Despre orizonturi (sau despre lipsa lor…)

Despre orizonturi (sau despre lipsa lor…)

Atât timp cât avem înaintea ochilor un orizont, putem vorbi despre un dincolo. Iar orizontul se vede de jos. Cu cât prinzi mai multă altitudine, cu atât el se îndepărtează de tine. De aceea Dumnezeu nu ne-a dat avizul de construcție pentru Babel: din turnul înălțat până la Cer omul nu-și va mai recunoaște limitele. Iar încurcarea limbilor este, printre altele, și încurcarea orizonturilor experienței fiecăruia, tocmai ca să nu mai putem pretinde o deplină obiectivitate în cele pentru care suntem în stare să ne sacrificăm chiar și viețile.

În iconografia filmului western, călărețul singuratic, străbătând în galop orizontul lumii pe care tocmai a mântuit-o de rău, este un simbol al transcendenței posibile, chiar dacă aceasta nu e la îndemâna muritorului de rând. Noi ne uităm la el, abia îl mai întrezărim, confortabil instalați în strâmtul nostru cerc al celor mundane, dar el deja își aruncă privirea dincolo. Nu-i al nostru, el aparține unei alte lumi.

Pe de altă parte, în metropole, orizontul este accesibil doar unei clase de privilegiați. Marii afaceriști își au birourile cocoțate sus de tot, de unde pot privi atât lumea ce li se așterne la picioare, cât și orizontul de dincolo de oraș. Iconografia filmelor bazate pe dramele din lumea afacerilor ni-l arată pe magnatul care poate vedea, asemeni călărețului singuratic, mai multe decât supușii săi, până la orizont. Totuși, nici măcar el nu știe ce este dincolo. Filmele „actuale” par să fie, astfel, armonizate spiritului postmodern, unul care se dorește a fi nivelator în toate direcțiile (cu excepția, desigur, a celei ideologice, căci nu poți proclama frumusețea diversității, fără a te face asemenea adversarilor acesteia).

HHThe Devil's Advocate 1
The Devil`s Advocate

Ș-apoi, îl avem pe The Revenant. Aici, Iñárritu alternează două realități aparent ireconciliabile, în superbele orizonturi din imaginile panoramice, intercalate scenelor de detaliu, în special acelor apropieri excesive de chipul lui Hugh Glass (la un moment dat, respirația sa aburește lentila camerei foto). Nimeni nu poate privi dincolo; doar noi, spectatorii, știm că există așa ceva. Hugh Glass trăiește sub presiunea proximității fiecărei interacțiunii cu mediul prin care își poartă pașii. Pentru el, transcendența este de căutat dincoace de orizont, prin vis și – asta e, nu s-a găsit altă rimă – prin delir.

Este același Iñárritu, să nu uităm, care ne refuză în Birdman orice urmă de orizont fizic. Imaginile curg în acest film – să nu uităm că regizorul a creat în acest film iluzia unui single shot lung de vreo două ore – pe culoare, prin cabine, pe străzi, dar niciodată nu lasă măcar vreo sugestie despre o lume aflată dincolo. În acest film, toți oameni merge pe jos printre obstacole și nu văd altceva decât pe unde să treacă. Metafora zborului, așadar, își are sensul tocmai în acest cadru restrictiv: prin zbor, omul ar putea să se ridice suficient de mult pentru a descoperi o lume inaccesibilă orizonturilor experienței sale pedestre. Numai că, surpriză: ispitit de perspectivă, de gândul că ar putea fi deasupra altora, eroul nostru uită de orizont, iar zborul său nu este altceva decât tot un fel de plimbare, doar că la câțiva metri deasupra solului. Ce dezamăgire!

Ce vreau să zic este că merită urmărit pe mai departe destinul ideii de orizont, în viață, în filme și – de ce nu – în credință. Căci există și un orizont al credinței, pe care puțini îl scrutează cu privirile, după cum există și labirinturi ale dogmei, dincolo de care nu se mai vede nimic. Probabil că, dacă e să ne învețe ceva paradigma asta a orizontului, acest lucru ar fi să privim cu multă grijă la acele obiecte atât de apropiate înțelegerii și percepției care ne indică linii ale orizontului. Să credem – câtă naivitate, nu? – că am atins orizontul, că privim dincolo. Dragii mei, cu toții, spectatori și personaje deopotrivă, suntem datori aventurii aceste vieți cu recunoașterea faptului că niciodată nu vom fi ajuns prea departe pe cărările vieții, ca să nu putem mărturisi existența unui tainic dincolo.

