Libertate și oportunitate în experiența sacrului

Libertate și oportunitate în experiența sacrului

Dacă este adevărat faptul că cel mai potrivit instrument de descriere a unei hierofanii este paradoxul, atunci la fel de adevărat trebuie să fie și faptul că acesta poate fi regăsit într-o multitudine de expresii distincte, unele dintre acestea la rândul lor constituind, în virtutea relației ce se stabilește între ele, noi paradoxuri. Pentru Mircea Eliade, unul dintre paradoxurile de bază ale hierofaniei este însuși faptul că ea este posibilă. Condiția obiectului prin care se manifestă sacrul – încă al acestei lumi, totuși fereastră spre o alta – e și ea paradoxală.

Un alt paradox, unul aparent ascuns, pe care o hierofanie ni-l propune este cel al relației pe care o stabilește în experiența umană între libertate și determinare. Hierofania este surprinzătoare și anticipabilă deopotrivă. Întâlnirea cu sacrul poate fi programată, totuși este de nepus într-o agendă. E o oportunitate planificată. E pasul libertății, străbătut pe o cărare îngustă, fără artere secundare și fără întoarcere.

Ne e ușor să privim, pe deoparte, contactul cu o realitate transcendentă celei mundane ca pe o ocazie de a ieși din sfera predictibilității și de a experimenta o realitate guvernată de legi spațio-temporale ce nu ne sunt la îndemână. Conținutul experienței sacrului, putem spune, stă sub semnul incertitudinii, al excepționalului. Timpul și spațiul sunt modelate de o nouă ordine a lumii și de semnificațiile acesteia.

Pe de altă parte, omul construiește catedrale și urmează calendare concrete ale unor evenimente bine precizate (liturghii, servicii divine, sărbători religioase), fiind încredințat că tocmai în astfel de locuri și de momente este de așteptat ca întâlnirea cu sacrul să aibă loc. Acestea sunt, indiferent de contextul confesional din care fac parte, mijloace pe care este de așteptat ca omul să le poată gestiona prin propriile-i mijloace: să pună cărămidă peste cărămidă pentru a zidi un locaș de închinare, să urmeze cu strictețe un anume calendar al evenimentelor cultice, să săvârșească un anume ritual.

Așadar, vorbim în același timp de libertate în relație cu sacrul, dar și de Citește în continuare „Libertate și oportunitate în experiența sacrului”

H.R. Patapievici – Ce sunt creștinii?

O prezentare extrem de interesantă pe o temă de mare actualitate. Lumea seculară, s-ar părea, nu ne dă pace, nu ne mai (re)cunoaște, nu mai vrea să știe cine suntem. Dar, noi, noi știm cine suntem? H.R. Patapievici construiește cu o migală demnă de un predicator evanghelic, pe puncte și subpuncte, un tablou al identității creștine de care, pe deoparte, putem fi mândri, iar pe de altă parte, putem să ne folosim pentru a ne înțelege mărturia într-o lume care arată tot mai puțin cum ne-ar plăcea nouă să fie.

Trebuie cât mai curând să pun mâna pe scrisoarea aia către Diognet!

De la Forumul Dialogos, luați, cu răbdare și atenție:

Prima Parte:

Partea a doua:

Ce e musai și ce nu în lumea filmului?

Ce e musai și ce nu în lumea filmului?

Nu știu alții cum sunt, dar eu când îi aud pe unii agitându-se nevoie mare prin spații publice despre ce TREBUIE să ne arate filmele și ce nu, mi-aduc aminte de epoca lui Ceaușescu, de vremea când filmele TREBUIAU să ilustreze frumusețea vieții în patria noastră. Ele TREBUIAU să ne arate agronomi care se stabileau la țară și făceau porumbul să sară la peste douăj` mii de tone la hectar, TREBUIAU să ne povestească despre ingineri care puneau pe roate fabrici și uzine, TREBUIAU să ne zugrăvească fabrici care îndeplineau cincinalul într-un an, TREBUIAU să elogieze constructori care sfredeleau munții sau care făceau orașele patriei să înflorească, TREBUIAU să ne ofere modele de tineri care visează să muncească pe șantiere (de preferință, la Canal), nu să urmeze o facultate … Într-un cuvânt toate acestea era adăpostite generos într-o pălărie mare și lată a imperativelor acelor vremuri numită realism socialist. Filmele TREBUIAU să arate cum înflorește românul în patria sa, sub oblăduirea multiubitului Conducător. Și au făcut-o, ne-au arătat ce TREBUIE să ne arate, adică ce bine o ducem noi pe drumul spre comunism, iar cei mai mulți – deși e limpede că acum nu ne mai prea place să recunoaștem – am cam pus botul la acest mesaj propagandistic.

