O cădere în virtual și cateva contuzii minore

Ne amăgim de ceva vreme, încurajați din tribune de nume ilustre precum Baudrillard, Eco sau Postman, cu puterea noastră de a modela o realitate de dincolo de cea de toate zilele. Am numit-o – ironic, cred eu – „realitate virtuală“; poate că, la început, ea a părut să fie într-o strânsă relație cu cea clasică, depinzând nemijlocit de aceasta.
Pe atunci era la modă ca toate cuceririle tehnicii sa fie privite ca „extensii” ale omului; virtualul nu era nici el altceva decât un spațiu al extensiilor de tot felul. Și era bine.
Tot Baudrillard, însă, observa o tendință în acel mariaj al realităților: apar hărțile care preced terenurile cartografiate, iar virtualul începe să se elibereze, treptat, din robia realului. Deja se poate vorbi tot mai mult de un virtual nu doar autonom, ci și autosuficient, stăpân pe destinul său(sic!), unul care începe să modeleze tot mai mult lucrurile din jurul nostru, fără să mai poată fi tras la răspundere „din afara”, adică din lumea noastră veche.
S-a dus vremea extensiilor…
Mai grav: lucrurile stau acum chiar pe dos. Nu noi suntem deținători de extensii azi, în inofensivul și neutrul – zicem noi – spațiu gestionat prin minunății ale tehnicii, ci noi suntem extensiile virtualului în realitate. Fără complicitatea noastră, virtualul ar rămâne un tărâm al Nimănui, dar iată că noi îi suntem robi ascultători și harnici: facă-se voia sa, precum în cloud, așa și pe pământ!
Ne amăgim amarnic, cu tot mai puțină convingere: nu mai deținem puterea, nu le mai spunem noi mașinilor ce să facă, ci noi împlinim în aceasta lume o slujbă sfântă, cea de a converti totul în date.
Deocamdată încă suntem lăsați să ne mai hrănim cu iluzia puterii, dar nu se știe până când. Vine ceasul, sau poate că a și venit, când omul nu va mai ști ce face: navighează el prin virtual, după pofta inimii, ori virtualul îi călăuzește fiecare pas pe unde îl dor pixelii.
Oare atunci când dau „Like“ o fac pentru că îmi place ceva sau pentru că postarea aceea mă place pe mine și a ales să-și facă culcuș pe ecranul meu?
Răspunsul este corect.

„Un el și-o ea de-a pururi fi-vor …” Hm?

Voi, ăștia care ați prins și dulcea perioadă ceaușistă, vă mai aduceți aminte de asta? Înainte de „Deștide ușa, creștine!”, Hrușcă a cântat, corect, principial și tradițional așa ceva.

Mai ascultați-o cât puteți, pentru că s-ar putea ca în curând ea să fie prea incorectă pentru urechile post-post-modernității …

Neo-năravuri marxiste

Sper că nu vă faceți iluzii, bravi luptători pentru egalitate și tradiție: neomarxismul (cultural) nici nu poate, nici nu știe și nici nu pohtește a-și turna peste noi binecuvântările altfel decât prin dictatură, cu barosul, dacă nu mere altfel. Odinioară, se numea „dictatura proletariatului”, recunoscută și la noi pe față cam prin anii 50; câteva decenii mai târziu au început a se cam rușina de ea. Clasa muncitoare, asta e, nu avea alta soluție pentru a ieși la lumină, în afara celei pe care i-a daruit-o revoluția, urmată cu necesitate de o dictatură feroce.

