John Piper e vinovat! #metoo …

Niște capete luminate de la HuffingtonPost au găsit piatra din capul unghiului în problema comportamentului abuziv pe care bărbații îl au față de femei, la locul de muncă, în familie, în biserici și cam peste tot pe unde e posibil (în afară de unele sectoare industriale în care femeile, se pare, au fost întotdeauna respectate): teologia conservatoare a celor de teapa lui John Piper. Complemetarianismul. Da, păi e la mintea cocoșului că rădăcinile acestui comportament care o devalorizează pe femeie în ochii bărbatului trebuie să fie această teologie care îi privește pe cei doi – pe bărbat și pe femeie, nu vă gândiți la altceva – ca fiind diferiți prin creație, însă completându-se reciproc în menirea pe care Creatorul le-a dat-o pe acest pământ. O teologie care îi spune bărbatului că este responsabil să-și protejeze casa și să se lupte pentru a-i asigura toate cele necesare traiului – cele ale stomacului, dar și cele ale spiritului – nu poate fi decât responsabilă de această revoltătoare stare de fapt.

Acum, ca să fim drepți, nici cei la la HuffingtonPost nu sunt atât de tâmpiți încă să-i încarce excesiv lui Piper nota de plată pentru #churchtoo, de aceea nuanțează: „part of the problem”. Nu același lucru se poate spune despre felul în care ei încearcă să scoată cu basma curată lumea criticată de către teologul american, unul cunoscut în mediile evanghelice, însă supectez eu, un anonim în agora seculară a ideilor, o lume care i-a oferit femeii în ultima jumătate de secol a istoriei noastre respectul pe care și l-a căutat. Nu-i așa?

Piper sugerează că ideologiile vinovate pentru #…too sunt cele progresiste și antitradiționale care modelează cam toate politicile acestei disputate jumătăți de veac. Adversarii lui, însă, îi iau peste picior și, din câteva apăsări de tastă, ne învață cum să nici nu ne treacă prin cap așa ceva. Nu, nici pomeneală: abuzurile sunt tradiționale, progresismul este cel ce le-a oferit femeilor pacea și siguranța. Și respectul, să nu uităm.

Omul antitradiționalist al zilei gândește curat și frumos. El nu este ca fundamentaliștii aceia, care cred că sunt stăpâni și responsabili peste casele lor. Nope. El se poate uita la Cele cincizeci de umbre (o sută cincizeci, dacă le numărăm pe toate câte s-au făcut până acum) pe care i le dă Hollywoodul și în care femeia este respectată cum se cuvine, la rezoluții înalte, după care, reîntors în lumea de zi cu zi, să fie egal cu concubina sa (căci mariajul tradițional, nu-i așa, e doar o hârtie) sau cu tovarășele[1] sale de birou.

O jumătate de secol de iubire față de femei. Și de respect. Cum i-a scăpat lui Piper? Cum ne-a scăpat nouă? Să recapitulăm, cu respect și considerație.

Revoluția sexuală? Hippie? Respect față de femei, cât încape. Consumul de substanțe euforice era democratizat, iar de abuzuri în perioada aia n-a auzit nimeni, niciodată. Să zicem love fifteen, ca-n tenis.

În acele vremuri Hugh Hefner punea bazele unui monument de apreciere pentru femeile din lumea întreagă, pe care le aprecia pentru frumusețea lor: Playboy. În semn de respect, le-a pus inteligentelor și capabilelor fiiice ale Evei urechiușe și codiță de iepuraș. Iar Hefner, se știe, nu are nici o contribuție la problema #metoo, fapt dovedit și de aprecierea sinceră și deschisă de care omul s-a bucurat la moartea lui.

Ah, și cultura pop a vremurilor! Versurile lui Jim Morrison au glorificat femeia și i-au dat o valoare pe care nici altă femeie n-a avut-o în aproape două milenii de creștinism: Come on baby, light my fire! All day log.

