Ce vreau să fiu (2)

Unul dintre cele mai bune filme creștine făcute vreodată de către oameni care nu se pretind a fi neapărat creștini – ba, dimpotrivă, aș zice, stau departe de lumea credinței tradiționale – este, fără îndoială, Chariots of Fire (1981). Protagoniștii sunt doi alergători în curse de viteză, cu șanse și pretenții la câștigarea unei medalii olimpice: un evreu care trage tare de această șansă ca de singurul resort care l-ar mai putea propulsa spre un anume sens al existenței și un creștin, confruntat și acesta cu o profundă dilemă existențială legată de destinul său și de felul în care L-ar putea sluji mai bine pe Dumnezeu.

Eric Liddell dorește să urmeze calea misionariatului, știe că este chemat să vestească Evanghelia în Orientul îndepărtat. În același timp, constată că Dumnezeu l-a făcut iute de picior și, în plus, simte o imensă plăcere în alerga. O bună parte din film reflectă căutarea sa după un răspuns la această paradoxală provocare pe care un dar neconvențional o ridică ideii clasice de slujire creștină. Impresionat este pentru mine în acest film să văd că această luptă pentru adevăr și identitate nu exclude nici o clipită fundamentul nenegociabil al onorării lui Dumnezeu. Aceasta este temelia pe care Liddell își așează destinul, cu toate incertitudinile sale. În acest fel, indiferent de răspunsurile pe care le primește pe cale și de eventualele surprize ale vieții, el este statornic, de neclintit în alergarea sa spre premiul ceresc.

Nu intru în prea multe detalii; urmăriți acest film, dacă aveți posibilitatea. Vi-l recomand cu căldură.

Scena despre care vă vorbesc descrie cursa lui Liddel de la Olimpiadă, pe distanța de 400m. Dincolo de detalii mai puțin importante – pentru mine contează mai puțin cine câștigă, ci cum se aleargă – cred că e suficient doar să priviți la el, la plăcerea sa, plăcerea nu de a face un lucru anume, ci de a fi așa cum l-a înzestrat Dumnezeu: iute.

… ș-apoi versetul, primit din mână unui din tabăra adversă: „Pe acel ce Îmi dă slavă, Eu îl voi onora …” și strâns în pumn, ca o adevărată ștafetă. Vanghelis. Slow motion. Montaj. Poezie.

Așa îmi doresc să-mi fie alergarea până la capăt. Îmi doresc să pot trece linia de sosire copleșit de bucuria de a nu-mi fi irosit vremea pe ce e de așteptată să fac. În același timp, cumva, dacă să poate, în totala dedicare plăcerii de a fi, să pot totuși să intuiesc bucuria celor din tribune, a celor dragi mie, a celor pentru care însemn ceva. Să văd că oamenii se bucură pur și simplu pentru că eu însumi mă bucur. Atât.

De data asta – repet – e o cursă care se câștigă în primul rând prin plăcerea de a fi pe turnantă, apoi de a vedea linia de sosire; nu are nici o legătură cu locul obținut. Se câștigă în aplauzele celor iubiți și iubitori.

 

A fi sau a face?

Ah, pragmatismul acela evanghelic cel drept și făr` bob de risipă într-ale devenirii! Evanghelicul vrea să știe după fiecare predică, după fiecare cântare, după contactul  cu fiecare carte citită sau film vizionat, ce trebuie să facă. Aplicația practică. Învățătura. Cei „n” pași practici, biblici neapărat.

De aceea e arta evanghelică (mă rog, n-am găsit o expresie mai potrivită) așa cum e: ea trebuie să ne spună unde să batem primul cui, odată ajunși acasă. Nu contează dacă avem sau nu ce agăța în el. Atât timp cât i se spune omului ce să facă, cum să facă și i se dau și niște norme minime de realizat, e legitimă pretenția la receptivitate din partea sa. Altfel, e vai de cel prin care vine prilejul de a-i irosi vremea pe cărările devenirii sau ale reflecției nematerializate în acumulări măsurabile!

Astfel, devenirea însăși devine o lucrare, una tainică și paradoxală: e deja înfăptuită, dar încă se muncește de zor la ea. Mântuirea e prin credință, dar trăirea ei se face. Pe pași, după îndrumar, fără contenire.

