Recomandare pentru cunoscători – The Straight Story (1999)

David Lynch nu este între regizorii mei favoriți; dimpotrivă, chiar aș putea spune că-mi pare a avea un stil de exprimare insipid, lipsit de profunzime. Recunosc, pe vremea adolescenței am urmărit cu sufletul la gură Twin Peaks, dar acum, că m-am făcut om mare, nu mă găsesc plăcere în astfel de povești. Au urmat apoi un Wild at Heart sau Fire Walk With Me, cu totul aiuristice.

Dar The Straight Story, ei bine, este o minunăție, un film din galeria celor pe care cineva le-ar putea păstra în amintire ca pe niște întâlniri divine. Este unul dintre acele rare filme care se poate recepționa în moduri diferite, ca mesaj (deși este ultimul lucru pe care i l-aș face acestui film, să-l abordez ca pe o predică), ca parabolă, ca idee cinematografică sau ca mărturie.

Privindu-l ca pe o parabolă, spectatorul ar putea să se regăsească pe sine în povestea filmului: o ființă fragilă, măcinată de neputințe, străbătând o lume nebună și mult prea rapidă pentru el, călare pe o mașină de tuns iarba. Depășit de veac, dar aflat la drum spre o destinație bine precizată, poate că și creștinul s-ar putea recunoaște în acel încăpățânat bătrânel, pe care nimic și nimeni nu-l poate întoarce din ale sale. Iar capătul drumului este ceva important; călătoria asta nu e un moft, nici o expresia unei ambiții deșarte, căci pentru eroul nostru ea are virtuți mântuitoare. La capăt îl așteaptă ceva, un lucru după care tânjim cu toții, fie că ne dăm seama, fie că nu. Nu vi-l spun, descoperiți-l, nu este deloc dificil.

Privind șoseaua întinsă până hăt spre orizont, printre holde mănoase și păduri parcă pictate de maeștrii ai altor veacuri, pe superba muzică a lui Angelo Bandalamenti, îți vine greu a crede că același regizor a realizat și Mulholland Drive, unul dintre cele mai reprezentative expresii ale postmodernismului în cinematografie.  Din acel film nu poți extrage un sens, o semnificație, un înțeles. Dimpotrivă, The Straight Story este un „road movie” care ne propune o lume și o poveste verticalizate de simboluri și metafore vechi de când lumea: călătoria, obstacolele, destinația, împlinirea de la capătul cursei. Nu lipsește iconografia împrumutată din filmele western, cu silueta călătorului deplasându-se peste orizont, în lumina apusului …

Într-o lume în care este prea mic – față de ceilalți, față de cer, față de tot ceea ce știe el despre Univers –  prin aceste lucruri omul își afirmă măreția. O pledoarie greu de exprimat în cuvinte pentru căutarea și descoperirea măreției vieții prin purcedea la un drum, știți voi, drumul acela unic, al fiecăruia dintre noi, cu care îi suntem datori omeniei pe care o pretindem, indiferent de crezuri și speranțe.

Ș-apoi … ce frumos este acest film să-l privești pur și simplu, nu pentru a pricepe ceva anume, ci savurând privilegiul de a fi martorul vieții lui Alvin! Ca să înțelegi, de fapt, că ești martorul propriei tale perindări printr-o lume care ar trebui să te sperie nu prin răutatea ei, ci prin imensitate. Căci răutatea poate fi învinsă, prin iubire, prin jertfire de sine, prin speranță, dar imensitatea lumii rămâne pentru fiecare dintre noi ca o provocare existențială nerezolvată: cum să facem ca pașii noștri să nu se piardă, ci să conteze?

Hm?

E un lucru hotărât, am zis: The Straight Story are tot ce-i trebuie pentru a fi un film de Top 10 personal, măcar pentru o vreme, din viața oricărui iubitor de film. Și, deși este povestea unui bătrân pensionar, cred că e un film pentru tineri, așa că mă bucur că nu am amânat vizionarea lui. E un film de văzut acum. Vi-l recomand.

Dacă sunteți tineri, desigur, altfel este ok să continuați cu filme de Oscar. Sau cu Las Fierbinți, că nu e mare diferența.

Reclame

Green Book – Ce bine e să nu fii american!

Credeți că ar mai avea cineva voie să facă un Shawshank Redemption la Hollywood, fără a fie luat în balon și taxat în stil progresist pentru: rasism, homofobie, „negrul magic”[1], „albul mântuitor”[2], feel good movie, lipsă de actualitate a temei (sic!) și alte d`astea? Căci toate sunt prezente în Shawshank, totuși filmul se lăfăie încă bine mersi în galeria celor mai apreciate producții cinematografice ale tuturor timpurilor.

