Under the dust – director`s cut

Începusem a căuta fiecare urmă de pas a celui ce va veni odată după mine, iubind atât viața, cât și memoria ei, pentru a mă retrage apoi undeva la umbră, în acea veșnic deschisă tavernă a fericirii, unde suta de esență se dă cu cinșpe` bani, numai pe bază de prescripție, dar iată că mă regăsesc în memoriile altora, pentru a retrăi aceeași iubire, pentru a mărturisi același crez și a spera aceeași temă, iar asta pentru că deși nimeni nu mai e ca mine, suntem toți din același soi și jucăm cu abnegație în aceeași dramă, până când moartea nu ne va despărți, ci ne va aduna pe toți într-un gând, o simțire și o faptă, cea a regizorului.

Va fi un hit de box office, garantez.

Dacă tot m-ați întrebat …

Reporterul: Dacă ai putea schimba trecutul, ce ai schimba?

Dyo: Oh, cu ce să încep? Păi, aș face cumva să renunțăm la poziția bipedă și să ne cățărăm în copaci, consumând numai banane eco. Și să nu mai avem animale de companie, trăiesc pe spatele nostru, nerușinatele! Aș schimba în așa fel încât noi să fim oamenii de companie ai animalelor, să vadă și ele că nu e treabă pentru oricine.

Reporterul: Dacă veți participa vreodată la alegeri pentru funcția de asistent administrator de bloc, vă dați seama că cele spuse mai sus pot fi folosite împotriva dumneavoastră? Se vor găsi răuvoitori care nu le vor înțelege și le vor posta pe perete …

Dyo: Dar ce am zis? Eu doar am descris un demers dialectic și fenomenologic aplicat spațiului biodiversității liberal-creștine, cu accent pe o perspectivă antropologică post-deconstructivistă, în care eul-sine se regăsește reflectat în matricea disonanțelor noetice dintre efectele teoriilor multi-biodiverse și cele motrice existențiale …

Reporterul: Aha …

Predica de pe punte

E greu să ai o opțiune politică în aceste zile și să nu fii păcătos. Nu contează motivația; fie că ai ales având în minte o anume agendă socio-morală, fie că, pur și simplu, ai optat pentru răul care ți-a părut a fi cel mai mic: ești vinovat față de ceva, față de cineva, nu știu față de ce, nici față de cine, dar în mod sigur față de Dumnezeu. Pe deasupra ești și un ipocrit, căci toată poleiala aceea de fațadă a obiectului opțiunii tale te acuză pe tine de susținerea nerușinată pe care i-ai acordat-o.

Nu știi? N-ai auzit? Căci ieșit-a propovăduitorul la colț de stradă, s-a distribuit pe perete, taman în tinda cucuvelei rețelei celei fără de taină, zicând:

Ați auzit că s’a zis celor din vechime: „Să nu cumva să lipsești de la vot.” Dar Eu vă spun că ori și cine pune mâna pe ștampilă, ca să voteze, e un mișel și un ipocrit de primă clasă. Dacă deci mâna ta cea dreaptă te face să cazi în păcat, taie-o și leapădă-o de la tine; căci este spre folosul tău să piară toate proiectele astea dragi inimii tale conservatoare și să nu-ți fie aruncat numele de creștin în desuetudine.

Se pare că atunci când apostolul zicea că nu-i stăpânire care să nu fi fost urcată pe pernița cea moale a măririi fără ca Dumnezeu să-i fi suflat vânt favorabil în pânze, el a făcut-o pentru a se asigura că am înțeles vorba aceea a lui, zisă peste veacuri de Mușatescu, parafrazez: `geaba votezi tu cine vrei, că din urnă iese cine trebe`.

Votul evanghelic nu (mai) contează, e redundant.

I-au rămas, credincioase, distribuirile.

Briza deșertăciunilor și a devenirii (rev.)

Briza deșertăciunilor și a devenirii (rev.)

Monotone, consecvente, zgomotoase. Fără părtinire, fără să deosebească țărmurile între ele după criterii obiective sau subiective, își văd conștiincioase de treaba lor. Nu le interesează cum sunt oamenii locului, dacă se vor odini pe o plajă sau dacă se vor sparge de stânci, dacă se vor bucura turiștii de ele sau se vor pierde în spume de nimeni știute.

Nu au o cultură a lor, nici obiceiuri specifice. Trăiesc ritmurile marilor curenți, își acceptă cu demnitate condiția anonimatului într-un ocean consemnat cu meticulozitate și precizie pe cele mai importante hărți ale lumii. Privite de sus, de suficient de departe, toate sunt la fel, indiferent de direcție. Cântă pe aceleași note, nu cunosc alte armonii, sunt predictibile precum moartea și taxele.