La fel stau lucrurile și acum: noua ordine neomarxistă își păstrează metehnele utopiei comuniste, de care se ferește ca mâța de oțet, în instaurarea noii lumi printre noi, cu toate binecuvântările aferente. Tot o dictatură ne propun, pentru o vreme, până vedem ce bine e și n-o să mai fie nevoie de brațul lung si usturător al legii pentru a corecți, toleranți, plini cu cenușă in cap de rușine ca suntem majoritari în vreo privință, docili în fața cotelor de ingrediente sociale obligatorii în filme, sport, muzică etc, deschiși stereotipurilor pe care ni le reglementează (ca alternativă la stereotipurile neupdatate ale tradițiilor întunecate), grabnici în a boicota tot ce mai iese la lumină dintr-o conștiință modelată de o credință religioasă șamd.

Singura diferență între cele două dictaturi este (încă) aceea că cea de astăzi este una cam ca acelea pe care le visa Iliescu odată, în care un despot luminat își face voia peste niște supuși atât de bine educați că nici nu au habar că trăiesc într-o dictatură, de bine ce le merge. Dar rezultatul va fi același, nu vă faceți iluzii, prieteni: moartea libertății. Ca și atunci, se va vorbi și acum mult și frumos despre libertate, dar nu ne vom bucura de ea.

Peștii din acvariu nu povestesc niciodată despre cât de bine este să înoți în apa unui lac.

Referendum la un picior de lemn

Dragii mei, în condițiile în care țara noastră, spre deosebire de surate ale ei din zona est-europeană, a ratificat cu bucurie și, aș zice, cu o stupidă naivitate, Tratatul de la Istanbul, este posibil ca Referendumul pentru Familie să fie lipsit de miză, o apă de ploaie. Asta pentru că, deși se va vorbi în Constituție (doar) despre căsătoria între un bărbat și o femeie, prin impunerea ideologiei de gen, înțelesul tradițional al termenilor „bărbat” și „femeie” se va pierde, fiind înlocuit cu cel promovat de ideologia progresistă de gen. Ion și cu Vasile se vor căsători – curat constituțional și tradițional – datorită deciziei unuia dintre cei „soți” de a se simți în societatea românească ca (sic!) femeie, cu acte in regulă. Beat that!

trepțile îndreptățirii (3D)

(Se începe în slow-motion cu ceva la mișto, de dragoste, ceva despre „ca un trandafir” … sunt absolut convins că veți găsi ceva adecvat momentului)

Ne-a intrat cumva în tărtăcuțe gândul că dacă tot nu suntem buni, căci – nu-i așa? – doar Unul cel ceresc este bun, noi n-avem altă alternativă decât cea a bălăcărelii în răutatea lumii.

Mă rog, s-au mai făcut unele timide încercări. Niște naivi.

Dacă nu putem fi buni, zicea taica Steindardt, măcar să fim politicoși.

Vezi bine, însă, că nici politețea nu prea dă afară din noi; atunci, poate că am putea măcar să avem dreptate când arătăm cu degetul.

Dar nici dreptate n-avem, că nu-i cine s-o împartă. Buna cumpănire va compensa acest neajuns, nu? Argumentele noastre sunt beton. (Celor interesați, le pot pune la dispoziție niște youtuburi edificatoare.)

Uite-așa, de mărturia creștină contemporană se alese praful de pe cumpănă. Cel mai adesea ea este azi confundată cu apologetica. Doar cu retorica de tip Ravi (mulțumim, Doamne, că ni l-ai dat!) și altora de teapa lui. Asta pentru că nu mai avem nimic de arătat lumii, nici vieți, nici Carte, nici istorie, nici argumente. Nu mai biruim răul prin bine, pentru că nici noi nu mai știm ce e binele. Ș-atunci lătrăm precum câinii aceia.

Și nu mai avem nimic de pus pe altar, căci nu mai avem ce sacrifica.

Turma s-a metamorfozat în haită.

Dar Thanos pândește din umbră …

(cortina)

Muzica, o nouă dimensiune (9)

De nepovestit, ea, muzica, este în sine o poveste,
în care personajul principal este ascultătorul,
iar tăcerea sa cea mai desăvârșită intrigă
din câte s-au gândit vreodată.

