„Un el și-o ea de-a pururi fi-vor …” Hm?

Voi, ăștia care ați prins și dulcea perioadă ceaușistă, vă mai aduceți aminte de asta? Înainte de „Deștide ușa, creștine!”, Hrușcă a cântat, corect, principial și tradițional așa ceva.

Mai ascultați-o cât puteți, pentru că s-ar putea ca în curând ea să fie prea incorectă pentru urechile post-post-modernității …

Reclame

John Piper e vinovat! #metoo …

Niște capete luminate de la HuffingtonPost au găsit piatra din capul unghiului în problema comportamentului abuziv pe care bărbații îl au față de femei, la locul de muncă, în familie, în biserici și cam peste tot pe unde e posibil (în afară de unele sectoare industriale în care femeile, se pare, au fost întotdeauna respectate): teologia conservatoare a celor de teapa lui John Piper. Complemetarianismul. Da, păi e la mintea cocoșului că rădăcinile acestui comportament care o devalorizează pe femeie în ochii bărbatului trebuie să fie această teologie care îi privește pe cei doi – pe bărbat și pe femeie, nu vă gândiți la altceva – ca fiind diferiți prin creație, însă completându-se reciproc în menirea pe care Creatorul le-a dat-o pe acest pământ. O teologie care îi spune bărbatului că este responsabil să-și protejeze casa și să se lupte pentru a-i asigura toate cele necesare traiului – cele ale stomacului, dar și cele ale spiritului – nu poate fi decât responsabilă de această revoltătoare stare de fapt.

Acum, ca să fim drepți, nici cei la la HuffingtonPost nu sunt atât de tâmpiți încă să-i încarce excesiv lui Piper nota de plată pentru #churchtoo, de aceea nuanțează: „part of the problem”. Nu același lucru se poate spune despre felul în care ei încearcă să scoată cu basma curată lumea criticată de către teologul american, unul cunoscut în mediile evanghelice, însă supectez eu, un anonim în agora seculară a ideilor, o lume care i-a oferit femeii în ultima jumătate de secol a istoriei noastre respectul pe care și l-a căutat. Nu-i așa?

Piper sugerează că ideologiile vinovate pentru #…too sunt cele progresiste și antitradiționale care modelează cam toate politicile acestei disputate jumătăți de veac. Adversarii lui, însă, îi iau peste picior și, din câteva apăsări de tastă, ne învață cum să nici nu ne treacă prin cap așa ceva. Nu, nici pomeneală: abuzurile sunt tradiționale, progresismul este cel ce le-a oferit femeilor pacea și siguranța. Și respectul, să nu uităm.

Omul antitradiționalist al zilei gândește curat și frumos. El nu este ca fundamentaliștii aceia, care cred că sunt stăpâni și responsabili peste casele lor. Nope. El se poate uita la Cele cincizeci de umbre (o sută cincizeci, dacă le numărăm pe toate câte s-au făcut până acum) pe care i le dă Hollywoodul și în care femeia este respectată cum se cuvine, la rezoluții înalte, după care, reîntors în lumea de zi cu zi, să fie egal cu concubina sa (căci mariajul tradițional, nu-i așa, e doar o hârtie) sau cu tovarășele[1] sale de birou.

O jumătate de secol de iubire față de femei. Și de respect. Cum i-a scăpat lui Piper? Cum ne-a scăpat nouă? Să recapitulăm, cu respect și considerație.

Revoluția sexuală? Hippie? Respect față de femei, cât încape. Consumul de substanțe euforice era democratizat, iar de abuzuri în perioada aia n-a auzit nimeni, niciodată. Să zicem love fifteen, ca-n tenis.

În acele vremuri Hugh Hefner punea bazele unui monument de apreciere pentru femeile din lumea întreagă, pe care le aprecia pentru frumusețea lor: Playboy. În semn de respect, le-a pus inteligentelor și capabilelor fiiice ale Evei urechiușe și codiță de iepuraș. Iar Hefner, se știe, nu are nici o contribuție la problema #metoo, fapt dovedit și de aprecierea sinceră și deschisă de care omul s-a bucurat la moartea lui.

