Cum îmi mai petrec sfârșitul lumii

Să gată lumea.

Da, atât i-a fost! După ce s-a tot chinuit el, preț de câteva mii de milenii, să ne arate ce poate, după ce s-a întrecut în tot belșugul ăsta de frumusețe și de diversitate, Universul a hotărât să renunțe la lumea asta.

Și ce frumos lucrase până acum! Cât de bine a știut el să mestece în zeama aia primordială pentru ca din ea să răsară primul semn de viață de pe planeta asta! Și cum le-a potrivit el pe toate în așa fel încât pământul să fie populat cu o mulțime de de vietăți, în apă, pe uscat, în aer, în tărtăcuțe!

La toate s-a gândit: la stratul de ozon, la oxigen, la circuitul apei în natură (cam haotic uneori: de ce n-a lăsat un număr pentru Intervenții?), la un folos practic pentru dioxidul de carbon, la succesiunea anotimpurilor, la bacteriile saprofite …

N-a fost nimeni să-l laude pentru primul dinozaur. Poate de aia s-a supărat și Citește în continuare „Cum îmi mai petrec sfârșitul lumii”

În cât timp a creat Dumnezeu lumea? (8) – Discurs asupra metodei

Una dintre cele mai grele ispite pentru cercetătorul primelor două capitole ale Facerii este cea de a ignora, ca fond al interogației sale, necesitatea luării în calcul a prezenței lui Hristos în Creație. „Din El, prin El şi pentru El sunt toate lucrurile”, spune Scriptura. Nu fără temei unii mistici l-au intuit pe Hristos în răcoarea dimineții, așteptându-l pe Adam pentru o plimbare prin grădină. Dacă e aşa, atunci poate că taina Creaţiei nu se reazămă atât de mult pe lungimea unei zile din cele şase, cât în prezenţa lui Hristos toate acestea. E un fapt elementar pe care îl uităm în vâltoarea argumentărilor, adăugat indiferenței față de experiența deosebită a destinatarilor iniţiali ai acestei relatări în fața cuvintelor lui Dumnezeu. Putem lesne intui că, oameni cât se poate de simpli, evreii ieşiţi din Egipt erau interesați în primul rând de întelegerea mersului lucrurilor („Ce-i cu agitaţia asta? Cine este acest Dumnezeu şi ce vrea cu noi? De unde venim şi încotro de îndreptăm?”) decât de o abordare ştiinţifică a originilor. Iar Dumnezeu a vorbit pe limba lor, în mijlocul experienței lor istorice, în acel cadru mitic aparte. El nu a ţinut un curs de astrofizică acolo în deşert, ci s-a revelat pe Sine ca iniţiator al unui imens tsunami spiritual (vorbesc acum strict din punctul de vedere al unui israelit copleşit de toate cele întâmplate) pe care noi îl numim istorie a rasei umane, în care ei, evreii, erau destinați să joace un rol esenţial.

Pe paginile Facerii relatarea originii lumii poartă cu sine amprenta unei Citește în continuare „În cât timp a creat Dumnezeu lumea? (8) – Discurs asupra metodei”

În cât timp a creat Dumnezeu lumea? (7) – Argumentul minimei credințe necesare

Avertizare: acest articol este un intermezzo în cadrul seriei, cauzat de (ne)întâmplătoare interacțiuni recente cu idei și fapte din domeniul apologetic creștin autohton.

„… to believe the biblical teaching that God created the universe in the week of creation requires less faith than evolution.”

(Ieremia Rusu, în Jurnal Teologic, Vol. 13, pag. 113 – AICI)

Nu e pentru prima oară când întâlnesc o astfel de afirmație într-un demers apologetic. Există și o carte al cărei titlu sugerează o idee similară, cu valoare de argument: Nu am destulă credință ca să fiu ateu (autori Norman Geisler și Frank Turek). Sugestia de bază este că ar fi mai ușor, mai logic, mai rațional, mai de bun simț, mai lesne de crezut ș.a.m.d. că lumea a fost făcută în șase zile (de regulă, literale, deși tocmai cartea menționată mai sus sugerează o perspectivă diferită) decât să crezi universul acesta este așa cum este, împreună cu ființele ce-i populează doar o fărâmă din întinderea-I copleșitoare, datorită unui proces evolutiv cauzat de factori impersonali (legi fizice, accidente cu grad scăzut de probabilitate sau, dimpotrivă, legități încă tainice care fac obligatoriu saltul înspre existența vieții etc).

