Updated

Știu că nu știu nimic, zicea odată Socrate. Da, așa or fi stat lucrurile atunci, când nu aflam atâtea. Acum nu se mai pune problema  dacă știu ceva – nici nu mai este posibil acest lucru, salutare – ci dacă sunt la curent cu ceea ce se știe în acest moment în lume. Adică, dacă sunt pe fază, acolo unde trebuie.

Așa că știu că nu trebuie să știu nimic.

E ceva.

Cumințenia sărutului

De pe vremea când nu conta cui îi aparține Cumințenia, nici dacă e urâtă sau frumoasă:

”… departe de a fi o operă izolată, Cumințenia pământului se înrudește de aproape cu motivul brâncușian al sărutului care, este știut, culminează artisticește prin realizarea, în 1938, a Porții sărutului. Într-un asemenea context se impune să privim Cumințenia și nu referind-o hazardat la idolii din insule îndepărtate … Cumințenia pământului reprezintă, clar și distinct, omul luat ca ființă generică. Brâncuși a esențializat păsările cerului reducându-le la un elan fusiform, a esențializat cocoșul reducându-l la un strigăt vestitor de lumină, a esențializate peștele, foca, broasca țestoasă, într-un continuu efort demiurgic de însușire artistică a lumii, de decantare a ei. Înaintea tuturor acestor opere însă, Brâncuși ne-a dat o imagine esențializată a omului: Cumințenia pământului. Trebuie să ne-o închipuim, pentru- a-i pătrunde semnificațiile, așezată între celelalte viețuitoare, ca reprezentantă a unei specii aparte. Trebuie să ne-o inchipuim într-o imaginară arcă a lui Brâncuși, sculptură între sculpturi, tronând parcă în mijlocul animalelor. Dacă, în viziunea lui Brâncuși, celelalte viețuitoare sunt expresia unui elan vital instinctiv (aerian, acvatic sau terestru) omul apare ca o ființă puternic interiorizată. El s-a desprins pe sine de natură, nu se mai confundă cu ea, acum stă în fața ei … Atitudinea Cumințeniei este totodată … una de înfrigurare. Înscriindu-se între coordonatele timpului și spațiului cosmic, viața își simte precaritatea. Dar sculptura lui Brâncuși nu are nimic cu angoasa existențialistă. În timp ce gândul Cumințeniei caută sensuri fundamentale, trupul ei, ascultînd legile firii, s-a împlinit pentru dragoste. Iată de ce Cumințenia – imagine a omului generic – a trebuit să fie o femeie. Ne întoarcem astfel din nou la identitatea de sens din ciclul sărutului. Brâncuși a așezat Sărutul, semn al perenității umane, deasupra unui mormânt; mai presus de moarte, ca o replică dată morții.”

Ion Pogorilovschi, Ansamblul sculptural Brâncuși de la Târgu Jiu (Iași: Junimea, 1976), 191

Cumințenia pământului și nemernicia oamenilor

Cumințenia pământului și nemernicia oamenilor

Într-o epocă în care virtualul ne separă tot mai mult de materialitate, de realitatea fizică înconjurătoare, și într-un veac în care le judecăm pe toate prin intermediul unor procedee mediate (reportaje, fotografii, clipuri video) nu cred că ne-ar strica să ne aducem aminte, măcar vremelnic, de țărâna din care am fost zămisliți. Simțim tot mai puțin pământul sub picioare, nu mai mergem pe el,  ci plutim serafic deasupra a toate, din pricina prea multor aripi pe care ni le-am confecționat. Din acest motiv, simțim puțin și percepem monstruos, trăim într-o cronică înstrăinare de codru, de râu și de ram. Toate gunoaiele sub care sufocăm frumusețile patriei nostre sunt o dovadă, între cele mai vulgare, în acest sens. Nu mai suntem în stare să admirăm un apus de soare fără un aparat foto la îndemână. Nici măcar să ne raportăm într-un mod decent la un act de normalitate culturală nu mai știm, în absența acelei odihne de odinioară, acum  uitată pe deplin.

De aceea, eu cred că orice demers care se pune în calea înstrăinării noastre de codru, odinioară fratele nostru, este meritoriu și trebuie sprijinit. Este și cazul campaniei de achiziție a sculpturii lui Constantin Brâncuși, Cumințenia Pământului.

Nu știu să o explic. Nu pretind că îi înțeleg lui Brâncuși intenția artistică, ideea originară. Pentru mine, această sculptură reprezintă un simplu și elementar paradox: deși titlul ei mă trimite cu gândul la o formă de percepție – sau de exprimare de sine? – a materialului, ea îmi înfățișează pur și simplu o ființă umană, o femeie. Doar atât.

