Mijlocul este mesajul (9) – Climate change

Nu știu dacă știința numită astfel are sau nu dreptate în privința magnitudinii efectelor pe care civilizația noastră le are asupra climei pământului. Se bat multe cap în cap. Om fi noi chiar atât de tari în mizerabila noastră goană după simulacre ale progresului încât să fim capabili să influențăm vremuri și soroace meteo? Realitatea este că schimbări climatice majore pot să aibă loc în istoria planetei și fără intervenția omului. Dar climate change este, pe deoparte, o declarație de putere: da, am ajuns atât de sus și de influenți, suntem în stare să lăsăm urme vizibile pe chipul biosferei. Nu ne dorim asta, căci, vorba lui McLuhan, nu suntem pasageri în această călătorie a umanității, ci membri ai echipajului, dar … să se consemneze faptul că am putea să îi produce mult rău, dacă nu cumva am și început să o facem.

Este posibil, de asemenea, ca efectele luptei pentru salvarea lumii – altă declarație de putere, rog să se consemneze – să fie cu mult sub așteptări. Stingem becul și ne culcăm mai repede, oprim motorul la semafor sau în fața barierei de la calea ferată, cumpărăm doar baterii reîncărcabile și, țac-pac, gaura de ozon scade cu 0,00000000000000000000000019% din creșterea de ieri! Avem impresia că se răcorește în lume pentru că nu mai aprindem becuri cu filament clasic, sau că am salvat nu știu câte specii de la dispariție datorită faptului că ne-am luat mașină cu Euro 13. Ne simțim bine făcând astfel de pustiuri de bine: a fi bun cetățean al planetei – mai precis a simți că ești unul – poate să funcționeze ca o veritabilă terapie pentru atâția dintre noi pierduți între prea multe opțiuni și personalizări, adică într-un atât de dezolant conformism.

Nu în ultimul rând, climate change este și un vehicul pentru ifosele unor tot mai incisive proiecte politice, în special pentru cele așa numite progresiste. Ecologiștii – cei ce odinioară erau specializați pe salvarea biosferei – au făcut locul astăzi în arenele politice acelor grupări care pretind corectitudine nu doar în vorbă și în port, or în legitimarea atâtor pretenții identitare, ci și în arderea gazului și gestionarea resturilor de la petreceri.

Dar … renunțarea la implicarea într-un demers care are de-a face cu mediul în care trăim, hm, asta e, în sine, o lecție, o declarație, un mesaj transmis lumii întregi. E un I don`t care iresponsabil, mustind a lene și poftă de profit. E iresponsabilitate, mai ales atunci când acest je m`en fiche vine din partea unui uriaș consumator de resurse al omenirii și, implicit, a unui grozav poluator și producător de reziduuri.

Climate change, dincolo de neajunsurile sale și de apocaliptismul pe care îl promite, demn de o religie, este și mesaj, chiar prin dimensiunile investițiilor pe care le presupune: ne pasă de planeta asta mai mult decât de profituri și pretenții. Nu e de joacă: gazele de eșapament nu sunt porții de sănătate, n-au cum să ne facă bine. Într-o mulțime de orașe românești aerul este tot mai greu de respirat. Văile unor cursuri de râu mustesc de gunoaie. Munții și dealurile nostre manifestă o tot mai accentuată calviție, tot din pricina lăcomiei unor oameni care cred că nu se face gaură în cer dacă mai pun la pământ câte o pădure, pe ici, pe colo. Tot mai mulți români care nu-și permit să plătească servicii de salubritate, dacă nu își aruncă gunoaiele te miri pe unde, le ard în curțile lor, devenite de ceva vreme adevărate gheene. În acest context gesturile mici și insuficiente (precum cel de a separa deșeurile la tomberoane sau de a alege bicicleta în locul unei mașini pentru unele deplasări), chiar dacă nu închid găurile din stratul de ozon, nu sunt de neglijat, căci și ele mărturisesc responsabilitate.

