H.R. Patapievici – Ce sunt creștinii?

O prezentare extrem de interesantă pe o temă de mare actualitate. Lumea seculară, s-ar părea, nu ne dă pace, nu ne mai (re)cunoaște, nu mai vrea să știe cine suntem. Dar, noi, noi știm cine suntem? H.R. Patapievici construiește cu o migală demnă de un predicator evanghelic, pe puncte și subpuncte, un tablou al identității creștine de care, pe deoparte, putem fi mândri, iar pe de altă parte, putem să ne folosim pentru a ne înțelege mărturia într-o lume care arată tot mai puțin cum ne-ar plăcea nouă să fie.

Trebuie cât mai curând să pun mâna pe scrisoarea aia către Diognet!

De la Forumul Dialogos, luați, cu răbdare și atenție:

Prima Parte:

Partea a doua:

Anunțuri

Eu cred că Dumnezeu preferă postmodernismul – un remix personal

Mie asta îmi spune clipul celor de la Taxi, realizat după o rețetă deja consacrată: mixul de vedete, dintr-o paletă diversă de domenii, care ne spun același lucru over and over again, ca să pricepem cât mai bine ce e de priceput, adică ceea ce trebuie să credem și noi. Prin asta se crează iluzia acoperirii maxime în spațiul culturii noastre, căci între Mircea Cărtărescu și Andreea Esca, nu prea mai ai cum să mai identifici eventuale găuri negre – vocile celor care poate că nu văd smerenia prin filtrele viselor arhitecturale care bântuie din vreme în vreme nopțile ortodoxiei românești.

Dar acest mix este chiar mai profund decât pare; Citește în continuare „Eu cred că Dumnezeu preferă postmodernismul – un remix personal”

O Biserică pentru colectiv

„… ci îmi chinuiesc trupul meu și îl supun robiei …”

Apostolul Pavel, în scrisoarea sa către corinteni

Nu pot băga mâna-n foc pentru așa ceva, e doar o intuiție: cred că în orice alt veac diferit de al nostru, începând din vremea apostolică și până către modernitatea târzie, comportamentul celor adunați în clubul Colectiv la acel concert rock ar fi fost considerat de către Biserică, indiferent de denominațiune sau culoare confesională, ca fiind sub influența duhurilor demonice. Cred că majoritatea Părinților Bisericii nu s-ar fi jenat să spună lucrurilor pe nume despre toate manifestările alea. Astăzi, majoritatea canalelor media implică faptul că cei ce fac astfel de afirmații au concepții învechite, vrednice de Evul mediu, cu totul scandaloase în raport cu bunul simț al contemporaneității. Să fie asta doar o simplă nepotrivire de context?

Dar astea-s detalii; problema de fond este Citește în continuare „O Biserică pentru colectiv”

Coincidentia mărturisirii dialectice

Problema de fond a răspunsului pe care Biserica îl are de oferit celor care încearcă să deslușească sensuri spirituale în drama Colectiv este una care scoate în mod strălucit în evidență nevoia de primenire a discursului teologic pe înțelesul celor sătui de prea multe cuvinte. Marca înregistrată a momentului este paradoxul; trebuie să poți rosti – limpede, dar bine temperat – că un club în care se cântă heavy-metal, într-o atmosferă precum cea pe care am văzut-o în filmele care circulă pe rețele, Citește în continuare „Coincidentia mărturisirii dialectice”

Pledoarie pentru o cultură a dialogului (10) – Principiul de incompatibilitate al Sfântului Benjamin Right

Despre ce ar putea vorbi un ortodox cu un evaghelic atunci când meandrele concretului îi conduc la o sfântă coliziune (părtășie?) față în față, unul cu excentricitățile celuilalt?

Să zicem că au rămas blocaţi în lift, doar ei. Până să vină mecanicul de întreţinere …

Despre ce ar putea ei vorbi? Despre un milion de lucruri: despre Joha, despre Ponta, despre ISIS, despre PIB, despre Steaua lui Gigi, despre noul cod rutier, despre Victor şi Bianca, despre talentele românilor, despre Simona Halep, despre gogonele, despre Patimile lui Gibson, despre Michael Jackson, despre cutremur, despre violatorii din Vaslui, despre emigranți, despre Violetta, despre Obama, despre problema romilor, despre Calea Victoriei, despre Casa Poporului, despre traficul de pe DN1, despre bloguri, despre MTU, despre vreme, despre …

Există totuşi o excepţie, una singură: nu pot conversa despre interpretarea unui pasaj din Scriptură. Nope. Exclus. Aici se rupe filmul.

De ce? E foarte simplu: ortodoxul nu interpretează textul (a făcut Biserica deja asta, în locul său). Pe de altă parte, evanghelicul ar putea să-l interpreteze, dar demersul său este unul ilicit. Primul nu s-ar atinge de de grădina Domnului măcar cu o floare, celălat îi pliveşte înţelesurile diafane folosind ditamai târnăcopul.

Ce-i de făcut?

Poate să citească împreună Festinul Ciorilor …

Iconoclastic cinema?

My word-based faith may need to adopt a more sacramental approach to seeing and believing. Signs and symbols enhance Catholic and Orthodox worship. Candles, colors, and vestments (costumes) play important parts in Lutheran and Episcopalian liturgy. Sacramental churches are teaching sermon-centered Protestants how to worship with their eyes wide open. In the Orthodox Church, icons serve as “windows to heaven,” collapsing the time-space continuum, simultaneously dignifying the material world and transporting the icon viewer to a transcendent realm. Some may resist the postmodern recovery of a more visual faith. It calls up ancient controversies regarding icons. While most of the debate rages over prohibitions against graven images, much of the anxiety regarding images involves sexuality, how depictions of the body affect our body.

[…]

The idol that today’s iconoclasts may need to smash is the fear of images. In A Grief Observed, C. S. Lewis wrestles with his tendency to turn God into an idol. He writes, “Images of the Holy easily become holy images—sacrosanct. My idea of God is not a divine idea. It has to be shattered time after time. He shatters it Himself. He is the great iconoclast. Could we not almost say that this shattering is one of the marks of His presence? The Incarnation is the supreme example; it leaves all previous ideas of the Messiah in ruins. . . . The same thing happens in our private prayers. All reality is iconoclastic.” God can be counted on to smash whatever we’ve made too sacred. Perhaps our fear of images will come tumbling down amid our efforts to forge a postmodern faith.

Craig Detweiler in Robert K. Johnston, ed.

Reframing Theology and Film: New Focus for an Emerging Discipline

(Grand Rapids: Baker Academic, 2007), pg. 32.