Mijlocul este mesajul (8) – „Sunt minoritar”

Se pare că sunt o mulțime de oameni din țara asta – peste trei milioane: unii deștepți, educați și cumsecade, echilibrați, alții mai răutăcioși, poate proști de-a binelea, chiar fanatici (în orice caz, toți normali) – care pretind aplicarea cu strășnicie a principiului „majoritatea decide, iar minoritatea se supune”, într-o problemă constituțională, orice „compromis” fiind exclus. Minoritarii n-au decât să plece acolo unde le sunt acceptate mofturile! Asta-i democrația!

Reacția minoritarilor? Niște fanatici …

Pe de altă parte:

Se pare că nu sunt puțini oameni – cam tot în jur de trei milioane, la care sunt adăugați cu generozitate cei ce nu au votat: aproape de peste tot în România, și de la oraș, și de la țară, și educați și ne – care în baza principiului „majoritatea decide, iar minoritatea se supune” vor să vadă un guvern condus de PSD, poate chiar de Dragnea, fără crâcnire din partea opozanților, căci orice compromis este exclus. Minoritarii nu au decât să emigreze! Asta-i democrația!

Reacția minoritarilor? Niște proști …

A fi minoritar înseamnă a interpreta lumea din afara ei, iar acest lucru întotdeauna deformează percepțiile. Doar atunci când scoatem capul la suprafață și ne amestecăm printre majoritari începem să vedem ce e bine

Problema, însă, dintotdeauna a fost că puțini oameni sunt pe această lume care să știe cu adevărat ce e bine.

Sunt niște minoritari, la rândul lor.

Domnul a votat

Nu s-au hotărât unele capete luminate din sânul acelei confesiuni creștine care zice că ar mai avea în clin și mânecă cu ideea de separare a Bisericii de Stat dacă Dumnezeu face politică sau nu, așa că până la rezoluția finală, până să ni se spună limpede, măcar cu aceeași precizie cu care ni se desface pe butucii hermeneuticilor rămase adesea la nivel de exprimare din vremea în care francezii prăvăleau pe ulițele Parisului căpățână după căpățână de cugetător apostat, întreaga taină a unor pietre teologico-filozofale eterne – între care strălucesc într-o deplină libertate a teologhisirii duhovnicești predestinarea, mântuirea prin turnare de plozi și materialul din care se confecționează acoperitoarea femeii –, cine-i bun, frate de-al nostru, cine-i drăcușor eligibil și ștampilabil creștinește la alegeri – că deh, puntea-i subțire iar apele învolburate, iar nouă nu ne dă ghes credința la a umbla pe ele precum se făcea odinioară – sau cine-i demon născut din spuma angoaselor pe care Apocalipsa ni le-a dăruit literalismului nostru deloc temperat, nu avem de făcut altceva decât să plonjăm ca și în alte dăți, cu pieptul gol și mintea plină, în apa politichiei celei de miez de noapte, întunecată precum lumina prehotărârii din veșnicii a românului cu frică de tămâie de a fi curat constituțional, căci, vezi bine, El n-are drept de vot, așa că fiecare drept-în-toate este dator cu o ștampilă peste voia Sa, limpede exprimată pe buletinul de vot – numai de vei vrea s-o vezi –  hotărâtă din temelii pentru a mântui și pierde suflete, după cum fuse rânduită treaba încă dinainte de aruncarea zarurilor celor de taină.

Tradiționalul însurat de vreo patru ori a pontat la altar. Cine urmează?

Let`s trump the world on the way to heaven!

”…sunt în căutarea unei patrii”
din epistola către evrei

Cred că mai mult ca niciodată creștinii americani – dar nu numai ei – sunt provocați să-și reconsidere atitudinea față de cetățenia cerească, cea de care au cam uitat în ultima vreme, preocupați fiind de rostul stăpânirilor vremelnice. Căci America este patria creștinilor americani cam tot atât cât este țara Canaanului patria lui Avraam. Iar dacă suntem copii ai lui Avraam, moștenitori prin făgăduință, trăim ca Avraam în corturi, mărturisind că suntem străini și călători pe acest pământ. Această mărturisire a fost practic inexistentă în discursul creștinesc american al ultimului an, în orice caz năpădită de obsesii apocaliptice demne de toată mila, pe fondul uneia dintre cele mai grozave anxietăți care a domnit vreodată peste mintea conservatoare americană, cea de a trăi – asemeni Bisericii primare, de care cu toții am uitat – într-o lume ce nu îi aparține.