Dacă credeți că lumea civilizată vestică a fost scutită de imperative ideologice, de trebuințe ale vremurilor ce au provocat-o, vă înșelați amarnic. În perioada Depresiei americane happy- endul era, practic, un imperativ, justificat numai parțial de rațiuni economice. Modul de viață american a fost apărat cu sfințenie într-o mulțime de filme postbelice (memorabilă pentru mine a rămas adeziunea exprimată de Superman, cel din 1978, la aceasta – grea lovitură pentru ruși …).

În zilele noastre nu suntem scutiți de imperative. Filmele din ziua de astăzi TREBUIE Citește în continuare „Ce e musai și ce nu în lumea filmului?”

„Alte măști – aceeași piesă” în cinemaul de toate zilele

„Alte măști – aceeași piesă” în cinemaul de toate zilele

Una din tendințele care a provocat nu puține controverse, atât în lumea creștină, cât și în cea seculară, este aceea de a readuce în atenția publicului, prin filme, o cultură istorică reinterpretată în termeni moderni. Nimic nu a scăpat acestui veritabil val de demitologizare și desacralizare narativă, nici miturile păgâne, nici faptele istorice, nici marile lucrări literare clasice, nici evenimentele biblice, nici măcar poveștile pentru cei mici. Filme precum Clash of Titans (2010) și Thor: The Dark World (2011) au fost criticate din pricina inacurateții lor față de povestirile originale antice. Agora (2009), Grace of Monaco (2014) și The Imitation Game (2014) sunt doar câteva dintre exemplele de filme bazate pe fapte reale în care s-au constat distorsionări semnificative ale unor fapte istorice. Una din capodoperele literare ale culturii universale, Romeo și Julieta, cunoaște mai multe adaptări actualizate în contexte excentrice: Romeo + Juliet (1996), Tromeo and Juliet (1996), Gnomeo and Juliet (2011) și, în 2013, Warm Bodies (în care Romeo este un zombie!). Două dintre cele mai controversate filme ale anului 2014, Noah și Exodus: Gods and Kings, au fost întâmpinate cu numeroase critici din partea spectatorilor creștini din pricina modificărilor pe care autorii le-au adus istoriilor biblice. Reinterpretarea poveștilor pentru copii este singura care nu a produs controverse, noile povești ale Scufiței Roșii (Hoodwinked!), Albei ca Zăpada (Mirror Mirror) și ale Cenușăresei (Ever After) fiind în general bine primite atât de public, cât și de către critici.

Să observăm, în primul rând, că acest revizionism Citește în continuare „„Alte măști – aceeași piesă” în cinemaul de toate zilele”

N-ați prins ideea?!?

N-ați prins ideea?!?

Fie-vă limpede, devoratorilor de povești depănate pe ecrane (în format 16:9, IMAX, 3D, whatever), filmele nu transmit mesaje, ci în primul rând construiesc idei. Vreți mesaje? Ascultați un discurs sau o predică, citiți un editorial. Vreți să descoperiți felul în care ideile trăiesc prin oameni, fapte și lumi construite din proiecții ale realităților acestei lumi în imaginația umană? Vizionați un film, trăiți-l, pescuiți, cu răbdare și cu perseverență, ideea care conferă sens și rost celor așternute simțirii voastre. De aceea nu vorbim de o hermeneutică a filmelor, ca în cazul relaționării la texte și alocuțiuni, ci de o filozofie / ideologie a lor. Căci orice film este – sau ar trebui să fie, căci din păcate prea multe dintre ele își trădează menirea – o idee trăită. Ah, mai găsim și câte un mesaj într-un film, nu zic că nu e așa. Pe acela păstrați-l pentru voi și nu-l arătați nimănui, bine? Savurați ideea.