Ah, și cultura pop a vremurilor! Versurile lui Jim Morrison au glorificat femeia și i-au dat o valoare pe care nici altă femeie n-a avut-o în aproape două milenii de creștinism: Come on baby, light my fire! All day log.

În asentimentul bardului de la The Doors, ceva mai târziu, Sabrina cânta profetic despre o lume în care bărbații o vor respecta și pe ea cu adevărat: Citește în continuare „John Piper e vinovat! #metoo …”

Alfie pentru ochi

Așadar, ați descoperit zilele astea ceea ce Orwell ne spusese de mult, dar n-am prea vrut să luăm aminte: statul este rece, lipsit de har, nemilos, ucigaș de speranțe. Nu-i stă în caracter. Problema nu este legată (doar) de conținutul ideologiei pe care o slujește; pur și simplu nu știe să se comporte altfel. O dă sus și tare cu legea, co conduitele reglementate, cu formele și formalitățile, asta e. Impersonal fiind, deși sunt niște oameni acolo, responsabili pentru fiecare mișcare de rotiță, nu înțelege nici măcar la nivelul celui mai elementar antropomorfism ideea de persoană.

Vrei să-ți dea iubire? Vrei să te înțeleagă? Vrei să-ți îngăduie nebunia cea frumoasă a harului de a fi părinte? Vrei să-ți dea speranță? În zadar le aștepți de la stat. Când vine vorba de cele ale iubirii, statul nu știe să facă altceva decât să dea o mulțime de legi și să ne învețe ce e corect și ce nu. Și să protejeze interese, așa cum știe el mai bine. Iar atunci când nu știe, mai ales când e vorba de interesul superior al copilului, o dă cu bâta-n baltă. Iese cu lacrimi și cu multă, multă durere.

Statul nu știe ce să facă cu viața (vă mai amintiți de omul acela mioritic, dat mort în acte, deși era încă viu, și silit să treacă, în ciuda evidențelor naturale, printr-un întreg proces birocratic al revenirii la viață?). Însă, asemeni firelor rebele de iarbă care ridiculizează pavajele de beton, cu tot cu erbicidele menite ale ucide înălțarea, viața sfidează sistemul. Cele patru/cinci zile ale lui Alfie, trăite în afara suportului artificial, sunt răspunsul vieții, blând și dureros deopotrivă, dat indiferenței unui angrenaj incapabil, în toată perfecțiunea lui, să le ofere unor părinți dreptul de a face tot ce depinde de un părinte pentru binele pruncului lor.

Nu căuta viață între cele moarte ale legii. Nu te aștepta ca statul să te învețe ce e viu și ce nu. Nu asta e menirea lui. Cel mult, în astfel de chestiuni, statul este un simplu agent constatator. Care, uneori, o mai dă și în bară, fără pic de grație. Căci statul poate fi inuman în ce face, tocmai pentru că e atât de omenesc în toace cele ce-i dau spor.

Ar fi alte locuri mai potrivite. Poate că ai uitat de ele.

Privește în jur, cu băgare de seamă, căci nici căldura umană, nici harul, nici mila și nici speranța n-au lipsit în aceste zile. Lasă statul într-ale sale și privește la cei, în felul lor nebunesc, ce a alunecate pe alocuri și în excese regretabile,  mărturisesc în felurite chipuri valoarea vieții. Această mărturie n-a pierit, trebuie doar să cercetezi cu atenție.

Oare care este sursa ei, te-ai întrebat?

Cine poate mărturisi cu adevărat viața? Cine o poate arăta?

Doar cel căruia i-a fost arătată, cum zice și apostolul. Restul sunt ideologii, dogme, politici. Nimicuri.

Mijlocul NU este mesajul – Martin Luther

Plutește în aer o tot mai accentuată nemulțumire legată de unele efecte (se zice) nedorite ale Reformei lui Luther, între care „strălucesc” divizarea creștinătății în sute și mii de ramuri, confesiuni, grupări și secte, sărăcirea limbajului teologic prin aplecarea excesivă spre literalism biblic și prin sole, înălțarea dimensiunii individuale a vieții de credință deasupra celei comunitare, dinamitarea unei întregi paradigme de funcționare a autorității eclesiale … și alte din astea.