Ah, dar e un simbol, nu pricepi? Poate. Pentru mine, însă, e un semnal de alarmă, căci nu înțeleg cum vine asta, despre ce cumințenie poate fi vorba. Pământul nu e cuminte, e mort: cum îl pun așa stă. Eu îl modelez, eu îi spun ce formă să ia, eu îl pun să muncească pentru mine. Apoi, dacă am timp, mă uit la toată lucrarea pe care am făcut-o. Atunci – abia atunci – încep să văd dacă pământul e, în adevăr, cuminte …

… asta dacă nu cumva, în timp ce lucram de zor, fără să iau seama la viața din mâinile mele, i-am împrumutat și lui o fărâmă din nemernicia mea.

Iluzi3

Atunci când judecăm misiunea bisericii prin prisma strategiei folosite și nu prin influența pe care o are în societate, e posibil ca activitatea ei să semene mai mult cu cea a unui partid politic decât cu cea a unei comunități preocupate de mântuirea oamenilor. Să nu uităm, însă, că asta e doar o suprapunere înșelătoare de percepții, supusă unor fatalități de ordin pur cronologic și biografic: căci după roade (efecte) vom fi recunoscuți, nu după felul în care am dat în floare după ce primăvara și-a intrat pe deplin în drepturi.

Profeții exceselor

Profeții exceselor

Karl Marx, Gustav Mahler, Amedeo Modigliani, Franz Kafka și Woody Allen. Ce-ar putea avea în comun aceștia, exponenți ai unor mijloace de expresie atât de diferite? Păi, în primul rând, sunt cu toții evrei.

Mai interesant, însă, este mesajul lor de fond, pe care ni l-au transmis, fiecare în felul său unic, atenționâd asupra unei patologii a excesului în specializarea culturii pe domenii distincte. Fiecare ne vorbește despre un „prea mult” în care omenirea a alunecat, fără voia ei, din pricina lipsei unui mijloc patentat de autoevaluare și de corectare a derapajelor. Fiecare ne atrage atenția să nu luăm lucrurile așa cum ni se prezintă, să nu numim excesul realitate, să nu privim muntele de reziduri ale percepției, pe care noi înșine l-am creat, ca pe o fatalitate. Fiecare ne-a învățat să recunoaștem viața ca o suprafață a ficțiunii, nu un vis al morții eterne, ci al aspirațiilor umane pentru cele făr` de timp.

Prea multă filozofie, ne spune Marx. Ați pierdut, undeva pe drum, sensul ei, puterea de a produce idei în acțiune. O fi Hegel captivant în gândirea-i, mai ales atunci când e servit la o halbă de bere în răcoarea unui local din Barnberg, dar ați uitat că toate sunt nu atât idei, cât mijloace. Lăsați-o mai moale cu filozofia, e periculoasă. Asemeni religiei, ea doar amețește. Fiți atenți la mijloace!

6286174
Sursa: goodreads.com

Prea multă muzică și prea puțin sens al acesteia, este mesajul lui Mahler. Vă mulțumiți cu prea puțin dacă doar ascultați. De aceea melodiile voastre sunt atât de scurte. Debarasați-vă de atâta muzică și ascultați-mi interminabilele-mi simfonii! Căci atunci când muzica este doar o idee ce poate fi isprăvită în doi timpi și trei mișcări … pierdeți esența însăși a auzirii. Muzica e sens, iar sensul, pentru a putea fi înțeles cum se cuvine, cere timp. Fiți atenți la timp, la sensul acestuia, în timp ce trăiți o simfonie!

V-ați uitat la atâtea portrete, e rândul lui Mogdiliani să ne spună, încât ați uitat că niciodată nu veți vedea în ele chipuri, ci liniile trasate de artist. Vedeți ce vrem noi să desenăm. Dacă vreți portrete adevărate, n-aveți decât să vă uitați la fotografii. E cazul să fiți atenți la mine! Să nu vă scape din ochi mâna artistului!

red-headed-girl-in-evening-dress-1918.jpg!Large
Sursa: wikart.org

Oameni buni, prea multă literatură citiți. Din această cauză, ne spune Franz Kafka, ați uitat de absurdul ce pândește în spatele fiecărei „realități” înșirate grațios, după toate rigorile artei scrisului, în opere literare care ne relatează o mulțime de povești interesante. E vremea să vă eliberați de robia posibilului și a imaginabilului, ca să înțelegeți cât de infamă e deșertăciunea buchisirii pe drumul fără speranță unei perpetue rearanjări a lumii, fără rost, fără viziune, doar pentru a citi pentru a o mia oară încă o lume, încă o iubire, încă un proiect de salvare a lumii. Fiți atenți la absurd! Gustați-l! Abia atunci veți simți cu adevărat realitatea.

