Alfie pentru ochi

Așadar, ați descoperit zilele astea ceea ce Orwell ne spusese de mult, dar n-am prea vrut să luăm aminte: statul este rece, lipsit de har, nemilos, ucigaș de speranțe. Nu-i stă în caracter. Problema nu este legată (doar) de conținutul ideologiei pe care o slujește; pur și simplu nu știe să se comporte altfel. O dă sus și tare cu legea, co conduitele reglementate, cu formele și formalitățile, asta e. Impersonal fiind, deși sunt niște oameni acolo, responsabili pentru fiecare mișcare de rotiță, nu înțelege nici măcar la nivelul celui mai elementar antropomorfism ideea de persoană.

Vrei să-ți dea iubire? Vrei să te înțeleagă? Vrei să-ți îngăduie nebunia cea frumoasă a harului de a fi părinte? Vrei să-ți dea speranță? În zadar le aștepți de la stat. Când vine vorba de cele ale iubirii, statul nu știe să facă altceva decât să dea o mulțime de legi și să ne învețe ce e corect și ce nu. Și să protejeze interese, așa cum știe el mai bine. Iar atunci când nu știe, mai ales când e vorba de interesul superior al copilului, o dă cu bâta-n baltă. Iese cu lacrimi și cu multă, multă durere.

Statul nu știe ce să facă cu viața (vă mai amintiți de omul acela mioritic, dat mort în acte, deși era încă viu, și silit să treacă, în ciuda evidențelor naturale, printr-un întreg proces birocratic al revenirii la viață?). Însă, asemeni firelor rebele de iarbă care ridiculizează pavajele de beton, cu tot cu erbicidele menite ale ucide înălțarea, viața sfidează sistemul. Cele patru/cinci zile ale lui Alfie, trăite în afara suportului artificial, sunt răspunsul vieții, blând și dureros deopotrivă, dat indiferenței unui angrenaj incapabil, în toată perfecțiunea lui, să le ofere unor părinți dreptul de a face tot ce depinde de un părinte pentru binele pruncului lor.

Nu căuta viață între cele moarte ale legii. Nu te aștepta ca statul să te învețe ce e viu și ce nu. Nu asta e menirea lui. Cel mult, în astfel de chestiuni, statul este un simplu agent constatator. Care, uneori, o mai dă și în bară, fără pic de grație. Căci statul poate fi inuman în ce face, tocmai pentru că e atât de omenesc în toace cele ce-i dau spor.

Ar fi alte locuri mai potrivite. Poate că ai uitat de ele.

Privește în jur, cu băgare de seamă, căci nici căldura umană, nici harul, nici mila și nici speranța n-au lipsit în aceste zile. Lasă statul într-ale sale și privește la cei, în felul lor nebunesc, ce a alunecate pe alocuri și în excese regretabile,  mărturisesc în felurite chipuri valoarea vieții. Această mărturie n-a pierit, trebuie doar să cercetezi cu atenție.

Oare care este sursa ei, te-ai întrebat?

Cine poate mărturisi cu adevărat viața? Cine o poate arăta?

Doar cel căruia i-a fost arătată, cum zice și apostolul. Restul sunt ideologii, dogme, politici. Nimicuri.

Reclame

Muzica, o nouă dimensiune (14) – Ce-mi spune iubirea

De nepovestit, ea, muzica, este în sine o poveste,
în care personajul principal este ascultătorul,
iar tăcerea sa cea mai desăvârșită intrigă
din câte s-au gândit vreodată.

De voi ajunge vreodată pe pat de moarte, asta să-mi puneți spre ascultare, acest coral, parte finală a celei de-a treia simfonii a lui Gustav Mahler. Nu durează mult, cam vreo douăzeci de minte, așa că va trebui să îl setați pe „repeat”. Chiar după ce voi închide ochii, lăsați-mi trupul scăldat măcar pentru o singură dată în armoniile acestea, venite parcă de pe alte tărâmuri.