Eu cred că le-ar fi fost mai ușor să trăiască într-o lume clintoniană, în care dușmanul era relativ ușor de identificat și de așezat în cătare. Trumpismul este incorect de ispititor, irezistibil, înșelător. Pare să aducă Împărăția odată cu el. În condițiile în care centrul de greutate al lumii creștine se deplasează în emisfera sudică, s-ar putea ca rezultatele acestor alegeri să nu fie un dar de la Dumnezeu, ci o cruntă judecată a Părintelui ceresc. Dar … să nu ne grăbim. Mai vorbim peste vreo doi-trei ani, dacă Domnul ne-o va îngădui. Asta dacă nu cumva America va ajunge atât de mare încât să nu mai recunoaștem nimic în afara ei, nici creștinism, nici islam, nici liberalism, ci doar mândria de a purta o inimă de aceeași culoare precum cea a opțiunii politice. Mare brânză!

Mai bine ne ațintim privirile la Cel ce ne modelează desăvârșirea. Într-acolo să purcedem!

Un baptist de viță nouă: Viorel Iuga

Două sunt lucrurile care m-au impresionat la baptiști, de când am habar de ei; două valori care sunt pentru mine de mare preț, cu atât mai mult cu cât ispitele călcării lor în picioare pândesc din toate părțile, mai ales dinspre lumea aceea fantasmagorică a imaginarului politic fundamentalist. Unul dintre ele este libertatea de conștiință, respectul acordat privilegiului dat de Însuși Dumnezeu ființei umane de a alege și de a-și asuma consecințele deciziilor sale. De bună voie și nesilit de nimeni, adică, printre altele, neamenințat și neșantajat. Al doilea este principiul separării Bisericii de Stat. Credința cu ale ei, Cezarul cu ale sale. Cele două coexistă, dar nu se îmbrâncesc. Nu-i spune un pastor unui demnitar cum să adopte poziții politice, să se pronunțe pro-religia-mea, nici omul unui pastor cum să predice și, eventual, cum să strecoare și vreo pastilă politică – dar neapărat biblică – în mesajul său pentru docila-i turmă. Așa este bine, așa să rămână.

Viorel Iuga, reprezentantul ăl` mai de frunce al baptiștilor români (nu știu dacă să mai pun la socoteală și o Alianță care există mai mult în mitologia relațiilor dintre evanghelicii români, decât în practica unei conlucrări fructuoase între aceștia pe probleme de interes confesional), le-a uitat pe amândouă atunci când, Citește în continuare „Un baptist de viță nouă: Viorel Iuga”

Cumințenia pământului și nemernicia oamenilor

Cumințenia pământului și nemernicia oamenilor

Într-o epocă în care virtualul ne separă tot mai mult de materialitate, de realitatea fizică înconjurătoare, și într-un veac în care le judecăm pe toate prin intermediul unor procedee mediate (reportaje, fotografii, clipuri video) nu cred că ne-ar strica să ne aducem aminte, măcar vremelnic, de țărâna din care am fost zămisliți. Simțim tot mai puțin pământul sub picioare, nu mai mergem pe el,  ci plutim serafic deasupra a toate, din pricina prea multor aripi pe care ni le-am confecționat. Din acest motiv, simțim puțin și percepem monstruos, trăim într-o cronică înstrăinare de codru, de râu și de ram. Toate gunoaiele sub care sufocăm frumusețile patriei nostre sunt o dovadă, între cele mai vulgare, în acest sens. Nu mai suntem în stare să admirăm un apus de soare fără un aparat foto la îndemână. Nici măcar să ne raportăm într-un mod decent la un act de normalitate culturală nu mai știm, în absența acelei odihne de odinioară, acum  uitată pe deplin.

De aceea, eu cred că orice demers care se pune în calea înstrăinării noastre de codru, odinioară fratele nostru, este meritoriu și trebuie sprijinit. Este și cazul campaniei de achiziție a sculpturii lui Constantin Brâncuși, Cumințenia Pământului.

Nu știu să o explic. Nu pretind că îi înțeleg lui Brâncuși intenția artistică, ideea originară. Pentru mine, această sculptură reprezintă un simplu și elementar paradox: deși titlul ei mă trimite cu gândul la o formă de percepție – sau de exprimare de sine? – a materialului, ea îmi înfățișează pur și simplu o ființă umană, o femeie. Doar atât.

