Muzica, o nouă dimensiune (12)

De nepovestit, ea, muzica, este în sine o poveste,
în care personajul principal este ascultătorul,
iar tăcerea sa cea mai desăvârșită intrigă
din câte s-au gândit vreodată.

O piesă instrumentală pe care o regăsim în coloana sonoră a mai multor filme, între care aș aminti trei dintre acestea, Stranger Than Fiction (2006), Shutter Island (2010) și Arrival (2016). Poate părea puțin nedrept faptul că ea a ieșit atât de mult în evidență față de restul albumului, Blue Notebooks, dar asta poate că nu e altceva decât (încă) o ironie a vieții …

… sau o idee care ne scapă prea ușor printre degete.

Nu pot să nu mă întreb ce anume transmite această muzică pentru a fi atât de generos asociată unor astfel de filme. Poate că au aceste filme ceva în comun, o idee, o imagine anume, un gând. Nu le-am văzut pe toate, dar măcar în privința celor trei amintite mai sus pot să încerc a sugera un astfel de element comun: neliniștea celui pierdut într-o lume în care nu-și mai regăsește casa. Vedem oameni expuși unor lumi neobișnuite, reale sau imaginare, în care nu se pot integra decât prin renunțarea la un anume punct de sprijin, la un element de siguranță de care s-au atașat atât de mult, încât nu și-ar putea concepe viețile fără el. Neliniștea pe care o ilustrează a aceste filme este aceea a omului care încearcă să se redescopere pe sine ieșind din lumea sa, departe de casă. Este neliniștea străinului gol, vulnerabil, neputincios. E ușor să te bați cu pumnii în piept și să spui cine ești când ești pe pământul tău; ia treci nițel dincolo de gard, intră în necunoscut și spune-mi cum te cheamă, dacă îți mai dă mâna …

Muzica lui Max Richter, alăturată acestor filme, crează un dureros contrast între experiența trecerii printr-o lume a suferinței și cea a rămânerii – fie numai în plan afectiv – în bucuria de a iubi. Căci iubirea e liniște a sufletului. O liniște care crede totul, acoperă totul, chiar și cele mai zgomotoase țipete ale unei lumi atât de nebune. On the Nature of Daylight ne aduce aminte de această liniște a iubirii, una pe care o uităm lesne în acest păienjeniș de senzații, reacții, războaie, vești despre războaie sau, pur și simplu, zgomote. țipete, isterii …

P.S. Recomand spre vizionare cele trei filme, dar în special Stranger Than Fiction și Shutter Island, ambele subevaluate într-o lume suprasaturată de senzații supradimensionate, însă lipsite de conținut …

Anunțuri

Pastilă cinematografică (31) – Dunkirk (2017)

Pastilă cinematografică (31) – Dunkirk (2017)

Filmul este mai degrabă o simfonie cinematografică. Codurile specifice limbajului cinematografic sunt în mod riguros reașezate într-un discurs ce amintește de o construcție tematică demnă de un Beethoven, Brahms sau Mahler: coloană sonoră grea, nuanțată în intensitate în funcție de logica înlănțuirii scenelor, montaj subordonat ideii cinematografice, suprapuneri de planuri narative așezate pe durate de timp inegale (o săptămână, o zi, o oră)[1], ritm controlat de către camera de filmat (dirijorul, în acest caz), suspans construit prin discurs, nu în baza poveștii – prin formă nu prin conținut (Haendel și Bach au rămas un maeștrii neîntrecuți la acest capitol). După vizionare mă simt ca după audiția unei simfonii de Mahler (să zicem, a șasea, cea mai sumbră dintre realizările maestrului), împovărat de senzații, în același timp privilegiat că am asistat la un astfel de eveniment.

Principalul merit al lui Nolan este că a reușit să-i păstreze unei povești construite pe un fapt istoric aura de mit. Povestea nu este particularizată excesiv și, astfel, deschide uși spre abordări simbolice surprinzătoare. De pildă, una dintre ideile de forță ale filmului, pentru mine, are de-a face cu noțiunea de acasă, cu acea aspirație universală a omului de a-și găsi locul acela în care este el însuși și din care n-ar mai pleca niciodată. Dunkirk este povestea unor străini într-o lume străină, a eliberării lor de tortura pribegiei pe tărâmuri ostile. Evacuarea și aducerea celor lipsiți de orice speranță acasă, unde orice poate fi îndurat mult mai ușor – până și rușinea – este mântuire (orice veți dori să înțelegeți din asta, înțelesul teologic al termenului nefiind exclus aici)[2].

