Calvină (7) – Despre idealul urii fără temei sau, dimpotrivă, al împlinirii poruncii de căpătâi

Priviți chipurile marilor creștini: sunt chipurile unor oameni care știu să urască mult.

Nietzsche

Nu mai contenesc uimirile necauzate în fața perspectivelor pe care le ridică explorarea unor concepte precum dragoste și ură/dezgust/dispreț, atunci când încercăm să le înțelegem pe căi clasice, de sus în jos, ca expresii ale unor realități perfecte ale dumnezeirii. Dragostea, ca a lui Dumnezeu. Ura, tot ca a lui. Putea-vom noi să le tatonăm măcar orizonturile, dacă nu chiar să le exprimăm într-un chip desăvârșit, după cum o face Tatăl, după cum ne-a descoperit prin Fiul Său.

Hm, ar zice prietenul nostru iubitor de lalele, am avea o problemă cel puțin într-unul dintre cazuri (nu știu să vă zic în care anume).  Căci dragostea lui Dumnezeu este necauzată (Edwards folosea uneori chiar termenul de arbitrary în predicile sale, când era vorba de tot ce înseamnă mână întînsă de sus înspre folosul și binecuvântarea omului). În orice caz, temeiurile iubirii lui Dumnezeu pentru om par a fi așezate în afara acestei realități a Creației. Nu știm de ce îi iubește Dumnezeu pe (unii) oameni. Știm, însă, că dacă este ca noi, la rândul nostru, să-i iubim pe oameni, o vom face necondiționat, necauzat, arbitrar. Good luck with that.

Nu știm, însă, nici pe ce temeiuri este așezată ura Sa. Căci, da, se pare că Dumnezeu poate să și urască. Urăște păcatul, zic unii. Plauzibil și de înțeles. Chiar și pe păcătos, licitează curajos, alții. Dincolo de orice înțelegere.

Ah, și dacă îmi veți zice că Dumnezeu îl urăște pe păcătos din pricina păcatului său (e cazul, zic eu, să revizitați predica lui Edwards, știți voi, aceea care îi făcea pe oameni să se agațe de stâlpii bisericii și de băncile pe care ședea, de groaza judecății), eu vă voi spune că nu, nu ni se spune asta. Dacă îl luăm, de pildă, pe Esau, unul dintre recipientele urii lui Dumnezeu, așa cum ni se spune,[1] el a trăit în această realitate, deși, asemeni fratelui său, „nu făcuse nici bine, nici rău”. Mai rămâne varianta de a fi moștenit vina părinților săi. Vă dați seama însă, ce model de ură ne-ar rămâne în gestiune, unul datorită căruia am putea urâ pe cineva pur și simplu pentru ceea ce este, iar asta nu datorită alegerilor sale!

Ce bine este, totuși, că nu ni s-a dat porunca – însoțită de un model de referință –  de a urâ, fie și cu o ură desăvârșită! Pe de altă parte, ne spune Pascal Bruckner, s-ar putea ca tocmai asta să fie problema creștinismului și cauza aversiunii minților luminate ale acestui veac față de Biserică: se pare, zice francezul, că atunci când au distrus orașe, când au ucis păgâni sau când au torturat eretici au făcut-o nu pentru că urau lumea necreștină și pentru că îi urau pe evrei și pe păgâni, nici măcar pentru că au distorsionat învățăturile de bază ale Mântuitorului, ci pentru că iubeau.[2] Împlineau cea mai mare poruncă iubindu-L le Dumnezeu, dar și iubindu-i pe cei ce erau uciși sub ochii lor.

Grele vorbe și, posibil, nedrepte. Nu cred că Bruckner  a prins ideea, în orice caz, nu în întregul ei. Excesele pe care le știm din istoria Bisericii sunt indiscutabile, nu pot fi ignorate. Putem contesta, însă, explicația lui autorului francez, mult prea reducționistă.

