Pastilă cinematografică (33) … și recomandare: Mr. Holland`s Opus (1995)

Una dintre cele mai surprinzătoare instanțe ale simbolismului cosmogonic în cinema (cei ce au citit „Sacrul în film” știu despre ce este vorba) stă la temelia construcției ideii acestui film. E un film prin excelență despre aspirația omului de a crea ceva durabil și semnificativ. În cazul nostru, se pleacă de la visul unui tânăr compozitor de a pune pe note o măreață simfonie. Cum poate fi asimilat acest act creator celui primordial, prin care Dumnezeu a adus în existență toate cele văzute și nevăzute într-un întreg unitar, cu sens și în care să poată fi documentată o ordine a rațiunii, ei bine, vedeți filmul. Încercarea de răspunde acestei întrebări merită din plin timpul și efortul depuse, ca să nu mai vorbesc despre faptul că, oricum, film este frumos și bine întocmit. De revăzut, zic eu, cam odată la trei-patru ani.

Nu vă lăsați amăgiți de ritmul lent, oarecum neamerican, al filmului. Chiar și surprizele oferite pe parcurs sunt molcome, în mod intenționat, cred eu, nespectaculoase. Unele momente trec greu, altele te fură, prin secvențe de montaj inteligent construite, care suprapun istorii diverse, personale, dar și de pe marea scenă a lumii. Viața personajului principal curge printr-o vale pe care n-a săpat-o el, ci forțe care ne întrec fiecărui dintre noi priceperea. Urmărindu-l pe Mr. Holland, interpretat de un Richard Dreyfuss magistral, simți în același timp – ca pe un paradox, desigur – că destinul său este profund afectat de „tot ce se întâmplă în lume”, totuși transcendent istoriei (senzație pe care o oferă și Forest Gump, realizat cam în aceeași perioadă, și mai recentul film suedez The 100-Year-Old Man Who Climbed Out the Window and Disappeared).

Nu vreau să vă spun mai multe. Frumusețea experienței primei vizionări nu trebuie alterată de prea multe detalii. Voi mai menționa doar că finalul este divin, țesut într-un crescendo afectiv, asemeni ultimelor măsuri ale unei simfonii a lui Mahler (cu excepțiile de rigoare …), și, îndrăznesc a spune, hierofanic: eroul nostru și împlinit destinul. Mă refer aici, fără teama de a vă furniza un spoiler, la Mr. Holland și la al său opus. Marea operă a vieții sale tocmai a avut premiera, iar publicul este în delir. Ar merita un Da capo. Cine știe, poate că va avea parte de unul, așa cum speră fiecare dintre noi, în taină, în credință.

Vă recomand acest film, din toată inima!

Reclame

„Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” – impresii la o primă vizionare

*

Mi s-a cam acrit de caracterul repulsiv al filmelor românești post-revoluționare. A fost consacrată o rețetă a abjecției, a micimii sufletești, a românismului jegos, una care a cules aplauze și premii peste hotare. Totuși, am ajuns într-un stadiu clinic: suferim de o manie a autoflagelării morale, ne complacem într-un oprobiu necontenit autoimpus. Cumva, ne-am așezat, din proprie inițiativă, capul între butuci și tot noi suntem cei care ne împroșcăm cu ouă și cu roșii stricate. Ne spargem ca mâțele lui Creangă de plăcere, mai ales că recompensele nu întârzie să apară.

Acum, eu nu sunt nici dintre puricii aceia care să viseze la omul frumos românesc. Avem de toate în România, saltimbanci, artiști, oameni de nimic, eroi, Dragnea, Halep, Ceaușescu, Regele Mihai et,etc, etc. Cred că nu ne-ar strica un bob de echilibru și o mai mare relaxare a noastră în fața oglinzii istoriei.

Acestea fiind zise, trebuie să recunosc că filmul lui Radu Jude m-a prins repede, deși la început m-am apropiat de el cu precauții. Sunt mai multe motive pentru asta. Dintre cele ce țin de realizare aș aminti paleta cromatică vioaie, în contrast cu cenușiul atâtor filme de care, repet, m-am cam săturat, naturalețea montajului, soluțiile scenografice alese, condimentarea scenelor cu momente deconcentrante, gratuite (cum ar fi, de pildă, intrarea în cadru a personajului îmbrăcat în cățel), . Apoi, m-a cucerit încă de la început această atmosferă de docu-drama, cu o permanentă pendulare între diegeză și floricele stilistice cinematografice, menită să asigure minimalismul discursului și să ne ofere, astfel, timp de reflecție asupra întrebărilor pe care ni le pune filmul. Nu în ultimul rând, tema principală pusă în discuție, masacrul de la Odessa, invită la urmărirea filmului cu mare atenție.