Contează, așadar, mai puțin acuratețea istorică. Ea nu este neglijabilă, ci secundară scopului urmărit de autor, acela de a ne zugrăvi o altfel de izbândă pe câmpul de bătălie, cea a întoarcerii între cei dragi, alături de cei ce își susțin necondiționat eroii. O izbândă construită pe solidaritate, în același timp pe sacrificiu. Lipsesc din poveste speculațiile cu privire la inexplicabila ezitare a lui Hitler de a le da englezilor lovitura de grație. Nici nu e de mirare, căci filmul nu este o reproducere a unei realități istorice – nici nu trebuie să fie – ci în primul rând o pledoarie pentru o idee.

Iar ca idee Dunkirk nu e nici confortabil, nici corect. E un film cu și despre englezoi nesuferiți și încăpățânați, nealterați în vorbă și în fapte nici de ifosele multiculturalismului, nici de amenințarea islamului, a imigrație masive dinspre Orientul cel atât de îndepărtat simțirii occidentale, nici de perspectivele sumbre ale Brex(in)itelor zilelor noastre. Fundalul pe care este așezată povestea este unul  identitar, din acela cum tot mai rar întâlnim pe ecrane. Faptul că abia vezi chip de femeie sau de necaucazian în film, cred eu, nu se datorează doar dorinței autorilor de a ne relata o poveste cât mai fidelă adevărului istoric, cât faptului că, în principiu, miza filmului îi aparține în exclusivitate bărbatului alb. E o problemă de familie: vecinii să își vadă de ale lor. Niște caucazieni ambițioși au luat-o pe cărări tare strâmbe, aducând multă suferință acestei lumi; acum, după mai bine de șaptezeci de ani, tot ei, oamenii albi, trebuie cumva să încerce a se cerceta în oglinda istoriei pentru a se regăsi pe sine, într-o Europă ce pare să le scape tuturor printre degete. Căci parcă tot mai mult europeanul zilei de astăzi este străin în Europa. S-a refugiat pe o plajă necunoscută, înconjurat fiind de inamici vechi și noi. Abia își mai vede lumea, undeva spre linia orizontului. Oare cine îi va arăta și lui calea către casă?

Aprecieri (1-5): Artistic 5;  Moralitate 4;  Relevanţă 4,5; Apreciere generală 4,5

[1] Acele mențiuni pot fi privite, în fapt, ca indicații cu privire la interpretare, precum acele „ma non tropo” or „tempo di menuetto” de pe partiturile muzicienilor

[2] De ce nu, se poate spune că în sens creștin mântuirea omului este o aducere acasă, după o prea lungă și dureroasă rătăcire …

Ce vreau să fiu (2)

Unul dintre cele mai bune filme creștine făcute vreodată de către oameni care nu se pretind a fi neapărat creștini – ba, dimpotrivă, aș zice, stau departe de lumea credinței tradiționale – este, fără îndoială, Chariots of Fire (1981). Protagoniștii sunt doi alergători în curse de viteză, cu șanse și pretenții la câștigarea unei medalii olimpice: un evreu care trage tare de această șansă ca de singurul resort care l-ar mai putea propulsa spre un anume sens al existenței și un creștin, confruntat și acesta cu o profundă dilemă existențială legată de destinul său și de felul în care L-ar putea sluji mai bine pe Dumnezeu.

Eric Liddell dorește să urmeze calea misionariatului, știe că este chemat să vestească Evanghelia în Orientul îndepărtat. În același timp, constată că Dumnezeu l-a făcut iute de picior și, în plus, simte o imensă plăcere în alerga. O bună parte din film reflectă căutarea sa după un răspuns la această paradoxală provocare pe care un dar neconvențional o ridică ideii clasice de slujire creștină. Impresionat este pentru mine în acest film să văd că această luptă pentru adevăr și identitate nu exclude nici o clipită fundamentul nenegociabil al onorării lui Dumnezeu. Aceasta este temelia pe care Liddell își așează destinul, cu toate incertitudinile sale. În acest fel, indiferent de răspunsurile pe care le primește pe cale și de eventualele surprize ale vieții, el este statornic, de neclintit în alergarea sa spre premiul ceresc.

Nu intru în prea multe detalii; urmăriți acest film, dacă aveți posibilitatea. Vi-l recomand cu căldură.

Scena despre care vă vorbesc descrie cursa lui Liddel de la Olimpiadă, pe distanța de 400m. Dincolo de detalii mai puțin importante – pentru mine contează mai puțin cine câștigă, ci cum se aleargă – cred că e suficient doar să priviți la el, la plăcerea sa, plăcerea nu de a face un lucru anume, ci de a fi așa cum l-a înzestrat Dumnezeu: iute.