Tema muzicală nu e cine știe ce, iar linia melodică se așterne fără grabă, docilă, fără alternanțe de vreun fel; vă pot găsi cu ușurință prin muzica clasică a contemporanilor lui Mahler vreo douăzeci de melodii mult mai frumoase, poate mai ușor de asociat ideii de „dragoste”. Mai mult, datorită unor repetiții tonale, se crează și impresia unei anume monotonii, expresie a unei resemnări în fața inevitabilului, una pe care am mai simțit-o și la audierea acelui nefiresc Adagio ma non tanto din ultimul brandenburgic al lui Bach. Numai că, spre deosebire de Bach, Mahler ne oferă o rezolvare, finalul apoteotic, care poate doar în Învierea își mai găsește un corespondent într-ale măreției și simțirii.

Primele patru minute aparțin exclusiv instrumentelor de coarde, într-o țesătură de nuanțe și impresii, pregătind duioasa capitulare a suflătorilor în fața misterului pe care dragostea i-l descoperă, fără plată, celui ce renunță. Căci nu există iubire fără renunțare: ieși din timpul tău, din casa ta, din iluziile tale, din dreptul tău la fericire și te dărui necondiționat devenirii aproapelui. Iar asta înseamnă suferință. De la 9:19, cu toții par să intre pe acest drum ce pare fără întoarcere, dar și fără o destinație anume, al suferinței. Muzica se încarcă afectiv, căpătând chiar accente melodramatice, dar nu suntem abandonați în atmosfera unei drame copleșitoare (care ar transforma întreaga scenă într-o telenovelă muzicală), ci, trecând printr-un pasaj extrem de contrastant, suntem călăuziți spre acele clipe de liniște, când totul se condensează, asemeni unei raze de soare într-o picătură de rouă, în cântul unui flaut, căutând în liniștea creată de un tremolo discret, de către viori, aceeași iubire de odinioară. Iar finalul, în care trompetiștii își acoperă instrumentele cu bucăți de pânză, pentru a atenua sunetul emis și a-l domestici înainte de finalul triumfal (cu tobe!), ne trimite cu gândul la biruința iubirii, cea dincolo de toate patimile și suferințele îndurate.

Ce-mi spune iubirea? Că e mai mult decât faptă și că e dincolo de simțire: pur și simplu este un har imens să poți iubi, unul pentru care merită să dai tot ce ai spre a te bucura de el. Restul, făcute sau nefăcute, emoții, angajamente, declamații și afirmații, povești și simboluri, ritualuri și pietre de hotar, fapte ale firii, idei etc, etc, etc sunt efecte. Sau roade. Oricum, lucruri asupra cărora putem să luăm seama la vremea lor. Acum să ascultăm doar ce ne spune iubirea.

Ce vreau să fiu (2)

Unul dintre cele mai bune filme creștine făcute vreodată de către oameni care nu se pretind a fi neapărat creștini – ba, dimpotrivă, aș zice, stau departe de lumea credinței tradiționale – este, fără îndoială, Chariots of Fire (1981). Protagoniștii sunt doi alergători în curse de viteză, cu șanse și pretenții la câștigarea unei medalii olimpice: un evreu care trage tare de această șansă ca de singurul resort care l-ar mai putea propulsa spre un anume sens al existenței și un creștin, confruntat și acesta cu o profundă dilemă existențială legată de destinul său și de felul în care L-ar putea sluji mai bine pe Dumnezeu.

Eric Liddell dorește să urmeze calea misionariatului, știe că este chemat să vestească Evanghelia în Orientul îndepărtat. În același timp, constată că Dumnezeu l-a făcut iute de picior și, în plus, simte o imensă plăcere în alerga. O bună parte din film reflectă căutarea sa după un răspuns la această paradoxală provocare pe care un dar neconvențional o ridică ideii clasice de slujire creștină. Impresionat este pentru mine în acest film să văd că această luptă pentru adevăr și identitate nu exclude nici o clipită fundamentul nenegociabil al onorării lui Dumnezeu. Aceasta este temelia pe care Liddell își așează destinul, cu toate incertitudinile sale. În acest fel, indiferent de răspunsurile pe care le primește pe cale și de eventualele surprize ale vieții, el este statornic, de neclintit în alergarea sa spre premiul ceresc.

Nu intru în prea multe detalii; urmăriți acest film, dacă aveți posibilitatea. Vi-l recomand cu căldură.