Doar eroii din filme, rareori și aceștia, privesc dincolo de apus, iar atunci când o fac, păstrează secretul cu privire la cele văzute. E posibil, însă, ca și ei să dispară din filme, locul lor fiind luat de super-eroi. Spuneți-mi când ați văzut ultimul orizont care să merite o aventură într-un film produs de Marvel sau de DC.

(nu vă faceți iluzii: titirezul se învârte încă)

HHNostalghia 15
Nostalgia (Tarkovski) – un alt mod de a percepe orizontul
Anunțuri

Muzica, o nouă dimensiune (12)

De nepovestit, ea, muzica, este în sine o poveste,
în care personajul principal este ascultătorul,
iar tăcerea sa cea mai desăvârșită intrigă
din câte s-au gândit vreodată.

O piesă instrumentală pe care o regăsim în coloana sonoră a mai multor filme, între care aș aminti trei dintre acestea, Stranger Than Fiction (2006), Shutter Island (2010) și Arrival (2016). Poate părea puțin nedrept faptul că ea a ieșit atât de mult în evidență față de restul albumului, Blue Notebooks, dar asta poate că nu e altceva decât (încă) o ironie a vieții …

… sau o idee care ne scapă prea ușor printre degete.

Nu pot să nu mă întreb ce anume transmite această muzică pentru a fi atât de generos asociată unor astfel de filme. Poate că au aceste filme ceva în comun, o idee, o imagine anume, un gând. Nu le-am văzut pe toate, dar măcar în privința celor trei amintite mai sus pot să încerc a sugera un astfel de element comun: neliniștea celui pierdut într-o lume în care nu-și mai regăsește casa. Vedem oameni expuși unor lumi neobișnuite, reale sau imaginare, în care nu se pot integra decât prin renunțarea la un anume punct de sprijin, la un element de siguranță de care s-au atașat atât de mult, încât nu și-ar putea concepe viețile fără el. Neliniștea pe care o ilustrează a aceste filme este aceea a omului care încearcă să se redescopere pe sine ieșind din lumea sa, departe de casă. Este neliniștea străinului gol, vulnerabil, neputincios. E ușor să te bați cu pumnii în piept și să spui cine ești când ești pe pământul tău; ia treci nițel dincolo de gard, intră în necunoscut și spune-mi cum te cheamă, dacă îți mai dă mâna …

Muzica lui Max Richter, alăturată acestor filme, crează un dureros contrast între experiența trecerii printr-o lume a suferinței și cea a rămânerii – fie numai în plan afectiv – în bucuria de a iubi. Căci iubirea e liniște a sufletului. O liniște care crede totul, acoperă totul, chiar și cele mai zgomotoase țipete ale unei lumi atât de nebune. On the Nature of Daylight ne aduce aminte de această liniște a iubirii, una pe care o uităm lesne în acest păienjeniș de senzații, reacții, războaie, vești despre războaie sau, pur și simplu, zgomote. țipete, isterii …

P.S. Recomand spre vizionare cele trei filme, dar în special Stranger Than Fiction și Shutter Island, ambele subevaluate într-o lume suprasaturată de senzații supradimensionate, însă lipsite de conținut …

Pastilă cinematografică (31) – Dunkirk (2017)

Pastilă cinematografică (31) – Dunkirk (2017)

Filmul este mai degrabă o simfonie cinematografică. Codurile specifice limbajului cinematografic sunt în mod riguros reașezate într-un discurs ce amintește de o construcție tematică demnă de un Beethoven, Brahms sau Mahler: coloană sonoră grea, nuanțată în intensitate în funcție de logica înlănțuirii scenelor, montaj subordonat ideii cinematografice, suprapuneri de planuri narative așezate pe durate de timp inegale (o săptămână, o zi, o oră)[1], ritm controlat de către camera de filmat (dirijorul, în acest caz), suspans construit prin discurs, nu în baza poveștii – prin formă nu prin conținut (Haendel și Bach au rămas un maeștrii neîntrecuți la acest capitol). După vizionare mă simt ca după audiția unei simfonii de Mahler (să zicem, a șasea, cea mai sumbră dintre realizările maestrului), împovărat de senzații, în același timp privilegiat că am asistat la un astfel de eveniment.

