Revelațiune și simțire (2.1)

Continuare de AICI.

 1. El răstoarnă vremurile și împrejurările: Sfânta Scriptură și revelația lui Dumnezeu în istorie

Istoria se dovedește a fi cel mai fragil aspect al revelației generale. De una singură, ea pare să nu spună nimic, poate fi ușor asimilată unei înșiruiri de fapte fără cap și coadă. Pe de altă parte, ea este vulnerabilă în fața agendelor umane sau, mai pe șleau spus, tentativelor de ideologizare. Așa cum spuneam odată, într-o evaluare a felului în care Iosif Țon folosește istoria în discursurile sale, istoria este un bun pedagog, dar un tare prost teolog.

Din acest motiv, orice demers revelator (în sens teologic) lipsit de călăuzirea Scripturii este riscant și, în esență, puțin convingător, pentru că istoria, de una singură, nu ne va spune altceva decât ce îi dictăm noi să spună.

Ce se întâmplă însă dacă plecăm dinspre Scriptură înspre “citirea” istoriei? Unde este Dumnezeu când se întâmplă pe lume toate câte se întâmplă?

Scriptura este, prin natura ei, o carte ancorată în istorie, o istorie care începe din zorii umanității, continuă sub acțiunea directă și explicită a lui Dumnezeu și se sfârșește cu Judecata finală, alături de o prefigurare a veacului viitor. Plecând de la Scriptură putem gusta din măreția lui Dumnezeu, așa cum este ea reflectată în istorie. După cum observa Calvin: Citește în continuare „Revelațiune și simțire (2.1)”

Reclame

H.R. Patapievici – Ce sunt creștinii?

O prezentare extrem de interesantă pe o temă de mare actualitate. Lumea seculară, s-ar părea, nu ne dă pace, nu ne mai (re)cunoaște, nu mai vrea să știe cine suntem. Dar, noi, noi știm cine suntem? H.R. Patapievici construiește cu o migală demnă de un predicator evanghelic, pe puncte și subpuncte, un tablou al identității creștine de care, pe deoparte, putem fi mândri, iar pe de altă parte, putem să ne folosim pentru a ne înțelege mărturia într-o lume care arată tot mai puțin cum ne-ar plăcea nouă să fie.

Trebuie cât mai curând să pun mâna pe scrisoarea aia către Diognet!

De la Forumul Dialogos, luați, cu răbdare și atenție:

Prima Parte:

Partea a doua:

Sunt liber, deci nedumerit (18)

Nu pot să înțeleg cum poate fi cineva să se declare creaționist – adică unul care mărturisește că această lume nu s-a întocmit singură, ci există datorită unui creator – și, în același timp, să manifeste un comportament conștient / voit neglijent în privința respectării drepturilor de autor, așa cum zic legile pământului și cele ale bunei simțiri.

De parcă ar fi posibil ca o scriere, cercetare sau creație artistică să ia ființă în urma vreunui Big Bang miniatural, dintr-o condiție limită despre care nimeni nu ne poate spune ceva sigur …

Când imaginea se contopește cu cuvântul – ce progenituri iau naștere?

Unul din efectele cele mai profunde ale mijlocului Facebook asupra minții evanghelice este, de departe, împlinirea unei sinteze existențiale – la nivelul conștiinței, să ne fie clar, nu în cel al rostirii dogmei – între imagine și cuvânt. Da, teoretic, aproape orice evanghelic va alege cuvântul în locul imaginii. El va fi chiar în stare să articuleze o argumentare, bazată pe … Cuvânt, pentru alegerea sa. În mintea evanghelică imaginea nu a putut fi debarasată niciodată pe deplin, în urma unui demers conștient și rațional, de perspectiva deloc atrăgătoare a alunecării celui ce o folosește în capcana mizerei idolatrii. De aceea s-a inventat realitatea virtuală, alături de simulacrele pe care ea le oferă, atât pentru imagine, cât și pentru cuvânt. Împotriva simulacrului imaginii nu există nici lege, nici dogmă.

Este un fapt ușor de documentat că prezența pe Facebook i-a deschis evanghelicului baierele imaginației într-un așa hal, încât cele două concepte, privite ca mijloace de comunicare și de relaționare la cele revelate, se contopesc până la nivelul pierderii identității proprii fiecăruia dintre ele.

Priviți de pildă acest obiect:

text

Tehnic vorbind, el este o imagine prelucrată (deși Facebook o  numește, impropriu, „fotografie”). Conceptual, el nu este nici cuvânt pe deplin, în ciuda prezenței unor cuvinte semnificative, nici imagine ca cea de care se feresc iconoclaștii. Textul propriu-zis, prin folosirea unor motive de discurs vizual (font, culoare, aranjament etc), este tratat ca o imagine. Luată la bani mărunți, imaginea în sine ne arată niște cuvinte, nimic altceva.