Scena despre care vă vorbesc descrie cursa lui Liddel de la Olimpiadă, pe distanța de 400m. Dincolo de detalii mai puțin importante – pentru mine contează mai puțin cine câștigă, ci cum se aleargă – cred că e suficient doar să priviți la el, la plăcerea sa, plăcerea nu de a face un lucru anume, ci de a fi așa cum l-a înzestrat Dumnezeu: iute.

… ș-apoi versetul, primit din mână unui din tabăra adversă: „Pe acel ce Îmi dă slavă, Eu îl voi onora …” și strâns în pumn, ca o adevărată ștafetă. Vanghelis. Slow motion. Montaj. Poezie.

Așa îmi doresc să-mi fie alergarea până la capăt. Îmi doresc să pot trece linia de sosire copleșit de bucuria de a nu-mi fi irosit vremea pe ce e de așteptată să fac. În același timp, cumva, dacă să poate, în totala dedicare plăcerii de a fi, să pot totuși să intuiesc bucuria celor din tribune, a celor dragi mie, a celor pentru care însemn ceva.

Să simt o plăcere, dar nu pe a mea, ci plăcerea lui Dumnezeu. Atât.

De data asta – repet – e o cursă care se câștigă în primul rând prin plăcerea de a fi pe turnantă, apoi de a vedea linia de sosire; nu are nici o legătură cu locul obținut. Se câștigă în aplauzele celor iubiți și iubitori.

 

A fi sau a face?

Ah, pragmatismul acela evanghelic cel drept și făr` bob de risipă într-ale devenirii! Evanghelicul vrea să știe după fiecare predică, după fiecare cântare, după contactul  cu fiecare carte citită sau film vizionat, ce trebuie să facă. Aplicația practică. Învățătura. Cei „n” pași practici, biblici neapărat.

De aceea e arta evanghelică (mă rog, n-am găsit o expresie mai potrivită) așa cum e: ea trebuie să ne spună unde să batem primul cui, odată ajunși acasă. Nu contează dacă avem sau nu ce agăța în el. Atât timp cât i se spune omului ce să facă, cum să facă și i se dau și niște norme minime de realizat, e legitimă pretenția la receptivitate din partea sa. Altfel, e vai de cel prin care vine prilejul de a-i irosi vremea pe cărările devenirii sau ale reflecției nematerializate în acumulări măsurabile!

Astfel, devenirea însăși devine o lucrare, una tainică și paradoxală: e deja înfăptuită, dar încă se muncește de zor la ea. Mântuirea e prin credință, dar trăirea ei se face. Pe pași, după îndrumar, fără contenire.

E ciudată – nu-i așa? – această capitulare a autonomiei conștiinței evanghelice în fața unei tainice și totuși acute nevoi de know what/how în toate cele ale comunicării. Doar la prima vedere. Căci, deși ea vrea să i se spună în permanență ce să facă, ce este bine și ce nu sau cum e bine și cum nu, mintea evanghelică va duce lucrurile până la capăt tot de capul ei. Căci nu e vorba de a ști ce și cum trebuie făcut, ci de a trăi într-o lume lucrativă în care totul e cauzalitate, sudoare, activitate aducătoare de profit.

De fapt, în aceste zile devenirea este un lux pe care puțini și-l mai pot permite. Ea este confundată cel mai adesea cu progresul sau, mai grav, cu dobândirea de expertize. Se insistă în spațiul secular asupra corectitudinii politice, care nu e altceva decât un ifos anti-identitar, lucrativ și el: să nu mai fim ce suntem, nici să nu mai pretindem o devenire, ci mai degrabă să facem cât mai multe, nu contează atât de mult ce, numai să îți placă și să poată fi listat pe vreo bursă oarecare.

În spațiul lucrativ evanghelic lucrurile nu stau diferit, pentru că, în esență, și aici oamenii sunt ceea ce fac (sau nu). Abandonarea gândului devenirii se reflectă în cronicizarea absenței uceniciei (a nu se confunda cu educația formală oferită în diversele școli).