Cu toate acestea, semnalul de alarmă legat de ideologizarea iubirii merită atenția noastră (nu doar creștinismul era vizat acolo, ci și comunismul, promotorul unei fraternități fără egal în cruzime și crimă).

Atunci când iubirea este îmbrăcată în hainele ideologiei, ea se metamorfozează pe nesimțite în ură de cea mai bună calitate. Căci dragostea necondiționată nu poate fi înțeleasă, în cercul nostru strâmt, decât ideologic. Adică: dogmatică,  documentată pe baze raționale, inabordabilă pe căile dialogului, urgentă, unic temei al păcii eterne șamd. Ah, și să nu uităm: obligație cetățenească. Sau creștinească, spuneți-i cum vreți.

Astfel, nu avem nevoie de o poruncă a urii, căci s-ar putea să o împlinim, pe neștiute, iubind. Coz` all we need iz love, cum zice și cântecul.

[1] Romani 9:13

[2] Vezi, dacă te țin curelele, capitolul IV, Ideologia iubirii, din cartea Paradoxurile iubirii, de Pascal Bruckner (pag.205 șu)

Calvină (6)

Este posibil ca vanitatea să fie, în adevăr, păcatul favorit al diavolului, însă atunci când vine vorba de preferințele noastre, ale sfinților, nu cred că există o voluptate mai mare în mărturisirea cea de toate zilele decât cea pe care o produce gândul că pentru mine cineva a dat un regat și că – într-un gest firesc de a-și proteja investiția – s-a asigurat că îi voi accepta invitația ca pe o ofertă din acelea, știți voi, ca cele din filme, ce nu pot fi tratate cu un refuz.

E un păcat atât de benign, încât nici nu cred că a fost nevoie să moară cineva pentru ispășirea lui. S-au găsit destule pomezi pentru a ne acoperi pistruii, chiar și pentru cei mai fioroși negi avem soluții.

Păsări călătoare (și necuvântătoare) -35

Ar fi cazul să ne hotărâm odată dacă toate obiectele astea sunt sau nu neutre. Altfel, nu sună prea inteligent să argumentăm că „armele nu poartă nici o vină pentru atentatele ce se comit cu ele, ci oamenii care le folosesc” și, în același timp, că „gadgeturile sunt de vină pentru starea în care se află tinerii, nu cei ce le umplu cu tot felul de mizerii”. Să recunoaștem că sunt neînsuflețite toate și, pe cale de consecință, neutre. Sau chiar mai bine, zic eu, să recunoaștem că toate sunt extensii ale noastre, astfel că atât percepțiile noastre, cât și mesajele pe care le transmitem prin intermediul lor sunt în mod semnificativ amendate de imensa lor capacitate de a se camufla ele însele în proclamații.

Da, și să ne resemnăm cu gândul că nimeni nu va mai mișca vreun deget vreodată pentru a le supune vreunui control. Gadgetieri naivi ce sunteți, trenul ăsta a părăsit gara de multă vreme …

Așa, într-o doară … (31)

E nostimă uneori, alteori ridicolă și supărătoare, prin exces, această colocvialitate a evanghelicului în referirea autorilor biblici, vizibilă atât în predicare și în discuții, cât și în materiale scrise. Vorbim despre apostoli de parcă ar fi fost tovarășii noștri de grădiniță: „în Romani, Pavel ne spune că …”, „Petru scrie în Unu Petru doi cu unșpe că …”, „chiar și Ioan amintește că …”. Citind unele postări ai impresia că urmărești un refereat al unei discuții din curtea școlii, despre ce mai au de zis, pe lângă cei amintiți mai sus, Matei, Moise, Samuel și David. În ce-l privește pe Luca, se pare că el ne sună mai mult a nume de familie, așa că, pe nesimțite, își primește și o formulă de adresare mai protocolară, fie cu „apostolulul”, fie cu „doctorul”. E un har, oricum, că nu avem nici un George care să ne fi lăsat o epistolă, pentru că nu știu cum am fi scos cămașa când ni s-ar fi argumentat o cutare doctrină pe baza unui verset din Gică …