Green Book le are și el pe toate acestea. Ce dacă? Unele rețete, așa răsuflate cum sunt, încă mai modelează povești de succes în filme. Nu cred că s-au spus toate poveștile imaginabile pe șoselele patriei. Prăfuitul simbolism al inițierii, se pare, încă mai poate duce în spate o ordine arhaică a lumii. Iar Green Book, de asemenea, poate fi judecat, într-o notă cu totul deosebită, și din perspectiva simbolismului centrului. Nostalgia paradisului poate fi și ea documentată, din nou într-un mod aparte, neostentativ, în final.

Poate că de aceea este atât de urât de către media progresistă americană: Green Book este realizat după canoane mitice clasice. E un film ordonat, cu un sens precis, predictibil în ordinea pe care o construiește. L-au mirosit bine, așa că nu le place. După mine, cred că acest film este ca o gură de oxigen, pentru că de la publicarea cărții mele Sacrul în film nu prea am mai găsit filme noi care să sufle mai de treacă-meargă în pânzele teoriei pe care am așezat-o la temelia cercetării mele. Răsuflu ușurat: haideți că se (mai) poate! Nu mă dezamăgiți tocmai acum!

E adevărat, Green Book ne mai pleznește și cu o cireașă bună de pus pe tortul ideologic al clipei: inacuratețea istorică. Citez dintr-un paragraf de mai sus: ce dacă? Filmul bazat pe fapte reale nu este altceva decât o interpretare a realității, niciodată o reproducere a ei. NU vreau să mi se reproducă Evangheliile, nici bătălia de la Termopile, nici concertul lui Queen de pe Wembley. Vreau să văd ce mai înseamnă ele sau ce ar putea să mai însemne pentru mine, acum și aici. De la filme aștept idei. Iar Green Book, așa cum este el, e un film cu o idee.

Hm, ideea. Aș enunța-o astfel, așa cum mi-a apărut mie, fără pretenții de exclusivitate, nici de autoritate deplină:

De-ale Oscarului: un 2019 neimportant

Anul ăsta am văzut cele mai puține filme „de Oscar” din ultimii cinci. Pe deoparte, nu am fost motivat să-mi îndrept atenția prea mult spre încă o paradă a ifoselor ideologice hollywoodiene; pe de alta, am avut lucruri mai bune de făcut.

Astfel se face că nu pot să consemnez despre deciziile Academiei decât ceea ce se vede în continuare:

Cel mai bun film

Mi-a mers la inimă înfrângerea lui Black Panther. Mda, un film important, istoric (sic!), cu semnificație culturală,  sărbătoare a culturii africane, bla, bla, bla. Eu nu cred în filme importante, cred că există filme bune și cred că există filme de consum (e adevărat, cele două categorii nu se exclud). Black Panther e din a doua categorie. Unde mai pui că e film cu super-eroi care nu prinde o nominalizare la secțiunea „efecte vizuale” … need I say more? Mai tre` să curgă a țâră de apă pe Dunăre până ce un film de acest gen o să-și depășească condiția de film pentru adolescenți și tineri (ca mine!). Măcar în această privință momeala ideologică nu și-a făcut efectul.

Eu zic că meritau să intre în concurs At Eternity`s Gate și First Reformed (în această ordine), dar pentru că nu le-am văzut pe toate nominalizatele, mă abțin deocamdată.

A Star is Born a fost favoritul meu dintre cele pe care le-am văzut. Bine făcut, bine jucat; l-am văzut nu de mult și vreau să-l mai revăd, pentru că e ceva ce îmi scapă. Îmi place asta la un film, să simt că ceva îmi scapă; filmele pe care „le-am prins” din prima intră repede în uitare.

Bohemian Rhapsody? Hm, l-am savurat, fiind vorba de Freddie și de Queen, dar m-a lăsat cu un gust amar, totuși. Toată greutatea discursului și sensul poveștii sunt orientate spre acel minunat concert de pe Wembley, pe care însă îl pot vedea oricând pe youtube, așa cum fuse. Ce rost a avut reproducerea cinematografică detaliată a acelui recital n-o să pricep niciodată. Apoi, mi se pare că filmul s-a oprit cu povestea taman când ea devenea mai interesantă. Mi-ar fi plăcut să văd și o abordare a ultimilor anii din viața lui Freddie, destul de ermetici de altfel. Dar poate că este prea devreme pentru asta. Mai așteptăm.

