Ce vreau să fiu (2)

Unul dintre cele mai bune filme creștine făcute vreodată de către oameni care nu se pretind a fi neapărat creștini – ba, dimpotrivă, aș zice, stau departe de lumea credinței tradiționale – este, fără îndoială, Chariots of Fire (1981). Protagoniștii sunt doi alergători în curse de viteză, cu șanse și pretenții la câștigarea unei medalii olimpice: un evreu care trage tare de această șansă ca de singurul resort care l-ar mai putea propulsa spre un anume sens al existenței și un creștin, confruntat și acesta cu o profundă dilemă existențială legată de destinul său și de felul în care L-ar putea sluji mai bine pe Dumnezeu.

Eric Liddell dorește să urmeze calea misionariatului, știe că este chemat să vestească Evanghelia în Orientul îndepărtat. În același timp, constată că Dumnezeu l-a făcut iute de picior și, în plus, simte o imensă plăcere în alerga. O bună parte din film reflectă căutarea sa după un răspuns la această paradoxală provocare pe care un dar neconvențional o ridică ideii clasice de slujire creștină. Impresionat este pentru mine în acest film să văd că această luptă pentru adevăr și identitate nu exclude nici o clipită fundamentul nenegociabil al onorării lui Dumnezeu. Aceasta este temelia pe care Liddell își așează destinul, cu toate incertitudinile sale. În acest fel, indiferent de răspunsurile pe care le primește pe cale și de eventualele surprize ale vieții, el este statornic, de neclintit în alergarea sa spre premiul ceresc.

Nu intru în prea multe detalii; urmăriți acest film, dacă aveți posibilitatea. Vi-l recomand cu căldură.

Scena despre care vă vorbesc descrie cursa lui Liddel de la Olimpiadă, pe distanța de 400m. Dincolo de detalii mai puțin importante – pentru mine contează mai puțin cine câștigă, ci cum se aleargă – cred că e suficient doar să priviți la el, la plăcerea sa, plăcerea nu de a face un lucru anume, ci de a fi așa cum l-a înzestrat Dumnezeu: iute.

… ș-apoi versetul, primit din mână unui din tabăra adversă: „Pe acel ce Îmi dă slavă, Eu îl voi onora …” și strâns în pumn, ca o adevărată ștafetă. Vanghelis. Slow motion. Montaj. Poezie.

Așa îmi doresc să-mi fie alergarea până la capăt. Îmi doresc să pot trece linia de sosire copleșit de bucuria de a nu-mi fi irosit vremea pe ce e de așteptată să fac. În același timp, cumva, dacă să poate, în totala dedicare plăcerii de a fi, să pot totuși să intuiesc bucuria celor din tribune, a celor dragi mie, a celor pentru care însemn ceva. Să văd că oamenii se bucură pur și simplu pentru că eu însumi mă bucur. Atât.

De data asta – repet – e o cursă care se câștigă în primul rând prin plăcerea de a fi pe turnantă, apoi de a vedea linia de sosire; nu are nici o legătură cu locul obținut. Se câștigă în aplauzele celor iubiți și iubitori.

 

Anunțuri

Ce vreau să fiu (1)

Voi rezista de data asta tentației de a vă vorbi despre „a doua” a lui Mahler, această epopee uimitoare a învierii; o voi face cu o altă ocazie. Acum vă voi îndrepta atenția spre altceva, spre un fel de devenire a trăirii: experiența prin care trece dirijorul Leonard Bernstein în timp ce, parcă, pictează cu sunete gândul veșniciei. E momentul și locul în care nu ai nici o altă șansă decât să te bucuri în credința ta. Fără efortul de imaginație la care ne îndemna John Lennon prin al său Imagine, ci prin trăire, prin actualizarea în planul experienței a realității materializării eternității în viața ascultătorului. Nu-ți imagina că există o lume mai bună, trăiește-o, e chiar aici, mai aproape decât ai crezut vreodată! E este o prefigurare a ceea ce va să vină, poți conta pe asta.