Eram student pe vremea când cei de la The Cranberries au lansat această piesă. Țin minte că era difuzată obsesiv de posturile de radio, că a rezistat multă vreme pe un loc fruntaș prin topurile autohtone; în același timp, însă, mulți dintre noi o luam la mișto din pricina stilului provocator al partiturii vocale. Dolores O’Riordan, solista trupei, are o prestație cu totul deosebită, însă una care poate fi lesne privită cu condescendență, ca insipidă.

Abia mai târziu, când muzica rock a ieșit din sfera preferințelor mele, am aflat și despre contextul tragic care a contribuit la facerea acestui cântec: atentatele cu bombă ale IRA din Warrington (UK), care s-au soldat și cu moartea a doi băieței, Jonathan Ball și Tim Parry. Cântecul este, așadar, o expresie a absurdului unui conflict stupid care a marcat într-un mod adesea brutal și nedrept istoria destul de recentă a relațiilor irlandezo-britanice.

Warrington2_296030b
Sursa: http://www.thetimes.co.uk

Probabil că videoclipul nu e potrivit gusturilor puritane, dar cred că, măcar de data asta, acest lucru nu ar trebui să conteze. Să nu uităm niciodată că adesea prostia oamenilor mari se răsfrânge în moduri atât de nefericite peste viețile celor mici, care nu au nici o vină pentru atâtea lucruri care n-ar trebui să li se întâmple …

(Se pare că, totuși, acest cântec a avut un rost; atunci când privești istoria ulterioară și din perspectiva acestei pietre de hotar, poți documenta, măcar pentru o vreme, un armistițiu al ambițiilor …)

Biserici “rocker sensitive”

S-a iscat o destul de pasionată discuţie pe Facebook ȋn jurul acestui filmuleţ cu biserica metalistă, publicat de Lucian Balanescu.

Filmul se poate vedea aici:  http://www.vice.com/ro/music-world/metal-church

Din păcate FB oferă, cel puţin ȋn opinia mea, un foarte slăbuţ suport pentru o astfel de discuţie; comentariile sunt ȋngrămădite, lipsite de o aranjare care să faciliteze o urmărire a firului epic … e adevărat, interacţiunea între combatanți e mai facilă, ȋnsă şi rezultatul mai perisabil …

Acesta este motivul pentru care doresc să aduc pe blogul meu o parte a a celor discuţii, mai exact cele dintre mine şi Mihai Ciuca (unul dintre comentatorii care a ridicat o serie de argumente bune de rumegat la rece), ca punct de plecare ȋntr-o abordare ȋntr-un tempo mai “ardelenesc” a problemei. Cei care doresc să urmărească ȋntreg firul discuţiilor o pot face AICI.

Deocamdată vă mai spun doar că mă preocupă subiectul, ȋn virtutea faptului că cele două lumi care se intersectează ȋn Biserica Pantokrator ȋmi sunt suficient de familiare şi au, fiecare ȋn felul ei, un rol de netagaduit in ucenicia mea; seria Aventurilor rock (la care am a rămas restanţier, recunosc) se doreşte a fi la rȃndul ei o tatonare a acestui spaţiu adesea anatemizat de către creştinii evanghelici ȋn necunoştinţă de cauză.

Deocamdată, stimabililor, comentariile:

***

Dionis Bodiu Problema mea nu este modul de exprimare, in excentricitatea lui, cat caracterul acestui tip de biserica, unul cu cu un target demografic extrem de ingust. Nu vad acolo – nici nu este loc pentru asta – familii cu copii mici, batrani … iubitori de muzica clasica etc. Asa, putem face o biserica a iubitorilor de Bach, o alta a celor care apreciaza Hillsongs, a manelistilor … In NT eu vad o biserica in care astfel de preferinte devin desuete intr-un cadru de partasie care aduna impreuna in Cristos, prin Duhul, oameni de toate culorile etc.