Nu am văzut nici Green Book, nici Roma, asta e. Mă tentează amândouă, dar am răbdare.

Premiul pentru regie

Alfonso Cuaron e mare. Deși nu i-am văzut filmul, știu că dacă a putut face un Children of Men, poate face orice (chiar și un Gravity care încă mă lasă rece …). Având în vedere numărul mic de filme realizate, surprinde faptul că este la a doua statuetă câștigată. Sper că zidul nu are nici un amestec în asta.

Pawlikowski? Ah, da: trebuie să văd și Cold War. Ida nu a fost rău, dar rămân la părerea că se poate mai mult, chiar și domeniul filmelor „transcendentale”.

Cel mai bun actor

No, aici favoritul meu a fost Dafoe, pentru un superb Van Gogh în At Ethernity`s Gate. Nu știu dacă, având în vedere vârsta lui, va mai avea vreodată ocazia să ajungă până aici (încă odată: vă recomand filmul!).

E adevărat, Malek a avut și el un rol grozav de dificil, mai ales că a întruchipat un personaj cunoscut, cu o prezență generoasă în media, așa cum este Freddie Mercury. Ne-am zgâiat cu toții la dinții lui și poate am uitat că pentru a-i da viață solistului de la Queen a fost nevoie de mult mai mult. E un rol muncit, sunt convins, iar Malek pare un tip fain, cu capul pe umeri (încă).

Bradley a fost și el mare în A Star is Born, dar, n-ai ce-i face, numai unul poate să câștige.

Cea mai bună actriță

Cum nu am văzut-o dintre toate decât pe Lady Gaga, nu am altceva a remarca în afară de prestația ei din A Star is Born. Impecabilă. Asta este, spre deosebire de actori precum Leonardo di Caprio, aspirantele la marele trofeu nu trebuie să lupte cu ursul. În general, marile sacrificii artistice sunt mai greu de găsit în această zonă. Îmi rămâne în minte, încă, Charlize Theron din Monster, un rol cum nu a mai fost jucat vreodată și răsplătit pe merit. Dar atât.

Poate că ar fi bine să reținem faptul că a fi un actor bun nu înseamnă neapărat a-ți chinui trupul în moduri inimaginabile. Or, Lady Gaga, care nu este actriță, jucând un rol „ușor” (ce poate fi mai simplu decât, cântăreață fiind, să joci rolul unei cântărețe, la urma urmelor?) ne-a dovedit că măiestria poate fi găsită și dincolo de granițele breslei. Uneori, chiar este mai bine așa. Regizorii din perioada anilor 50-60 care foloseau actori neprofesioniști în filmele lor (marele Robert Bresson este unul dintre aceștia) nu erau nicidecum niște idealiști naivi. Ei urmăreau un efect artistic anume, care putea fi, de pildă, întruchiparea unui personaj care să nu atragă, prin folosirea diferitelor trucuri ale meseriei, empatia publicului. În cazul de față este posibil ca alegerea să fi fost motivată și de calitățile muzicale ale protagonistei. Poate că nu este cazul să întindem coarda.

Cel mai bun cântec

M-a prins „Shallow”, așa că nu mă supăr de alegerea lui. Nu rupe gura târgului, nu ar fi trecut Eurovisionul nostru, însă pe All the Stars nu l-am putut trece de prima înjurătură. Cu toată cultura lui cu tot.

Cinepastilă (34): First Reformed (2018)

Așa cum anticipam cu vreo patru ani în urmă, se vor mai face filme precum Ida, câștigătorul de Oscar realizat de Pawlikowski în 2013. Și iarăși va cădea lumea pe spate, uimită de frumusețea acestui stil auster, care, în condițiile actuale, mie îmi seamănă tot mai mult cu un fel de autoflagelare cinematografică, făcută mai mult de ochii lumii decât din rațiuni artistice sau spirituale. First Reformed are multe lucruri împrumutate din Ida, începând cu acel raport de 4:3 al cadrului imaginii și cu stilul de mânuire al camerei de filmat, enervant de statică, și continuând cu ritmul de depănare a poveștii, temeperat de insistența pe acele momente de aur, care nu par să spună nimic și care, cel puțin în concepție americană, nu sunt altceva decât pierdere de vreme.

