Ca niște miei în mijlocul lupilor

Ne este peste puteri – într-ale minții sau într-ale inimii – să fim dogmatici și plini de bunătate în același timp. În omenia noastră, însă, putem oscila: uneori suntem rigizi precum niște litere sculptate în eternitate, alteori îi îmbrățișăm pe cei ce au nevoie de o atingere, cu întreaga noastră ființă, uitând de diferențe.

De aceea ni-i greu să pricepem unele excese davidice („Zdrobește-le, Doamne, dinții din gură!”) sau pauline. Paradoxul împlinirii poruncii domnești – aia cu „mergeți” – stă în faptul că mântuirea prin credință se rostește printre dinți odată cu „schilodescă-se odată cei ce vă tulbură”. Cum este posibil așa ceva?

Ei bine, aceasta nu e o lecție de găsit în manuale sistematice sau cursuri de ucenicie standardizată, precum multele pe care le avem în lumea noastră îmbibată în armonii pocăiești, ci este o abilitate care se dobândește prin muncă asiduă în seceriș. Mulți nu o vor înțelege, dar asta poate că și din invidie, pentru că nu e de nasul lor. La urma urmelor, e duhovnicească, ne depășește și expertiza și priceperea.

Ș-atunci să învățăm de la Învățător, pășind pe urmele Sale.

… cu singurătatea pe singurătate călcând …

„Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”

Nu se poate gândi o singurătate mai profundă în dimensiuni și semnificații decât cea a Mântuitorului pe cruce. Ni se oferă, iată, nu doar în iubire, în iertare, în slujire sau în prietenie un model. Bine ne-ar prinde să fi luat seama la fiecare dintre acestea, la vremea potrivită. De ce, oare, nu suntem la fel de receptivi în a învăța din singurătatea Lui?

Dispreț și părăsire din partea mulțimilor: sunt două ingrediente ce pot conferi oricărei solitudini duhoarea aducătoare de moarte a singurătății. Pe de altă parte, cei apropiați sunt și ei risipiți, stingheri, inabordabili. Nici o speranță de găsit dinspre lumea oamenilor. Acesta este prețul împlinirii dreptății prin bunătate. Puțini sunt dispuși să îl plătească.

Pe cât de mare este acest preț, pe atât de mare este puterea dobândită.

Mieii sunt întotdeauna singuri, pierduți spre a fi găsiți, iar lupii știu asta și le e frică.

Pe ceilalți – fantome, șoricei, licurici, bursuci, îngeri – îi găsești pe stadioane, în săli de conferințe, în congregații vibrante. E și acolo un fel de putere manifestată, dar de o cu totul altă natură.

În definitiv, fiecare umblă după harul care i s-a dat. Acest lucru este bun.

Așadar, acestea trei ne rămân într-ale mărturisirii: dogma, bunătatea și singurătatea. Dar cea mai minunată dintre ele este singurătatea. Numai cine o paște o cunoaște.

Climat global schimbător

Ca niște mașini stricate, pentru care nu se mai găsesc piese de schimb, nici meșteri pricepuți spre a le fixa chiuloasa cu vreo sârmă, ceva, măcar până la următorul ITP, ocupând de prea multă vreme un spațiu într-o curte doldora de ruine – iar acest spațiu, hotărât lucru, ar putea fi folosit mai eficient – se lasă năpădite de rugină și de amintiri, în timp ce forfota orașului, claxoanele și sirenele ambulanțelor ce trec prin apropier, impredictibile și totuși urmând o frecvență ce pare să urmeze niște legi matematice precise, le îmbie spre redescoperirea treptelor de viteză din vremurile bune, pe când fumul scos de pe țeava de eșapament mirosea a fân proaspăt cosit, iar viteza legală era o problemă de „până când moartea îi va despărți”, între agentul constatator și cel visător, iar asta (doar) pentru că e mai corect acum să spui că, spre deosebire de lupi, oamenii nu își schimbă părul, ci și-l aleg, în timp ce năravurile ne schimbă pe noi întotdeauna, câte puțin, imperceptibil, precum starea statistică a vremii (nu cea prezisă de Busu, ci de adolescenta cu carbonu`).

Drumeție

Și dacă în El schimbare nu-I …

Ei bine, înțeleg că orizontul rămâne, în timp ce eu sunt într-o continuă neliniște. Cu ce îmi voi asemui cunoașterea Celui Preaînalt, atunci?

Da, cu această drumeție.

Când mă duc pe munte, apele de la poale mi se par zgomotoase, cele din vârf mă răcoresc; copacii de pe cale mă protejează.

Sus, unde e doar verdeaţă, bat vânturile de colo-colo.

De jos văd cerul, de sus văd pământul; la urcat mă dor şalele, la coborâre mă dor genunchii …

Muntele nu se schimbă, însă eu cunosc mai multe din frumuseţile sale. One at a time. El mă cunoaşte cu totul de la bun început.

Nu-i o simplă drumeție, e urcuș.

Căci El nu e în centru, ci este deasupra, având în toate – peste timpuri, peste locuri, peste simțiri, peste fapte – întâietatea.

Under the dust – director`s cut

Începusem a căuta fiecare urmă de pas a celui ce va veni odată după mine, iubind atât viața, cât și memoria ei, pentru a mă retrage apoi undeva la umbră, în acea veșnic deschisă tavernă a fericirii, unde suta de esență se dă cu cinșpe` bani, numai pe bază de prescripție, dar iată că mă regăsesc în memoriile altora, pentru a retrăi aceeași iubire, pentru a mărturisi același crez și a spera aceeași temă, iar asta pentru că deși nimeni nu mai e ca mine, suntem toți din același soi și jucăm cu abnegație în aceeași dramă, până când moartea nu ne va despărți, ci ne va aduna pe toți într-un gând, o simțire și o faptă, cea a regizorului.