kafka1410s_620_620_100
Sursa: themalaymailonline.com

Ați văzut prea multe filme, este ideea cinematografică a majorității producțiilor lui Woody Allen. V-ați îngrășat creierele cu opulența mitologică a unor lumi create spre a fi năruite, pentru ca apoi să fie clădite din nou, toate acestea fiind rânduite robiei sfântului final fericit. Nu există nici realitate, nici ficțiune, nici finaluri fericite, ci doar filme. Vei alege întotdeauna între iluzii. Filmul bate viața. Ești pe cont propriu, așa că nu pot să îți spun ce pericol te paște, ci te avertizez doar: Fii atent! (E avertismentul cu care începe The Purple Rose of Cairo.)

purple_rose_ending
Sursa: denofgeek.us

Mi se pare mie, sau evreii ăștia s-au săturat din nou de prepelițele și de mana pustiei moderniste, iar acum tânjesc mai abitir ca niciodată după țara promisă a bunului simț metafizic (și dialectic), singura rămasă neadjudecată de vreo nație anume până acum …

Creștin demn de luat în serios. Se poate?

Citesc acestea despre Andre Bazin, unul dintre numele de referință în istoria criticii de film. Citesc despre un om: asupra ideilor sale despre cinema, unele poate prea romantice pentru vremuri atât de prozaice precum cele actuale, vom putea vorbi altă dată. Citesc despre un creștin, despre unul care a fost prețuit cum se cuvine până și de cei mai înverșunați agnostici din lumea filmului anilor 1950-1960. Cam așa:

Într-adevăr, a existat întotdeauna ceva un pic medieval și călugăresc despre Bazin, care a fost el însuși un catolic practicant. Renoir la comparat cu unul dintre sfinții reprezentați în vitraliile de la Chartres; Truffaut a mers atât de departe încât l-a numit o creatură a vremurilor de dinainte de păcatul originar. Aproape toți cei ce l-au cunoscut l-au elogiat pe Bazin pentru înțelepciunea și pentru bunătatea sa, ambele parcă având rădăcini ascetice.

În timp ce această mireasmă a transcendentului este suficientă pentru a-i scandaliza pe cei mai mulți teoreticieni de film, ea ajută la explicarea influenței de durată pe care a avut-o Bazin între cei ce i-au acceptat filmului posibilitatea de a referi divinul. Urmărindu-l pe Bazin, cititorul nu are sentimentul unei fronde de specialitate academică, secularizată și instituționalizată. În schimb, el vine în contact cu o persoană sau, mai corect, cu un suflet angajat într-o aventură sacră a descoperirii adevărului. Impresia de lumină pe care o degajă scrierile lui Bazin poate fi, fără îndoială, atribuită în parte lui sănătății sale fragile, ca o realitate ce iese în evidență în culori cu atât mai vibrante cu cât ele se află în proximitatea umbrei morții. Însă, chiar dacă aceasta constituie cea mai mare piatră de poticnire pentru critici care, altfel, îi apreciază ideile, nu se poate nega sursa primară de inspirație a lui Bazin: credința. Voi sublinia acest fapt acum, anume că Bazin era intelectual și era creștin – mai precis, un intelectual creștin – pentru că atunci era încă posibil ca un om să fie în mod public ambele și, în același timp, să fie luat în serios. Evident, nu cred că acest lucru mai este valabil – cu siguranță nu în Statele Unite – și deplâng acest fapt, atât de dragul intelectualilor, cât și de cel al creștinilor. Citește în continuare „Creștin demn de luat în serios. Se poate?”

O datorie deja plătită

Nu vă lăsați furați de titlul clipului de pe youtube, conținutul mesajului lui Leonard Bernstein nu este în primul rând despre o simfonie, chiar dacă în cauză este una atât de uimitoare precum cea de-a noua a lui Gustav Mahler. Este despre moarte, nu cea a lui Dumnezeu, precum o anunțase Nietzsche, ci a omeniei din noi. O moarte vizibilă în toate, în praful de pușcă al soldaților, în cenușa lagărelor naziste, dar – nu vă faceți iluzii – și în inspirația artiștilor de tot felul, de la muzicieni și literați, la cineaști și jurnaliști. O moarte cu care eram datori doar prostiei de a-I întoarce spatele Celui ce ne-a creat …

… și pe care am plătit-o până la ultimul cent.

Secolul XX este un secol al morții, iar Mahler a fost profetul acesteia. Citește în continuare „O datorie deja plătită”