Principalul merit al lui Nolan este că a reușit să-i păstreze unei povești construite pe un fapt istoric aura de mit. Povestea nu este particularizată excesiv și, astfel, deschide uși spre abordări simbolice surprinzătoare. De pildă, una dintre ideile de forță ale filmului, pentru mine, are de-a face cu noțiunea de acasă, cu acea aspirație universală a omului de a-și găsi locul acela în care este el însuși și din care n-ar mai pleca niciodată. Dunkirk este povestea unor străini într-o lume străină, a eliberării lor de tortura pribegiei pe tărâmuri ostile. Evacuarea și aducerea celor lipsiți de orice speranță acasă, unde orice poate fi îndurat mult mai ușor – până și rușinea – este mântuire (orice veți dori să înțelegeți din asta, înțelesul teologic al termenului nefiind exclus aici)[2].

Contează, așadar, mai puțin acuratețea istorică. Ea nu este neglijabilă, ci secundară scopului urmărit de autor, acela de a ne zugrăvi o altfel de izbândă pe câmpul de bătălie, cea a întoarcerii între cei dragi, alături de cei ce își susțin necondiționat eroii. O izbândă construită pe solidaritate, în același timp pe sacrificiu. Lipsesc din poveste speculațiile cu privire la inexplicabila ezitare a lui Hitler de a le da englezilor lovitura de grație. Nici nu e de mirare, căci filmul nu este o reproducere a unei realități istorice – nici nu trebuie să fie – ci în primul rând o pledoarie pentru o idee.

Iar ca idee Dunkirk nu e nici confortabil, nici corect. E un film cu și despre englezoi nesuferiți și încăpățânați, nealterați în vorbă și în fapte nici de ifosele multiculturalismului, nici de amenințarea islamului, a imigrație masive dinspre Orientul cel atât de îndepărtat simțirii occidentale, nici de perspectivele sumbre ale Brex(in)itelor zilelor noastre. Fundalul pe care este așezată povestea este unul  identitar, din acela cum tot mai rar întâlnim pe ecrane. Faptul că abia vezi chip de femeie sau de necaucazian în film, cred eu, nu se datorează doar dorinței autorilor de a ne relata o poveste cât mai fidelă adevărului istoric, cât faptului că, în principiu, miza filmului îi aparține în exclusivitate bărbatului alb. E o problemă de familie: vecinii să își vadă de ale lor. Niște caucazieni ambițioși au luat-o pe cărări tare strâmbe, aducând multă suferință acestei lumi; acum, după mai bine de șaptezeci de ani, tot ei, oamenii albi, trebuie cumva să încerce a se cerceta în oglinda istoriei pentru a se regăsi pe sine, într-o Europă ce pare să le scape tuturor printre degete. Căci parcă tot mai mult europeanul zilei de astăzi este străin în Europa. S-a refugiat pe o plajă necunoscută, înconjurat fiind de inamici vechi și noi. Abia își mai vede lumea, undeva spre linia orizontului. Oare cine îi va arăta și lui calea către casă?

Aprecieri (1-5): Artistic 5;  Moralitate 4;  Relevanţă 4,5; Apreciere generală 4,5

[1] Acele mențiuni pot fi privite, în fapt, ca indicații cu privire la interpretare, precum acele „ma non tropo” or „tempo di menuetto” de pe partiturile muzicienilor

[2] De ce nu, se poate spune că în sens creștin mântuirea omului este o aducere acasă, după o prea lungă și dureroasă rătăcire …

Ce vreau să fiu (2)

Unul dintre cele mai bune filme creștine făcute vreodată de către oameni care nu se pretind a fi neapărat creștini – ba, dimpotrivă, aș zice, stau departe de lumea credinței tradiționale – este, fără îndoială, Chariots of Fire (1981). Protagoniștii sunt doi alergători în curse de viteză, cu șanse și pretenții la câștigarea unei medalii olimpice: un evreu care trage tare de această șansă ca de singurul resort care l-ar mai putea propulsa spre un anume sens al existenței și un creștin, confruntat și acesta cu o profundă dilemă existențială legată de destinul său și de felul în care L-ar putea sluji mai bine pe Dumnezeu.

Eric Liddell dorește să urmeze calea misionariatului, știe că este chemat să vestească Evanghelia în Orientul îndepărtat. În același timp, constată că Dumnezeu l-a făcut iute de picior și, în plus, simte o imensă plăcere în alerga. O bună parte din film reflectă căutarea sa după un răspuns la această paradoxală provocare pe care un dar neconvențional o ridică ideii clasice de slujire creștină. Impresionat este pentru mine în acest film să văd că această luptă pentru adevăr și identitate nu exclude nici o clipită fundamentul nenegociabil al onorării lui Dumnezeu. Aceasta este temelia pe care Liddell își așează destinul, cu toate incertitudinile sale. În acest fel, indiferent de răspunsurile pe care le primește pe cale și de eventualele surprize ale vieții, el este statornic, de neclintit în alergarea sa spre premiul ceresc.

