Sindromul defincienței de spiritualitate dobândite

Preluat de pe Facebook
Preluat de pe Facebook …

Perspectiva creștină despre lume accentuează faptul că fața unui copil care are sindromul Down este de un infinit de ori mai frumoasă decât cea retușată a unui model de pe coperta unei reviste de modă.

Albert Mohler

Nu, nu ne spune asta. Perspectiva creștină asupra lumii ne descoperă esența unor lucruri nevăzute, ale unor frumuseți decontextualizate. Fraza de mai sus nu e de bun augur. Venită din partea unui lider influent al creștinismului evanghelic conservator, bănuiesc că își va produce efectele nefaste pe o arie largă de înfometați care se hrănesc cu orice lozincă ieșită din gura acestor mari capete luminate ale gândirii creștine. Păcat! Pentru că Mohler ne invită să ne scăldăm în ipocrizia unei mitologii tehnice, contextualiste; estetica pe care ne-o propune se bazează pe tipare clasice, din acelea care umplu mediile conservatoare de pretutindeni și care nu fac altceva decât să ridice ziduri între oameni. Amplasamentul persoanei, uneori consimțit, alteori asumat de nevoie, nu este un criteriu estetic, nici măcar atunci când această estetică se dorește a fi aplicată pe tărâmul celor sfinte. Oare n-a auzit el că Dumnezeu nu se uită la fața omului? N-a auzit el că noi, creștinii, urmăm un Mântuitor care a stat la masă și cu curvele și cu învățații într-ale Scripturii? N-a auzit el că creștinul nu compară fețele oamenilor, nici interfețele lor cu chipul acestui veac, iar asta pentru că nimic nu se compară cu frumusețea picioarelor celor ce vestesc pacea, ale celor ce vestesc Evanghelia? N-a auzit el că numai Domnul e frumos, și că noi suntem doar vase de lut în care păstrăm cu o imensă onoare și bucurie de nepovestit comoara luminii cunoștinței slavei lui Dumnezeu pe fața lui Isus Hristos?

De fapt, ca să întreb și eu așa, cu premeditare: are voie creștinul să compare două frumuseți? Hm?

Anunțuri

Sfințenie în High Definition

Când te gândești că importanți oameni ai credinței, cum ar fi Avraam, Iacov, Moise, David sau Petru, au dovedit pe alocuri grozave slăbiciuni, deloc menajate în cărțile sfinte, este greu de înțeles felul în care istoria Bisericii se încăpățânează uneori să-și prezinte sfinții cu totul imaculați, aflați în proximitatea desăvârșirii, fără vreo pată sau zbârcitură în conștiințele noastre ce ar putea să apară prin aminitirea și a celor mai puțin vrednice pe care le-au înfăptuit. Un exemplu clasic, de manual chiar, în acest sens este Constantin cel Mare. Un altul este chiar al nostru mare Ștefan, tot mai curat și mai uscat în sfințenia-i de la un an la altul. Protestanții ar putea să-și aducă aminte de Calvin și de bâlbâiala sa mai puțin creștinească din cazul Servetus. Până și între corifeii zonei crepusculare a existențialismului teologic se găsesc tinichele; am auzit eu câteva despre Tillich, care m-au cutremurat … Din spațiul neo-protestant nu pot să vă dau exemple, aici nu există așa ceva.

Oare cu puterea aia a lui Dumnezeu, cea care străluce mai vârtos în slăbiciunile aleșilor Săi decât în virtuțile lor, ce s-a făcut?

Why evangelicals should think twice about equating modern Israel with Israel of the Bible

… and so it is …

Ben Irwin

14381016166_cd1e784260_z

The other day, I raised a question for evangelicals who think standing with Israel means supporting them no matter what. How do you reconcile a “never criticize Israel” mentality with the overwhelming witness of the biblical prophets?

If you’ve been told that unconditional support for Israel is the only “biblical” position, that the modern-day state enjoys the same kind of “most favored nation” status with God as ancient Israel did, then here’s another question. If Israel today is entitled to the covenant blessings spoken by the Old Testament, what about their covenant obligations?