Efecte? Urmărind comentariile vizitatorilor, observăm că sunt aceleași precum cele produse de întâlnirile veritabile cu Dumnezeu din casa de rugăciuni, exclamații de tip „Aleluia!” și „Slavă Domnului!”, urmate de câteva „Amin”-uri. Adică efecte așteptate și de predicator din partea enoriașilor, în timpul tălmăcirii pasajului biblic.

Unele imagini prelucrate sunt ceva mai complexe. Conținutul textului poate fi un citat din Scriptură, amplasat pe fundalul constituit de o imagine sugestivă, fie un peisaj din natură, fie chipul unui om care exprimă într-un fel o stare congruentă efectului pe care ar trebui să îl producă citirea acelui verset. De pildă:

13164187_1087148801346533_5774242379137469225_n

Nu este imagine pură, căci se dorește a ni se transmite conținutul unui text biblic. Nu este, însă, cuvânt pur, iar prezența fundalului sugestiv ales este o dovadă în acest sens. E cuvânt plus ceva (o imagine, împreună cu impresiile pe care aceasta le produce). Hm, să încercăm așa:

13177811_549785788560815_6512181632331165991_n

Aici vă las pe voi să descâlciți ițele acestui joc dialectic. Întreb doar: poate să spună cineva că cei ce au postat această imagine prelucrată au folosit doar cuvântul ca mijloc de transmitere al unui adevăr? (Hint: este posibil ca de la o anume dimensiune și formă a fontului ales textul propriu-zis să-și piardă din capacitatea sa de a reprezenta fidel paradigma cuvântului în propovăduire, devenind, cu fiecare pixel ce i se adaugă IMAGINE. Capisci?)

Notă: evident, sursa tuturor acestor imagini prelucrate este Facebook.

Încă una, ca de bun rămas:

desiring God
Sursa: Desiring God, pagina de Facebook

„Mijlocul este mesajul” – variantă pentru sufletul evanghelic

Cum voi explica această celebră zicere a lui Marshall McLuhan? Cu ce-o voi asemăna?

Păi, haideți să observăm următoarele teze, mai mult sau mai puțin vehiculate prin mediile evanghelice. Vă atrag atenția că nu am de gând să pun în discuție valoarea lor de adevăr, ci doar să le semnalez prezența în aceste medii, explicit sau simptomatic: Citește în continuare „„Mijlocul este mesajul” – variantă pentru sufletul evanghelic”

Postmodernismul propovăduirii bine temperate

Iar dreptul din credință va fi viu”

Pavel, către Romani, după cum este scris

Este posibil ca mania fragmentării discursului artistic în piese suficient de mărunte încât să ofere o imagine de ansamblu cu pretenții de realitate, dar îndeajuns de mari pentru a fi semnificative prin ele însele (autonome pe alocuri) – o caracteristică de marcă a culturii postmoderne, identificabilă în diverse expresii artistice, cum ar fi, de pildă, videoclipul de tip MTV sau în filmele care fac abuz de tehnica montajului – să-și găsească o corespondență între evanghelici în fragmentarea propovăduirii; viața de zi cu zi nu mai e integrată în mărturisire metanarațiunii Evangheliei, devenită mesaj la timpul trecut (momentul nașterii din nou), ci e împrăștiată în eter prin decupaje autonome: versete scoase din context, lozinci, imagini kitsch-oase fie cu Isus, fie cu peisaje pline de înțelesuri, patru lucruri importante pentru a ajunge în cer, pasarea lucrării către departamente de misiune în cadrul bisericilor / organizațiilor religioase, profesionalizarea slujbei de misionar cu normă întreagă, fragmentarea timpului de misiune în slujbe speciale, de obicei în timpul săptămânii etc, etc.

Poate că lumea-i cum este … şi ca dânsa suntem noi, nu?

Și ne iartă nouă apocalipsele noastre, precum iertăm și noi apocalipticilor noștri!

Un articol de proporții … apocaliptice!

Pasarea Phoenix Remixed & co

Tu ai văzut noii bulgărași de savoare? Descoperă gustul adevărat de legume minunate!

Așa sună o reclamă a Delikatului promovată cu chipul Andrei, soția lui Măruță. Ei, care Andra, care Măruță? Știe toată lumea. Principiul reclamei, sufletul comerțului, este ca o persoană cunoscută, de încredere, să dea gir unui produs ca acesta să fie vîndut bine.

Cam același principiu aplică unii în ceea ce-i privește. De exemplu își pun chipul, dau cu textul Apocalipsei și vor să-l vîndă bine pe Dumnezeu. Cred că e un pic cam pe dos. Dacă Dumnezeu ar fi vrut să-și facă reclamă…

Apocalipsa ne pîndește. Ne urmărește ziua și noaptea. De la amvoane. De prin rețele. De peste tot.

Cînd musulmană, cînd creștină, cînd cretină. Apocalipsa vinde bine. Vinde mesaje și popularitate. Dar apocalipsa dă și faliment. Nimeni nu mai dă doi bani pe ea. De atîta lupu-lupu, nu mai ține nici cu apocalipsa. N-a venit la…

Vezi articolul original 782 de cuvinte mai mult