E ciudată – nu-i așa? – această capitulare a autonomiei conștiinței evanghelice în fața unei tainice și totuși acute nevoi de know what/how în toate cele ale comunicării. Doar la prima vedere. Căci, deși ea vrea să i se spună în permanență ce să facă, ce este bine și ce nu sau cum e bine și cum nu, mintea evanghelică va duce lucrurile până la capăt tot de capul ei. Căci nu e vorba de a ști ce și cum trebuie făcut, ci de a trăi într-o lume lucrativă în care totul e cauzalitate, sudoare, activitate aducătoare de profit.

De fapt, în aceste zile devenirea este un lux pe care puțini și-l mai pot permite. Ea este confundată cel mai adesea cu progresul sau, mai grav, cu dobândirea de expertize. Se insistă în spațiul secular asupra corectitudinii politice, care nu e altceva decât un ifos anti-identitar, lucrativ și el: să nu mai fim ce suntem, nici să nu mai pretindem o devenire, ci mai degrabă să facem cât mai multe, nu contează atât de mult ce, numai să îți placă și să poată fi listat pe vreo bursă oarecare.

În spațiul lucrativ evanghelic lucrurile nu stau diferit, pentru că, în esență, și aici oamenii sunt ceea ce fac (sau nu). Abandonarea gândului devenirii se reflectă în cronicizarea absenței uceniciei (a nu se confunda cu educația formală oferită în diversele școli).

De aceea filmul sau cartea care nu predică, muzica instrumentală și artele plastice sunt atât de prost recepționate de către evanghelic. Pentru că nu are nimic vizibil de făcut în urma contactului cu ele, poate doar să asimileze prin reflecție ideile pe care acestea le transmit. Pentru că e obsedat de mesaj, dar nu mai știe să trăiască în preajma ideilor. Pentru că existența sa e omogenă, întinsă la poloboc, lipsită de verticalitățile pe care numai introspecția e capabilă să i le ofere căutătorului de cer.

Iată că Dumnezeu, cum zicea Noica odată, s-a oprit și El din a face lucruri. Nu mai face nimic, ci crește în inimile celor ce se opresc și știu că El este. Căci, dacă lumea este ceea ce se întâmplă, cum ne spune filozoful, atunci cel răscumpărat din ea este …

*

Ah, era să uit: aceia dintre voi care nu știu ce trebuie să facă după citirea acestei postări pot să dea o „Apreciere”, cu un simplu click pe butonul de mai jos.

Ce vreau să fiu (1)

Voi rezista de data asta tentației de a vă vorbi despre „a doua” a lui Mahler, această epopee uimitoare a învierii; o voi face cu o altă ocazie. Acum vă voi îndrepta atenția spre altceva, spre un fel de devenire a trăirii: experiența prin care trece dirijorul Leonard Bernstein în timp ce, parcă, pictează cu sunete gândul veșniciei. E momentul și locul în care nu ai nici o altă șansă decât să te bucuri în credința ta. Fără efortul de imaginație la care ne îndemna John Lennon prin al său Imagine, ci prin trăire, prin actualizarea în planul experienței a realității materializării eternității în viața ascultătorului. Nu-ți imagina că există o lume mai bună, trăiește-o, e chiar aici, mai aproape decât ai crezut vreodată! E este o prefigurare a ceea ce va să vină, poți conta pe asta.

Dar Bernstein … Ia priviți-l! La un moment dat (3:14) parcă prinde aripi. Muzica începe să crească, dar nu atât în intensitate sonoră (deși va urma și asta, în mod natural), cât în capacitatea de a ne învălui ființele cu bucurie, cu speranță, cu frumusețea biruinței vieții. El este – sunt convins – în locul din care nu ar mai pleca niciodată. Căci pe acolo, preț de vreo opt minute, a poposit veșnicia.

Așa vreau să trăiesc armoniile credinței, cum își trăiește Berstein aventura mahleriană, să ajung să nu-mi mai pot dori altceva, precum Petru în fața Hristosului transfigurat. Nu e pentru fiecare zi, poate nici măcar pentru fiecare decadă a vieții, dar nu aș cârti pentru mai mult, credeți-mă …

Un Moonlight simptomatic …

Un Moonlight simptomatic …

Ca să încep așa, mai pe ocolite, vă spun că Moonlight mi se pare a fi un imens vapor (un Titanic, dacă vreți), frumos și impresionant nevoie mare, numai că înzestrat cu pânze. A fost lansat la apă, iar acum, în lipsa vântului, toată lumea s-a așezat pe chei și îi suflă în pânze, poate-poate se va urni din loc. Cam tot ce circulă acum ca reacție față de acest film în spațiul american este simptomatic pentru această ciudată patologie a emoției transformate în virtute.