The Bible never spoke of Israel’s covenant blessings apart from their obligations. It’s no use trying to have one without the other. And at least one of these obligations poses a bit of a problem for the modern state of Israel, if it is indeed the same nation as the one in the Bible.

Ancient Israel was not supposed to have…

Vezi articol original 598 de cuvinte mai mult

Un Volf în piele de oaie?

Nu am terminat de citit ”Alah – A Christian response”, așa că nu mă pronunț, deși cred că, în linii mari, am prins ideea. Oricum, ultimul lucru la care m-aș putea gândi, citindu-i cartea, este acela insinuat de către unii detractori, anume că omul ar fi supus unei agende subversive care să ne subordoneze credința unei struțo-cămile crislamiste etc. Cultura dialogului ne omoară, asta-i realitatea. Dar poate că, citind și acest articol, se vor găsi și oameni dispuși să învețe, să-și cizeleze puțin câte puțin excluderile …

Cu drezina

(Sursa) (Sursa)

Cine n-are un Volf… să-și aducă din import. Și să-l pună în fața studenților să le testeze inteligența și credința. Să-i pună pe cei care vor fi pastori în ipostaza de a-și exersa discernământul, și puterea de convingere, și „chemarea”, și „trimiterea”, și soliditatea convingerilor, și generozitatea, și blândețea. Și să le explice cum se delimitează lucrurile atunci când sunt pe un teren dificil.

Fiindcă e promoție, Volf vine „la pachet” cu toate acuzele care i se pun în cârcă și cu toate etichetele atârnând la vedere. E un spectacol să îl privești.

Am fost la București și l-am întâlnit în persoană pe presupusul promotor al crislamului. L-am ascultat cu mare atenție, am discutat cu mai mulți participanți, încercând să vedem unde e punctul în care comută spre sincretism și propune o contopire a credințelor. N-am reușit. Problema noastră, știm!

Atunci, am încercat un test foarte personal…

Vezi articol original 744 de cuvinte mai mult

Allah: Un răspuns creștin – poziționare și intenție

Citesc și eu cartea lui Volf (într-un ritm mai lent, că grijile zilei îs multe!). Poate vă deschide Eugen și vouă pofta de lectură; pe mine cartea asta mă provoacă tare mult în privința înțelegerii închinării în Duh și în adevăr, singurului Dumnezeu adevărat … Prin iubire, nu prin vorbă.

Chibzuieli

Numeroase referințe la cartea lui Miroslav Volf, Allah: A Christian Response [Allah: Un răspuns creștin] a creat o furtună pe internet, cu atacuri la persoana unuia sau altuia, ca să nu zic a autorului.  Necazul este că puțini români au citit cartea pentru că nu este tradusă în română. Unii care pretind să o fi citit, din cât am văzut eu, fie nu au înțeles-o fie au distorsionat conținutul ei, atribuind autorului unele intenții care denaturează total ceea ce afirmă autorul că vrea să facă.

Acceptând că subiectul este controversat, autorul ne face un serviciu.  Din start declară unde se poziționează și ce urmărește.  Simplu, clar, în opt puncte. Nu afirm că este corect în ce spune, dar afirm că dacă vrem să fim onești, trebuie să le considerăm.

Mai mult, autorul identifică zece teze relevante la subiect, care reprezintă poziția sa.  Pe drept cuvânt acestea ar putea…

Vezi articol original 943 de cuvinte mai mult

Kitsch-ul pocăiesc al zilei

Valentin Făt ia taurul de coarne dintr-o cireadă evanghelică extrem de pestriță. Va supăra probabil pre mulți, dar poate că a venit vremea să renunțăm la anestezie și (măcar) să încercăm, poate vom reuși să mărturisim lumii și altceva decât o evanghelie siropoasă, de telenovelă, care oricum nu mântuie pe nimeni.