Climate change mărturisește nevoia de educație, de purtare de grijă și de implicare proactivă din partea tuturor, nu doar a marilor poluatori. Suntem îmbarcați pe aceeași navă și resimțim cu toții turbulențele. Cine crede că dacă stă la clasa I nu va resimți efectele unei eventuale prăbușiri se înșeală amarnic.

Ceva, cât de puțin, tot o fi mai bine decât nimic, decât „nu-mi pasă” ori decât „nu merită”. Climate change ne spune că nu putem trăi oricum, că trebuie să trăim într-un fel anume. Așa este, încă e dificil de înțeles ce anume ar fi mai bine să facem, dar în nici un caz n-ar trebui să dăm înapoi, să ne culcăm pe o ureche. De aceea, gestul lui Trump, unul deloc mărunt, e atât de stupid și de neavenit. Ne confirmă încă odată că America First este, de fapt, America Only. După ea … potopul!

Neprihănire politică

Aceasta e o nouă plăsmuire a activismului politic contemporan: neprihănirea politică, virtutea imuabilă a celui ce alege ce trebuie. E acel simț datorită căruia nu poți pricepe în ruptul capului cum pot alți oameni, aparent decenți și cumsecade, să aibă o opțiune politică diferită de a ta. Sau, să recunoaștem, e acel instrument extrem de precis care împarte lumea în care trăiești în mișei și/sau proști, pe deoparte, și oameni cu scaun la cap, de cealaltă. Te face să te simți bine, pentru că știi cu cine votezi și, pentru că nu se poate altfel, știi că ești de partea binelui absolut. Micile imperfecțiuni ale candidaților tăi, sunt fie răutăți și exagerări ale adversarilor politici, fie sunt percepute ca având dimensiuni microscopice, cu totul nevrednice de luat în seamă.

Pe vremuri, politica era o femeie de moravuri ușoare; puțini se puteau îndreptăți călcându-i pragul. Numărăm pe degete un Coposu, un Rațiu, poate …

Dar acum s-a arătat o neprihănire, pe care o dă noul bun simț politic și civic, nu prin credință sau alte alea – despre ea vorbesc toate postările și meme-urile zilei – anume neprihănirea pe care o dă alegerea corectă, singura posibilă, pe care toți ar trebui să o facă, cu privire la singura cale corectă, cinstită și care aduce abundență de lapte și miere la robinet.E singura șansă a virtuții în politică.

Căci celelalte oferte sunt corupte.

Păstrează-te curat …

Mijlocul este mesajul (8) – „Sunt minoritar”

Se pare că sunt o mulțime de oameni din țara asta – peste trei milioane: unii deștepți, educați și cumsecade, echilibrați, alții mai răutăcioși, poate proști de-a binelea, chiar fanatici (în orice caz, toți normali) – care pretind aplicarea cu strășnicie a principiului „majoritatea decide, iar minoritatea se supune”, într-o problemă constituțională, orice „compromis” fiind exclus. Minoritarii n-au decât să plece acolo unde le sunt acceptate mofturile! Asta-i democrația!

Reacția minoritarilor? Niște fanatici …

Pe de altă parte:

Se pare că nu sunt puțini oameni – cam tot în jur de trei milioane, la care sunt adăugați cu generozitate cei ce nu au votat: aproape de peste tot în România, și de la oraș, și de la țară, și educați și ne – care în baza principiului „majoritatea decide, iar minoritatea se supune” vor să vadă un guvern condus de PSD, poate chiar de Dragnea, fără crâcnire din partea opozanților, căci orice compromis este exclus. Minoritarii nu au decât să emigreze! Asta-i democrația!

Reacția minoritarilor? Niște proști …

A fi minoritar înseamnă a interpreta lumea din afara ei, iar acest lucru întotdeauna deformează percepțiile. Doar atunci când scoatem capul la suprafață și ne amestecăm printre majoritari începem să vedem ce e bine

Problema, însă, dintotdeauna a fost că puțini oameni sunt pe această lume care să știe cu adevărat ce e bine.

Sunt niște minoritari, la rândul lor.

