Ce suntem? (3) – mărturia camerei foto

Ce suntem? (3) – mărturia camerei foto

To picture emotions must be the central aim of the photoplay.
Hugo Mimsterberg

Dacă e adevărat ceea ce Baudrilard spunea despre fotografie, că ucide lumea prin separarea subiectului prins în obiectivul camerei foto de contextul său – de timp, de spațiu, de semnificațiile momentului și locului – atunci se poate spune că generația noastră este cea mai militarizată din istorie. Practic, nu se mai poate vorbi despre civilie, din moment ce cu toții posedăm măcar un „pistol” în buzunarul interior al hainei (de la aparate foto la telefoane și tot felul de gadgeturi) și ne-am înrolat fără nici o prealabilă cumpănire în acest război cu realul. Nimic nu ne scapă din cătarea puștii, în regim foc cu foc sau în rafală: apusuri de soare, primii fulgi de nea, meniurile zilei, degetele de la picioare, animalele de casă, lacrimile altora, micile noastre narcisisme …

Dar războiul … Nu, nu ne place războiul, suntem pacifiști. Reformulez, dragii mei însetați de poezii exprimate în rezoluții înalte. Poate că nu sunt arme, ci mistrii. Cu ele construim lumea. Așezăm cărămidă peste cărămidă, înălțăm ziduri, consfințim spații, mozaicăm realitatea. O lume prin care ne putem plimba în voie prin apăsarea unei singure taste (PgDn/PgUp sau o tastă direcțională) sau a butonului stânga de la mouse (ah, rotița, se poate și cu rotița …). O lume care nu exista înainte, pusă pe picioare de dibăcia noastră în a alege un cadru și a apăsa cu hotărâre pe un buton. Un zid fără început, fără sfârșit, fără direcție, fără scop. Însă ce frumoase sunt cărămizile!

Nici așa nu-i bine. Nu e ca în Genesa: nu-i zicem ce să fie realității ce se va zămisli, ci luăm din ce nu-i al nostru (lumea înconjurătoare) și depozităm într-un alt spațiu (card de memorie, hard disk etc). Va să zică, nu construim o lume, ci o transferăm în virtualul simțirilor și iluziilor noastre, bucățică cu bucățică. Nu suntem constructori, ci cărăuși, iar aparatele acestea sunt niște bărcuțe pe care plutim amuzați printre malurile pătimirii, între realitate și percepția pe care ne-am creat-o asupra ei …

De ce nu, mai bine să zicem că suntem alchimiști. Preluăm momente și locuri concrete ale aceste lumi și le prefacem într-un material ce poartă asupra sa amprenta veșniciei, mai precis a unui simulacru al acesteia. Asemeni aurului, pozele nu ruginesc, strălucirea lor pe ecrane este garantată pentru o eternitate. E adevărat, nici nu au mare trecere pe piață, pentru că suntem ca în vremea lui Solomon, într-un apogeu al inflației strălucirii pixelilor din toate părțile, cum nu se poate spune, căci ochiul nu se mai satură privind, iar urechea nu se mai satură pipăind …

Asta e: zugrăvim viața. Îi gletuim crăpăturile, îi corectăm abaterile de la strălucire și scoatem din ea tot ce e mai bun, profilul perfect, zâmbetul cel mai reușit, unghiul favorabil, cea mai semnificativă reprezentare. Or, dimpotrivă, aruncăm cu vopseaua în așa fel încât tot ce e mai urât pe perete, adică în viață, să ne zgârie e retina inimii și să ne smulgă măcar o lacrimă. Căci asta face un zugrav, ne-o spune și Savana: crează simțire. Are câte ceva pentru fiecare. Trebuie numa` să zici „brânză” la momentul potrivit, de rest ne ocupăm noi.

Emoție, cică, nu realism.

Cum nu vii tu, Bazin sfinte, ca punând mâna pe ei …

Anunțuri

Despre ipocrizie

Dintre toate năravurile omenești strâns atașate condiției umane, peste culturi și veacuri, poate că cel mai perfid amplasat într-un fel de coincidentia oppositorium al rosturilor în dezvoltarea societății umane este acela al ambiției omului de a-și depăși condiția, de a fi mâine mai sus, mai puternic, mai abil, mai bun, mai educat sau, pur și simplu, mai mare decât este astăzi. Pe deoparte, aceasta e o ambiție legitimă, căci suntem meniți creșterii. Ne educăm, acumulăm, dobândim deprinderi și învățăm să ne asumăm și să purtăm pe umeri poveri. Creșterea este, în fapt, o lege a naturii; în același timp, ea este și o expresie a călătoriei creștinului în lume, pe drumul de la identificarea exclusivă cu lutul din care a venit, la asemănarea cu Mântuitorul, cel numit de apostol Căpetenie a desăvârșirii fiecăruia dintre noi.