Va fi un hit de box office, garantez.

Dacă tot m-ați întrebat …

Reporterul: Dacă ai putea schimba trecutul, ce ai schimba?

Dyo: Oh, cu ce să încep? Păi, aș face cumva să renunțăm la poziția bipedă și să ne cățărăm în copaci, consumând numai banane eco. Și să nu mai avem animale de companie, trăiesc pe spatele nostru, nerușinatele! Aș schimba în așa fel încât noi să fim oamenii de companie ai animalelor, să vadă și ele că nu e treabă pentru oricine.

Reporterul: Dacă veți participa vreodată la alegeri pentru funcția de asistent administrator de bloc, vă dați seama că cele spuse mai sus pot fi folosite împotriva dumneavoastră? Se vor găsi răuvoitori care nu le vor înțelege și le vor posta pe perete …

Dyo: Dar ce am zis? Eu doar am descris un demers dialectic și fenomenologic aplicat spațiului biodiversității liberal-creștine, cu accent pe o perspectivă antropologică post-deconstructivistă, în care eul-sine se regăsește reflectat în matricea disonanțelor noetice dintre efectele teoriilor multi-biodiverse și cele motrice existențiale …

Reporterul: Aha …

Predica de pe punte

E greu să ai o opțiune politică în aceste zile și să nu fii păcătos. Nu contează motivația; fie că ai ales având în minte o anume agendă socio-morală, fie că, pur și simplu, ai optat pentru răul care ți-a părut a fi cel mai mic: ești vinovat față de ceva, față de cineva, nu știu față de ce, nici față de cine, dar în mod sigur față de Dumnezeu. Pe deasupra ești și un ipocrit, căci toată poleiala aceea de fațadă a obiectului opțiunii tale te acuză pe tine de susținerea nerușinată pe care i-ai acordat-o.

Nu știi? N-ai auzit? Căci ieșit-a propovăduitorul la colț de stradă, s-a distribuit pe perete, taman în tinda cucuvelei rețelei celei fără de taină, zicând:

Ați auzit că s’a zis celor din vechime: „Să nu cumva să lipsești de la vot.” Dar Eu vă spun că ori și cine pune mâna pe ștampilă, ca să voteze, e un mișel și un ipocrit de primă clasă. Dacă deci mâna ta cea dreaptă te face să cazi în păcat, taie-o și leapădă-o de la tine; căci este spre folosul tău să piară toate proiectele astea dragi inimii tale conservatoare și să nu-ți fie aruncat numele de creștin în desuetudine.

Se pare că atunci când apostolul zicea că nu-i stăpânire care să nu fi fost urcată pe pernița cea moale a măririi fără ca Dumnezeu să-i fi suflat vânt favorabil în pânze, el a făcut-o pentru a se asigura că am înțeles vorba aceea a lui, zisă peste veacuri de Mușatescu, parafrazez: `geaba votezi tu cine vrei, că din urnă iese cine trebe`.

Votul evanghelic nu (mai) contează, e redundant.

I-au rămas, credincioase, distribuirile.

Briza deșertăciunilor și a devenirii (rev.)

Briza deșertăciunilor și a devenirii (rev.)

Monotone, consecvente, zgomotoase. Fără părtinire, fără să deosebească țărmurile între ele după criterii obiective sau subiective, își văd conștiincioase de treaba lor. Nu le interesează cum sunt oamenii locului, dacă se vor odini pe o plajă sau dacă se vor sparge de stânci, dacă se vor bucura turiștii de ele sau se vor pierde în spume de nimeni știute.

Nu au o cultură a lor, nici obiceiuri specifice. Trăiesc ritmurile marilor curenți, își acceptă cu demnitate condiția anonimatului într-un ocean consemnat cu meticulozitate și precizie pe cele mai importante hărți ale lumii. Privite de sus, de suficient de departe, toate sunt la fel, indiferent de direcție. Cântă pe aceleași note, nu cunosc alte armonii, sunt predictibile precum moartea și taxele.

Pot să-i răcorească pe cei arși de soare, ori să-i încătușeze pe aventurieri în temnița abisului de ape. Nu știu să râdă, așadar, dar te pot face să plângi. Laudele poeților și armoniile cromatice ale marilor fresce nu le modifica temperatura. Camerele foto nu le pot prinde ritmul, iar cele video ratează măreția fiecărei clipe, cu o frecvență de 30 sau chiar 60 de cadre pe secundă.

Nu sunt nimic, dar au totul în dansul lor cel fără de contenire …

Hm, îmi pare că toată marea asta nu e altceva decât o biserica a celor mântuiți printr-un cataclism de nepovestit și de neexplicat din robia unui tsunami care ar putea veni în fiece clipa peste întreaga suflare, dar care a fost învins – pe teren propriu – de un iscusit marinar. Un bătrân și priceput lup de mare care în loc sa umble pe ape – că doar ar fi fost în stare, nu? – a ales sa fie lepădat, ca o piază din acelea de care se tem toți oamenii mărilor, pe țărmul neputințelor noastre de un val căruia oricare dintre noi, în a noastră iscusință, i-am fi rezistat fără nici o problemă …