Nu intru în prea multe detalii; urmăriți acest film, dacă aveți posibilitatea. Vi-l recomand cu căldură.

Scena despre care vă vorbesc descrie cursa lui Liddel de la Olimpiadă, pe distanța de 400m. Dincolo de detalii mai puțin importante – pentru mine contează mai puțin cine câștigă, ci cum se aleargă – cred că e suficient doar să priviți la el, la plăcerea sa, plăcerea nu de a face un lucru anume, ci de a fi așa cum l-a înzestrat Dumnezeu: iute.

… ș-apoi versetul, primit din mână unui din tabăra adversă: „Pe acel ce Îmi dă slavă, Eu îl voi onora …” și strâns în pumn, ca o adevărată ștafetă. Vanghelis. Slow motion. Montaj. Poezie.

Așa îmi doresc să-mi fie alergarea până la capăt. Îmi doresc să pot trece linia de sosire copleșit de bucuria de a nu-mi fi irosit vremea pe ce e de așteptată să fac. În același timp, cumva, dacă să poate, în totala dedicare plăcerii de a fi, să pot totuși să intuiesc bucuria celor din tribune, a celor dragi mie, a celor pentru care însemn ceva. Să văd că oamenii se bucură pur și simplu pentru că eu însumi mă bucur. Atât.

De data asta – repet – e o cursă care se câștigă în primul rând prin plăcerea de a fi pe turnantă, apoi de a vedea linia de sosire; nu are nici o legătură cu locul obținut. Se câștigă în aplauzele celor iubiți și iubitori.

 

Un Moonlight simptomatic …

Un Moonlight simptomatic …

Ca să încep așa, mai pe ocolite, vă spun că Moonlight mi se pare a fi un imens vapor (un Titanic, dacă vreți), frumos și impresionant nevoie mare, numai că înzestrat cu pânze. A fost lansat la apă, iar acum, în lipsa vântului, toată lumea s-a așezat pe chei și îi suflă în pânze, poate-poate se va urni din loc. Cam tot ce circulă acum ca reacție față de acest film în spațiul american este simptomatic pentru această ciudată patologie a emoției transformate în virtute.

Bunăoară, iată o comparație de pe metacritic. com – un portal cu pretenții de autoritate în domeniul criticii de film – între modurile în care sunt simțite două filme, ambele având ca protagoniști principali copii pierduți ai acestei lumi.

Moonlight – povestea unui copil / tânăr de culoare, homosexual:

Moonlight is the tender, heartbreaking story of a young man’s struggle to find himself, told across three defining chapters in his life as he experiences the ecstasy, pain, and beauty of falling in love, while grappling with his own sexuality. (SURSA)

Cam așa am priceput:

Moonlight este povestea tandră și sfâșietoare a unui luptei unui tânăr de a se regăsi pe sine, povestită de-a lungul a trei capitole definitorii ale vieții sale, pe măsură ce cunoaște bucuria, durerea și frumusețea îndrăgostirii, în timp ce se confruntă cu propria-i sexualitate.

Să observăm că, în general, aceste prezentări pe metacritic sunt pur informative, inodore din punct de vedere emoțional. Rostul lor este să îți spună despre ce este filmul, nu cum este el. Totuși … „tender” și „heartbreaking”. Chiar și acel „beauty of falling in love” pe care eu, unul, nu l-am văzut nicăieri în film. Phuuuuuuuuui! Încă odată, mai vârtos: Phuuuuuuuuuuui! Uf! Poate se clintește măgăoaia asta către largul oceanului, măcar un pic de tot …

Lion – povestea unui copil / tânăr, rămas orfan și pierdut departe de casă:

A five-year-old Indian boy gets lost on the streets of Calcutta, thousands of kilometers from home. He survives many challenges before being adopted by a couple in Australia; 25 years later, he sets out to find his lost family. (SURSA)

Adică:

Un băiat indian de cinci ani se pierde pe străzile Calcuttei, la mii de kilometri de casă. Supraviețuiește mai multor provocări, înainte de a fi adoptat de un cuplu din Australia; 25 de ani mai târziu,el își caută familia pierdută.