*

Nota 10 pentru cinematografie. Jocurile camerei de filmat, când lentă și reticentă în a ne arăta ce ne interesează, când jucăușă, vioaie, exuberantă (fără a obosi ochiul, însă), dau farmec întregului discurs. Cromatica, mă simt nevoit să subliniez, e ca o sărbătoare. Autorii vor să se asigure că asimilăm din plin contrastul dintre seriozitatea subiectului tratat și o anume frivolitate sugerată de culori, de costume, de tot ce poate colora ecranul din fața noastră. Pentru că filmul este despre NOI, nu despre cei ce au comis masacrul din Odessa.

*

Simbolismul cosmogonic eliadian în toată profunzimea lui. E un film de tipul „hai să facem un spectacol”. Merită o analiză mai detaliată în baza celor trei dimensiuni ale actului creator primordial: mediul, spațiul și unitatea. Pentru Mariana, eroina principală a filmului, mediul pare a fi adevărul istoric, aflat la dispoziția celor care sunt interesați de el, însă îngropat în uitare din pricina urâțeniei lui. Suspectez că același lucru se poate spune și despre Radu Jude. Fiecare dintre cei doi ne invită, periodic, să observăm diferite mărturii despre cele întâmplate la Odessa, fără însă să ne spună explicit cum să le interpretăm. Important pentru ei este să înțelegem de ce au ales să facă ceea ce fac și care este mediul în care vor lucra.

Spațiul? Este simplu, e România noastră, a celor care nu credem că am fost, că suntem sau că vom fi vreodată barbari. Nu suntem cu au fost nemții. Dimpotrivă, noi suntem pașnici, n-am râvnit niciodată la ce nu ne aparține, primitori de oaspeți, oameni frumoși la chip și la suflet, poeți, frați ai codrului bla, bla, bla. E frapant, în acest sens, felul în care Mariana, pe deoparte, caută autenticitatea demersului ei, scotocind prin magazii de recuzită, în timp ce pare să se simtă în largul ei între oamenii cu care lucrează și metehnele lor de Românie post-decembristă (superbă este, de pildă, scena în care ea li se alătură lor, în timp ce ei fredonează, jucându-se cu armele, cântece de militărie). Există lucruri ce nu vor putea fi niciodată reconstituite: sufletele oamenilor. Din acest motiv, spațiul pe care regizoarea din film și-l alege pentru punerea în scenă a spectacolului este cel al mărturiilor istorice, delimitat cu grijă de influența constructelor populare moderne, pe care ni le-au dăruit un Dumitru Almaș sau Sergiu Nicolaescu.

Unitatea spectacolului creat de Mariana mi se pare cel mai surprinzător element al acestui act creator (mă refer la acel spectacol în sine, nu la caracterul său, datorat faptului că este, orice am spune, o reconstituire a unui eveniment). Pare imposibil ca acel întreg amalgam de ingrediente folosit (actori neprefesioniști, dar cu atitudini și prejudecăți ferme, efecte multimedia, costume mai mult sau mai puțin autentice, decorurile unui București contemporan etc) „să țină” până la capăt și să aibă un mesaj coerent, iar asta cu atât mai mult cu cât el este precedat de un discurs patriotic al unui reprezentant al Primăriei (din acela patriotard), cu care intră flagrant în contrast. El nu se sfârșește cu o concluzie, cu un ”Vedeți de ce au fost în stare înaintașii noștri, unii poate bunici ai unora dintre noi?”, cu reacțiile publicului.

Suspectez că unitatea acestei realizări a Marianei este dată tocmai de anticiparea recepției ei. E adevărat, în acest caz nu putem să vorbim despre o premeditare în adevăratul sens al cuvântului: felul în care opera unui artist este recepționată de public nu poate fi considerat ca parte din lucrare. Tocmai acesta este paradoxul pe care ni-l propune filmul, în condițiile în care Mariana știa cum este privită această istorie în România noastră. Spectacolul are sens și este coerent pentru că reacțiile noastre la vizionarea lor îi legitimează mesajul și importanța.