Paul Schraeder este o figură istorică a cinematografiei mondiale. Poate că participarea sa în calitate de co-scenarist la realizarea unor Taxi Driver (1976), Raging Bull (1980) and Bringing Out the Dead (1999), toate în regia lui Scorsese, nu impresionează, după cum nici filmele regizate de el până acum nu au rupt gura târgului. Cea mai importantă contribuție a sa în cinema rămâne cartea Transcendental Style in Film: Ozu, Bresson, Dreyer din 1972, de referință în istoria analizei relației dintre film și religie. Dar ce carte, dom`le! Ea a separat și continuă să deosebească două căi cu totul diferite de a face film, una prin mijloace abundente, care caracterizează cam toată cinematografia americană actuală și una prin mijloace austere (neabundente), pe care doar câțiva maeștri ai filmului au reușit cu adevărat să le stâpânească.

Mijloacele abundente în artă […] sunt senzuale, emoționale, umaniste, individualiste. Ele sunt caracterizate de linii delicate, portretizări realiste, tri-dimensionalitate, experimentare; ele încurajează empatia. […] Cele rare sunt reci, formaliste, convenționale. Le caracterizează abstractizarea, portretizarea stilizată, bi-dimensionalitatea, rigiditatea; ele încurajează respectul și aprecierea.[1]

Mai pe larg, tot acel ansamblu compus din muzică, culoare, efecte speciale și detaliere a cadrelor este privt ca o expresie a unui discurs abundent și totodat convențional, care, între altele, are și darul de a sufoca sacrul, de a-l banaliza. Dimpotrivă, minimalismul în cinema servește abstractizării discursului, iar spectatorul este nevoie să umple spațiile goale din trăirea filmului cu cele ale propriei sale trăiri în fața ecranului. Este una dintre cele mai profunde căi de apropiere a sacrului de film.

Schareder, se înțelege, se arată mai interesat de această a doua cale, chiar dacă nu în toate filmele sale. Moștenirea calvinistă a educației sale își face simțită prezența în discurs: el este un veritabil iconoclast al cinematografiei, nu crede că filmul trebuie să ne arate tot și în nici un caz nu e obligat să arate ceea ce îl interesează pe spectator. Asta pentru că regizorul este stăpân peste creația sa și îți arată exact ce poftește el. Fii atent la ceea ce îți așterne în față, altceva nu are să îți dea. Reclamații ulterioare nu se primesc.

First Reformed este, așadar, construit într-o manieră austeră. Tocmai văzusem At Eternity`s Gate, în care aproape totul este filmat cu camera în mână, lucru deopotrivă fascinant și obositor. Fiind o biografie a unui pictor, este de înțeles faptul că autorii s-au străduit să ne arate cât mai mult imagine, iar aceasta, dacă se poate, chiar prin ochii unui pictor. Dar în First Reformed suntem într-o alt fel de lume, cea a credinței. Într-o astfel de lume, se presupune, nu nici se cere să vedem prea mult.

Este important să înțelegem că în tot ce ne prezintă filmul despre biserică și activitățile ei specifice Schraeder știe despre ce vorbește, nu e un ageamiu. A fost pe acolo. De aceea, în ciuda stilului ales pentru a-și depăna povestea, se simte o anume dezinvoltură în discurs. Nu tatonează, merge la sigur. Nici nu cred că a avut nevoie de consultanți care să-i spună cum stau lucrurile prin bisericile evanghelice. Pe de altă parte, să reținem și faptul că, deși nu dă semne că ar ține într-un mod anume de credința creștină, Schraeder nu este unui dintre aceia care să împroaște cu noroi în urma sa. Putem spune că creștinii din filmele sale nu beneficiază de un tratament preferențial, nici în sens afirmativ, nici în ideea de a le contesta ceva anume.

Totuși, nu m-a impresionat First Reformed. În ciuda unor mici surprize ale poveștii, discursul mi s-a părut enervant de predictibil. Limbajul camerei de filmat: elementar, de la Ozu cetire. Este fixă tot timpul; se mișcă doar în atunci când Mary este în apropiere, semn că „e ceva acolo” (idee care mai apare la Kieslowky, de pildă în Heaven). Datorită formatului ales cadrului, 4:3, ochiul se focalizează mai repede pe corpurile personajelor, în condițiile în care, oricum, este foarte puțină mișcare pe ecran. Este imposibil ca în prima jumătate de oră să nu te gândești la Winter Light, care – asta este – e mult mai bun; ești ispitit să lași în pace acest film și să te întorci la Bergman.

Să recapitulăm, așadar: Ozu, Bergman, Kieslowski, Pawlikowski. Cam mult tribut artistic adus înaintașilor într-un singur film. Iar acestea sunt cele ce ies în evidență doar la o primă ocheadă.

Apoi, n-am înțeles prezența lui Cedric Kyles în film, de departe veriga slabă într-un lanț altfel bine întins, cu Hawke și Seyfried ireproșabili. Mi-a fost greu să îl iau în serios, mai ales în rol de pastor și lider de mișcare bisericească.

