Muzica, o nouă dimensiune (14) – Ce-mi spune iubirea

De nepovestit, ea, muzica, este în sine o poveste,
în care personajul principal este ascultătorul,
iar tăcerea sa cea mai desăvârșită intrigă
din câte s-au gândit vreodată.

De voi ajunge vreodată pe pat de moarte, asta să-mi puneți spre ascultare, acest coral, parte finală a celei de-a treia simfonii a lui Gustav Mahler. Nu durează mult, cam vreo douăzeci de minte, așa că va trebui să îl setați pe „repeat”. Chiar după ce voi închide ochii, lăsați-mi trupul scăldat măcar pentru o singură dată în armoniile acestea, venite parcă de pe alte tărâmuri.

Tema muzicală nu e cine știe ce, iar linia melodică se așterne fără grabă, docilă, fără alternanțe de vreun fel; vă pot găsi cu ușurință prin muzica clasică a contemporanilor lui Mahler vreo douăzeci de melodii mult mai frumoase, poate mai ușor de asociat ideii de „dragoste”. Mai mult, datorită unor repetiții tonale, se crează și impresia unei anume monotonii, expresie a unei resemnări în fața inevitabilului, una pe care am mai simțit-o și la audierea acelui nefiresc Adagio ma non tanto din ultimul brandenburgic al lui Bach. Numai că, spre deosebire de Bach, Mahler ne oferă o rezolvare, finalul apoteotic, care poate doar în Învierea își mai găsește un corespondent într-ale măreției și simțirii.

Primele patru minute aparțin exclusiv instrumentelor de coarde, într-o țesătură de nuanțe și impresii, pregătind duioasa capitulare a suflătorilor în fața misterului pe care dragostea i-l descoperă, fără plată, celui ce renunță. Căci nu există iubire fără renunțare: ieși din timpul tău, din casa ta, din iluziile tale, din dreptul tău la fericire și te dărui necondiționat devenirii aproapelui. Iar asta înseamnă suferință. De la 9:19, cu toții par să intre pe acest drum ce pare fără întoarcere, dar și fără o destinație anume, al suferinței. Muzica se încarcă afectiv, căpătând chiar accente melodramatice, dar nu suntem abandonați în atmosfera unei drame copleșitoare (care ar transforma întreaga scenă într-o telenovelă muzicală), ci, trecând printr-un pasaj extrem de contrastant, suntem călăuziți spre acele clipe de liniște, când totul se condensează, asemeni unei raze de soare într-o picătură de rouă, în cântul unui flaut, căutând în liniștea creată de un tremolo discret, de către viori, aceeași iubire de odinioară. Iar finalul, în care trompetiștii își acoperă instrumentele cu bucăți de pânză, pentru a atenua sunetul emis și a-l domestici înainte de finalul triumfal (cu tobe!), ne trimite cu gândul la biruința iubirii, cea dincolo de toate patimile și suferințele îndurate.

Ce-mi spune iubirea? Că e mai mult decât faptă și că e dincolo de simțire: pur și simplu este un har imens să poți iubi, unul pentru care merită să dai tot ce ai spre a te bucura de el. Restul, făcute sau nefăcute, emoții, angajamente, declamații și afirmații, povești și simboluri, ritualuri și pietre de hotar, fapte ale firii, idei etc, etc, etc sunt efecte. Sau roade. Oricum, lucruri asupra cărora putem să luăm seama la vremea lor. Acum să ascultăm doar ce ne spune iubirea.

Anunțuri

Ce vreau să fiu (2)

Unul dintre cele mai bune filme creștine făcute vreodată de către oameni care nu se pretind a fi neapărat creștini – ba, dimpotrivă, aș zice, stau departe de lumea credinței tradiționale – este, fără îndoială, Chariots of Fire (1981). Protagoniștii sunt doi alergători în curse de viteză, cu șanse și pretenții la câștigarea unei medalii olimpice: un evreu care trage tare de această șansă ca de singurul resort care l-ar mai putea propulsa spre un anume sens al existenței și un creștin, confruntat și acesta cu o profundă dilemă existențială legată de destinul său și de felul în care L-ar putea sluji mai bine pe Dumnezeu.

Eric Liddell dorește să urmeze calea misionariatului, știe că este chemat să vestească Evanghelia în Orientul îndepărtat. În același timp, constată că Dumnezeu l-a făcut iute de picior și, în plus, simte o imensă plăcere în alerga. O bună parte din film reflectă căutarea sa după un răspuns la această paradoxală provocare pe care un dar neconvențional o ridică ideii clasice de slujire creștină. Impresionat este pentru mine în acest film să văd că această luptă pentru adevăr și identitate nu exclude nici o clipită fundamentul nenegociabil al onorării lui Dumnezeu. Aceasta este temelia pe care Liddell își așează destinul, cu toate incertitudinile sale. În acest fel, indiferent de răspunsurile pe care le primește pe cale și de eventualele surprize ale vieții, el este statornic, de neclintit în alergarea sa spre premiul ceresc.

