H.R. Patapievici – Ce sunt creștinii?

O prezentare extrem de interesantă pe o temă de mare actualitate. Lumea seculară, s-ar părea, nu ne dă pace, nu ne mai (re)cunoaște, nu mai vrea să știe cine suntem. Dar, noi, noi știm cine suntem? H.R. Patapievici construiește cu o migală demnă de un predicator evanghelic, pe puncte și subpuncte, un tablou al identității creștine de care, pe deoparte, putem fi mândri, iar pe de altă parte, putem să ne folosim pentru a ne înțelege mărturia într-o lume care arată tot mai puțin cum ne-ar plăcea nouă să fie.

Trebuie cât mai curând să pun mâna pe scrisoarea aia către Diognet!

De la Forumul Dialogos, luați, cu răbdare și atenție:

Prima Parte:

Partea a doua:

Anunțuri

Sunt liber, deci nedumerit (18)

Nu pot să înțeleg cum poate fi cineva să se declare creaționist – adică unul că mărturisește că această lume nu s-a întocmit singură – și, în același timp, să manifeste un comportament conștient (voit?) neglijent în privința respectării drepturilor de autor, ca și cum ar fi posibil ca o scriere, cercetare sau creație artistică să apară în existență în urma vreunui Big Bang miniatural, dintr-o condiție limită despre care nimeni nu ne poate spune ceva sigur …

Când imaginea se contopește cu cuvântul – ce progenituri iau naștere?

Unul din efectele cele mai profunde ale mijlocului Facebook asupra minții evanghelice este, de departe, împlinirea unei sinteze existențiale – la nivelul conștiinței, să ne fie clar, nu în cel al rostirii dogmei – între imagine și cuvânt. Da, teoretic, aproape orice evanghelic va alege cuvântul în locul imaginii. El va fi chiar în stare să articuleze o argumentare, bazată pe … Cuvânt, pentru alegerea sa. În mintea evanghelică imaginea nu a putut fi debarasată niciodată pe deplin, în urma unui demers conștient și rațional, de perspectiva deloc atrăgătoare a alunecării celui ce o folosește în capcana mizerei idolatrii. De aceea s-a inventat realitatea virtuală, alături de simulacrele pe care ea le oferă, atât pentru imagine, cât și pentru cuvânt. Împotriva simulacrului imaginii nu există nici lege, nici dogmă.

Este un fapt ușor de documentat că prezența pe Facebook i-a deschis evanghelicului baierele imaginației într-un așa hal, încât cele două concepte, privite ca mijloace de comunicare și de relaționare la cele revelate, se contopesc până la nivelul pierderii identității proprii fiecăruia dintre ele.

Priviți de pildă acest obiect:

text

Tehnic vorbind, el este o imagine prelucrată (deși Facebook o  numește, impropriu, „fotografie”). Conceptual, el nu este nici cuvânt pe deplin, în ciuda prezenței unor cuvinte semnificative, nici imagine ca cea de care se feresc iconoclaștii. Textul propriu-zis, prin folosirea unor motive de discurs vizual (font, culoare, aranjament etc), este tratat ca o imagine. Luată la bani mărunți, imaginea în sine ne arată niște cuvinte, nimic altceva.

Efecte? Urmărind comentariile vizitatorilor, observăm că sunt aceleași precum cele produse de întâlnirile veritabile cu Dumnezeu din casa de rugăciuni, exclamații de tip „Aleluia!” și „Slavă Domnului!”, urmate de câteva „Amin”-uri. Adică efecte așteptate și de predicator din partea enoriașilor, în timpul tălmăcirii pasajului biblic.

Unele imagini prelucrate sunt ceva mai complexe. Conținutul textului poate fi un citat din Scriptură, amplasat pe fundalul constituit de o imagine sugestivă, fie un peisaj din natură, fie chipul unui om care exprimă într-un fel o stare congruentă efectului pe care ar trebui să îl producă citirea acelui verset. De pildă:

13164187_1087148801346533_5774242379137469225_n

Nu este imagine pură, căci se dorește a ni se transmite conținutul unui text biblic. Nu este, însă, cuvânt pur, iar prezența fundalului sugestiv ales este o dovadă în acest sens. E cuvânt plus ceva (o imagine, împreună cu impresiile pe care aceasta le produce). Hm, să încercăm așa:

13177811_549785788560815_6512181632331165991_n

Aici vă las pe voi să descâlciți ițele acestui joc dialectic. Întreb doar: poate să spună cineva că cei ce au postat această imagine prelucrată au folosit doar cuvântul ca mijloc de transmitere al unui adevăr? (Hint: este posibil ca de la o anume dimensiune și formă a fontului ales textul propriu-zis să-și piardă din capacitatea sa de a reprezenta fidel paradigma cuvântului în propovăduire, devenind, cu fiecare pixel ce i se adaugă IMAGINE. Capisci?)