Nu mă înțelege greșit. Filmul e bun și merită văzut. Nu prea are rivali între cele din 2018. Construiește o idee bine meșteșugită, despre o frumusețe care va da sens unei lumi debarasate de încrederea într-un Dumnezeu creator și păstrător a toate. O idee nu nepărat religioasă, lucru cu atât mai intrigant. O idee care-i cucerește pe tot mai mulți creștini care și-au pierdut rosturile utilizării unei busole într-o lume lipsită de un Pol Nord. Deocamdată, însă, nu e loc să te gândești la frumos în zilele astea, la credință nici atât. Cine a mai avut vreme să se gândească la iubire de la predica Michael Curry încoace?

Iar în ce privește acea virtute despre care încă n-am spus un cuvințel până acum, cred că ei i se potrivește cel mai bine acel dicton al lui Dante, fiind bună de pus pe fruntea tuturor moașelor acestei lumi și de purtat la aducerea pe lume a fiecărui nou părtaș la Apocalipsă: „Voi, ce ce intrați aici, lăsați orice speranță!”.

Mai mult ca fapt divers, dar pentru a fi totuși cinstiți până la capăt, vă mai spun și că merită apreciat și modul în care filmul reușește să atingă doar cu o floare teme inflamabile ale zilei, precum avortul, ecologia sau amestecurile neprincipiale ale unor puteri oculte, cum ar fi cea a banului, în treburile bisericești, fără a ni le converti în predici și lecții pentru ochișori micuți.

Dar mi-a plăcut mai mult, mult mai mult, At Eternity`s Gate. Pe care, de asemenea, îl recomand cu căldură.

[1] Paul Schrader, citat în Tybjerg, Forms of the Intangible, 62.

O Evanghelie propovăduită foc cu foc și, pe alocuri, la rafală: Machine Gun Preacher

Ați vrut realism în filmele cu creștini?

Vreți să vedeți filme în care să nu fie totul roz-bombon în lumea credinței?

Tânjeați după niște pocăiți reali (sau neparadigmatici, cum li se spune acum)?

Filme în care să nu ni se mai predice?

Filme în care problemele credincioșilor nu sunt rezolvate prin puterea rugăciunii de către un Dumnezeu care ține partea copiilor Săi chiar și atunci când joacă fotbal?

Wish granted: Machine Gun Preacher (2011) cu Gerard Butler în rolul principal.

Mai mult, filmul este inspirat din fapte reale, anume din viața lui Sam Childers, un ex-pușcăriaș nenorocit și dependent de droguri care se pocăiește și începe o viață nouă, implicându-se în misiunea creștină, pe două fronturi: acasă, în SUA, unde înființează o biserici, din resurse proprii, în timp ce în Africa (mai precis, în nordul Ugandei) pune bazele unei misiuni pentru copiii care sunt victime ale conflictelor militare de acolo.

Filmul are de toate, de la o extremă la cealaltă: consum de droguri (injectate, așadar într-un stadiu foarte avansat de dependență), limbaj de gașcă, pistoale mitralieră care duduie bine, dar și închinare creștină prin cântece binecunoscute, vorbire în pilde așa cum numai în mediile evanghelice găsești și, ce este mai important, predicarea Evangheliei cu putere, urmată de chemare, predare și botez.

Acest film, însă, mai are ceva, un ingredient care le lipsește filmelor evanghelice (nu că îi ducem lipsa, doar zic): ne propune un caracter mesianic de manual, în persoana acestui Sam Childers. Da, e caucazianul acela care se luptă pentru mântuirea celor de altă culoare, cum am mai întâlnit și în 12 Years Slave, Amistad, Avatar, Blind Side, Finding Forester, Freedom Writers, Gran Torino, Radio și A Time to Kill (și credeți-mă lista poate fi cât de lungă doriți). Acest fapt nu trebui privit neapărat ca un neajuns al filmului; pe de altă parte, este de înțeles reținerea evanghelicului în a creiona un personaj ce ar putea prezenta asemănări prea bătătoare la ochi cu Isus Hristos. Ar fi, probabil, un mijloc ilicit de eludare a interdictului reprezentării vizuale a lucrurilor sfinte. Exagerez. 🙂

Altfel, cam tot ce se petrece pe ecran îi este familiar spectatorului trecut pe la biserică. E adevărat, discursul este construit pe excese, în special emoționale. Personajele simt enorm și gândesc monstruos fiecare aspect al vieții. Este multă neliniște, agitație, disconfort emoțional, intensitate  a trăirii în lumea filmului: găsești foarte puțină cumpănire, liniște și disponibilitate la reflecție. Chiar și discuțiile detaliat dintre personaje poartă amprenta unei inexplicabile neliniști. Singura excepție ce mi-a rămas în minte o constituie imaginea lui Sam în timp ce muncește în construcții (la început pentru alții, apoi în propria sa afacere).

