Ultimul samaritean

Ultimul samaritean

(based on a true story)

Un om se urca din Est către Vest. Cum drumul era greu, a căzut de epuizare undeva într-un șanț, flămând, însetat, cu papucii rupți, mai mult mort decât viu.

Din întîmplare, trecea prin zonă un creștin, din ăla de duminică și de ocazii speciale; când l-a văzut pe omul acesta și-a făcut un selfie cu el, distribuindu-l apoi pe perete cu următorul mesaj: „Cineva ar trebui să intervină. E inamisibil!”. Și a trecut mai departe, ocolindu-l.

Un evanghelic trecea și el prin locul acela; cînd l-a văzut, l-a arătat cu degetul strigând: „Iată unde a ajuns societatea noastră secularizată! E un păcătos care își merită soarta. Ar trebui să ne implicăm mai mult pentru a legifera astfel de situații în termeni cât mai duri.” Apoi s-a dus grăbit spre biserică.

Dar un democrat / socialist / leftist / progresist (sau ce-o fi: greu e să-i mai nuanțezi și pe ăștia!), care era și el în călătorie, a venit în locul unde era el și când l-a văzut, a arătat cu degetul spre siluetele celorlalți doi, care se pierdeau în depărtare strigând: „Ia priviți înspre aceștia! Ca niște buni creștini ar trebui să îi facem acestui om viața cât mai frumoasă, să ne îngrijim de nevoile sale! Căci asta ne învață Biblia, nu?”

Așa că a început să lupte prin toate mijloacele pe care le avea la îndemână pentru asistarea acelui individ din toate punctele de vedere, după cum ne învață Biblia. Și să-i facă șederea pe astă lume cât mai confortabilă.

Mai târziu, în cadrul unei conferințe de presă, răspunzând la întrebări despre relevanța moștenirii creștine în probleme precum înlesnirea avortului, a căsătoriilor gay (cu toate drepturile conexe) și promovarea corectitudinii și sensibilității de gen, a afirmat: „Ce spune Biblia în aceste privințe este irelevant, căci noi suntem o societate seculară, liberă, nu ne mai împiedicăm de prejudecățile oamenilor religioși, înguști la minte …”

Crainicul TV: „Care dintre acești trei ți se pare că a dat dovadă că este un bun creștin?”

„Cel ce a arătat cu degetul …”, i-a răspuns interlocutorul.

„Du-te de fă și tu la fel.”

[Pauză de publicitate]

Țipăt

Țipăt

corect și frumos, dar fără sens

Prolog

Nu e un secret pentru nimeni în ziua de astăzi că pentru noul om al postmodernității nu contează sensul, ci corectitudinea discursului. Dacă ai o poveste de spus, spune-o frumos, dar nu-i atașa implicații, învățături, înțelesuri. Fiecare pricepe-o ce va bine-pofti din cuvintele tale, dar asta nu (mai) e treaba ta.

Așa că, în cele ce urmează, vă spun și eu o poveste, cea a țipătului. E o poveste frumoasă și o să încerc să v-o spun cât pot de bine. Nu îndrăznesc să vă sugerez măcar să pricepeți ceva din ea. Poate veți dori voi înșivă să țipați la sfârșit. Nu am nimic împotrivă.

*

Actul I

Scena 1

Pășește pe scenă nebunul lui Nietzsche, în 1882: „Dumnezeu a murit! Dumnezeu rămâne mort! Noi L-am ucis! Cum ne vom consola noi, ucigașii ucigașilor?” (Parabola nebunului). De aici încolo, deocamdată, doar două soluții se întrevăd: disperarea și nihilismul, respectiv, euforia datorată eliberării de meta-imperative. Cele două nu se exclud, decât în aparență.

De atunci încoace nu facem altceva decât să ștergem amprente de la locul faptei, ca și cum ne-ar fi teamă că cineva este încă pe urmele noastre și ne-ar putea aduce în fața judecătorului.

Care judecător? Ne-ar prinde mai bine un psihiatru priceput.

(Un an mai târziu: se naște Nikos Kazantzakis …)

Scena 2

E rândul lui Edvard Munch. Al său emblematic și enigmatic Skrik (Țipătul) se prelinge pe retinele noastre, fără să ne absolve de vinovăția alienării în vreun fel. Nu știi cine țipă, de fapt: liniile ce conturează un cadru a cărui greutate parcă ar putea fi evaluată în kilograme, acea siluetă având capul ferm așezat în palme, chiar tu în inima-ți copleșită de vestea pe care o anunță zgomotul acela surd, incomod, neînduplecat …

the_scream
Sursa: wikipedia.org

Skirk este o pictură ce trebuie auzită. Dezavantajați aici, surzii mai au o șansă: simțul tactil. În timp ce ochii urmăresc debitul de linii vânturate încoace și încolo, mintea pipăie înțelesuri și recunoaște contururi de simțire.

Scena 3

Anul 1895: are loc premiera celei de-a doua simfonii a lui Gustav Mahler, Învierea.