Nu intru în prea multe detalii; urmăriți acest film, dacă aveți posibilitatea. Vi-l recomand cu căldură.

Scena despre care vă vorbesc descrie cursa lui Liddel de la Olimpiadă, pe distanța de 400m. Dincolo de detalii mai puțin importante – pentru mine contează mai puțin cine câștigă, ci cum se aleargă – cred că e suficient doar să priviți la el, la plăcerea sa, plăcerea nu de a face un lucru anume, ci de a fi așa cum l-a înzestrat Dumnezeu: iute.

… ș-apoi versetul, primit din mână unui din tabăra adversă: „Pe acel ce Îmi dă slavă, Eu îl voi onora …” și strâns în pumn, ca o adevărată ștafetă. Vanghelis. Slow motion. Montaj. Poezie.

Așa îmi doresc să-mi fie alergarea până la capăt. Îmi doresc să pot trece linia de sosire copleșit de bucuria de a nu-mi fi irosit vremea pe ce e de așteptată să fac. În același timp, cumva, dacă să poate, în totala dedicare plăcerii de a fi, să pot totuși să intuiesc bucuria celor din tribune, a celor dragi mie, a celor pentru care însemn ceva. Să văd că oamenii se bucură pur și simplu pentru că eu însumi mă bucur. Atât.

De data asta – repet – e o cursă care se câștigă în primul rând prin plăcerea de a fi pe turnantă, apoi de a vedea linia de sosire; nu are nici o legătură cu locul obținut. Se câștigă în aplauzele celor iubiți și iubitori.

 

Ce vreau să fiu (1)

Voi rezista de data asta tentației de a vă vorbi despre „a doua” a lui Mahler, această epopee uimitoare a învierii; o voi face cu o altă ocazie. Acum vă voi îndrepta atenția spre altceva, spre un fel de devenire a trăirii: experiența prin care trece dirijorul Leonard Bernstein în timp ce, parcă, pictează cu sunete gândul veșniciei. E momentul și locul în care nu ai nici o altă șansă decât să te bucuri în credința ta. Fără efortul de imaginație la care ne îndemna John Lennon prin al său Imagine, ci prin trăire, prin actualizarea în planul experienței a realității materializării eternității în viața ascultătorului. Nu-ți imagina că există o lume mai bună, trăiește-o, e chiar aici, mai aproape decât ai crezut vreodată! E este o prefigurare a ceea ce va să vină, poți conta pe asta.

Dar Bernstein … Ia priviți-l! La un moment dat (3:14) parcă prinde aripi. Muzica începe să crească, dar nu atât în intensitate sonoră (deși va urma și asta, în mod natural), cât în capacitatea de a ne învălui ființele cu bucurie, cu speranță, cu frumusețea biruinței vieții. El este – sunt convins – în locul din care nu ar mai pleca niciodată. Căci pe acolo, preț de vreo opt minute, a poposit veșnicia.

Așa vreau să trăiesc armoniile credinței, cum își trăiește Berstein aventura mahleriană, să ajung să nu-mi mai pot dori altceva, precum Petru în fața Hristosului transfigurat. Nu e pentru fiecare zi, poate nici măcar pentru fiecare decadă a vieții, dar nu aș cârti pentru mai mult, credeți-mă …

Pilda păstorilor pierduți

Pilda păstorilor pierduți

”Care om dintre voi, având o sută de oi și pierzând din ele una, nu lasă pe cele nouăzeci și nouă în pustie și se duce după cea pierdută, până ce o găsește?

Și găsind-o, o pune pe umerii săi, bucurându-se;

Și sosind acasă, cheamă prietenii și vecinii, zicându-le: Bucurați-vă cu mine, că am găsit oaia cea pierdută.”

Toți au tăcut atunci.

Bine, le-a răspuns El, haideți să mai cântăm o cântare, timp în care ne vom închina cu darurile noastre de bună voie …

Niște vameși

„Doi oameni s-au suit la Templu să se roage; unul era Fariseu și altul vameș.

Fariseul sta în picioare și a început să se roage în sine astfel: „Dumnezeule, Îți mulțămesc că nu sunt ca ceilalți oameni, hrăpăreți, nedrepți, preacurvari sau chiar ca vameșul acesta.

Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele.”

Vameșul sta departe, fără a ridica ochii spre cer; ci se bătea în piept, și zicea: „Dumnezeule, Îți mulțămesc că nu sunt ca ceilalți oameni, ipocriți, legaliști, încuiați la minte sau chiar ca fariseul acesta.

Eu cred în tine, Îți dau ție toată cinstea pe care o meriți.”

(după Ev. lui Luca 18:10-13)

Încă o risipire (a câta?)

În loc să anticipezi cu nădejde întâmpinarea tatălui și să înțelegi că tu ești cel ce are de parcurs tainica potecă ce duce până în odihna brațelor sale, ești încremenit în ale tale vremelnice proiecte și aștepți ca el să vină la tine, iar tu să fii acela care îl observă pe când el e încă departe și …