Trebuie spus, însă, că situația copiilor din Uganda, pe care filmul ne-o aduce înaintea ochilor, este una dramatică și extrem de dureroasă. Paradoxal, în ciuda celor afirmate în paragraful anterior, scenele în care îl vedem confruntat pe Sam cu realitățile vieții din lumea celor uitați parcă de toți și de toate mi se pare cele mai bine realizate. Ceva se frânge acolo; am retrăit o senzație pe care am mai avut-o și la vizionarea unor The Year of Living Dangerously sau Hotel Rwanda. Mânie și revoltă, amestecate cu o anume resemnare în fața dimensiunilor mult prea mari ale tragediei. În fața acestui munte de suferință, nici nu știi ce ai putea face, de unde să începi, încotro să o apuci. Unii organizează conferințe, în care se discută problema; alții își suflecă mânecile și încep să facă ceva, orice, numai să aduc un bob de alinare celor năpăstuiți. S-ar părea că aceștia din urmă sunt vrednici de urmat, căci măcar ei nu stau cu mâinile în sân, ci fac ceva concret pentru acei copii.

Dar ce anume fac ei? Contează?

Este scopul atât de nobil încât să scuze excesele?

Răspunsul nu este simplu de dat. Metodele lui Sam sunt puse în discuție, într-o formă sau alta, de diferite personaje ale filmului. El este predicatorul alb cu pușca în mână. Kazantzakis, sunt convins, ar fi tare mândru de el: este un Cristos mânios, care aduce în lume dreptate, nu prin sângele Său, ci cu gaz și praf de pușcă. Dar Sam este, în același timp, un simplu om, vulnerabil în fața provocărilor copleșitoare pe care misiunea sa le implică. La un moment dat, chiar în inima sa, ceva se strică. Este, poate, timpul să se dezbrace de aura cristică și să-și asume o alta, pe cea a robului care nu face altceva decât ce trebuia să facă. Va reuși el asta?

Dar lucrurile pot fi privite și mai în profunzime. Întrebările nu se opresc aici. Ce merită să faci și ce nu atunci când iubești și vrei să alini suferințele celor abuzați de o lume atât de prost croită? E o întrebare prezentă și în Silence; acolo răspunsul era încapsulat în acel tainic „cel mai important act de iubire ce s-a înfăptuit vreodată”. Aici, însă, se mai pune o problemă. Cel ce își asumă responsabilitatea unui astfel de act de iubire este luat la întrebări. Cine ești tu, omule, să crezi că te poți da pe tine însuți de dragul altora? Oare nu este și aceasta dovada unei nesăbuite înfumurări? O faci pentru ei, cu adevărat, sau pentru tine?

Sam Childer, cel real, în acțiune. Sursa: https://www.imdb.com/title/tt3576928/mediaviewer/rm306367232

Dar cea mai provocatoare întrebare a filmului nouă ne este adresată. În răspunsul pe care îl dăm stă însăși ideea filmului. Pentru a o descoperi trebuie să aveți răbdare, să urmăriți și genericul de final, în care sunt prezentate imagini reale din viața lui Sam Childer și a celor care au lucrat sau mai lucrează cu el. (Apropo, acesta este singurul film pe care l-am văzut până acum al cărui plot-twist este amplasat după genericul de final!) La un moment dat, ni se oferă un mic fragment video în care Sam (cel real, nu cel întruchipat de Gerard Butler) ni se adresează nouă, celor ce am vizionat filmul și care, poate, ne îndoim la rândul nostru de moralitatea căii sale:

Eu nu pot să stau aici și să găsesc scuze pentru a îndrepta lucrurile.
Dar vreau să-i întreb pe toți oamenii din lume, pe toți care au un copil, pe toți care au un frate sau o soră:
Dacă copilul tău sau un membru al familiei tale ar fi răpit azi, dacă ar intra un nebun, dacă ar intra un terorist și v-ar răpi un membru al familiei sau pe copilul vostru, iar eu v-aș spune:
„Vă pot aduce copilul acasă.”
V-ar păsa prin ce mijloace l-aș aduce?

Acum să vă văd. De aici începe, de fapt, înțelegerea filmului.