Domnul a votat

Nu s-au hotărât unele capete luminate din sânul acelei confesiuni creștine care zice că ar mai avea în clin și mânecă cu ideea de separare a Bisericii de Stat dacă Dumnezeu face politică sau nu, așa că până la rezoluția finală, până să ni se spună limpede, măcar cu aceeași precizie cu care ni se desface pe butucii hermeneuticilor rămase adesea la nivel de exprimare din vremea în care francezii prăvăleau pe ulițele Parisului căpățână după căpățână de cugetător apostat, întreaga taină a unor pietre teologico-filozofale eterne – între care strălucesc într-o deplină libertate a teologhisirii duhovnicești predestinarea, mântuirea prin turnare de plozi și materialul din care se confecționează acoperitoarea femeii –, cine-i bun, frate de-al nostru, cine-i drăcușor eligibil și ștampilabil creștinește la alegeri – că deh, puntea-i subțire iar apele învolburate, iar nouă nu ne dă ghes credința la a umbla pe ele precum se făcea odinioară – sau cine-i demon născut din spuma angoaselor pe care Apocalipsa ni le-a dăruit literalismului nostru deloc temperat, nu avem de făcut altceva decât să plonjăm ca și în alte dăți, cu pieptul gol și mintea plină, în apa politichiei celei de miez de noapte, întunecată precum lumina prehotărârii din veșnicii a românului cu frică de tămâie de a fi curat constituțional, căci, vezi bine, El n-are drept de vot, așa că fiecare drept-în-toate este dator cu o ștampilă peste voia Sa, limpede exprimată pe buletinul de vot – numai de vei vrea s-o vezi –  hotărâtă din temelii pentru a mântui și pierde suflete, după cum fuse rânduită treaba încă dinainte de aruncarea zarurilor celor de taină.

Tradiționalul însurat de vreo patru ori a pontat la altar. Cine urmează?

Let`s trump the world on the way to heaven!

”…sunt în căutarea unei patrii”
din epistola către evrei

Cred că mai mult ca niciodată creștinii americani – dar nu numai ei – sunt provocați să-și reconsidere atitudinea față de cetățenia cerească, cea de care au cam uitat în ultima vreme, preocupați fiind de rostul stăpânirilor vremelnice. Căci America este patria creștinilor americani cam tot atât cât este țara Canaanului patria lui Avraam. Iar dacă suntem copii ai lui Avraam, moștenitori prin făgăduință, trăim ca Avraam în corturi, mărturisind că suntem străini și călători pe acest pământ. Această mărturisire a fost practic inexistentă în discursul creștinesc american al ultimului an, în orice caz năpădită de obsesii apocaliptice demne de toată mila, pe fondul uneia dintre cele mai grozave anxietăți care a domnit vreodată peste mintea conservatoare americană, cea de a trăi – asemeni Bisericii primare, de care cu toții am uitat – într-o lume ce nu îi aparține.

Eu cred că le-ar fi fost mai ușor să trăiască într-o lume clintoniană, în care dușmanul era relativ ușor de identificat și de așezat în cătare. Trumpismul este incorect de ispititor, irezistibil, înșelător. Pare să aducă Împărăția odată cu el. În condițiile în care centrul de greutate al lumii creștine se deplasează în emisfera sudică, s-ar putea ca rezultatele acestor alegeri să nu fie un dar de la Dumnezeu, ci o cruntă judecată a Părintelui ceresc. Dar … să nu ne grăbim. Mai vorbim peste vreo doi-trei ani, dacă Domnul ne-o va îngădui. Asta dacă nu cumva America va ajunge atât de mare încât să nu mai recunoaștem nimic în afara ei, nici creștinism, nici islam, nici liberalism, ci doar mândria de a purta o inimă de aceeași culoare precum cea a opțiunii politice. Mare brânză!

Mai bine ne ațintim privirile la Cel ce ne modelează desăvârșirea. Într-acolo să purcedem!