Dionis Bodiu In alta ordine de idei, mi-am scuturat si eu vartos capul, pe vremea cand aveam ceva mai multe fire de par  pe el. In afara de dureri de cap, nu cred ca am experimentat altceva … dar, cine stie, poate ca doar eu am avut ceva de pierdut din asta …

*

Mihai Ciuca Nu știu dacă targetul demografic „redus” are vreo treabă cu esența problemei. Din câte știu, societățile biblice și-au propus să traducă Scriptura și în limbile de circulație extrem de mică, deci nu mărimea targetului este definitorie. Situația de care vorbești Dionis, din NT, este una ideală, din păcate nereproductibilă. În Antiohia nu mai avem azi o biserică cosmopolită… doar în Siria își au reședința vreo trei patriarhi diferiți. Și la noi există biserici pe criterii etnice (țiganii cu țiganii, românii cu românii, maghiarii cu maghiarii, ș.a.), pe criterii rasiale, pe criterii (sub)culturale (da, există biserici în care numai muzica clasică este „sfântă”), avem biserici ale surdo-muților șamd. Încearcă să vezi și din partea ailaltă a baricadei. Cât de acceptați se simt rockerii în bisericile „normale”? În urmă cu 20+ ani aveam o grămadă de prejudecăți, până când, în tramvai, fără să vreau am nimerit lângă doi rockeri care discutau cu pasiune între ei. Era o discuție gen Filip cu famenul etiopian… și am zis „WOW! Stai că nu-i după cum pare…”

*

Dionis Bodiu Mihai, eu am enuntat problema mea fata de o casa de inchinare in care nu cred ca as putea intra cu copiii mei. In mod obiectiv, daca asa se pune problema, faptul ca nu mai avem o situatie ideala in bisericile secolului XXI, nu inseamna ca ar trebui sa capitulam in fata acestor compromisuri, mai mult, nu sunt sigur ca ne face bine sa le incurajam. In acest fel (neintentionat, sunt convins), contribuim la ridicarea de noi baricade – tu ai adus cuvantul in discutie, nu eu! – prin faptul ca zidim in continuare case al Domnului in care stim de la bun inceput ca unii nu vor avea ce sa caute … Ce a unit Dumnezeu, noi dezbinam. Pas.

*

Mihai Ciuca Eu unul cred că 95% dintre evanghelicii români n-ar rezista (cu sau fără copii) într-o biserică de negri din SUA. Asta nu înseamnă că trebuie să desființăm bisericile negrilor sau să le cerem să se conformeze standardelor noastre. Dionis, problema nu e ca tu să te duci cu copii la rockeri… ideea este ca rockerii să aibă un loc în care să se poată duce cu copii, loc în care să se simtă iubiți și acceptați. Se pierde din vedere că scopul bisericii este mântuirea sufletelor, nu uniformizarea lor culturală sau liturgică. Dacă tu ai un loc în care te poți închina fără să fii judecat și respins, perfect! Lasă ca fiecare să aibă parte de același lucru. Dacă undeva te simți stingherit de muzică sau de tipul de oameni care frecventează acel loc, nu înseamnă că locul respectiv este „greșit”. Nu te obligă nimeni să-l frecventezi… și asta nu presupune neapărat că trebuie anatemizat. Eu nu zic să capitulăm… ci să privim situația ca pe un avantaj. Când Pavel s-a săturat de împietrirea iudeilor s-a orientat asupra grecilor… și s-a făcut grec, după vorba lui. Acesta este tiparul întrupării lui Isus. Cuvântul trebuie întrupat eschimoșilor într-un fel relevant lor, așa cum S-a întrupat evreilor într-un fel relevant acestora.