Bunăoară, iată o comparație de pe metacritic. com – un portal cu pretenții de autoritate în domeniul criticii de film – între modurile în care sunt simțite două filme, ambele având ca protagoniști principali copii pierduți ai acestei lumi.

Moonlight – povestea unui copil / tânăr de culoare, homosexual:

Moonlight is the tender, heartbreaking story of a young man’s struggle to find himself, told across three defining chapters in his life as he experiences the ecstasy, pain, and beauty of falling in love, while grappling with his own sexuality. (SURSA)

Cam așa am priceput:

Moonlight este povestea tandră și sfâșietoare a unui luptei unui tânăr de a se regăsi pe sine, povestită de-a lungul a trei capitole definitorii ale vieții sale, pe măsură ce cunoaște bucuria, durerea și frumusețea îndrăgostirii, în timp ce se confruntă cu propria-i sexualitate.

Să observăm că, în general, aceste prezentări pe metacritic sunt pur informative, inodore din punct de vedere emoțional. Rostul lor este să îți spună despre ce este filmul, nu cum este el. Totuși … „tender” și „heartbreaking”. Chiar și acel „beauty of falling in love” pe care eu, unul, nu l-am văzut nicăieri în film. Phuuuuuuuuui! Încă odată, mai vârtos: Phuuuuuuuuuuui! Uf! Poate se clintește măgăoaia asta către largul oceanului, măcar un pic de tot …

Lion – povestea unui copil / tânăr, rămas orfan și pierdut departe de casă:

A five-year-old Indian boy gets lost on the streets of Calcutta, thousands of kilometers from home. He survives many challenges before being adopted by a couple in Australia; 25 years later, he sets out to find his lost family. (SURSA)

Adică:

Un băiat indian de cinci ani se pierde pe străzile Calcuttei, la mii de kilometri de casă. Supraviețuiește mai multor provocări, înainte de a fi adoptat de un cuplu din Australia; 25 de ani mai târziu,el își caută familia pierdută.

Până și mesajele de pe burtiera de la DigiTV sunt mai emoționale decât această prezentare seacă și lipsită de orice brumă de simțire.

Ca să evităm insinuările: eu v-o zic pe șleau că ambele povești sunt la fel de încărcate dramatic. Nici nu cred că nu e cazul să le comparăm, după cum nu e cazul nici să ne afundăm în conspiraționisme. Este doar un simptom, iar el trebuie pus alături de altele pentru a documenta prezența unei afecțiuni. Răbdare, toate la rândul lor …

Deocamdată, rămân cu un gust incomod față de metacriticii ăștia: chestia cu orfanii e răsuflată, nu mai are prea multe de-a face nici cu tandrețea, nici cu sfâșierea, nici cu frumusețea iubirii, în timp ce …

Libertate și oportunitate în experiența sacrului

Libertate și oportunitate în experiența sacrului

Dacă este adevărat faptul că cel mai potrivit instrument de descriere a unei hierofanii este paradoxul, atunci la fel de adevărat trebuie să fie și faptul că acesta poate fi regăsit într-o multitudine de expresii distincte, unele dintre acestea la rândul lor constituind, în virtutea relației ce se stabilește între ele, noi paradoxuri. Pentru Mircea Eliade, unul dintre paradoxurile de bază ale hierofaniei este însuși faptul că ea este posibilă. Condiția obiectului prin care se manifestă sacrul – încă al acestei lumi, totuși fereastră spre o alta – e și ea paradoxală.

Un alt paradox, unul aparent ascuns, pe care o hierofanie ni-l propune este cel al relației pe care o stabilește în experiența umană între libertate și determinare. Hierofania este surprinzătoare și anticipabilă deopotrivă. Întâlnirea cu sacrul poate fi programată, totuși este de nepus într-o agendă. E o oportunitate planificată. E pasul libertății, străbătut pe o cărare îngustă, fără artere secundare și fără întoarcere.