Pastilă de cultură cinematografică – Ashes and Diamonds

Ashes and Diamonds (1958) își merită aprecierea și recunoașterea, fără dar și poate, între cele mai bune filme ale lui Andrzej Wajda și chiar ale cinematografiei poloneze (una de calibru, să recunoaștem). Tributar sub multe aspecte tehnicilor și mijloacelor de expresie ale filmului american (pe alocuri am recunoscut miresme ce mi-au adus aminte de Citizen Kane, al lui Orson Welles), filmul ne propune totuși un discurs bine articulat și individualizat, în special datorită atmosferei „neamericane” pe care filmul o degajă, datorită coloanei sonore, dar și elementelor metaforice din registre cu totul diferite la care regizorul polonez la care face apel.

Fără alte introduceri, iată un scurt periplu:

Este vorba despre un film care nu are nimic realist în el …

totul este compoziție …

Nu e Tarkovski, vă asigur.

jocuri de lumini și umbre…

Mișcarea umbrelor pe tavan, o posibilă aluzie la un context relativist, în orice caz haotic, în care se poartă discuția între personaje

O „invazie” a luminii; cel ce trăiește în întuneric nu știe ce să facă.

De ce în direcția asta? Poate pentru că „oamenii au urât lumina” …

interpretare actoricească în registre excesiv expresive …

gesturi nefirești …

Criminalul își îmbrățișează victima; da, sunt focuri de artificii în fundal!

scenariu „tras de păr” …

Vânătorii de greșeli ar putea semnala o mie de erori în secvența din care am decupat aceste cadre, dar ar rata, cu siguranță, ideea …

abundență de coduri …

Superbă utilizare a oglinzii pentru a scoate în evidență profunzimea conflictului dintre cele două personaje!

și de elemente iconografice …

Crucifixul inversat: e ceva putred în toată Europa, nu doar în Danemarca …

Zbigniew Cybulski, are tot ce-i trebuie unui rebel precum cei întruchipați odinioară de James Dean, atât pe ecran, cât și în realitate (a murit prematur și în condiții tragice, asemeni actorului american).

Tocmai de aceea Ashes and Diamonds trebuie văzut, pentru că este genul de film care ne aduce aminte ce este cinematografia: o fabrică de lumi, de idei și de mărturii. La început am fost nedumerit, nu am înțeles ce văd, abia după ce s-a terminat am înțeles ce privilegiu mi s-a dat.

*

Războiul tocmai a luat sfârșit. Germania a capitulat. Să strigăm „Ura”? Mda, unii petrec de minune (petrecerea este un alt motiv narativ exploatat cu măiestrie de către cineaști, vezi Balul Pompierilor sau Viridiana). Numai că bucuria polonezilor (și nu numai a alor, dar acum asta ne aduce Wajda în discuție) pare una a inconștienței: bătălia nu s-a sfârșit. Pentru o vreme, gloanțele vor continua șă șuiere pe la urechile celor care cred că au ieșit din coșmar. Și chiar dacă armele vor fi așezate în rastel, un alt război ne va încovoia pentru multă vreme de acum încolo destinele, cel ideologic. Un război pentru care numeni nu s-a pregătit, pentru că nu a fost timp. Tinerii, învățați să tragă cu arma, să ucidă, să se împotrivească asupritorilor, se trezesc acum că nu mai știu ce altceva pot să facă, că nu au habar cum să-și ordoneze viețile, că nu mai știu în ce să creadă. Crucifixul inversat indică spre o lume întoarsă pe dos față de moștenirea religioasă în care s-au născut. Dumnezeu e mort, iar Biserica Sa este o ruină: ce ne-a mai rămas?

Cei mai maturi, pe de altă parte, sunt nostalgici, împietriți parcă sub impresia ororilor care le-au furat tinerețile și a irosirii în războaie pe care nu și le-au dorit. Nu mai găsesc resurse pentru amerge înainte, cel mult mai pot să se ascundă. Unii dintre ei, își caută izbăvirea în ocuparea unui loc căldicel în noua orânduire: altă iluzie! Ploaia din jurul lor nu face decât să le amintească de deșertul pe care îl poartă în inimi. O romanță, poate un cântec bine zis, din ăla, patriotic, îi va scoate din letargie … Credeți?

Ce să facem cu toată cenușa asta? Unde să căutăm diamantele?

Vă las vouă plăcerea de a răspunde acestor întrebări, urmărind un film dintr-o cu totul altă lume. Iată de ce nu-mi fac griji, vă mai spun odată: oricât se vor căzni cineaștii americani să îi facă în ciudă lui Mike Pence, există o mulțime de filme bune de văzut, realizate de oameni care nu și-au sacrificat conștiințele pe altarul ideologiilor zilei.