… ș-apoi versetul, primit din mână unui din tabăra adversă: „Pe acel ce Îmi dă slavă, Eu îl voi onora …” și strâns în pumn, ca o adevărată ștafetă. Vanghelis. Slow motion. Montaj. Poezie.

Așa îmi doresc să-mi fie alergarea până la capăt. Îmi doresc să pot trece linia de sosire copleșit de bucuria de a nu-mi fi irosit vremea pe ce e de așteptată să fac. În același timp, cumva, dacă să poate, în totala dedicare plăcerii de a fi, să pot totuși să intuiesc bucuria celor din tribune, a celor dragi mie, a celor pentru care însemn ceva. Să văd că oamenii se bucură pur și simplu pentru că eu însumi mă bucur. Atât.

De data asta – repet – e o cursă care se câștigă în primul rând prin plăcerea de a fi pe turnantă, apoi de a vedea linia de sosire; nu are nici o legătură cu locul obținut. Se câștigă în aplauzele celor iubiți și iubitori.

 

Un Moonlight simptomatic …

Un Moonlight simptomatic …

Ca să încep așa, mai pe ocolite, vă spun că Moonlight mi se pare a fi un imens vapor (un Titanic, dacă vreți), frumos și impresionant nevoie mare, numai că înzestrat cu pânze. A fost lansat la apă, iar acum, în lipsa vântului, toată lumea s-a așezat pe chei și îi suflă în pânze, poate-poate se va urni din loc. Cam tot ce circulă acum ca reacție față de acest film în spațiul american este simptomatic pentru această ciudată patologie a emoției transformate în virtute.

Bunăoară, iată o comparație de pe metacritic. com – un portal cu pretenții de autoritate în domeniul criticii de film – între modurile în care sunt simțite două filme, ambele având ca protagoniști principali copii pierduți ai acestei lumi.

Moonlight – povestea unui copil / tânăr de culoare, homosexual:

Moonlight is the tender, heartbreaking story of a young man’s struggle to find himself, told across three defining chapters in his life as he experiences the ecstasy, pain, and beauty of falling in love, while grappling with his own sexuality. (SURSA)

Cam așa am priceput:

Moonlight este povestea tandră și sfâșietoare a unui luptei unui tânăr de a se regăsi pe sine, povestită de-a lungul a trei capitole definitorii ale vieții sale, pe măsură ce cunoaște bucuria, durerea și frumusețea îndrăgostirii, în timp ce se confruntă cu propria-i sexualitate.

Să observăm că, în general, aceste prezentări pe metacritic sunt pur informative, inodore din punct de vedere emoțional. Rostul lor este să îți spună despre ce este filmul, nu cum este el. Totuși … „tender” și „heartbreaking”. Chiar și acel „beauty of falling in love” pe care eu, unul, nu l-am văzut nicăieri în film. Phuuuuuuuuui! Încă odată, mai vârtos: Phuuuuuuuuuuui! Uf! Poate se clintește măgăoaia asta către largul oceanului, măcar un pic de tot …

Lion – povestea unui copil / tânăr, rămas orfan și pierdut departe de casă:

A five-year-old Indian boy gets lost on the streets of Calcutta, thousands of kilometers from home. He survives many challenges before being adopted by a couple in Australia; 25 years later, he sets out to find his lost family. (SURSA)

Adică:

Un băiat indian de cinci ani se pierde pe străzile Calcuttei, la mii de kilometri de casă. Supraviețuiește mai multor provocări, înainte de a fi adoptat de un cuplu din Australia; 25 de ani mai târziu,el își caută familia pierdută.

Până și mesajele de pe burtiera de la DigiTV sunt mai emoționale decât această prezentare seacă și lipsită de orice brumă de simțire.

