cam tot așa cum știm și că Moș Crăciun este real.

Ne mirăm atunci că ”Like”-ul e pâinea lui de toate zilele? Să îndrăznească cineva a i-o smulge dintre dinți …

Let`s trump the world on the way to heaven!

”…sunt în căutarea unei patrii”
din epistola către evrei

Cred că mai mult ca niciodată creștinii americani – dar nu numai ei – sunt provocați să-și reconsidere atitudinea față de cetățenia cerească, cea de care au cam uitat în ultima vreme, preocupați fiind de rostul stăpânirilor vremelnice. Căci America este patria creștinilor americani cam tot atât cât este țara Canaanului patria lui Avraam. Iar dacă suntem copii ai lui Avraam, moștenitori prin făgăduință, trăim ca Avraam în corturi, mărturisind că suntem străini și călători pe acest pământ. Această mărturisire a fost practic inexistentă în discursul creștinesc american al ultimului an, în orice caz năpădită de obsesii apocaliptice demne de toată mila, pe fondul uneia dintre cele mai grozave anxietăți care a domnit vreodată peste mintea conservatoare americană, cea de a trăi – asemeni Bisericii primare, de care cu toții am uitat – într-o lume ce nu îi aparține.

Eu cred că le-ar fi fost mai ușor să trăiască într-o lume clintoniană, în care dușmanul era relativ ușor de identificat și de așezat în cătare. Trumpismul este incorect de ispititor, irezistibil, înșelător. Pare să aducă Împărăția odată cu el. În condițiile în care centrul de greutate al lumii creștine se deplasează în emisfera sudică, s-ar putea ca rezultatele acestor alegeri să nu fie un dar de la Dumnezeu, ci o cruntă judecată a Părintelui ceresc. Dar … să nu ne grăbim. Mai vorbim peste vreo doi-trei ani, dacă Domnul ne-o va îngădui. Asta dacă nu cumva America va ajunge atât de mare încât să nu mai recunoaștem nimic în afara ei, nici creștinism, nici islam, nici liberalism, ci doar mândria de a purta o inimă de aceeași culoare precum cea a opțiunii politice. Mare brânză!

Mai bine ne ațintim privirile la Cel ce ne modelează desăvârșirea. Într-acolo să purcedem!

Rochia de nuntă. Sau, mă rog, de paradă …

Acest cântec nu e pentru urechi sclifosite.

Ca să îl înțelegeți mai bine, e nevoie să știți că el e o replică a lui Derek Webb la adresa uneia dintre nu puținele fantasmagorii care au vânturat prin imaginarul teologic al creștinilor de peste Ocean. Mai precis, e vorba de cartea lui Bruce Wilkinson, Rugăciunea lui Iaebeț. Da, aia care zice că Domnul va face cum îți dorește inimioara, doar îndrăznește. Și, desigur, folosește rugăciunea lui Iaebeț. Need I say more?

Dacă ți se pare a fi un cântec trist, atunci nu ești chiar pierdut …

Oare cum se simte Messi astăzi, bărbat ori femeie?

Vă vine să credeți că încă mai există locuri în care bărbații sunt bărbați și femeile femei, iar asta pur și simplu datorită unor detalii anatomice evidente până și puștilor de grădiniță?

În acest moment, asta este, unul dintre bastioanele cele mai solide ale perspectivei tradiționale – în curând, istorice – cu privire la identitatea de gen este sportul. Aici avem încă în vigoare o delimitare între bărbați și femei întocmită pe criterii ce țin de un bun simț anume, nu de preferințe. Biserica, o spun cu tristețe, Citește în continuare „Oare cum se simte Messi astăzi, bărbat ori femeie?”

Creștin demn de luat în serios. Se poate?

Citesc acestea despre Andre Bazin, unul dintre numele de referință în istoria criticii de film. Citesc despre un om: asupra ideilor sale despre cinema, unele poate prea romantice pentru vremuri atât de prozaice precum cele actuale, vom putea vorbi altă dată. Citesc despre un creștin, despre unul care a fost prețuit cum se cuvine până și de cei mai înverșunați agnostici din lumea filmului anilor 1950-1960. Cam așa:

Într-adevăr, a existat întotdeauna ceva un pic medieval și călugăresc despre Bazin, care a fost el însuși un catolic practicant. Renoir la comparat cu unul dintre sfinții reprezentați în vitraliile de la Chartres; Truffaut a mers atât de departe încât l-a numit o creatură a vremurilor de dinainte de păcatul originar. Aproape toți cei ce l-au cunoscut l-au elogiat pe Bazin pentru înțelepciunea și pentru bunătatea sa, ambele parcă având rădăcini ascetice.

În timp ce această mireasmă a transcendentului este suficientă pentru a-i scandaliza pe cei mai mulți teoreticieni de film, ea ajută la explicarea influenței de durată pe care a avut-o Bazin între cei ce i-au acceptat filmului posibilitatea de a referi divinul. Urmărindu-l pe Bazin, cititorul nu are sentimentul unei fronde de specialitate academică, secularizată și instituționalizată. În schimb, el vine în contact cu o persoană sau, mai corect, cu un suflet angajat într-o aventură sacră a descoperirii adevărului. Impresia de lumină pe care o degajă scrierile lui Bazin poate fi, fără îndoială, atribuită în parte lui sănătății sale fragile, ca o realitate ce iese în evidență în culori cu atât mai vibrante cu cât ele se află în proximitatea umbrei morții. Însă, chiar dacă aceasta constituie cea mai mare piatră de poticnire pentru critici care, altfel, îi apreciază ideile, nu se poate nega sursa primară de inspirație a lui Bazin: credința. Voi sublinia acest fapt acum, anume că Bazin era intelectual și era creștin – mai precis, un intelectual creștin – pentru că atunci era încă posibil ca un om să fie în mod public ambele și, în același timp, să fie luat în serios. Evident, nu cred că acest lucru mai este valabil – cu siguranță nu în Statele Unite – și deplâng acest fapt, atât de dragul intelectualilor, cât și de cel al creștinilor. Citește în continuare „Creștin demn de luat în serios. Se poate?”

Pierdut smerenie. O declar nulă.

Un bătrân înalt traversează foarte greu, de-abia merge. A rămas ultimul pe trecere. Instantaneu, claxoane. Multe, un cor cacofonic. Un tânăr din dreptul meu, mai tânăr ca mine, pe banda 1, înjură lung și apăsă claxonul cu fața tumefiată. Se aud și alte sudălmi. Bătrânul se întoarce, nedumerit, cu o expresie deznădăjduită pe chip. E Mircea Albulescu. De-abia merge. Mașina din fața mea demarează în trombă, foarte aproape de el, șoferul țipă ceva neinteligibil, coloana se pune în mișcare, actorul e pe trotuar, dar încă se mai aud claxoane, cei din spate se grăbesc. Mi se face rușine.

Extras de pe Republica.ro :

Mircea Albulescu s-a dus să moară, însoțit de un cor de claxoane și înjurături. „Un bătrân înalt traversează foarte greu strada, de-abia merge…”