*

O mulțime de scene faine, surprinzătoare. Nici nu știu ce exemple să dau, cea a discuției în ploaie (genială!), leneveala camerei de final în unele momente, întregul show. Montajul din introducere, primul sfert de oră, e cinema, tată! Ceva în genul Mayei Deren, un discurs care nu construiește nimic, doar rearanjează percepții, stabilind noi relații între prejudecățile cu care ne-am așezat în fața ecranului. Ești năucit, pentru că nu știi ce vezi. Dar asta e ideea: să îți suspendezi certitudinile și să fii gata de a explora, cu mult cutremur, gănduri, idei și sugestii ce nu ți se vor apleca bine la stomac.

M-am lăsat, așadar, năucit. Este același tip de consimțământ pe care l-am făcut și la Avatar, după ce prima jumătate de oră mi s-a părut o pierdere de vreme într-o orgie de efecte speciale și senzații 3D. Vă recomand și vouă același lucru, dacă alegeți să vizionați filmul.

Pe de altă parte, există și cadre șocante la care se putea renunța. Nu e un film perfect.

*

Nu noi am comis crimele acelea, dar suntem noi diferiți? Este inevitabilă detașarea, în fața unui ecran, de drama pe care acesta ne-o amintește. Evenimentele din Piața Victoriei, în seara de 10 august, ne arată că s-ar putea să ne merităm numele de barbari. Dar filmul, care în multe momente nu face altceva decât să înșire înaintea noastră cam tot ce se pune pe masă pe piața ideilor cu privire la felul în care post-modernitatea se raportează la adevărul istoric jenant, nu pare făcut a ne lăsa cu un gust amar. Cortina cade. Oamenii pleacă acasă. Mariana și Movilă (un fel de Mare Inchizitor în acest film) își dau mâna în final. Urmează alte proiecte.

Nu vom zăbovi prea mult în compania acestor întrebări. Fiorii reci ai abjecției înaintașilor noștri sunt de scurtă durată. Muzeele nu sunt făcute pentru a ne aduce cine am fost, ci pentru a ne hrăni iluziile legate de ce vrem să fim. Iar filmele … nu țin mult. Și oricât ar ține, chiar și „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” se poate urmări la un popcorn și o răcoritoare. Pentru ca, după ce luminile din sală se vor fi reaprins, să revenim în România lui Dragnea și a conducătorilor cărora nu le pasă dacă istoria îi va consemna ca penali. Nu te poți pune cu România asta, Odessa poate să mai aștepte …

*

Totuși, un gând nu-mi dă pace în urma vizionării filmului: încă ne deranjează mai mult evreii, ca popor, ca oameni sau ca simbol, decât adevărul că și noi, românii, suntem parte (și încă una deloc neglijabilă) a Holocaustului. Scuze, mă gândeam de fapt la țigani. Reformulez: ne deranjează mai mult imaginea pe care țiganii de fac în lume decât soarta lor (de a cărei condiție istorică pe meleagurile noastre nu suntem străini, din păcate). Se pare că până la urmă și nouă ne este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari. Asta doare.

Pe linia orizontului, într-un echilibru perfect: Heil, Caesar! (2016)

Pe nesimțite, trecem puntea dintr-o lume în cealaltă. Încet, dar sigur. Părăsim o lume în care binele și răul sunt în plin război, iar oamenii aleg de partea cui se vor poziționa pe câmpul de bătălie, spre a intra într-una nu mai puțin dinamică, la fel de neliniștită, în care oamenii sunt în plin război, iar binele și răul sunt arme. Ați observat, de pildă, că de la un episod la altul, în franciza Star Wars, contează din ce în ce mai puțin partea bună și partea negativă a Forței. Miza conflictului este tot mai personală, politică în același timp, una ca a lui Dragnea, de pildă: cine va conduce galaxia. Să vedem al cui proiect se va ridica deasupra tuturor celorlalte, care ambiție va izbândi. Ne vom îngrijora despre căile acelea ale Forței mai târziu după ce toți dușmanii vor fi făcuți una cu pământul.

