Ce vreau să fiu (1)

Voi rezista de data asta tentației de a vă vorbi despre „a doua” a lui Mahler, această epopee uimitoare a învierii; o voi face cu o altă ocazie. Acum vă voi îndrepta atenția spre altceva, spre un fel de devenire a trăirii: experiența prin care trece dirijorul Leonard Bernstein în timp ce, parcă, pictează cu sunete gândul veșniciei. E momentul și locul în care nu ai nici o altă șansă decât să te bucuri în credința ta. Fără efortul de imaginație la care ne îndemna John Lennon prin al său Imagine, ci prin trăire, prin actualizarea în planul experienței a realității materializării eternității în viața ascultătorului. Nu-ți imagina că există o lume mai bună, trăiește-o, e chiar aici, mai aproape decât ai crezut vreodată! E este o prefigurare a ceea ce va să vină, poți conta pe asta.

Dar Bernstein … Ia priviți-l! La un moment dat (3:14) parcă prinde aripi. Muzica începe să crească, dar nu atât în intensitate sonoră (deși va urma și asta, în mod natural), cât în capacitatea de a ne învălui ființele cu bucurie, cu speranță, cu frumusețea biruinței vieții. El este – sunt convins – în locul din care nu ar mai pleca niciodată. Căci pe acolo, preț de vreo opt minute, a poposit veșnicia.

Așa vreau să trăiesc armoniile credinței, cum își trăiește Berstein aventura mahleriană, să ajung să nu-mi mai pot dori altceva, precum Petru în fața Hristosului transfigurat. Nu e pentru fiecare zi, poate nici măcar pentru fiecare decadă a vieții, dar nu aș cârti pentru mai mult, credeți-mă …

Pilda păstorilor pierduți

Pilda păstorilor pierduți

”Care om dintre voi, având o sută de oi și pierzând din ele una, nu lasă pe cele nouăzeci și nouă în pustie și se duce după cea pierdută, până ce o găsește?

Și găsind-o, o pune pe umerii săi, bucurându-se;

Și sosind acasă, cheamă prietenii și vecinii, zicându-le: Bucurați-vă cu mine, că am găsit oaia cea pierdută.”

Toți au tăcut atunci.

Bine, le-a răspuns El, haideți să mai cântăm o cântare, timp în care ne vom închina cu darurile noastre de bună voie …

Niște vameși

„Doi oameni s-au suit la Templu să se roage; unul era Fariseu și altul vameș.

Fariseul sta în picioare și a început să se roage în sine astfel: „Dumnezeule, Îți mulțămesc că nu sunt ca ceilalți oameni, hrăpăreți, nedrepți, preacurvari sau chiar ca vameșul acesta.

Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele.”

Vameșul sta departe, fără a ridica ochii spre cer; ci se bătea în piept, și zicea: „Dumnezeule, Îți mulțămesc că nu sunt ca ceilalți oameni, ipocriți, legaliști, încuiați la minte sau chiar ca fariseul acesta.

Eu cred în tine, Îți dau ție toată cinstea pe care o meriți.”

(după Ev. lui Luca 18:10-13)

Încă o risipire (a câta?)

În loc să anticipezi cu nădejde întâmpinarea tatălui și să înțelegi că tu ești cel ce are de parcurs tainica potecă ce duce până în odihna brațelor sale, ești încremenit în ale tale vremelnice proiecte și aștepți ca el să vină la tine, iar tu să fii acela care îl observă pe când el e încă departe și …

Risipitorul

Ce risipește?

Ce nu îi aparține.

Darul bucuriei.

Așteptările.

Plecat departe, devenit un proscris, risipitorul nu mai are așteptări. Le-a cheltuit pe toate. Schimbă speranțele de mâine pe certitudinea momentului și, pentru că necazul zilei de mâine îl urmărește fără preget, investește în uitare. Apoi, privește în jur, să vadă dacă mai e cineva pe lumea asta în așteptarea lui. S-ar putea, dar e departe …

Cel rămas acasă e și el departe, cu prietenii. Trăiește și el cu amărăciunea de a-și fi îngropat așteptările în visul altuia; nici măcar așteptarea, în bucurie, a rodului muncii sale pline de abnegație n-o mai are. E criză de speranțe în lume.

Risipitorul – oricare dintre ei, tot una e – gândește ca un ateu. Pe ateu nu îl așteaptă nimeni, nu îl cheamă nimeni. El este cel care pretinde onorarea unei așteptări a nimănui, de nicăieri, despre care știe că nu va fi împlinită. Niciodată.

Risipitorul așteaptă. Dar nu mai are așteptări.

Asta-i certitudinea lui, restul e religie …

Nocturnă

Lăsați-mă în pace!

Cu cât mai aprig e strigătul omului, cu atât mai departe este el de tristul adevăr: nu-l va lăsa nimeni, niciodată, în pace. Va singur, dar nu solitar. Asta e, n-ai ce-i face …

Dar poate că i se vor mai alătura vreo doi-trei în protest. ”Lăsați-ne în pace, auziți?” vor striga cu și mai multă putere. De data asta trebuie să ia seama cineva la păsul lor.

Nu v-ați găsit loc decât aici să faceți gălăgie cu lozincile voastre? se auzi o voce de la fereastă. Noi vrem liniște aici, vrem să fim lăsați în pace!

Așa că se vor duce într-un alt loc, unde oamenii sunt mai binecrescuți, mai toleranți. Poate că acolo se va găsi unul care le va zice: Ați venit la locul potrivit! Noi lăsăm îi lăsăm pe toți oamenii în pace! Toată ziua!

Și își vor face culcuș acolo, lăsându-i în pace pe toți, nederanjați de nimeni, așa cum și-au dorit. Pentru vecie.

„Deșteaptă-te tu, care dormi, scoală-te din morți, și Hristos te va lumina.”

În zadar vor întinde ei mânile către cei din grădina celor treziți. Trâmbițele și-au isprăvit chemarea. În zadar vor geme ei:  ”Deranjați-ne! Nu ne lăsați să dormim! Amarnic ne chinuim în văpaia liniștii acesteia!”. În locul acela, în care cu toții au înțeles cât de bine este să ne lăsăm în pace unii pe ceilalți, nimeni nu va mai putea să-i ofere aproapelui un brânci mântuitor.

Poți să pleci, suntem reci …

Grozav lucru este să-ți fie culcușul așezat taman în mâinile Dumnezelui celui viu!