Pot să-i răcorească pe cei arși de soare, ori să-i încătușeze pe aventurieri în temnița abisului de ape. Nu știu să râdă, așadar, dar te pot face să plângi. Laudele poeților și armoniile cromatice ale marilor fresce nu le modifica temperatura. Camerele foto nu le pot prinde ritmul, iar cele video ratează măreția fiecărei clipe, cu o frecvență de 30 sau chiar 60 de cadre pe secundă.

Nu sunt nimic, dar au totul în dansul lor cel fără de contenire …

Hm, îmi pare că toată marea asta nu e altceva decât o biserica a celor mântuiți printr-un cataclism de nepovestit și de neexplicat din robia unui tsunami care ar putea veni în fiece clipa peste întreaga suflare, dar care a fost învins – pe teren propriu – de un iscusit marinar. Un bătrân și priceput lup de mare care în loc sa umble pe ape – că doar ar fi fost în stare, nu? – a ales sa fie lepădat, ca o piază din acelea de care se tem toți oamenii mărilor, pe țărmul neputințelor noastre de un val căruia oricare dintre noi, în a noastră iscusință, i-am fi rezistat fără nici o problemă …

Iadul e pavat cu petale

Iadul e pavat cu petale

Ni se spune tot mai mult în zilele astea că unul din ingredientele cheie în procesul dezvoltării personale – în educația formală, în ucenicie sau în alte forme ce se bazează pe interacțiunea directă între un învățător și un ucenic – este modelarea în învățăcel a unei imagini pozitive despre sine și a unei încrederi de nezdruncinat în capacitățile sale: „hai că poți”, „ești deștept”, „ai încredere în tine, căci așa vei reuși”, „uită-te la ce ai izbutit, nu lua în seamă eșecurile”, „totul are loc în mintea ta”, „trebuie doar să crezi” (nu și să pui osul la treabă?) etc, etc, etc. Vedeți, li s-a spus de prea multe ori acestor învățăcei că nu au atins baremul, li s-au subliniat cu roșu în caiet greșelile făcute și au fost listați sub linia de admitere la examene, or ei pot să învețe doar dacă drumul stimei de sine le este pavat cu petale de flatări și de încurajări. Să-i felicităm pentru ocuparea ultimului loc, să le spunem că sunt mult mai deștepți decât par și că pot deveni orice le doresc rărunchii. Aceasta e cheia educației, cică.

Sudoarea frunții, înfruntarea obstacolelor, sacrificarea lucrurilor mărunte și de moment în vederea urmăririi unor scopuri mărețe și pe termen lung și recunoașterea nereușitelor ca … nereușite, ei bine, toate astea nu mai fac parte din rețeta succesului pe care i-o predicăm învățăcelului din zilele noastre.

Ce s-a ales în lumea asta de ucenicie, de inițiere, de aventura cunoașterii și a cuceririi lumii? Unde sunt noutatea și bucuria, cele două ingrediente despre care Mircea Eliade spunea că sunt constitutive ideii de ucenicie creștină? Praf se făcură, căci redutele de odinioară sunt privite astăzi ca monumente ale incorectitudinii, or ca pretexte pentru implementarea de noi reglementări și normative. Până și monomitul lui Campbell, odinioară sarea și piperul oricărei aventuri povestite pe ecranele lumii, pare căzut în dizgrație astăzi, o dovadă fiind, printre altele, și asaltul nemilos pe care îl vedem în filme asupra tradiționalei paradigme relaționale între maestru și ucenic (vezi, de pildă, The Last Jedi, un film cu un profund mesaj anti-ucenicie, cu ecouri culese din … Kung Fu Panda).

De unde, până nu demult, omul a dobândit în minte și în inimă, toate câte le-a găsit vrednice de adunat, prin disciplină, prin luptă, prin sudoare și prin înfruntarea tuturor adversităților pe care viața, în generozitatea ei, i le-a așternut pe cale, astăzi această cale îi este refuzată celui ce se presupune că ar trebui, cândva, să înfunte viața, lumea și provocările devenirii. I se refuză hrana cea tare a competiției; excelența este tot mai mult o pretenție discriminatorie, subordonată imperativului diversității; termenul de garanție al fiecărui suflet de pe acest pământ pare să fie tare scurt, din moment ce până și un cuvânt nepotrivit – un pronume, de pildă – i-ar putea produce daune. Hrănit exclusiv cu laude, ferit de orice mesaj care i-ar putea provoca imaginea de sine și declarat câștigător chiar în absența derulării competiției, el nu are nici o șansă să cunoască bucuria aceea, pe care biruința în luptă ți-o dăruie, iar în condițiile predictibilității fiecărui drum al acestei lumi (reglementat, nivelat și pavat pentru o cât mai lină decolare spre nicăieri) nici de noutate nu mai poate fi vorba.