În același timp, se știe, o astfel de ambiție s-a dovedit a fi adesea inflamabilă pentru omul care în procesul creșterii uită de unde a plecat și încotro se îndreaptă. Puterea îl corupe, prea multa știință de asemenea. De regulă, atunci când dezvoltării i se refuză un orizont – un reper absolut, imposibil de neatins și care să-l smerească pe om în drumul său spre perfecțiune – punctul maxim atins de om în procesul devenirii sale (unul subiectiv, desigur) devine el însuși un absolut. De pe meterezele acestuia, totul din jur se vedea într-ale nevredniciei. Ispita absolutizării și a simplificării unei realități privite de la o altitudine amețitoare este, practic, irezistibilă.

Cu un avertisment ne suntem datori, din vreme în vreme, unul altuia: nu am ajuns încă desăvârșiți. Probabil că nici nu vom ajunge la acel stadiu pe parcursul acestei treceri prin lume, dar, mă rog, asta e o altă problemă. Ajunge veacului iluzia sa. Iar iluzia acestuia în care tocmai ne aflăm este că tot ce ne e de trebuință ne este și la îndemână. Vrei să știi ceva? Dai un google. Vrei să ieși în lume? Internet. Vrei să fii la curent cu tot ce mișcă? Wifi. Vrei să te deplasezi rapid? Check-in. Vrei să fii popular? Like. Știți la ce mă refer.

Ipocrizia nu este altceva decât o boală a omului nedesăvârșit, a celui ce nu are în mână toate cărțile și poate fi luat prin surprindere de realitățile vieții. Unul din factorii de risc ai apariției acestei boli este tocmai iluzia amintită mai sus, că omul are totul sub control, că știe ce face și că face ce știe. Când colo, surpriză, descoperim adesea că ceea spune omul nu se mai brodește cu ceea ce face. Convingerile sale, dogmele pe care le strigă din toți rărunchii pe la colțuri de stradă, evaluările pe care le face, împreună cu sentințele aferente, ajung să fie contrazise de fapte, de reacții adesea necalculate, luate în pripă.

Ipocrizia este o incapacitate, cea de a vedea o imagine de ansamblu a mărturiei sale, una care să cuprindă și fapta și simțirea-i. Această incapacitate face o pereche tare nefericită cu încrederea omului modern în extensiile puterii și semnificației cu care și-a umplut viața. Am pus în seama mașinilor managementul limitelor noastre în aspecte vitale ale experienței umane: comunicare, memorare de date, expertiză, securitate, creativitate, sănătate, gestionarea timpului, intimitate, compasiune, spiritualitate. În acest fel, noi nu mai greșim, ci mașinile o fac, din motive adesea obscure (căderi de tensiune, furtuni solare, programe malware, revizii tehnice etc).

Dar noi suntem aceiași. Degetele noastre nu au ajuns mai agile decât ale felinelor din pădure din pricina butonării pe tastaturi sau a folosirii mouse-urilor. Nu suntem nici mai abili intelectual; faptul că pasăm privilegiul memorării în sarcina serverelor și dispozitivelor de stocare nu ne este de un extraordinar folos. Trăim ceva mai mult, asta e drept, dar aceasta e o măsură scalară (număr de ani), căci o facem irosind acel timp aparent câștigat prin prelungirea vieții pe nimicuri sau pe chestii ce țin de maintenance (configurări și implementări, update-uri, selecții riguroase efectuate în baza recenziilor, reparații). Ce rămâne este acel gând refulat undeva în hăurile conștiinței – individuale sau colective, chiar nu contează – al faptului că, în adevăr, stăm pe loc, că progresul are loc în afara noastră, iar noi îi suntem deopotrivă autori și spectatori pasivi. Însă, pentru că suntem niște ipocriți, acest gând șade bine pitulat undeva departe și demult, tare, tare de demult …