În asentimentul bardului de la The Doors, ceva mai târziu, Sabrina cânta profetic despre o lume în care bărbații o vor respecta și pe ea cu adevărat: Citește în continuare „John Piper e vinovat! #metoo …”

trepțile îndreptățirii (3D)

(Se începe în slow-motion cu ceva la mișto, de dragoste, ceva despre „ca un trandafir” … sunt absolut convins că veți găsi ceva adecvat momentului)

Ne-a intrat cumva în tărtăcuțe gândul că dacă tot nu suntem buni, căci – nu-i așa? – doar Unul cel ceresc este bun, noi n-avem altă alternativă decât cea a bălăcărelii în răutatea lumii.

Mă rog, s-au mai făcut unele timide încercări. Niște naivi.

Dacă nu putem fi buni, zicea taica Steindardt, măcar să fim politicoși.

Vezi bine, însă, că nici politețea nu prea dă afară din noi; atunci, poate că am putea măcar să avem dreptate când arătăm cu degetul.

Dar nici dreptate n-avem, că nu-i cine s-o împartă. Buna cumpănire va compensa acest neajuns, nu? Argumentele noastre sunt beton. (Celor interesați, le pot pune la dispoziție niște youtuburi edificatoare.)

Uite-așa, de mărturia creștină contemporană se alese praful de pe cumpănă. Cel mai adesea ea este azi confundată cu apologetica. Doar cu retorica de tip Ravi (mulțumim, Doamne, că ni l-ai dat!) și altora de teapa lui. Asta pentru că nu mai avem nimic de arătat lumii, nici vieți, nici Carte, nici istorie, nici argumente. Nu mai biruim răul prin bine, pentru că nici noi nu mai știm ce e binele. Ș-atunci lătrăm precum câinii aceia.

Și nu mai avem nimic de pus pe altar, căci nu mai avem ce sacrifica.

Turma s-a metamorfozat în haită.

Dar Thanos pândește din umbră …

(cortina)

Hyper GDPR ready

Dacă mi-e teamă de un lucru în privința lumii virtuale, acela nu este că ea ar putea vreodată să ia locul realității și să uzurpe bunul simț al viețuirii între cele naturale, ci că virtualul poate fi el însuși o gaură neagră a realității, una atât de puternică încât să absoarbă întreaga trăire din juru-i, arătată cu degetul, simțită sau zămislită (fără să conteze pe ce căi), transformând-o apoi în adevăr, adică în cea mai reală dintre apocalipsele acestei lumi, pentru a servi apoi ca paradigmă a experienței divinului, iar asta pentru că – nu-i așa? – „lucrurile de sus” despre care ne mai aduc aminte azi doar teologii sunt, tot așa, cele absorbite în experiența credinței, devenite ele însele mai reale decât orice altă realitate, istoria nefiind altceva decât o proiecție pe axa concretului a unor urme discrete ale celor întâmplate în acel punct de singularitate a ființei, unde nu e nici suspin, nici întristare, nici durere, ci doar autenticitate în stare pură, decantată de mizeria în care ne-a provocat, folosindu-se de niște instincte încă prea puțin documentate de către specialiști, pofta nestăvilită după iluzii.

De aceea, mi-e teamă de ce și cum văd eu însumi, nu de cine mă vede sau îmi monitorizează în vreun fel sau altul activitatea.

 

Touch me not (if you can)

Orice gunoi poate fi numit capodoperă, vrednic de mari premii și de ropote de aplauze, atât timp cât e corect ideologic. O nouă dovadă în acest sens este Nu mă atinge-mă, un rahat curajos, pe lângă care, Hollywoodul cel rău și liberal, cu toate umbrele sale masochiste, străluce a bun simț și artă cinematografică de prim rang. E adevărat: vorbim despre o ideologie în absența ideilor, căci existența acestui film nu se justifică prin miza temei abordate – intimitatea, zic ei – cât prin „curaj”. Să nu credem cumva că Adina Pintilie tocmai a descoperit ceva nou și vrednic de spus despre subiect: cam tot cu erotismul este confundată intimitatea, nu e nimic nou în asta. În dicționarul cinematografic american „intimacy” și „hot” sunt cuvinte învecinate. Nu sunt genetic structurați pentru altceva, se pare. Dar n-au premiat (încă) o astfel de ideologie. În schimb, în Europa toate`s apă și pământ. Curajul, înțeles pur și simplu ca absența unui minim (bun) simț al proporțiilor și al unor sensuri care au zidit o civilizație, aceasta e ideologia Europei de astăzi. Nici o deosebire între acesta și curajul celui ce-și leagă un bolovan la gât și se aruncă în mare …