Tânărul zilei de astăzi este asemenea unui sportiv pus să alerge în cerc, pe o pistă fără linie de start și fără linie de sosire, într-o competiție fără combatanți și pentru un premiu pe care nu l-a văzut nimeni, dar despre care toți știm că există, cam tot așa cum știm și că Moș Crăciun este real.

Ne mirăm atunci că ”Like”-ul e pâinea lui de toate zilele? Să îndrăznească cineva a i-o smulge dintre dinți …

Codița câinelui

L-ați văzut și voi pe cățelușul acela jucăuș care aleargă neobosit după propria-i coadă? Nu reușește niciodată s-o prindă, dar nu se dă bătut. Nu știm ce va face cu ea atunci când o va înșfăca, așa că, deși intuim că suntem martorii unei misiuni imposibile, nu ne mai săturăm privind.

Este posibil, în condițiile actualei accelerări a progresului în tehnologiile media și a democratizării folosirii instrumentelor de imortalizare a faptelor lumii, ca imaginea de mai sus să descrie cu o tandră acuratețe tocmai această întrecere a vieții cu ea însăși, căreia cu măcar un selfie îi suntem fiecare datori. Alergăm cu dispozitive de tot felul pentru a prinde din urmă clipa care tocmai a trecut pe lângă noi. Nimic nu ne scapă, nici un răsărit, nici o grimasă, nici un accident, nici o vorbă. Țac-pac! și totul se imortalizează pe suporturi media, pentru posteritate. Suntem pe val, în această privință: dați-ne carduri de memorie și soluții de depozitare cât mai generoase, căci de rest ne ocupăm noi. Nu vom lăsa nici o clipită care să nu-și afle odihna în folderele care ne consemnează prezența pe ulițele satului. Ce-a fost va mai fi, credeți-ne! Chiar dacă nimic nu va mai rămâne de făcut sub soare, totul este salvat  la loc sigur. Poate că cineva va avea nevoie de toate astea pentru un apocaliptic Restart, cine știe …

Avem la îndemână toate mijloacele necesare. Sunt tot mai diverse, tot mai potente și s-au înmulțit peste măsură cei ce le folosesc. De aceea, cred că vom reuși, da, cred că o vom prinde din urmă. Căci viața a păstrat același ritm al pașilor și se pripășește cam prin aceleași locuri ale simțirii, în timp ce noi am împresurat-o din toate părțile și nu mai are scăpare. Unghiuri diferite, opțiuni diverse de codificare, o gamă inepuizabilă de mijloace: fiecare cu povestea lui, totuși, relatând aceeași poveste. Trăim vremuri în care actul memorării unui fapt de viață devine mai important decât însuși acel fapt. În plan existențial, de fapt, cred că s-a realizat și paradoxul: memoria nu doar că anticipează ceea ce va înregistra, ci ea chiar poate precede trăirea.[1]

Viața deține, veți zice, superioritate în materie de complexitate. Așa este. Dar virtualul nu joacă cinstit, căci ne oferă iluzia unui domeniu infinit, care nu cunoaște nici spațiu, nici timp, nici granițe. Ne sugerează că ajungem undeva, în ciuda faptului că ne amorțesc posterioarele pe aceleași fotolii.  Ne amăgește cu prezența în locuri nume, în momente bine precizate. Părem am fi noi înșine stăpâni peste realitatea trăirii. Nu mai reacționăm noi la stimulii exteriori, ci planificăm stimulii zilei de mâine în baza reacțiilor pe care ni le dorim a le experimenta. E timpul ca muntele să vină la Mahomed. Neîntârziat!

Dar alergarea continuă. Fără spectatori, căci suntem cu toții pe turnantă. Poate că nici noi, asemeni cățelușului, nu ne vom ajunge din urmă. Nu contează, e nostim să privești, hilar de-a dreptul. Murim de râs.

Haț!

[1] Aceasta este, cred eu, filozofia nerostită a ideii de live-show: viața programată înainte de trăirea ei, un efect-simulacru al încrederii posmodernității în determinismul științific