Într-un fel, drama ipocritului este asemănătoare cu cea a nenorocitului despre care vorbește apostolul Pavel în epistola sa adresată romanilor, în capitolul 7. El are o lege în mintea sa, pentru care ar fi gata să facă orice, dar nu trăiește după canoanele ei. Ipocritul a făcut un pas chiar mai departe: nu doar că a hotărât ce e drept, dar a luat un angajament public pentru apăra principiul în care crede. Chiar dacă a fost sincer în luarea unui astfel de angajament, viața ce i se va așterne înainte îl va copleși. Da, viața aceea care, vorba unui personaj dintr-un film de-al lui Tornatore, e imensă, transcendentă oricărei ambiții omenești de a o cuprinde în taina ei. Ea este capabilă să ne scoată vinovați chiar și în fața celor mai pure năzuințe care ne adună împreună, fie în congregații, fie în partide, fie în diverse mișcări ce își propun să schimbe ceva din lumea asta, cât de puțin. În Romani, vedem cum Legea cea sfântă și duhovnicească se întoarce împotriva omului, transformând cele mai bune proiecte și aspirații spre dumnezeire în instrumente ale morții. Într-un mod asemănător, însăși condiția noastră limitată – departe de a fi un blestem, ea fiind o premisă a căutării apropierii de un Creator cu adevărat atotputernic – se întoarce împotriva promisiunilor și principiilor care ne recomandă între oameni. Oh, ce nenorocire, cine ne va izbăvi pe noi de această boală?

Există însă și o diferență. Nefericitul autor al cuvintelor din epistola paulină era conștient de condiția sa, de imensa dramă a neputinței care îl copleșea. Ipocrizia, în schimb, nu este auto-detectabilă. Avem nevoie de un ajutor din afară pentru a ne arăta ceea ce suntem incapabili să observăm la noi înșine, că ne contrazicem, că umblăm cu dublă măsură și că propovăduim principii pe care nici noi nu suntem în stare să le împlinim. Din păcate, pentru că nu ne gândim și nu dorim să admitem faptul că am putea fi noi înșine bolnavi, nu-i dăm importanță. O ignorăm, așa cum ignorăm analizele care ne spun că avem colesterolul prea mare. Se poate trăi cu asta. Nu ne întrebăm niciodată apropiații ”Dragă, ce zici, nu ți se pare că sunt ipocrit(ă)?”. Ca să putem trăi, credem noi, mult și bine, evităm să știm despre existența acestei boli și respingem ca fantezistă și răutăcioasă sugestia că am suferi și noi o astfel de afecțiune.

Absența unei discipline cu caracter profilactic face ca cel mai adesea diagnosticul să fie pus în condiții improprii, în situații care nu ajută relația dintre pacient și „cadrul medical”. Bolnavul nu va fi dispus să se lase examinat în detaliu și va respinge temutul diagnostic. Măcar de-ar face-o pentru a cere o a doua opinie! Nici gând, va trăi în continuare spunându-și că e complet sănătos, întreg în toate. Ba, mai mult, dacă viața i-o va permite – și, fiți siguri că o va face de multe ori – el însuși va ajunge să pună diagnostice asupra altora, cu o profundă îngrijorare și cu dorința sinceră de a fi de folos.

Acestea fiind spuse, suspectez, chiar și în lipsa unor studii care să-mi ofere niște certitudini, că ipocrizia este o boală cu răspândire peste întreaga omenire. Suntem cu toții purtători ai agentului patogen. Totuși, unii, complăcându-se în această stare și folosindu-se de ea pentru a-și spoi cât mai atractiv viețile, ajung să dezvoltă oribile tumori sufletești. Nu-i vorbă, ele pot fi vindecate, dar necesită, de regulă, un tratament public, invaziv, asemănător celui pe care Mântuitorul, în harul Său, l-a aplicat Fariseilor. Numai că El, ne spun Scripturile, a fost fără pată, pe când noi bâjbâim cu bârnele în ochi și ne facem mai mult rău decât bine încercând să ne tratăm băbește, la colțuri de stradă. Ne lipsesc specialiștii.

De aceea, mai bine am lăsa-o baltă. Avem alte subiecte mai folositoare, despre boli cu o acoperire mai decentă și pe care, cine știe, am putea să le tratăm. Indiferența, poate. Neiubirea, cu certitudine.