Partea a treia este expresia muzicală a unei vieți lipsite de sens (cel puțin asta a fost intenția programatică inițială a autorului). Ascultând-o, simți realmente cum trece o viață pe lângă tine. O copilărie în care joaca și lipsa grijilor care-i consumă pe cei mari imprimă vieții un ritm de care nu te-ai despărți niciodată. Apoi, de la o măsură la alta muzica devine tot mai casantă, mai rigidă, deși melodia își păstrează caracterul. Omul începe să viseze, să înfrunte viața. Îi vine să strige, parcă prea repede a intrat în vâltoare. Dar uită curând de asta, preocupat să-și făurească un destin; apoi se îndrăgostește, încă mai urmărește o destinație anume. Maturitatea deformează muzica vieții, melodia inițială e tot mai greu de regăsit printre ritmurile noi ale resemnării și înțelepțirii. Episodic, mai auzim muzica de altă dată: copilul din fiecare om nu moare niciodată, nu? Apoi crește, devine insuportabil și ajunge la paroxism: e strigătul disperării. (Începe de pe la minutul 7, după un ultim răgaz de melancolie copilărească.)

În final, toate se liniștesc, poate pentru că vis al morții eterne este viața lumii întregi …

Paradoxul este că pentru acest tablou atât de profund și de complex lui Mahler i-au fost suficiente zece minute de muzică. Da, e vorba de acel Mahler la care doar o parte a unei simfonii depășește în lungime orice lucrare clasică de gen. Simfoniile sale au durata unui film holywoodian obișnuit. De data asta, însă, e scurt, concis, hotărât parcă să-și termine cât mai repede pledoaria. Tot ce se poate spune despre o viață lipsită de sens se poate rosti în zece minute. Eu cred că și așa a lungit-o prea mult.

Actul II

Scena 1

În 1927 Kazantzakis preia strigarea nebunului în a sa Ascetică:

  1. Cred într-unul Dumnezeu, cel ce veghează la hotarele cerului și ale pământului, luptătorul care suferă, domn al puterilor, dar nu atotputernic, războinic până în cele mai îndepărtate hotare, stăpân al puterilor luminoase, al tuturor celor văzute și nevăzute.
  2. Cred în infinitele și trecătoarele măști pe care le-a purtat de-a lungul veacurilor, deslușind dincolo de fluxul continuu, indestructibila sa unitate.
  3. Cred în lupta crâncenă, neîncetată, care ajută pământul să rodească, făcând sățâșnească izvorul dătător de viață al plantelor, al animalelor, al oamenilor.
  4. Cred în inima omului, acest tărâm pământesc unde, zi și noapte, Cel ce veghează la hotarele cerului și ale pământului se luptă cu moartea.
  5. O, Doamne, tu strigi: ”Ajutor! Ajutor!” iar eu îți aud Strigătul.
  6. Toți străbunii și urmașii mei, toate neamurile pământului dinlăuntrul meu, ascultă Strigătul Tău cu bucurie și cu teamă.
  7. Binecuvântați fie toți cei ce te aud şi aleargă în întâmpinarea Ta ca să te scape, binecuvântați cei care zic: “Numai Tu și Eu existăm”.
  8. Binecuvântați fie toți cei care se unesc cu tine, eliberându-te, cei care zic: “Tu și Eu suntem Unul”.
  9. De trei ori binecuvântați fie cei care poartă pe umerii lor, fără să se aplece sub povară, această măreață, sublimă și înfricoșătoare taină:

CHIAR ȘI ACEST UNUL NU EXISTĂ!

(Din Ascetica – Salvatores Dei )

Se coace încet, încă un război mondial.

Scena 2

Păsările stau, ca toate cele câte ni se întâmplă, când îngrămădite haotic, când ordonate cuminți pe sârmă. Impredictibile și, tocmai de aceea, periculoase. Lipsite de proiect, te pot ataca în orice clipă.

Dacă vrei să supraviețiuiești nu țipa. Mișcă-te încet, fără să le provoci. Strigă, dacă asta vrei, însă în măruntaiele tale; în afară fii liniștit, neostentativ, prevăzător. La primul sunet neconform vor veni toate peste tine și-ți vor sancționa fără milă lipsa de prevedere.

Filmul lui Hitchock din 1963 (The Birds) reflectă imperativul refulării țipătului într-o lume atât de surdă, încât e incapabilă să mai suporte orice zgomot ce s-ar putea pretinde cu sens. Melodiile de odinioară, pe care spectatorii le fluierau după concerte, „prinși”, cu sau fără voie, în mrejele lor, au pierit și ele. Acum pășim pe vârfurile degetelor, cu frică. Dintre toate visele care i-au animat pe oameni preț de milenii, unul ne-a mai rămas, rege peste toate proiectele și cărările vieții: supraviețuirea.

Scena 3

Leviathan (2014)

Primele imagini, dar mai ales cadrele din final. Suntem undeva pe marginea globului pământesc, într-un loc în care valurile, stâncile și epavele de tot felul se odihnesc împreună în armonie, parcă de când lumea. E liniște. Nimeni nu mai țipă.