Cine are ochi de văzut și urechi de auzit să ia aminte la ce idei are de zugrăvit fiilor oamenilor filmul!

Evanghelicul și cinematografia (2) – Cum privim un film?

Evanghelicul și cinematografia (2) – Cum privim un film?

Paradoxal, deși trăim într-o cultură a imaginii, a afișajului în rezoluții tot mai înalte, cei mai mulți dintre noi nu știm cum să gestionăm ceea ce vedem. Nu suntem educați să privim. Sistemul nostru educațional este încă tributar „textului”. Încă de pe băncile școlii suntem învățați să citim și să analizăm diferite texte, fie ele poezii, basme, nuvele sau piese de teatru. Este nevoie de o anumită expertiză, învață elevii, pentru a analiza și înțelege un pasaj literar. Acesta poate fi disecat, observat și interpretat în mod corect dacă se urmează cu sfințenie un protocol adecvat. Comunicarea prin intermediul textului este guvernată de legi pe care orice om ar trebui să înceapă să le cunoască și să le stăpânească din fragedă pruncie.

În schimb, în privința mijloacelor de expresie audio-vizuală nu se face mai nimic în educația primară. Copiii noștri cresc, așa cum am făcut-o și noi, cu impresia că sunt înzestrați nativ cu tot ce e necesar pentru a înțelege o piesă muzicală, un film sau o pictură. Doar cei ce s-au specializat în acest domeniu fascinant știu că lucrurile stau altfel; unii dintre ei pot să documenteze chiar proporțiile unui real analfabetism al percepției vizuale de care suferă omul modern.

În spațiul evanghelic întâlnim aceeași prezumție. Evanghelicul este îndemnat să citească, să studieze și să memoreze Scripturile. Este învățat cum să facă asta, cum să se apropie de diferite tipuri de text folosind metodologii corespunzătoare, cum să identifice elementele structurale ale unui pasaj biblic pentru a ajunge la mesajul acestuia. Are la îndemână traduceri și interliniare, compendii, dicționare, concordanțe, enciclopedii, practic, un arsenal care ar trebui să fie mai mult decât suficient în lupta cu sensurile oricărui text din Scriptură. Ați observat însă că nimeni nu îl învață pe evanghelic cum să asculte o predică? Se presupune că toți știm să o facem. Personal, am anumite îndoieli în această privință.

E de înțeles, așadar, vulnerabilitatea creștinului evanghelic în fața unui alt mijloc de comunicare atât de fierbinte (în sensul dat Marshall McLuhan acestui concept), cum este cel al filmului. Evanghelicul știe să abordeze texte „la rece”: Citește în continuare „Evanghelicul și cinematografia (2) – Cum privim un film?”

Ați prins ideea?

Unul dintre cele mai puternice mijloace pe care filmul le are la îndemână, sub aspect ideologic, pentru a se păzi de nemiloasa boală a propagandismului și a didacticismului pueril este ideea cinematografică. În absența ideii, filmul nu e altceva decât propagandă pură. Unii dintre noi își mai aduc aminte de realismul socialist – cam despre așa ceva vorbesc; nu uitați însă că acest tip de discurs nu a ocolit cinematograful capitalist, prin acele filme care bat vârtos șaua ca să priceapă iepele ce e de priceput, cum ar fi (aleator, din memorie): Top Gun, Pearl Harbour, Agora, Kingdom of Heaven, Argo, Air Force One, Rocky IV, The Kids Are All Right, Saved!, Tears of the Sun, Superman (originalul), Lego Movie (unul care a reușit „performanța” de a fi perceput atât ca anti-creștin, cât și ca anti-capitalist …), Exodus: Gods and Kings, Noah, Son of God etc, etc, etc …

Da capo: Citește în continuare „Ați prins ideea?”