Acum, nu este greu de înțeles că orice asumare a unei teorii sau perspective despre lume și viață, în condițiile absenței tuturor datelor necesare întocmirii unei demonstrații de necombătut, face apel – este absolut necesar să o facă – și la un bob de credință. Sunt acele nevăzute lucruri pe care nu omul le poate scoate în evidență, nu le poate demonstra sau explica. Creștinul le are pe ale sale; el este unul dintre fericiții care n-au văzut ce-a văzut Toma împreună cu ucenicii, dar care crede în Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Nu știe de unde și-a luat Cain nevastă, nici cum au încăput toate animalele din vremea lui Noe pe o singură ambarcațiune, nici cum se face că există mai multe rase de oameni pe un pământ atât de tânăr, dar crede că lumea, împreună cu tot ce este în ea, a fost făcută de Dumnezeu, după cum scrie în Scripturi. Ateul, deși cel mai adesea nu o va recunoaște, își are propriile nevăzute de crezut. Se va hrăni – cum altfel? – cu prezumția extrem de optimistă că lacunele zilei de astăzi din cercetarea sa asupra tainelor universului își vor găsi o explicație științifică într-o bună zi. Cu o credință suntem fiecare dintre noi datori limitărilor impuse de condiția umană.

De ce folosesc apologeții creștini acest argument al minimei credințe? Citește în continuare „În cât timp a creat Dumnezeu lumea? (7) – Argumentul minimei credințe necesare”

În cât timp a creat Dumnezeu lumea? (2)

Asupra unui lucru putem ajunge la un consens, noi toți cei ce credem că Dumnezeu a creat lumea: nu este vorba de o creație instant. Dumnezeu n-a făcut un ”puff!” și toate au luat ființă. A durat. Șase zile, cincisprezece miliarde de ani sau șase secunde, ce mai contează: n-a făcut-o într-o fracțiune de clipită, și asta nu pentru că n-ar fi fost în stare, ne-ar spune un Ioan Gură de Aur, ci pentru că nu-i stă în caracter. Vezi bine, Dumnezeu este ca un agricultor; El vrea să ne învețe și pe noi că orice creație cere o investiție în timp, o devenire în procesul zămislirii și, ceea ce uităm adesea, un sabat care să consfințească închierea lucrului bine făcut.

Ni se spune însă că Dumnezeu este în afara timpului, că pentru El clipa și veacul sunt totuna. Așa o fi, numai că dacă citești cu atenție povestea Creației, observi la El ceva ce nu te-ai aștepta să vezi decât la fiii oamenilor: evaluarea periodică a progresului făcut. Aceasta ne mărturisește un Dumnezeu care nu-Și făurește lucrarea din afară, ci intră în timpul Universului din palma-I, lărgindu-i baierele în toate direcțiile posibile. Numai așa pot înțelege imensitatea acestui Cosmos de necuprins cu mintea și cu instrumentele sofisticate ale astofizicienilor: o urmă a unui Creator în măreața-I operă, o semnătură, dacă vreți. În cât timp Și-a semnat Dumnezeu lumea pe care a creat-o? Nu cred că vom ști vreodată. Eu unul cred că penița Lui se preumblă încă pe coala imaculată.

Dar nu toți au ajuns la cunoștința aceasta … Ne-am obișnuit cu autografe mâzgălite ilizibil în fracțiuni de secundă; cei din generația mea însă își aduc aminte de filmul Cervantes, care începea cu o caligrafiere în timp real, domoală, senină și placidă ca o zi de august în Andaluzia, a numelui scriitorului spaniol. Nu ne-am catadicsit prea mult cu evaluarea timpului în care Dumnezeu își caligrafiază Numele pe opera Sa: o poate face cât ai clipi, o poate face pentru o veșnicie: doar e Dumnezeu! Totuși, Citește în continuare „În cât timp a creat Dumnezeu lumea? (2)”

În cât timp a creat Dumnezeu lumea? (1)

În șase zile, oameni buni. Așa scrie în Carte[1], așa mărturisesc. Îmi e imposibil să explic o mulțime de lucruri cu privire la Creație, admit că pot să am (pre)concepții greșite în anumite privințe; totuși, acest punct de plecare este nenegociabil. Toate pleacă de aici.