Un baptist de viță nouă: Viorel Iuga

Două sunt lucrurile care m-au impresionat la baptiști, de când am habar de ei; două valori care sunt pentru mine de mare preț, cu atât mai mult cu cât ispitele călcării lor în picioare pândesc din toate părțile, mai ales dinspre lumea aceea fantasmagorică a imaginarului politic fundamentalist. Unul dintre ele este libertatea de conștiință, respectul acordat privilegiului dat de Însuși Dumnezeu ființei umane de a alege și de a-și asuma consecințele deciziilor sale. De bună voie și nesilit de nimeni, adică, printre altele, neamenințat și neșantajat. Al doilea este principiul separării Bisericii de Stat. Credința cu ale ei, Cezarul cu ale sale. Cele două coexistă, dar nu se îmbrâncesc. Nu-i spune un pastor unui demnitar cum să adopte poziții politice, să se pronunțe pro-religia-mea, nici omul unui pastor cum să predice și, eventual, cum să strecoare și vreo pastilă politică – dar neapărat biblică – în mesajul său pentru docila-i turmă. Așa este bine, așa să rămână.

Viorel Iuga, reprezentantul ăl` mai de frunce al baptiștilor români (nu știu dacă să mai pun la socoteală și o Alianță care există mai mult în mitologia relațiilor dintre evanghelicii români, decât în practica unei conlucrări fructuoase între aceștia pe probleme de interes confesional), le-a uitat pe amândouă atunci când, Citește în continuare „Un baptist de viță nouă: Viorel Iuga”

Cumințenia pământului și nemernicia oamenilor

Cumințenia pământului și nemernicia oamenilor

Într-o epocă în care virtualul ne separă tot mai mult de materialitate, de realitatea fizică înconjurătoare, și într-un veac în care le judecăm pe toate prin intermediul unor procedee mediate (reportaje, fotografii, clipuri video) nu cred că ne-ar strica să ne aducem aminte, măcar vremelnic, de țărâna din care am fost zămisliți. Simțim tot mai puțin pământul sub picioare, nu mai mergem pe el,  ci plutim serafic deasupra a toate, din pricina prea multor aripi pe care ni le-am confecționat. Din acest motiv, simțim puțin și percepem monstruos, trăim într-o cronică înstrăinare de codru, de râu și de ram. Toate gunoaiele sub care sufocăm frumusețile patriei nostre sunt o dovadă, între cele mai vulgare, în acest sens. Nu mai suntem în stare să admirăm un apus de soare fără un aparat foto la îndemână. Nici măcar să ne raportăm într-un mod decent la un act de normalitate culturală nu mai știm, în absența acelei odihne de odinioară, acum  uitată pe deplin.

De aceea, eu cred că orice demers care se pune în calea înstrăinării noastre de codru, odinioară fratele nostru, este meritoriu și trebuie sprijinit. Este și cazul campaniei de achiziție a sculpturii lui Constantin Brâncuși, Cumințenia Pământului.

Nu știu să o explic. Nu pretind că îi înțeleg lui Brâncuși intenția artistică, ideea originară. Pentru mine, această sculptură reprezintă un simplu și elementar paradox: deși titlul ei mă trimite cu gândul la o formă de percepție – sau de exprimare de sine? – a materialului, ea îmi înfățișează pur și simplu o ființă umană, o femeie. Doar atât.

Ah, dar e un simbol, nu pricepi? Poate. Pentru mine, însă, e un semnal de alarmă, căci nu înțeleg cum vine asta, despre ce cumințenie poate fi vorba. Pământul nu e cuminte, e mort: cum îl pun așa stă. Eu îl modelez, eu îi spun ce formă să ia, eu îl pun să muncească pentru mine. Apoi, dacă am timp, mă uit la toată lucrarea pe care am făcut-o. Atunci – abia atunci – încep să văd dacă pământul e, în adevăr, cuminte …

… asta dacă nu cumva, în timp ce lucram de zor, fără să iau seama la viața din mâinile mele, i-am împrumutat și lui o fărâmă din nemernicia mea.