*

Dionis Bodiu […] pledez pentru un ideal biblic (de ex. 1 Cor 1:10), deloc utopic, care chiar daca nu are un deadline concret in cursul vietii unuia dintre noi, el se cere urmarit intocmai ca cel cristic (fiti dar desavarsiti precum Tatal vostru din ceruri este desavarsit). Iar globalizarea si faptul ca lumea se face mai mica – aspect mentionat de Alexandra – ar putea functiona in favoarea noastra. Tanjesc spre „impreuna” in Duhul, fara inabusirea diversitatii de expresii ale inchinarii: daca nu-mi dati voie, imi iau jucariiile s-am plecat …  E mai limpede?

*

Mihai Ciuca Dionis, depinde de „portretul robot”, cu care lucrezi, al unei persoane „desăvârșite”… În teorie multe lucruri sună bine dar detaliile ne omoară, uneori. În conflictul perpetuu dintre „a fi” și „a face” trebuie găsit mereu echilibrul necesar. Brenan Manning spunea că „biserica nu trebuie să fie un muzeu de sfinți ci un spital pentru păcătoși”. Pavel s-a confruntat cu aceeași problemă când creștinii evrei voiau să impună ebraicitatea lor peste creștinismul neamurilor. Și, cred din toată inima, că între tiparul cultural al bisericii din Ierusalim și cel al bisericii din Antiohia era o prăpastie (culturală) enormă. S-a rezolvat însă cum trebuie. Dacă este să facem o exegeză corectă a 1 Cor.1:10 am vedea că nu se potrivește cu discuția noastră, fiindcă acela era îndemnul lui Pavel pentru o biserică locală anume, renumită pentru dezbinările interne, nicidecum nu putem înțelege de acolo că diversitatea radicală la nivel global ar fi greșită. Nu spun aici că nu avem ce învăța din acel verset.  În tensiunea dintre „a fi” și „a face”, adică între „a se comporta conform normelor din Ierusalim” și a asculta de „panta ta ethne” Pavel a găsit compromisul corect și s-a făcut tuturor totul. Asta înțeleg eu prin întrupare, ori întruparea nu merge fără lepădare de sine. Fără a se dezbrăca de sinele ebraic rabinul Pavel n-ar fi făcut nimic în călătoriile sale misionare. În mod sigur, pe unde a ajuns, nu a făcut minireplici ale bisericii din Ierusalim. Hei și stăpânilor de sclavi nu le-a cerut să-și slobozească sclavii, oricât de necreștinesc ni s-ar părea nouă tiparul acesta azi… Este foarte interesant modul în care se discută în ziua de azi în misiologie despre adevăratul sens al expresiei „panta ta ethne” (Matei 28:19). Citez: „The most accurate definition of the term ethnē used in Matthew 28:19 is based on the decision of the Content Information Team at Logos Bible Software with access to 20,000 Bible related resources electronically in an integrated system. Their conclusion is that ethnē in Matthew 28:19 means a large group of people based on various cultural, physical, or geographical ties! There is a strong biblical basis for including communities/castes in the term ethnē in Matthew 28:19. ” Articolul complet este dat mai jos. Deci într-o lume globalizată ethne înseamnă metaliști, punkiști, rockeri, hipsteri, motocicliști, maneliști și orice alt grup cu liant cultural. Cel puțin așa văd eu lucrurile. Dacă le văd greșit sper să primesc iertare.  The Meaning of Ethne in Matthew 28:19

*

Dionis Bodiu @ Mihai O să încerc un răspuns, fără a te contrazice neapărat, chiar dacă spațiul ăsta mi se pare inadecvat (i still hate FB’s style for comments). Afirmația lui Manning se cere amendată: dacă este un spital, biserica este unul al celor care se însănătoșesc, în care Cristos lucrează prin Duhul Său. Păcătoșii sunt răscumpărați, sfințiți, curățiți, eliberați. În afara acestei realități Evanghelia este o poveste de adormit copiii. Eu cred că Evanghelia îi apropie pe oameni, în sensul că atât propovăduitorul – Pavel, să zicem – face pași înspre cel diferit, cât și cel ce primește sămânța Cuvântului în inimă se deschide – sau ar trebui să învețe s-o facă ( 2 Cor 6:11-13) – spre cei prin care Lumina a venit în viața sa. E interesant articolul referit, nu am de obiectat în privința lui … dar rămân la părerea că o casă a Domnului care întreține bariere – culturale, etnice, sociale, de orice fel – este un compromis cu care nu ar fi de dorit să ne jucăm tare mult.