M-a pus serios pe gânduri pisica lui Teofil. M-am gândit, în primă instanță, că dacă atâția specialiști într-ale reflecției teologice au o părere destul de tranșantă pe subiect, răspunsul cu privire la vârsta pământului ne este, măcar în linii generale, la îndemână. Aproape că aș le-aș da dreptate acestor teologi și apologeți, numai că sunt câteva iremediabil nerezolvabile nedumeriri care îmi boicotează atașamentul față de aceste concepții menite, printre altele, să păstreze mărturisirea credinței creștine într-un status încă acceptabil de competitivitate pe piața ideilor (post)moderne.

În acest episod, voi da glas unei prime întrebări existențiale: cine a ținut cronometrul în mână?

Vreau să zic, Citește în continuare „În cât timp a creat Dumnezeu lumea? (1)”

Scurtă istorie a universurilor lui Stephen Hawking (2) – Chiar putem ajunge la teoria completă? (rev)

Listă abrevieri:

SIT1 – Scurtă istorie a timpului, Humanitas, 2001
SIT2 – O mai scurtă istorie a timpului, Humanitas, 2007
GD – The Grand Design, Bantam Books, 2010

Continuare de AICI.

Voi începe incursiunea mea prin universurile lui Stephen Hawking cu o întrebare de bază legată de calitatea şi relevanţa oricărui demers epistemologic care se pretinde a fi raţional. Ce și cât putem cunoaște despre Universul în care trăim? Nici un alt pas credibil nu poate fi urmat în absenţa unui răspuns satisfăcător pentru această întrebare de principiu. Plecăm la drum în cercetările noastre, de orice natură ar fi ele, cu convingerea că avem la îndemână suficiente instrumente pentru o abordare decentă a obiectului studiat.

În SIT1 savantul britanic aflat în plină căutare a mult-visatei teorii unificate observă paradoxul înspre care este condus de însăşi admiterea existenţei unei astfel de teorii: ea va include în domeniul aplicaţiilor sale şi drumul parcurs până la descoperirea ei.

Dacă teoria însăşi determină rezultatul cercetării noastre asupra ei, ne putem întreba împreună cu Hawking:

 “De ce trebuie să ne determine ca din dovezi să tragem concluziile juste? Nu se poate tot aşa de bine să ne determine să tragem concluzii greşite? Sau nici o concluzie?” (pag.26)

Sau în alte cuvinte:

Este acest Univers construit într-un aşa fel încât să permită unor fiinţe ca noi să ajungă la descifrarea tainelor sale printr-o teorie care să explice totul?

Cum se poate da răspuns unei astfel de probleme? Pare a fi o situaţie fără prea multe portiţe de ieşire. E ca şi cum am vorbi despre un psihiatru implicat într-o sesiune de evaluare cu sine însuşi. Ce garanţie putem avea că acesta va ajunge la un rezultat demn de luat în seamă?

Hawking are un răspuns – singurul, zice el – bazat pe principiul selecţiei naturale al lui Darwin. El spune că într-o populaţie de organisme autoreproducătoare neomogenă dpdv al materialului genetic “unii indivizi sunt mai capabili decât alţii să tragă concluziile juste privind lumea din jurul lor”. Mai mult – iar aici cred că o dă puţin în bară – se zice că va exista o probabilitate mai mare ca aceşti indivizi să supravieţuiască şi să se reproducă (cine sunt cei care fac mai mulţi copii astăzi, cei cu studii superioare sau cei mai puțin școliți, hm?) aşa încât “tipul lor de comportament şi de gândire va deveni dominant”. Sincer să fiu, mi-aş dori să fie aşa, ca tipul de gândire al lui Andrei Pleşu, de exemplu, să devină dominant, şi nu cel al lui Gigi Becali. Mi-e teamă că şansele sunt cam mici în privinţa primului menţionat …