Valentin Făt

Doream să fac o clasificare a kitschur-ilor, dar fenomenul este foarte complex şi larg răspândit, iar catalogul trebuie întocmit cu temeinicie.

Până atunci, să ne îngrozim un pic cu un exemplu peste care am dat în timp ce făceam intensă muncă de cercetare. Este vorba despre o imagine ce conţine bine cunoscutul verset, Amos 4:12: „Pregăteşte-te să întâlneşti pe Dumnezeul tău!”  De fapt, versetul este decupat din contextul său (indicat parţial prin b-ul din referinţă), pentru că Amos 4:12 sună aşa: „De aceea îţi voi face astfel, Israele- şi fiindcă îţi voi face astfel, pregăteşte-te să întâlneşti pe Dumnezeul tău, Israele.” Versetul nu este un îndemn vag la a lua în considerare relaţia cu Cel de Sus, ci un avertisment cât se poate de serios. Ceva ce ar trebui să dea fiori pe şira spinării.  Contextul este unul al judecăţii, iar versetul anterior vorbeşte despre nimicirea Sodomei şi a Gomorei…

Vezi articol original 184 de cuvinte mai mult

Voi și tu. Doar atât!

Vă mai aduceţi aminte de “We don’t need no education” al celor de la Pink Floyd? A făcut furori pe la noi, imediat după 89’. Eliberaţi din chingile ceauşiste, noi, cei aflați încă pe băncile şcolii, speram că de acum încolo vom fi pregătiţi altfel pentru a înfrunta dificultăţile pe care noua viaţă “în libertate” ni le aşternea în cale …

Una din imaginile video-clipului, parte a filmului The Wall, îi arăta pe acei copii fără chip, standardizaţi, aşteptându-şi docili rândul pe banda de producţie a unei maşinării infernale. Priviţi-l; uitaţi de chestia cu profii şi mesajul aparent anti-social: sala de clasă nu este decât o metaforă a unei lumi totalitare de a cărei urâţenie unii dintre noi încă nu am uitat …

Totalitarismul a promovat nivelarea şi uniformizarea ca mijloace de creare a coeziunii sociale. Doar întregul şi viziunea de ansamblu aveau sens iar omul, personalitatea sa şi aspiraţiile sale erau dizolvate în consensul general (desigur, existau excepţii, câteva nume notabile care erau nevoite să iasă totuşi în evidenţă, sacrificându-se pentru binele celor mulţi …).

Pot să înţeleg individualismul excesiv al culturii contemporane, mă refer îndeosebi la cea vestică, ca o reacţie de oripilare, de groază chiar, în faţa grotescului unei perspective precum cea prezentată de Pink Floyd în clipul menţionat mai sus.

Cu toate acestea, el este la rândul său un … exces, o deraiere de la o cale a normalităţii, una care să nu ne înghită cu totul în monotonia unei existenţe cu tot mai puţin sens şi, în acelaşi timp, să nu ne lase singuri în faţa unui destin ale cărui iţe sunt prea încâlcite pentru înţelegerea noastră.

În cele din urmă filmul celor de la Pink Floyd ne va conduce tot spre o paradigmă individualistă: o judecată de mari proporţii asupra unui biet suflet chinuit … Dacă te vei apropia prea mult de una dintre măşti, la întâmplare, vei constata că în spatele ei sălăşuieşte un întreg Univers construit cu multă migală din reacţii de apărare, iluzii, biruinţe şi eşecuri. Respectând nişte proporţii legate în special de context, pot fi observate câteva frapante asemănări între Pink, eroul din The Wall, şi Leland.

Fiecare dintre noi ne-am înconjurat de ziduri. Nimeni nu poate pătrunde acolo. Ieşim dintre ele doar vremelnic pentru a privi agresiv, cu o nemiloasă impertinenţă, într-un surprinzător de viu spirit de haită, peste zidurile celorlalţi. Privim la zidurile celui singur – asemeni nouă – dar arătăm cu degetul înspre inima sa.

Apoi, apăsăm pe trăgaci.

Ca nişte adevăraţi dumnezei …