Notă: evident, sursa tuturor acestor imagini prelucrate este Facebook.

Încă una, ca de bun rămas:

desiring God
Sursa: Desiring God, pagina de Facebook

„Mijlocul este mesajul” – variantă pentru sufletul evanghelic

Cum voi explica această celebră zicere a lui Marshall McLuhan? Cu ce-o voi asemăna?

Păi, haideți să observăm următoarele teze, mai mult sau mai puțin vehiculate prin mediile evanghelice. Vă atrag atenția că nu am de gând să pun în discuție valoarea lor de adevăr, ci doar să le semnalez prezența în aceste medii, explicit sau simptomatic: Citește în continuare „„Mijlocul este mesajul” – variantă pentru sufletul evanghelic”

Postmodernismul propovăduirii bine temperate

Iar dreptul din credință va fi viu”

Pavel, către Romani, după cum este scris

Este posibil ca mania fragmentării discursului artistic în piese suficient de mărunte încât să ofere o imagine de ansamblu cu pretenții de realitate, dar îndeajuns de mari pentru a fi semnificative prin ele însele (autonome pe alocuri) – o caracteristică de marcă a culturii postmoderne, identificabilă în diverse expresii artistice, cum ar fi, de pildă, videoclipul de tip MTV sau în filmele care fac abuz de tehnica montajului – să-și găsească o corespondență între evanghelici în fragmentarea propovăduirii; viața de zi cu zi nu mai e integrată în mărturisire metanarațiunii Evangheliei, devenită mesaj la timpul trecut (momentul nașterii din nou), ci e împrăștiată în eter prin decupaje autonome: versete scoase din context, lozinci, imagini kitsch-oase fie cu Isus, fie cu peisaje pline de înțelesuri, patru lucruri importante pentru a ajunge în cer, pasarea lucrării către departamente de misiune în cadrul bisericilor / organizațiilor religioase, profesionalizarea slujbei de misionar cu normă întreagă, fragmentarea timpului de misiune în slujbe speciale, de obicei în timpul săptămânii etc, etc.

Poate că lumea-i cum este … şi ca dânsa suntem noi, nu?

Evanghelia după Monte Cristo sau „Dumnezeu crede în tine”

Nu, v-o spun cât se poate de limpede, Isus Hristos n-a zis că „în cine cred Eu, are viața vecinică”. Nu găsim pe paginile Scripturii vreun autor care să implice că „Dumnezeu crede în tine”. Dar a zis-o Părintele Faria în filmul The Count of Monte Cristo (2002), iar apoi, epigonic, Iosif Țon într-un clip care probabil că face mai multe furori decât merită, tocmai din pricina acestui mesaj excentric. Recunosc, astfel de afirmații îmi smulg cel mult un zâmbet amar. Cei ce s-au perindat prin cercuri carismatice înțeleg asta: este genul de mesaj care prinde în astfel de medii. Chiar și metodologia este similară: se agață o omilie cu un profund caracter devoțional de câte un verset citit și interpretat în moduri surprinzătoare, fie pe ideea „de fapt, în original, spune altfel”, fie pe asocieri semiotice bine meșteșugite, fie pe sentimente care izbucnesc meteoric în pustia de moarte a pasiunii care însoțește cam tot ce mâzgălim pe pereții lumii în zilele astea. De aceea, cred că și în absența unei expertize în domeniile care pot ajuta la elucidarea sensurilor unui verset ca Galateni 2:20, un enoriaș cu scaun la cap va intui – corect, zic eu, alături de majoritatea exegeților acestor rânduri – că nici pe departe autorul n-a intenționat să ne vorbească acolo despre credința lui Dumnezeu în om.

Nu interpretez, nu calc pe un teritoriu care nu-mi e pe măsura pasului dobândit în pregătirea-mi, nu sunt de capul meu (am învățat asta de la prietenul Vasile). Sunt omul din bancă, în primele rânduri. Și sunt, ca de obicei, nedumerit. Ce se întâmplă dacă eu nu cred că Dumnezeu crede în mine? Mai funcționează versetul?