De aceea filmul sau cartea care nu predică, muzica instrumentală și artele plastice sunt atât de prost recepționate de către evanghelic. Pentru că nu are nimic vizibil de făcut în urma contactului cu ele, poate doar să asimileze prin reflecție ideile pe care acestea le transmit. Pentru că e obsedat de mesaj, dar nu mai știe să trăiască în preajma ideilor. Pentru că existența sa e omogenă, întinsă la poloboc, lipsită de verticalitățile pe care numai introspecția e capabilă să i le ofere căutătorului de cer.

Iată că Dumnezeu, cum zicea Noica odată, s-a oprit și El din a face lucruri. Nu mai face nimic, ci crește în inimile celor ce se opresc și știu că El este. Căci, dacă lumea este ceea ce se întâmplă, cum ne spune filozoful, atunci cel răscumpărat din ea este …

*

Ah, era să uit: aceia dintre voi care nu știu ce trebuie să facă după citirea acestei postări pot să dea o „Apreciere”, cu un simplu click pe butonul de mai jos.

Ce vreau să fiu (1)

Voi rezista de data asta tentației de a vă vorbi despre „a doua” a lui Mahler, această epopee uimitoare a învierii; o voi face cu o altă ocazie. Acum vă voi îndrepta atenția spre altceva, spre un fel de devenire a trăirii: experiența prin care trece dirijorul Leonard Bernstein în timp ce, parcă, pictează cu sunete gândul veșniciei. E momentul și locul în care nu ai nici o altă șansă decât să te bucuri în credința ta. Fără efortul de imaginație la care ne îndemna John Lennon prin al său Imagine, ci prin trăire, prin actualizarea în planul experienței a realității materializării eternității în viața ascultătorului. Nu-ți imagina că există o lume mai bună, trăiește-o, e chiar aici, mai aproape decât ai crezut vreodată! E este o prefigurare a ceea ce va să vină, poți conta pe asta.

Dar Bernstein … Ia priviți-l! La un moment dat (3:14) parcă prinde aripi. Muzica începe să crească, dar nu atât în intensitate sonoră (deși va urma și asta, în mod natural), cât în capacitatea de a ne învălui ființele cu bucurie, cu speranță, cu frumusețea biruinței vieții. El este – sunt convins – în locul din care nu ar mai pleca niciodată. Căci pe acolo, preț de vreo opt minute, a poposit veșnicia.

Așa vreau să trăiesc armoniile credinței, cum își trăiește Berstein aventura mahleriană, să ajung să nu-mi mai pot dori altceva, precum Petru în fața Hristosului transfigurat. Nu e pentru fiecare zi, poate nici măcar pentru fiecare decadă a vieții, dar nu aș cârti pentru mai mult, credeți-mă …

Un Moonlight simptomatic …

Un Moonlight simptomatic …

Ca să încep așa, mai pe ocolite, vă spun că Moonlight mi se pare a fi un imens vapor (un Titanic, dacă vreți), frumos și impresionant nevoie mare, numai că înzestrat cu pânze. A fost lansat la apă, iar acum, în lipsa vântului, toată lumea s-a așezat pe chei și îi suflă în pânze, poate-poate se va urni din loc. Cam tot ce circulă acum ca reacție față de acest film în spațiul american este simptomatic pentru această ciudată patologie a emoției transformate în virtute.

Bunăoară, iată o comparație de pe metacritic. com – un portal cu pretenții de autoritate în domeniul criticii de film – între modurile în care sunt simțite două filme, ambele având ca protagoniști principali copii pierduți ai acestei lumi.

Moonlight – povestea unui copil / tânăr de culoare, homosexual:

Moonlight is the tender, heartbreaking story of a young man’s struggle to find himself, told across three defining chapters in his life as he experiences the ecstasy, pain, and beauty of falling in love, while grappling with his own sexuality. (SURSA)

Cam așa am priceput:

Moonlight este povestea tandră și sfâșietoare a unui luptei unui tânăr de a se regăsi pe sine, povestită de-a lungul a trei capitole definitorii ale vieții sale, pe măsură ce cunoaște bucuria, durerea și frumusețea îndrăgostirii, în timp ce se confruntă cu propria-i sexualitate.