P.S. Da, știu, eu însumi sunt un ipocrit, incluzându-mă și pe mine, din condei, în ceata bolnavilor. În realitate, eu nu manifest semne ale prezenței bolii. Pe de altă parte, suspectez pe oricare dintre voi, cei ce pretindeți că ați citit în întregime acest articol, că suferiți de aceeași afecțiune. Ne întâlnim în salon, patul meu este cel de la fereastră …

Trezirea din virtual

De o buna bucata de vreme, virtualul si-a facut loc in spatiul perceptiilor noastre asupra vietii, devenind el insusi o extensie a trairii plenare, chiar a unui anume paradis regasit. Iubirea, banul, religia, politica si sexul, alaturi de alte imagini ale omenescului, au inundat intinderea amorfa de pereti si pagini: cucerim si colonizam inca o Noua Lume, de data asta fara a fi nevoiti sa ucidem eventuali indigeni …

Ah, daca tot am mentionat uciderea, sa consemnam si faptul ca mai exista un pretendent la domnie in acest taram al simulatelor, unul in adevar de temut: moartea.

Caci pe Internet nu se moare, contul si avatarele supravietuiesc descompunerii fizice a trupului. Toate clipurile, comentariile, postarile si distribuirile traiesc mai departe, in virtutea energiilor create ale Retelei. Moartea circula pe Internet deghizata in straiele de parada ale trairii digitalizate si afisate ca obiect corespondent al minunii transcendentei firescului.

Efectul e garantat: simularea unui vis despre cum am putea inca trai dupa ce murim. Am putea sa postam pe mai departe articole. Am putea, cu un pic de ingeniozitate, sa continuam sa dam Like-uri. Am putea, de ce nu, sa credem, sa iubim si sa speram, chiar dupa ce ultima lopata de pamant s-a asezat peste cosciugul nostru… Vom trai atat timp cat serverele vor fi in stare de functionare. Vesnic.

Dar tot amintirea nedigitalizata e mai frumoasa, adevarata! Ea se hraneste din sperantele, iubirile si credinta celor pe care i-ai modelat prin alergarea ta si care iti poarta faclia mai departe, spre slava lui Hristos, in slava.

Spunem atunci un NU iluziilor, prin credinta: La revedere, Filip! Odihneste-te in lumina far’ de inceput sau de asemanare a celui ce te-a chemat la tronu-I!

Cerc viciat

Cerc viciat

În stilul său pitoresc, zice postmodernul:

Terorismul este operatorul unui concept care se neagă pe sine, realizându-se: conceptul unei responsabilități nelimitate și nedeterminate (toată lumea este responsabilă de tot și de toate în orice moment). Terorismul nu face altceva decât să execute, în consecința sa extremă, însăși expresia umanismului liberal și creștin: toți oamenii sunt solidari, deci tu ești solidar și responsabil de mizeria unui paria din Calcutta.

Baudrillard, Strategiile fatale

Ce să vezi, terorismul se opune fragmentării și specializării răspunderilor sociale, pretinzând o domnie a structurii și a procesului, spre deosebire de fundamentalism, care încearcă să impună conținuturi, de regulă texte sacre sau dogme. Iar acestea nu sunt neapărat întreținute de un fond ideologic religios. Ideologiile seculare ne atenționează, în alternanțe îngrijorătoare între cele două expresii amintite mai sus, fie că trebuie să ne încadrăm pe deplin în cadrul pe care ele îl promovează în spațiul public și social, fie că trebuie efectuate demersuri pro-active în vederea implementării uitării trecutului.

Ș-atunci … terorismului i se răspunde tot cu terorism (diferă, desigur, armele), iar fundamentalismului cu ideologii tot mai obraznice. Căci numai un terorist te poate obliga, de pildă, să îți trimiți fetița să folosească aceeași toaletă cu o persoană posesoare a unui organ sexual masculin. Și numai un fundamentalist îți va spune că încredințarea ta cu privire la căsătoria dintre un bărbat și o femeie este homofobie.

Să cădem de acord asupra dicționarelor, atât cer. Să nu mai arătăm cu degetul doar înspre Orient. Atunci va fi temei pentru a pretinde în arena politică și socială desfășurarea unei drepte bătălii pentru ce îi este mai bine omenirii. Democratic. Constituțional. (Post?)Modern.