Ca să evităm insinuările: eu v-o zic pe șleau că ambele povești sunt la fel de încărcate dramatic. Nici nu cred că nu e cazul să le comparăm, după cum nu e cazul nici să ne afundăm în conspiraționisme. Este doar un simptom, iar el trebuie pus alături de altele pentru a documenta prezența unei afecțiuni. Răbdare, toate la rândul lor …

Deocamdată, rămân cu un gust incomod față de metacriticii ăștia: chestia cu orfanii e răsuflată, nu mai are prea multe de-a face nici cu tandrețea, nici cu sfâșierea, nici cu frumusețea iubirii, în timp ce …

De-ale Oscarului: Moonlight (2016)

De-ale Oscarului: Moonlight (2016)

Unul din primele semne serioase de întrebare pe care acest film le ridică din punctul de vedere al locului său în peisajul ideologic al zilelor noastre este faptul că, deși a câștigat Oscarul pentru cel mai bun film american al anului 2017, juriul celor de la BAFTA n-a dat doi bani pe el. Lucrurile pot fi privite însă în albia lor firească: Moonlight este un film făcut pentru America zilei de astăzi, cea care nu mai vrea să fie great again, ci privește în urmă cu multă mânie, scuturându-se tot mai vârtos de demonii unui trecut adesea întunecat și dezonorant. Dinspre bătrâna Europă această poveste nu se vede în aceleași culori ale imperativelor ideologice ale momentului. Mi se pare că europenii au renunțat de ceva vreme la ideea că filmul ar mai fi dator în vreun fel societății (o ultimă răbufnire a fost provocată, totuși, de Me Before You), cu vreo idee mai de treacă-meargă, cu o lecție despre cum să fii un bun cetățean al planetei ș.a.m.d. În schimb, dacă vă uitați la filmele care în acest an au pătruns în galeria nominalizatelor la Oscar, poate cu excepția lui Manchester by the Sea, ele sunt toate motivate în rostul existenței lor de idei la care ar trebui să luăm aminte dacă vrem să ne fie mai bine. Americanii, chiar și cei necredincioși, „leftiștii”, iubesc omiliile și pentru încă o bună bucată de vreme de acum încolo – mai lungă de patru ani, se preconizează – nu cred că se va pune problema renunțării la acest tip de discurs. Vor face în continuare filme „de care este nevoie”. Cu consecințele de rigoare.

Din punct de vedere strict cinematografic, filmul are tot ce îi trebuie pentru a putea fi considerat o Citește în continuare „De-ale Oscarului: Moonlight (2016)”

Jertfa tăcerii – Silence (2016)

Jertfa tăcerii – Silence (2016)

Mi-am dorit mult să văd acest film, mai ales că auzit multe despre el, păreri contradictorii, nedumeriri, provocări. Entuziasmul unora mi-a amplificat nerăbdarea, cârcoteala altora m-a pus în gardă să nu merg la pomul lăudat cu ditamai sacul. În general, îmi place Scorsese și stilul său oarecum brutal, necizelat, de a descrie situații conflictuale și de a ne propune idei folosindu-se de mijloacele pe care cinemaul le are la îndemână.  Nu am citit cartea, în ciuda recomandărilor în acest sens. N-am premeditat asta, pur și simplu n-a fost să fie. Așadar, înainte de toate, rog să se consemneze că cele ce urmează sunt reflecțiile unuia care judecă lucrurile exclusiv din perspectiva oferită de film asupra acestei istorioare cu (mult) tâlc.

Așadar, avem o tăcere, cea a lui Dumnezeu. Pe fondul acesteia se întâmplă cam toate în acest film. Și avem niște oameni convinși de unicitatea adevărului credinței lor – în Portugalia, în Europa și, bineînțeles, în Japonia. Același adevăr, valabil peste tot pe unde locuiesc oameni. Numai că mulți oameni încă nu cunosc acest adevăr, așa că iată-i pe acești curajoși mesageri ai Celui Preaînalt cutreierând cărări puțin bătătorite de urmași a lui Hristos cu Evanghelia. Cît de frumoase sînt picioarele celor ce vestesc pacea, ale celor ce vestesc Evanghelia! îți vine a spune, împreună cu apostolul. Numai că picioarele acestea nu vor fi călăuzite doar pe cărările păcii: Citește în continuare „Jertfa tăcerii – Silence (2016)”

De-ale Oscarului: La La Land (2016)

De-ale Oscarului: La La Land (2016)

Dintre toate filmele selecționate pentru acest Oscar, poate chiar dintre toate producțiile anului 2016, La La Land ilustrează cel mai bine conceptul de idee cinematografică exprimată printr-o experiență, cea a vizionării. Autorii săi se joacă cu așteptările tale, ale spectatorului care a văzut prea multe filme, folosind o bogată și surprinzătoare paletă de mijloace. Provoacă în tine, pe rând sau de-a valma, neîncredere, fascinație, deschidere pentru „mai mult”, curiozitate, visare, „încredere în clișeu”, speculație iluzorie, consternare, revoltă, resemnare … Dar nu te lasă să renunți. Îl vei dea până la capăt, năuc, fără să știi ce te-a lovit.