Revenind însă la argumentaţia lui Hawking: “dacă universul a evoluat în mod regulat, ne putem aştepta ca aptitudinile de gândire pe care ni le-a dat selecţia naturală să fie valabile şi în căutarea unei teorii unificate complete şi să nu ne conducă la concluzii greşite.” (pag. 26)

Este o aşteptare a autorului, nu un fapt demonstrabil. Vorbim în termeni de probabilităţi. Din păcate, atunci când vine de dat cu zarurile, nimic nu mă poate asigura că rezultatul nu va fi unul dintre cele mai improbabile: suma celor două feţe să fie doi … Aşadar, să reţinem că este puţin probabil ca să ajungem la concluzii greşite despre universul nostru, dar nu exclus.

Cincisprezece ani mai târziu, în SIT2, Citește în continuare „Scurtă istorie a universurilor lui Stephen Hawking (2) – Chiar putem ajunge la teoria completă? (rev)”

Ultimul cartuș sau Ce aș dori să însemne înmormântarea mea

O pledoarie interesantă a lui Vasile Tomoiagă pentru reconsiderarea atitudinii pe care o avem faţă de trup mi-a stârnit din nou duhul, în căutare de răspunsuri, pe un subiect adesea trivializat ȋn unele medii evanghelice. (Nici nu-i de mirare, dacă ţinem cont de faptul că definiţia de lucru a unei părţi evanghelismului, care a venit de peste Ocean şi la noi, dată omului este: Un duh, care are un suflet şi locuieşte ȋntr-un trup.)

Postarea lui Vasile ne amintește de semnificații ce se cer reactualizate pe acest subiect, în planul coborârii Cerului pe pământ prin Întrupare. Pe de altă parte, este necesară şi o dimensiune mundană, obligatorie şi aceasta, ȋntru desăvȃrşirea unei perspective cȃt mai rotunjite: sensul natural al lucrurilor conduc trupul ȋnspre putreziciune şi descompunere, sfinţirea lui fiind mai degrabă paradigmatică acum, cel puţin pȃnă la mult-aşteptata ȋnviere a morţilor.

Contează ce se ȋntȃmplă cu trupurile după ce murim? Ȋn sens pur practic … nu. Toate se fac pulbere: pe toate Dumnezeu le va readuce ȋn existenţă la vremea hotărȃtă de El.

Mărturisirea noastră contează.

Indiferent de soarta lor – mȃncate de viermi, digerate de animale, carbonizate – trupurile acestea ne aduc aminte de unde venim … Aceasta este mărturia lor.

Ȋntrebarea este: ȋncotro?

Urmează răspunsul nostru.

Aici, ȋn ton cu pledoaria lui Vasile, vă atrag atenţia asupra calităţii de tip, de asumare a unei prefigurări divine, pe care atitudinea noastră faţă de trupul celui decedat ȋl mărturiseşte: dacă aleg să fiu ȋnmormȃntat creştineşte (ȋn sensul tradiţional), ȋn rȃnd cu ceilalţi, mărturisesc prin asta o aşteptare a Mirelui. Dimpotrivă, dacă aleg să ȋmi mistui trupul şi să ȋl fac pulbere, mărturisesc că pentru mine totul s-a sfȃrşit aici şi că, ȋn termenii filmului Gladiatorul, suntem cenușă și praf: doar faptele noastre pot, doar în anumite cazuri, trece pragul eternității.

Ce este o ȋnmormȃntare? Dacă e doar separarea unui trup mort de lumea celor vii, atunci chiar că nu contează ce i se face acelui trup după moarte …

… dar dacă e o mărturisire a unei credinţe, ȋnmormȃntarea devine o oglindă a speranţei ȋn ȋnviere ȋntru o fericită vieţuire pentru o veşnicie cu Domnul.

Atunci nu voi dori ca la ȋnmormȃntarea mea să ȋmi fie satisfăcute mofturi şi preferinţe, ci să-L mărturisesc ȋncă odată – chiar după ce trupul meu nu mai are viaţă – pe Cel ȋn care mi-am pus credinţa cȃtă vreme am umblat pe acest Pămȃnt.