Mijlocul este mesajul (2) – căsătoria între un bărbat și o femeie

Marea problemă pe care promotorii ideii de căsătorie homosexuală o au atunci când încearcă să convingă Biserica de legitimitatea teologică a acestui fapt odinioară de la sine înțeles ca absurd este absența unui mit fondator. Căci, oricum ar întoarce-o aceștia, mitul fondator al căsătoriei este unul hetero. „De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa, și se va lipi de nevasta sa, și se vor face un singur trup.”[1] citează Mântuitorul, după ce în prealabil ne aduce aminte că s-a făcut de la bun început o parte bărbătească și o parte femeiască.[2] Au fost un Adam și o Evă la început, în prima sfântă unire a căsătoriei, iar fiecare mariaj ce le-a urmat a fost un imitatio al acelui act primordial împlinit de Dumnezeu între un bărbat și o femeie.

Căsătoria homosexuală este, așadar, un obiect ce ni se propune a fi între cele sfinte în virtutea unui proces ilegitim, lipsit de recursul la o istorie sacră în care omul să pășească prin actul cununiei. Fără istoria ab origine, mitul e basm, nimic mai mult. Căci toate cele ale sacrului pe care le împlinim le facem nu de capul nostru, ci pășind pe urmele cuiva. Ne rugăm, ne închinăm, iubim, iertăm și slujim pentru că în toate astea ni s-a dat un sfânt model, vrednic de imitat: Citește în continuare „Mijlocul este mesajul (2) – căsătoria între un bărbat și o femeie”

Dicționar existențial – Teolog

teolog – adjectiv(!)

Ce este teologul? Cu ce poate fi el asemănat?

Uite cu cine: cu gospodarul acela care scoate din vistieria lui lucruri noi și lucruri vechi. Da, el nu concepe, nu proiectează, nu zămislește; nu face nimic altceva decât să le aducă pe cele deja existente la lumină, să ni le arate. Cel mult, poate să sugereze relații între lucruri noi sau vechi, cauzalități, cronologii, sinergii, dezvoltări, sensuri.

De aceea, nu e nimic nou sub soare în teologie. Aceleași lucruri care ne preced existența sunt aranjate în moduri noi, sunt asortate unor peisaje care se schimbă de la o zi la alta. Dumnezeu e același, dar reflecția noastră asupra Sa și asupra descoperirii Sale prin Istorie pare a fi într-o continuă înnoire, împrospătată în chip tainic odată cu fiecare răsărit …

Ș-atunci să luăm aminte că toate cele ale Cerului nu sunt împrumutate din afară de către teolog, ele trebuie găsite în vistieria sa. El nu ne va împărtăti din ce n-a văzut, n-a auzit și n-a agonisit, ci din măsura de belșug în care s-a desfătat, odihnindu-se cu credincioșie în căușul palmei Domnului său. Teologul lucrează cu un material special, cu Cerul zidit în inima sa, altfel tot cea ar afirma nu ar fi decât o filosofie deșartă, una de care, haideți să recunoaștem, ne-am cam săturat până peste cap …

Ce suntem? (2) – Scriitorul are cuvântul

Suntem de poveste. Cititorii știu despre noi doar atât cât scrie în carte. Rătăcim printre pargrafe, ne împiedicăm uneori de virgule și ne ascundem după chinuitoare semne ale mirării. Ne agățăm de semne de carte, sperând că data viitoarea lectura va fi reluată plecând de la majusculele numelor noastre. Și, da, sperăm să fie o poveste de spus, un sens de buchisit, un vis de trăit, încă o filă de întors după fiecare capitol. Iar cartea, de data asta, nu se scrie singură, așa cum pretind unii scriitori, ci crește pagină după pagină prin acela care este Cuvânt, izvorul tuturor celor tastate, tipărite sau scrise de mână – în Gothic sau Arial, caligrafic sau cu ștersături, cu cerneală sau în unități de reprezentare – de la Cuprins și până în veșnicia de netăgăduit a Bibliografiei, amin.

Ne plac cei ce citesc printre rânduri. Fără voia lor, scot dintre coperți, zenitul. Prin ei, chiar după ce cartea a fost închisă și pusă înapoi pe raft, în măreața bibliotecă, trăim în continuare, fără să ne pese câtuși de puțin de absența diacriticelor …