Nu te lăsa furat de poveste! Nu te lăsa! Fii serios, măcar de data asta!

Dar poți? Căci totul, în acest film, este gândit pentru a te deruta. Ceea ce vezi nu e ceea ce trebuie. Auzi o muzică bună, dar și aceasta are rolul de a manipula acele fragmente de simțire cu care ne-am obișnuit vizionând alte filme romantice americane. Nu te încrede în ceea ce vei simți. Gândește povestea.

A  fost „pe bune”? te întrebi la final. Oare ai văzut un vodevil? O poveste de iubire, poate? Să fi fost totul o simplă fabulație? Un joc? O briză de efemeritate?

Aproape că te întrebi, așteptând să înceapă, ce ar mai avea interesant de spus un film muzical. Introducerea ne propune o coregrafie ușor naivă, totuși pe o muzică atractivă, care „te prinde”. Păcat de acele mașini care au ajuns să fie abuzate de niște dansatori, din aceia care amintesc prin mișcările lor de mulțimea de trupuri ce încerca, în frunte cu Simon Zelotul, să-L impresioneze pe Mântuitor în Jesus Christ Superstar (1973): Doamne, știi că te iubesc … Doar că acești oameni dau buluc, plini de vise, în orașul stelelor. Cei mai mulți se vor trezi repede în anonimat, dar visul e prea frumos pentru a nu te bucura de căldura iluziilor cu care îți împresoară imaginația.

Frapează jocul luminilor, paleta de culori nefiresc de intense și neobositul efort al camerei de filmat de a păstra cea mai bună încadrare a personajelor în decor. Povestea pare să se așeze pe făgașuri binecunoscute din atâtea filme văzute până acum. Întâlnești oameni care se luptă să-și împlinească visele sau oameni care coboară cu picioarele pe pământ și renunță la a mai umbla după cai verzi pe pereți. Începi să ții cu ei, să te atașezi de destinele lor, să le vrei binele, să-i vezi cum prin dragostea ce și-o poartă le vor birui pe toate. Vezi că te-am prins? Îți spun: ai văzut prea multe filme.

Chiar și jocul actorilor –  îndeosebi cel al lui Gosling – pare stilizat, minimalist pe alocuri. Gesturile sunt descompuse în fragmente lesne de individualizat. Sugestia este, în ciuda intensității tensiunii dramatice, de premeditare a unui parcurs parcă dinainte stabilit în detaliu. Faptul că uneori ei mai și cântă este de asemenea contrariant, căci este limpede pentru oricine că esența acestui musical nu este … muzica, ci experiența pe care povestea ne-o facilitează.

Te întrebi, la un moment dat, dacă s-a întâmplat ceva cu adevărat în film sau dacă totul n-a fost altceva decât speculație. Poate că e un fel de „de exemplu” al realității, de concretizare a unui posibil scenariu; poate vom reuși să derulăm înapoi caseta și dăm drumul la un alt aranjament al faptelor. Căci ce este altceva lumea asta decât un imens bricolaj de fapte, idei și vise ce încă își așteaptă înflorirea? Nu mai există adevăr, nici dragoste, nici realitate: există doar fragmente de viață puse cap la cap pentru a le simula pe toate acestea. Nu mai există nici credință, poate doar un bob de șansă din când în când …

Nu înveți nimic din film. Experiența vizionării este, în fapt, o dezvățare, o dureroasă lepădare a unor lecții ce nu par să ne mai fie de folos în lumea de astăzi. Există lucruri mai importante decât dragostea, decât relațiile dintre oameni, decât credința. Care sunt acestea? Nimeni nu știe. Dar ele există, credeți-mă pe cuvânt. Altfel nu veți putea trăi cu adevărat în lume.

Nu știi ce să crezi nici despre efectele speciale folosite: sunt oarecum naive – mie îmi amintesc de un film al lui Kurosawa de prin 90` – dar nu-ți poți permite să nu le privești cu toată seriozitatea. Căci par să ascundă ceva. De fapt, nici nu ai timp să te gândești la rosturile și semnificațiile lor, pentru că mintea și inima vor altceva. Vor să vadă dacă totul se termină cu bine.

Și, da, filmul „se termină cu bine”, cu un schimb hierofanic de zâmbete, semn că, într-un anume fel, n-ai văzut nimic serios. Sau, dimpotrivă, poate că ceea ce ți s-a întâmplat a fost atât de serios, încât nu mai e nimic de spus.

Aprecieri (1-5): Artistic 4,5;  Moralitate 3,5;  Relevanţă 4; Apreciere generală 4