Ah, dar e un simbol, nu pricepi? Poate. Pentru mine, însă, e un semnal de alarmă, căci nu înțeleg cum vine asta, despre ce cumințenie poate fi vorba. Pământul nu e cuminte, e mort: cum îl pun așa stă. Eu îl modelez, eu îi spun ce formă să ia, eu îl pun să muncească pentru mine. Apoi, dacă am timp, mă uit la toată lucrarea pe care am făcut-o. Atunci – abia atunci – încep să văd dacă pământul e, în adevăr, cuminte …

… asta dacă nu cumva, în timp ce lucram de zor, fără să iau seama la viața din mâinile mele, i-am împrumutat și lui o fărâmă din nemernicia mea.

Faza cu democrația

Problema acută cu care se confruntă mitul democrației astăzi – privită într-un context ca acela creat de rezultatele referendumului britanic – nu are de a face atât cu mulțimile (plebea, poporul, alegătorii etc) puse în fața deciziei, nici cu discuția dacă e bine sau nu ca ele să-și decidă prin vot soarta. Este esențial să luăm aminte la modul în care acestea (tot despre gloate vorbesc, firește) sunt puse față în față cu opțiunile de vot. Ce folos am putea avea dintr-un proces decizional, organizat foarte democratic (tehnic vorbind), desfășurat însă într-un mediu infectat de dezinformare, în care angoase sociale sensibile și mituri vechi de când lumea sunt manipulate de către trusturile media, iar rețelele de socializare le oferă celor mai mulți dintre votanți doar picături de adrenalină civică, nici pe departe informație verificată? Este bine ca mulțimile să-și poată decide viitorul. Mult mai bine ar fi, însă, ca mulțimile să aibă acces la informații care să le arate ce înseamnă fiecare alegere în parte, nu la meme-uri.

Într-o epocă în care un președinte poate fi propulsat în funcție prin intermediul Facebook, cred că e mare prostie ca cineva să mai viseze la la puterea poporului, așa cum se crede că funcționa ea odată în Atena.

Altfel, cineva ne va tot spune că ar trebui să ne culcăm pe o ureche, ca să-și poată face lucrarea și nu știu cine îl va putea contrazice…

FB
Sursa: Rețeaua de Socializare

Trei milioane de negri mititei …

Este fascinant să stai deoparte și să documentezi această nevoie universală de bine metafizic suprem, transcendent procesului democratic, de care nici măcar cei mai pătimași liber-cugetători nu se pot debarasa. Revenim la nevoia implementării de practici nedemocratice în vederea consfințirii unor noi definiții, abordări și norme legislative impuse de minoritari. Nu se poate altfel: atunci când poporul vrea lucruri greșite, administrația trebuie să își asume sarcina mesianică de a proteja și de a impune binele.

Dar … ce este binele?

Vreau să zic, atunci când un Florin Iaru sau Cristian Tudor Popescu (sau alții ca aceștia) ne sugerează că nu ar trebui să conteze opinia a trei milioane de oameni, de dragul unui principiu ce nu se bazează pe niște valori canonice, ei nu pot face apel decât la un text adoptat tot pe cale democratică, Constituția. Ăsta e binele pe care l-am adoptat cu toții, prin referend. Trebuie să suspendăm democrația pentru a impune acel principiu, în ciuda voinței celor trei milioane? Aș spune DA, fără ezitare, dacă acești domni mi-ar oferi și acel reper comun care să impună o astfel de măsură. Trebuie să fie ceva suficient de serios pentru a ne permite să nu ținem cont de o inițiativă atât de consistentă. Un bine ideal, un principiu atât de universal încât nimeni să nu-l poată tăgădui prin petiții, majorități și mărturisiri confesionale. Dacă în privința moralei, lucrurile sunt confuze, măcar în cele legislative ar trebui să avem acest reper, spre binele celor trei milioane, dar și al celorlalte cincisprezece. De unde să îl scoatem, domnule Cristian Tudor Popescu?

În caz că nimeni nu poate furniza un astfel de lucru serios, eu unul zic că ar trebui în continuare să rămânem în limitele tradiționalului exercițiu democratic. Cunoaște cineva o soluție mai bună?