Până și mesajele de pe burtiera de la DigiTV sunt mai emoționale decât această prezentare seacă și lipsită de orice brumă de simțire.

Ca să evităm insinuările: eu v-o zic pe șleau că ambele povești sunt la fel de încărcate dramatic. Nici nu cred că nu e cazul să le comparăm, după cum nu e cazul nici să ne afundăm în conspiraționisme. Este doar un simptom, iar el trebuie pus alături de altele pentru a documenta prezența unei afecțiuni. Răbdare, toate la rândul lor …

Deocamdată, rămân cu un gust incomod față de metacriticii ăștia: chestia cu orfanii e răsuflată, nu mai are prea multe de-a face nici cu tandrețea, nici cu sfâșierea, nici cu frumusețea iubirii, în timp ce …

De-ale Oscarului: Moonlight (2016)

De-ale Oscarului: Moonlight (2016)

Unul din primele semne serioase de întrebare pe care acest film le ridică din punctul de vedere al locului său în peisajul ideologic al zilelor noastre este faptul că, deși a câștigat Oscarul pentru cel mai bun film american al anului 2017, juriul celor de la BAFTA n-a dat doi bani pe el. Lucrurile pot fi privite însă în albia lor firească: Moonlight este un film făcut pentru America zilei de astăzi, cea care nu mai vrea să fie great again, ci privește în urmă cu multă mânie, scuturându-se tot mai vârtos de demonii unui trecut adesea întunecat și dezonorant. Dinspre bătrâna Europă această poveste nu se vede în aceleași culori ale imperativelor ideologice ale momentului. Mi se pare că europenii au renunțat de ceva vreme la ideea că filmul ar mai fi dator în vreun fel societății (o ultimă răbufnire a fost provocată, totuși, de Me Before You), cu vreo idee mai de treacă-meargă, cu o lecție despre cum să fii un bun cetățean al planetei ș.a.m.d. În schimb, dacă vă uitați la filmele care în acest an au pătruns în galeria nominalizatelor la Oscar, poate cu excepția lui Manchester by the Sea, ele sunt toate motivate în rostul existenței lor de idei la care ar trebui să luăm aminte dacă vrem să ne fie mai bine. Americanii, chiar și cei necredincioși, „leftiștii”, iubesc omiliile și pentru încă o bună bucată de vreme de acum încolo – mai lungă de patru ani, se preconizează – nu cred că se va pune problema renunțării la acest tip de discurs. Vor face în continuare filme „de care este nevoie”. Cu consecințele de rigoare.

Din punct de vedere strict cinematografic, filmul are tot ce îi trebuie pentru a putea fi considerat o Citește în continuare „De-ale Oscarului: Moonlight (2016)”

Jertfa tăcerii – Silence (2016)

Jertfa tăcerii – Silence (2016)

Mi-am dorit mult să văd acest film, mai ales că auzit multe despre el, păreri contradictorii, nedumeriri, provocări. Entuziasmul unora mi-a amplificat nerăbdarea, cârcoteala altora m-a pus în gardă să nu merg la pomul lăudat cu ditamai sacul. În general, îmi place Scorsese și stilul său oarecum brutal, necizelat, de a descrie situații conflictuale și de a ne propune idei folosindu-se de mijloacele pe care cinemaul le are la îndemână.  Nu am citit cartea, în ciuda recomandărilor în acest sens. N-am premeditat asta, pur și simplu n-a fost să fie. Așadar, înainte de toate, rog să se consemneze că cele ce urmează sunt reflecțiile unuia care judecă lucrurile exclusiv din perspectiva oferită de film asupra acestei istorioare cu (mult) tâlc.

Așadar, avem o tăcere, cea a lui Dumnezeu. Pe fondul acesteia se întâmplă cam toate în acest film. Și avem niște oameni convinși de unicitatea adevărului credinței lor – în Portugalia, în Europa și, bineînțeles, în Japonia. Același adevăr, valabil peste tot pe unde locuiesc oameni. Numai că mulți oameni încă nu cunosc acest adevăr, așa că iată-i pe acești curajoși mesageri ai Celui Preaînalt cutreierând cărări puțin bătătorite de urmași a lui Hristos cu Evanghelia. Cît de frumoase sînt picioarele celor ce vestesc pacea, ale celor ce vestesc Evanghelia! îți vine a spune, împreună cu apostolul. Numai că picioarele acestea nu vor fi călăuzite doar pe cărările păcii: Citește în continuare „Jertfa tăcerii – Silence (2016)”