Să observăm că, în general, aceste prezentări pe metacritic sunt pur informative, inodore din punct de vedere emoțional. Rostul lor este să îți spună despre ce este filmul, nu cum este el. Totuși … „tender” și „heartbreaking”. Chiar și acel „beauty of falling in love” pe care eu, unul, nu l-am văzut nicăieri în film. Phuuuuuuuuui! Încă odată, mai vârtos: Phuuuuuuuuuuui! Uf! Poate se clintește măgăoaia asta către largul oceanului, măcar un pic de tot …

Lion – povestea unui copil / tânăr, rămas orfan și pierdut departe de casă:

A five-year-old Indian boy gets lost on the streets of Calcutta, thousands of kilometers from home. He survives many challenges before being adopted by a couple in Australia; 25 years later, he sets out to find his lost family. (SURSA)

Adică:

Un băiat indian de cinci ani se pierde pe străzile Calcuttei, la mii de kilometri de casă. Supraviețuiește mai multor provocări, înainte de a fi adoptat de un cuplu din Australia; 25 de ani mai târziu,el își caută familia pierdută.

Până și mesajele de pe burtiera de la DigiTV sunt mai emoționale decât această prezentare seacă și lipsită de orice brumă de simțire.

Ca să evităm insinuările: eu v-o zic pe șleau că ambele povești sunt la fel de încărcate dramatic. Nici nu cred că nu e cazul să le comparăm, după cum nu e cazul nici să ne afundăm în conspiraționisme. Este doar un simptom, iar el trebuie pus alături de altele pentru a documenta prezența unei afecțiuni. Răbdare, toate la rândul lor …

Deocamdată, rămân cu un gust incomod față de metacriticii ăștia: chestia cu orfanii e răsuflată, nu mai are prea multe de-a face nici cu tandrețea, nici cu sfâșierea, nici cu frumusețea iubirii, în timp ce …

Libertate și oportunitate în experiența sacrului

Libertate și oportunitate în experiența sacrului

Dacă este adevărat faptul că cel mai potrivit instrument de descriere a unei hierofanii este paradoxul, atunci la fel de adevărat trebuie să fie și faptul că acesta poate fi regăsit într-o multitudine de expresii distincte, unele dintre acestea la rândul lor constituind, în virtutea relației ce se stabilește între ele, noi paradoxuri. Pentru Mircea Eliade, unul dintre paradoxurile de bază ale hierofaniei este însuși faptul că ea este posibilă. Condiția obiectului prin care se manifestă sacrul – încă al acestei lumi, totuși fereastră spre o alta – e și ea paradoxală.

Un alt paradox, unul aparent ascuns, pe care o hierofanie ni-l propune este cel al relației pe care o stabilește în experiența umană între libertate și determinare. Hierofania este surprinzătoare și anticipabilă deopotrivă. Întâlnirea cu sacrul poate fi programată, totuși este de nepus într-o agendă. E o oportunitate planificată. E pasul libertății, străbătut pe o cărare îngustă, fără artere secundare și fără întoarcere.

Ne e ușor să privim, pe deoparte, contactul cu o realitate transcendentă celei mundane ca pe o ocazie de a ieși din sfera predictibilității și de a experimenta o realitate guvernată de legi spațio-temporale ce nu ne sunt la îndemână. Conținutul experienței sacrului, putem spune, stă sub semnul incertitudinii, al excepționalului. Timpul și spațiul sunt modelate de o nouă ordine a lumii și de semnificațiile acesteia.

Pe de altă parte, omul construiește catedrale și urmează calendare concrete ale unor evenimente bine precizate (liturghii, servicii divine, sărbători religioase), fiind încredințat că tocmai în astfel de locuri și de momente este de așteptat ca întâlnirea cu sacrul să aibă loc. Acestea sunt, indiferent de contextul confesional din care fac parte, mijloace pe care este de așteptat ca omul să le poată gestiona prin propriile-i mijloace: să pună cărămidă peste cărămidă pentru a zidi un locaș de închinare, să urmeze cu strictețe un anume calendar al evenimentelor cultice, să săvârșească un anume ritual.

Așadar, vorbim în același timp de libertate în relație cu sacrul, dar și de Citește în continuare „Libertate și oportunitate în experiența sacrului”