*

Mihai Ciuca Întru totul de acord Dionis. Numai că un membru al unui grup, hai să zicem că e vorba de aromâni, când primește Cuvântul, în mod normal se va întoarce cu fața spre grupul lui și va încerca, pe limba lor, să le povestească mesajul. Asta nu înseamnă că el construiește o barieră culturală pentru noi. Bariera culturală există deja fiindcă noi facem parte din două grupuri etnice diferite. La fel e și cu metaliștii aceștia. Bariera nu e construită de ei. Noi eram la fel de radical diferiți și înainte ca ei să înceapă a umbla cu Domnul. Odată intrând pe Cale, băieții au preluat Mesajul și-l duc celor ca ei, grupului lor etno-cultural. Asta nu trebuie condamnat. Pe vremea când eram eu puștan, în Scânteia a apărut un articol denigrator despre evangheliștii americani. Printre altele era dat exemplul lui Billy Graham care, mai pe la începuturile activității sale, se deghiza în hippie și participa la festivaluri de-ale acestora pentru a face evanghelizare personală. Diferența este că băieții ăștia nu trebuie să se deghizeze. Ei nu se strecoară în altă lume ci lucrează în lumea în care erau când au venit pe Cale. Mult mai rău ar fi dacă ei ar renunța la cultura lor fiindcă așa ar trânti ușa în nas punții de comunicare pe care o au față de ai lor. Eu sunt convins că ei se bucură să primească la închinare pe orice creștin, indiferent de background, dar nu sunt vinovați dacă vizitatorii nu se simt confortabil din cauza muzicii. Era scandal mare la farisei fiindcă Isus bea împreună că vameșii și păcătoșii. Nimeni nu zice că Isus era bețiv…  dar nu se poate nega faptul că făcea parte din grup. Era de-al lor, le vorbea pe înțelesul lor, mânca cu ei, bea cu ei, călătorea cu ei, adică trăia cu ei. Nu era un filfizon spilcuit care cobora din când în când în mijlocul lor să le țină o predică și apoi dispărea, dezinfectându-și mâinile. În fine, ultimul lucru pe care îl mai adaug la această discuție: barierele etnice, doctrinare, culturale și sociale sunt o realitate și este o utopie să le negăm. Nu le construim noi, există și eu cred că există cu un scop pe care noi nu-l înțelegem. Poate că e o nerozie dar eu cred că lui Dumnezeu îi place diversitatea. Decât să ne aibe pe toți albi, cu ochi albaștri, baptiști, conservativi, amileniști și tradiționaliști El preferă situația actuală. Barierele văzute de sus probabil au rostul lor. Apoi este clar că noi suntem limitați și ne uităm cu coada ochiului, nu prea prietenos, la cei care sunt diferiți de noi. Când găsim puncte comune ne înveselim dar cum apar cele diferite ne burzuluim. Părerea mea este că mandatul bisericii este să ucenicizeze fiecare „ethne” nu să uniformizeze fiecare „ethne”. Vom trăi cu aceste căutături piezișe, peste gard, care își au sămânța chiar din biserica primară, din Ierusalim, când văduvele unora nu primeau cât văduvele altora, până la capăt. Și abia la capăt, la a doua venire, când „panta ta ethne” Îl vor vedea live, atunci ochii nu vor mai fi ațintiți la garduri ci la Mire. Și ne vom mira cum de ne-am poticnit amar de vreme pe chestii nesemnificative, cum ar fi muzica.  Cer scuze pentru comentariul ăsta fluviu… dar nu mai vin cu altul… am zis tot ce am avut de zis