Dar Bernstein … Ia priviți-l! La un moment dat (3:14) parcă prinde aripi. Muzica începe să crească, dar nu atât în intensitate sonoră (deși va urma și asta, în mod natural), cât în capacitatea de a ne învălui ființele cu bucurie, cu speranță, cu frumusețea biruinței vieții. El este – sunt convins – în locul din care nu ar mai pleca niciodată. Căci pe acolo, preț de vreo opt minute, a poposit veșnicia.

Așa vreau să trăiesc armoniile credinței, cum își trăiește Berstein aventura mahleriană, să ajung să nu-mi mai pot dori altceva, precum Petru în fața Hristosului transfigurat. Nu e pentru fiecare zi, poate nici măcar pentru fiecare decadă a vieții, dar nu aș cârti pentru mai mult, credeți-mă …

Pilda păstorilor pierduți

Pilda păstorilor pierduți

”Care om dintre voi, având o sută de oi și pierzând din ele una, nu lasă pe cele nouăzeci și nouă în pustie și se duce după cea pierdută, până ce o găsește?

Și găsind-o, o pune pe umerii săi, bucurându-se;

Și sosind acasă, cheamă prietenii și vecinii, zicându-le: Bucurați-vă cu mine, că am găsit oaia cea pierdută.”

Toți au tăcut atunci.

Bine, le-a răspuns El, haideți să mai cântăm o cântare, timp în care ne vom închina cu darurile noastre de bună voie …

Niște vameși

„Doi oameni s-au suit la Templu să se roage; unul era Fariseu și altul vameș.

Fariseul sta în picioare și a început să se roage în sine astfel: „Dumnezeule, Îți mulțămesc că nu sunt ca ceilalți oameni, hrăpăreți, nedrepți, preacurvari sau chiar ca vameșul acesta.

Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele.”

Vameșul sta departe, fără a ridica ochii spre cer; ci se bătea în piept, și zicea: „Dumnezeule, Îți mulțămesc că nu sunt ca ceilalți oameni, ipocriți, legaliști, încuiați la minte sau chiar ca fariseul acesta.

Eu cred în tine, Îți dau ție toată cinstea pe care o meriți.”

(după Ev. lui Luca 18:10-13)

Încă o risipire (a câta?)

În loc să anticipezi cu nădejde întâmpinarea tatălui și să înțelegi că tu ești cel ce are de parcurs tainica potecă ce duce până în odihna brațelor sale, ești încremenit în ale tale vremelnice proiecte și aștepți ca el să vină la tine, iar tu să fii acela care îl observă pe când el e încă departe și …

Risipitorul

Ce risipește?

Ce nu îi aparține.

Darul bucuriei.

Așteptările.

Plecat departe, devenit un proscris, risipitorul nu mai are așteptări. Le-a cheltuit pe toate. Schimbă speranțele de mâine pe certitudinea momentului și, pentru că necazul zilei de mâine îl urmărește fără preget, investește în uitare. Apoi, privește în jur, să vadă dacă mai e cineva pe lumea asta în așteptarea lui. S-ar putea, dar e departe …

Cel rămas acasă e și el departe, cu prietenii. Trăiește și el cu amărăciunea de a-și fi îngropat așteptările în visul altuia; nici măcar așteptarea, în bucurie, a rodului muncii sale pline de abnegație n-o mai are. E criză de speranțe în lume.

Risipitorul – oricare dintre ei, tot una e – gândește ca un ateu. Pe ateu nu îl așteaptă nimeni, nu îl cheamă nimeni. El este cel care pretinde onorarea unei așteptări a nimănui, de nicăieri, despre care știe că nu va fi împlinită. Niciodată.

Risipitorul așteaptă. Dar nu mai are așteptări.

Asta-i certitudinea lui, restul e religie …