Acum, nu e loc de confuzii: știm că nu e vorba nici de Petru, instalatorul, nici de Ioan, vecinul de la paișpe`. Dar într-o lume în care nu mai prididim să așternem în fața prețioaselor noastre nume, scrise complet, impresionante pieigidi-uri și indicative socio-profesionale poate că n-ar fi rău să ne amintim măcar din vreme în vreme că nu ne-am legat șireturile cu nici unul din acești oameni care au ne-au lăsat cuvinte vrednice de Sfintele Scripturi. Nu am bătut cu ei mingea pe același maidan. O vom face, poate, odată, dar nu acum. Răbdare.

Așa, într-o doară … (30)

Găsesc intrigant, dacă nu chiar bizar, faptul că deși este atât de lesne și de potrivit a vorbi despre iubirea lui Dumnezeu, cu ușurătate, amatoricește, dând cu presupusul și fără vreun alt temei decât acela că „nu se poate ca El să nu fie așa cum simt eu”, pe atât de dificil – dacă nu imposibil – este a mai auzi pe cineva care să amintească măcar în treacăt despre imperativul iubirii de Dumnezeu, despre iubirea omului pentru Cel ce l-a creat și, de ce nu, despre importanța ei în economia istoriei mântuirii.

discriminare humanum estE

discriminare humanum estE

… iar, în al doilea rând, se poate spune că nu există operă de artă care să nu fie discriminatorie față de ceva sau de cineva.

O reprezentare a unui peisaj este discriminatorie față de alte priveliști; o poveste iubire, relatată în scris sau prin intermediul unui film, discriminează toate celelalte povești de iubire ale lumii. Portretul unei persoane le discriminează pe toate cele nezugrăvite în acel tablou. O sonată pentru pian discriminează toate instrumentele de suflat, cum ar fi trompetele, dar mai ales tuba. Relatarea aventurilor unui erou este un act de discriminare față de toți ceilalți curajoși luptători sau aventurieri, față de toate aventurile lumii.

Dacă ni se spune că personajul principal al dramei este Ion, atunci este sigur că Vasile, Dyo și Beniamin sunt dați la o parte. Și chiar dacă nu știm numele lui, orice detaliu l-am afla despre el – de pildă, că are ochi albaștri sau că îi place Mahler – este discriminatoriu față de întreaga mulțime a particularităților nereprezentate în trăsăturile acelui personaj. Dacă e bărbat, e discriminată femeia. Dacă e „de etnie”, sunt discriminați cei din alte nații. Dacă e hetero, e discriminat cel cu altă orientare sexuală. Dacă e imobilizat într-un scaun cu rotile, sunt discriminați cei ce nu văd sau nu aud etc. Dacă e premilenist dispensaționalist, mulți dintre noi vom fi discriminați de povestea sa …

Ș.a.m.d.

Fiecare act creator discriminează. Aceasta este Gologota oricărui artist pe lume: să-și ducă crucea concretizării absolutului în obiecte individualizate până când pretenția universalei deschideri spre acel obiect, ce până atunci le cuprindea pe toate de-o seamă cu el, își dă ultima suflare. Dar partea dificilă abia acum urmează: va exista oare o înviere pentru o astfel de operă și o înălțare a ei deasupra tuturor pretențiilor de nedreptățire, la dreapta sonatei Kreutzer, a Scenei de iarnă bruegeliene, a Viridianei sau – asta e, ce să vă fac – a Cumințeniei lui Brâncuși? Artistul nu are un răspuns pentru această întrebare, căci asta nu mai depinde de el.

Deși am eu o presimțire – doar așa, fără să știu de unde – că învierea aceea nu va face deosebire între capodoperă și kitsch.

Căci atunci vom cunoaște pomii în primul rând după rădăcinile lor.