Acum, nu zic, este posibil ca toate aceste ponoase, alături de altele poate și mai grave (predestinarea?), să fie pe drept imputabile și Reformei lui Luther. Dar nu cred că e cazul să cârcotim. La fel de bine am putea spune că Henry Ford, cel ce a pus bazele industriei auto moderne, este vinovat de blocajele din trafic sau de accidentele care se produc pe șoselele noastre. Sau că cei ce au inventat world wide web sunt vinovați de toate mizeriile pe care le (a)duce Internetul pe ecranele lumii.

Îi ajung lui Luther propriile cuie, noi mai bine am vedea cum ni le scoatem pe ale noastre din tărtăcuțe …

Ce e musai și ce nu în lumea filmului?

Ce e musai și ce nu în lumea filmului?

Nu știu alții cum sunt, dar eu când îi aud pe unii agitându-se nevoie mare prin spații publice despre ce TREBUIE să ne arate filmele și ce nu, mi-aduc aminte de epoca lui Ceaușescu, de vremea când filmele TREBUIAU să ilustreze frumusețea vieții în patria noastră. Ele TREBUIAU să ne arate agronomi care se stabileau la țară și făceau porumbul să sară la peste douăj` mii de tone la hectar, TREBUIAU să ne povestească despre ingineri care puneau pe roate fabrici și uzine, TREBUIAU să ne zugrăvească fabrici care îndeplineau cincinalul într-un an, TREBUIAU să elogieze constructori care sfredeleau munții sau care făceau orașele patriei să înflorească, TREBUIAU să ne ofere modele de tineri care visează să muncească pe șantiere (de preferință, la Canal), nu să urmeze o facultate … Într-un cuvânt toate acestea era adăpostite generos într-o pălărie mare și lată a imperativelor acelor vremuri numită realism socialist. Filmele TREBUIAU să arate cum înflorește românul în patria sa, sub oblăduirea multiubitului Conducător. Și au făcut-o, ne-au arătat ce TREBUIE să ne arate, adică ce bine o ducem noi pe drumul spre comunism, iar cei mai mulți – deși e limpede că acum nu ne mai prea place să recunoaștem – am cam pus botul la acest mesaj propagandistic.

Dacă credeți că lumea civilizată vestică a fost scutită de imperative ideologice, de trebuințe ale vremurilor ce au provocat-o, vă înșelați amarnic. În perioada Depresiei americane happy- endul era, practic, un imperativ, justificat numai parțial de rațiuni economice. Modul de viață american a fost apărat cu sfințenie într-o mulțime de filme postbelice (memorabilă pentru mine a rămas adeziunea exprimată de Superman, cel din 1978, la aceasta – grea lovitură pentru ruși …).

În zilele noastre nu suntem scutiți de imperative. Filmele din ziua de astăzi TREBUIE Citește în continuare „Ce e musai și ce nu în lumea filmului?”

The Anathomy of Grey`s Theology

Anatomia lui Grey este un serial cu doctori; a avut o cotă bună în State și s-ar părea că se bucură de un oarecare succes și pe la noi. Remarcăm că lumea medicală încă deține un potențial interesant pentru scenariști de puneri în scenă ale unor povești pline de suspans.

Pe de altă parte, un serial cu o astfel de audiență nu ratează nici el șansa de a folosi, prin mijloace specifice limbajului cinematografic,un discurs ideologic în pas cu vremurile.

Unul dintre aceste mijloace este accesul la lecția plină de semnificații prin care trece unul dintre personaje. Tehnica este destul de rudimentară, didacticistă, de film realizat în stilul celor care urmau in expresie și scopuri calea realismului socialist, însă efectul este unul judicios meșteșugit, cu o precizie chirurgicală: să înveți și tu ce învață acel personaj. Lecția lui e și lecția ta. Este încă, în ciuda puerilității metodei, una dintre cele mai influente căi de îndoctrinare în masă.

Iată un exemplu din acest Grey`s Anathomy, cu atât mai interesant cu cât lecția care i se oferă spectatorului este una de teologie. Ca să înțelegeți miza discursului, vă creionez doar, pe scurt, contextul: Citește în continuare „The Anathomy of Grey`s Theology”