Noi, românii, să fim mândri de asta? Pen` ce? Am intrat în această transă a relevanței și nimeni, dar nimeni nu ne mai poate fura ce-i pus deoparte pentru noi, la căldurica lipsei de idei a veacului: iată că Vestul ne bagă în seamă. Ne topim de plăcere. Avem și noi cinema, se zice. E adevărat, trebuie să trecem, asemeni lui Jamal în Slamdog Millionaire, prin rahat până peste cap ca să punem mâna pe râvnitul premiu. Altfel nu se poate, altfel suntem nimeni. Numai că, spre deosebire de Jamal, care după grozava-i aventură, este spălat și readus la condiția de băiețel frumos și simpatic, noi rămânem botezați în zoaie, buni de paradă. Cu angajamentul niciodată rostit, dar înțeles de la sine, că nu ne vom ridica niciodată deasupra, spre a propune lumii și altceva, care să mărturisească frumusețe, nu prosteală. Căci frumosul nu e pentru noi, nu e de nasul nostru. Vestul știe să-și păstreze frumusețea orașelor, a peisajelor, în general a vieții trăite în armonie și înțelegere. Vestul știe ce să facă cu gunoaiele. Nouă ne rămâne să fim aplaudați în continuare pentru cât de jegoși suntem, de corupți sau de nesimțiți. Cu condiția să nu venim cu toate astea peste ei, decât periodic, atunci când ne invită, pentru a ne încasa premiile. Altfel, să ne vedem de căsuța noastră, eventual să le facem culoar celorlalți să ajungă acolo, căci a lor e Împărăția Cerurilor. Noi ne-am cam mâncat mălaiul, ne mulțumim cu urșii.

Cu tărie

Oare cum este să fii creștin, unul din aceia care crede cu tărie în inspirația divină nealterată a Scripturilor, și să îți bați joc de aspectul fizic al unui om propus a fi uns într-o demnitate publică? Adică – să mă explic – cum pot conviețui în aceeași conștiință principiul din 1 Samuel 16:7[1] și lipsa de îngăduință cu care este stigmatizată pe toate căile fața nițel dezordonată, furată din cine știe ce context, a lui Mihai Tudose?

[1] „Domnul nu se uită la ce se uită omul; omul se uită la ceea ce izbește ochii, dar Domnul se uită la inimă.”

 

Sacralitatea nedumeririi

Citesc niște expresii într-un document al zilelor noastre. Dintre toate cele zise acolo, două mi se par extrem de provocatoare. Ele merită privite cu mare atenție, mai ales că o semnificativă parte a mesajului acelui document era așezată tocmai peste acestea.

Pentru mine ele sunt importante din pricină că de mai bine de trei ani de zile tot tatonez ideea asta de sacru, sub diferite aspecte, în diverse medii și prin felurite mijloace. De aceea, de fiecare dată când aud pomenindu-se un cuvânt din familia lexicală a lui „sacru” … ciulesc urechile și iau aminte.

Căci vreau să știu ce este sacrul.

Care este.

Așa că vă întreb: ce se înțelege prin „sacralitatea vieții”?

Dar prin „sacralitatea familiei”?

Vă mărturisesc că, pe mine cel puțin, definițiile din DEX nu mă ajută să înțeleg cum privesc semenii mei ideea de sacralitate. E clar că avem nevoie de un dicționar, unul, pe cât posibil, cuprinzător și de folos gândirii și simțirii fiecăruia dintre noi.

Notă: Aș fi putut pune întrebarea pe Perete ( o s-o reiau și acolo), dar aș vrea să mă folosesc de blog pentru a aduna răspunsurile într-un mod cât mai la îndemână. De aceea, dacă se poate, v-aș ruga să folosiți acest mijloc pentru răspunsuri la întrebări, opinii și/sau comentarii. Mulțumesc!