Vieți în coliziune (5) – Fearless (1993)

“Uneori suntem în curs de coliziune, doar că nu știm asta”
Benjamin Button

Filmul lui Peter Weir a rămas – pe nedrept, zic eu – în umbra altor realizări ale maestrului australian, între care strălucesc The Year of Living Dangerously, Dead Poets Society sau Truman Show. Regăsim în el același discurs vizual bine articulat, într-un permanent joc  al perspectivelor, prin care intergrează trăirea personajelor în panorama lumii filmului (ah, holdele acelea din Witness!). Râul, ramul, liniile trasate de șosele, orizonturile, toate par gata să rezoneze cu dramele omenești pe care le încadrează cu eleganță în adevărate fresce de imagine, timp și mișcare.

Chiar dacă acest stil regizoral al lui Weir rămâne o caracteristică a întregii sale opere, fiecare dintre filmele sale își are propria individualitate. Structural, Fearless se remarcă prin renunțarea la o convenție specifică filmelor despre dezastre, aceea de a parcurge un drum anticipativ, bine temperat, până se ajunge la un punct culminant, cel al consumării dezastrului. Nu este cazul aici, filmul fiind construit circular: începe și se încheie cu relatarea aceluiași eveniment, prăbușirea unui avion. Tensiunea poveștii nu este așezată pe acest eveniment, ci pe povestea unuia dintre supraviețuitori, un adevărat parcurs inițiatic din care el va învăța o lecție extrem de prețioasă.

Din perspectiva tehnicii luării cadrelor, Weir insistă mult pe close up-uri, unele extrem de apropiate, adevărate radiografii ale chipurilor oamenilor sau chiar ale unor porțiuni (în special, se insistă asupra ochilor). Mai aproape de atât nu se poate. E ca și cum s-ar încerca o trecere dincolo, înspre suflet; poate că printr-o astfel de apropiere trăirile oamenilor ne pot iradia, iar asta ar însemna că putem să simțim ce simt ei în acele clipe.

Iar filmul lui Weir pentru asta este construit, pentru a-ți intra în suflet prin apropierea de chipul aproapelui, de viața sa. Ce ne unește? Ce ne ajută să ne pricepem unul altuia trăirile? Sugestia acestui film, plecând chiar de la titlul său, este simplă: frica. Cu toții o cunoaștem, încă de mici. Uneori ea este folositoare (și sănătoasă, zic unii). Alteori este distructivă. Dar e a noastră, a tuturor. E unul dintre mijloacele prin care oamenii se leagă unul de celălalt, chiar și în iubire. Sau datorită căruia se dușmanesc.

Or, în Fearless întâlnim un om ce nu (mai) cunoaște frica, de nici un fel. O anomalie, desigur, dar și un instrument de redescoperire a vieții. Ar putea fi un zeu, având acest dar, însă îl vedem pe parcurs descoperind darul de a fi om cu adevărat. La pachet cu frica, căci altfel nu se poate.

Jeff Bridges e magistral, amintindu-mi de prestația din The Fisher King. Îl regăsim în film și pe Tom Hulce (Mozart din filmul Amadeus, ăla este) într-un rol cel puțin la fel de bine jucat. Isabella Rosellini mi s-a părut ceva mai slăbuță, dar asta nu poate să strice bucuria vizionării unui astfel de film.

Finalul filmului este o superbă parabolă evanghelică, una dintre cele mai profunde pe care le-am întâlnit în cinema. Ea nu are de-a face cu predicarea, cu exprimarea propozițională a unui anume adevăr fundamental, ci cu percepția pe care o avem asupra experienței salvării: suntem pasagerii unui avion care se prăbușește. Muzica este din Symphony of Sorrowful Songs , o surprinxzătoare compoziție a polonezului Henryk Górecki .Vizual, e greu de interpretat: amintire, închipuire, halucinație, retrăire a unui eveniment. Eliberare. Nu vă spun mai multe, descoperiți voi restul. Vă sfătuiesc doar să nu încercați să descoperiți tâlcuri ascunse, metafore și alegorii. Mai bine trăiți acea salvare. Aduceți-vă aminte, în timp ce o vizionați, dacă e cazul, de propria voastră prăbușire, dar și de vocea Celui ce v-a spus „Va fi bine”. Iar dacă nu, dacă nu aveți în viața voastră a astfel de realitate la care să vă raportați, nu e târziu nici acum să luați o decizie …

Sunt viu!