Ne e ușor să privim, pe deoparte, contactul cu o realitate transcendentă celei mundane ca pe o ocazie de a ieși din sfera predictibilității și de a experimenta o realitate guvernată de legi spațio-temporale ce nu ne sunt la îndemână. Conținutul experienței sacrului, putem spune, stă sub semnul incertitudinii, al excepționalului. Timpul și spațiul sunt modelate de o nouă ordine a lumii și de semnificațiile acesteia.

Pe de altă parte, omul construiește catedrale și urmează calendare concrete ale unor evenimente bine precizate (liturghii, servicii divine, sărbători religioase), fiind încredințat că tocmai în astfel de locuri și de momente este de așteptat ca întâlnirea cu sacrul să aibă loc. Acestea sunt, indiferent de contextul confesional din care fac parte, mijloace pe care este de așteptat ca omul să le poată gestiona prin propriile-i mijloace: să pună cărămidă peste cărămidă pentru a zidi un locaș de închinare, să urmeze cu strictețe un anume calendar al evenimentelor cultice, să săvârșească un anume ritual.

Așadar, vorbim în același timp de libertate în relație cu sacrul, dar și de Citește în continuare „Libertate și oportunitate în experiența sacrului”

H.R. Patapievici – Ce sunt creștinii?

O prezentare extrem de interesantă pe o temă de mare actualitate. Lumea seculară, s-ar părea, nu ne dă pace, nu ne mai (re)cunoaște, nu mai vrea să știe cine suntem. Dar, noi, noi știm cine suntem? H.R. Patapievici construiește cu o migală demnă de un predicator evanghelic, pe puncte și subpuncte, un tablou al identității creștine de care, pe deoparte, putem fi mândri, iar pe de altă parte, putem să ne folosim pentru a ne înțelege mărturia într-o lume care arată tot mai puțin cum ne-ar plăcea nouă să fie.

Trebuie cât mai curând să pun mâna pe scrisoarea aia către Diognet!

De la Forumul Dialogos, luați, cu răbdare și atenție:

Prima Parte:

Partea a doua:

Ce e musai și ce nu în lumea filmului?

Ce e musai și ce nu în lumea filmului?

Nu știu alții cum sunt, dar eu când îi aud pe unii agitându-se nevoie mare prin spații publice despre ce TREBUIE să ne arate filmele și ce nu, mi-aduc aminte de epoca lui Ceaușescu, de vremea când filmele TREBUIAU să ilustreze frumusețea vieții în patria noastră. Ele TREBUIAU să ne arate agronomi care se stabileau la țară și făceau porumbul să sară la peste douăj` mii de tone la hectar, TREBUIAU să ne povestească despre ingineri care puneau pe roate fabrici și uzine, TREBUIAU să ne zugrăvească fabrici care îndeplineau cincinalul într-un an, TREBUIAU să elogieze constructori care sfredeleau munții sau care făceau orașele patriei să înflorească, TREBUIAU să ne ofere modele de tineri care visează să muncească pe șantiere (de preferință, la Canal), nu să urmeze o facultate … Într-un cuvânt toate acestea era adăpostite generos într-o pălărie mare și lată a imperativelor acelor vremuri numită realism socialist. Filmele TREBUIAU să arate cum înflorește românul în patria sa, sub oblăduirea multiubitului Conducător. Și au făcut-o, ne-au arătat ce TREBUIE să ne arate, adică ce bine o ducem noi pe drumul spre comunism, iar cei mai mulți – deși e limpede că acum nu ne mai prea place să recunoaștem – am cam pus botul la acest mesaj propagandistic.

Dacă credeți că lumea civilizată vestică a fost scutită de imperative ideologice, de trebuințe ale vremurilor ce au provocat-o, vă înșelați amarnic. În perioada Depresiei americane happy- endul era, practic, un imperativ, justificat numai parțial de rațiuni economice. Modul de viață american a fost apărat cu sfințenie într-o mulțime de filme postbelice (memorabilă pentru mine a rămas adeziunea exprimată de Superman, cel din 1978, la aceasta – grea lovitură pentru ruși …).

În zilele noastre nu suntem scutiți de imperative. Filmele din ziua de astăzi TREBUIE Citește în continuare „Ce e musai și ce nu în lumea filmului?”