Peste toată întinderea aceea rece domnește, regină de toți recunoscută, moartea.

(Aplauze. Acum e rândul vostru.)

Mijlocul este mesajul (5): TOLERANȚĂ

Mijlocul este mesajul (5): TOLERANȚĂ

La început era cuvântul, și cuvântul era cu înțeles, și cuvântul era înțeles.

El era, la început, cu înțeles.

Toate lucrurile au fost rostite prin el; și nimic din ce a fost rostit, n-a fost rostit fără el.

În el era conținutul, și conținutul era mesajul.

[…]

Numai că cuvântul s-a făcut ideologie și a s-a cuibărit în mințile noastre ca mijloc și ca simbol. Și noi ne-am îndrăgostit de noua sa putere de a alimenta pasiuni deșarte, o putere întocmai ca cea, de mult uitată, a propovăduirii.

[…]

Și noi toți am dat ”Like” distribuirii lui, meme după meme.

[…]

Iar lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi să înțelegeți că mijlocul scuză mesajul, cel fără înțeles, și înțelegând să credeți că tot ceea ce vedeți pe Pereții aceștia a pătimirii cuvintelor este conținutul.

Cum îmi mai petrec sfârșitul lumii

Să gată lumea.

Da, atât i-a fost! După ce s-a tot chinuit el, preț de câteva mii de milenii, să ne arate ce poate, după ce s-a întrecut în tot belșugul ăsta de frumusețe și de diversitate, Universul a hotărât să renunțe la lumea asta.

Și ce frumos lucrase până acum! Cât de bine a știut el să mestece în zeama aia primordială pentru ca din ea să răsară primul semn de viață de pe planeta asta! Și cum le-a potrivit el pe toate în așa fel încât pământul să fie populat cu o mulțime de de vietăți, în apă, pe uscat, în aer, în tărtăcuțe!

La toate s-a gândit: la stratul de ozon, la oxigen, la circuitul apei în natură (cam haotic uneori: de ce n-a lăsat un număr pentru Intervenții?), la un folos practic pentru dioxidul de carbon, la succesiunea anotimpurilor, la bacteriile saprofite …

N-a fost nimeni să-l laude pentru primul dinozaur. Poate de aia s-a supărat și Citește în continuare „Cum îmi mai petrec sfârșitul lumii”

Post-evanghelioinion

Și au intrat pe Rețeaua de Socializare.

Și dând El un scroll pe perete, printre prieteni și cunoștințe, utilizatorul pe nume Oarecare, din Pixelburg, își actualiza de zor starea.

Și, auzind că este chiar Însuși Domnul Rețelei, a început să Îi trimită mesaje: Doamne, dă-mi și mie un Like!

Și mulți comentau și îl luau la rost, el însă cu mult mai tare cerea: Doamne, dă-mi un Like!

Și Domnul, deschizându-i postarea a distribuit-o celorlalți, zicând: Ia priviți!

Și au privit postarea, comentând: Promovează-te, e momentul! Domnul ți-a acceptat prietenia.

Iar utilizatorul, renunțând la unele nivele de protecție, și-a promovat postarea.

Și l-a întrebat Domnul, zicându-i: Ce voiești să-ți fac?

Iar utilizatorul I-a răspuns: Doamne, promovează-mă între ceilalți.

Iar Domnul i-a zis: Continuă, perseverența ta ți-a ridicat numărul de accesări.

Și îndată postarea lui a urcat în top 100 iar el nu-I scăpa din ochi nici o urmă de activitate de pe peretele binefăcătorului său.

Dumnezeu a văzut

Suntem atât de obsedați de această dihonie a imaginii, ca dușman neîmpăcat al Cuvântului și, implicit, a faptei vrednice de pocăință, încât nici nu mai suntem în stare să observăm frumusețea referatului Creației în acea minunată alternanță de mijloace, reproductibilă, asemeni unei piese muzicale, pe trei note de har, corespondente ale acțiunilor divine primordiale. Citiți, melomanilor, primul capitol din Genesa, unde ni se spune că Domnul a făcut, a zis și a văzut.

Melodia ar suna cam așa: Citește în continuare „Dumnezeu a văzut”

Eu prefer lumina naturală. Și becurile mici

Cineva a aprins fără să ne întrebe lumina în încăpere. Câtă impertinență! Acum ies la iveală o mulțime de deranjamente despre care nu aveam habar în bezna de odinioară. Ar fi multe de pus la punct, acum vedem limpede. Cum de nu a făcut cineva acest lucru mai devreme? Adevărul e că și eu aș fi putut aprinde lumina asta, dar nu mi-a trecut prin scăfârlie.

Deocamdată, încă ne deranjează becul – de ce nu e cu led, de ce consumă atât, ar fi de preferat lumina naturală, de ce nu s-au aprins alte becuri, de ce Citește în continuare „Eu prefer lumina naturală. Și becurile mici”