Veți fi observat, de asemenea, că nici în The Shape of Water personajele nu își ridică ochii pentru a privi spre un zenit moral ori, dimpotrivă, pentru a evita, de departe, apropierea de o împărăție a răului. Binele și răul sunt prezente în film, dar ca etichete atașate unor personaje. Acestea sunt, fără excepție, liniare, monocromatice, nesupuse dezvoltării. Nu se învață nimic în acest film, fiecare și-a făcut temele din timp, cu conștiinciozitate.

În schimb, Churchill pare să învețe ceva în The Darkest Hour. Călătoria cu metroul, printre oameni obișnuiți, are în ea – la o scară redusă – ceva din mireasma călătoriilor inițiatice ale poveștilor medievale. Deși scena este neverosimilă și ușor propagandistică, ea are meritul de a sugera o paradigmă încă clasică, cea a eroului care, în ciuda vârstei, încă este dispus să iasă în lume și să se lase învățat de ea. Iar binele suprem este Regatul. Filmul merge pe aceeași linie mitologică consacrată de cele două producții istorice despre Queen Elizabeth (în 1998 și 2007), având-o pe Kate Blanchet în rolul principal: eroul își depășește condiția și devine manifestarea mitului, hierofanie, ideal.

Încet, așa cum am spus, astfel de filme vor fi însă tot mai puțin vizibile în cinematografe.

Cele trei panouri nu are în clin și mânecă cu binele și răul, ci cu suferința, care nu e nici bună, nici rea, ci doar evitabilă. Scapă cine poate. Moonlight, La La Land, Brooklyn, The Revenant? Cam tot un astfel de aluat frământă: frustrări, vise, ajustări, supraviețuire. Observați, vă rog, că în toate aceste filme personajele nu au parte de orizonturi, ci percep vizual un cerc extrem de îngust al existenței. În The Revenant, superbele panorame ne sunt arătate nouă, spectatorilor, în timp ce personajele abia pot să distingă lumea aflată la câțiva metri în preajma lor.  Lion, în schimb, ne surprinde cu mărturisirea unei mame adoptive care ia decizia de a avea copiii ei naturali, în schimbul alternativei de a se îngriji de orfani, motivată de o idee. Femeia asta vede, fără glumă, întreaga umanitate și așa ia o decizie atât de radicală și, poate, de neînțeles pentru spectatori. Hacksaw Ridge este un film posibil doar datorită timpului și locului pe care ni le propune prin poveste, într-o lume în care oamenii încă cred că pot fi de partea a ceva de dincolo de orizonturi.

Ș-am încălecat pe-o șa: Heil Caesar!. Filmul este

Pastilă cinematografică (32) – Winter Light

Acelora dintre voi care ați deschis mai târziu ochișorii în fața ecranului gri și credeți că Silence, adaptarea lui Scorsese după romanul lui Shūsaku Endō, este filmul în care prin excelență ni se zugrăvește – tactil, vizual și abia în ultimul rând auditiv – tăcerea lui Dumnezeu trebuie să le aduc aminte că Ingmar Bergman a făcut nu doar un film pe această temă, ci trei, între anii 1961 și 1963. Două dintre ele sunt vizionabile  și recomandabile,Through a Glass Darkly și Winter Light, în timp ce al treilea, The Silence, nu este pentru ochișori micuți. Zilele trecute am revăzut filmul realizat în 1962, unul în care tema tăcerii lui Dumnezeu este abordată direct, chiar din perspectiva unui slujitor al Domnului.

În Winter Light tăcerea lui Dumnezeu este parte din scenariu; vreau să zic, regizorul suedez o menționează literal pe manuscrisul scenariului: „Tăcere deplină. El se târăște spre fereastră. Fără mașini, fără urme. Zăpada se așterne încet. Tăcerea lui Dumnezeu, fața schimonosită a lui Hristos, sângele prelins pe trup și pe mâini, scrâșnetul tăcut printre dinți. Tăcerea lui Dumnezeu.”[1] Ea este, practic, un personaj al filmului. Îi auzi replicile printre băncile de lemn ale bisericii, în golul dintre crengile copacilor, în liniștea unei ierni scandinave, chiar și în vuietul apelor învolburate ale unui râu, martor mut și insensibil al unor drame pe care, parcă, oamenii sunt incapabili să și le împărtășească unul altuia. Personajul principal, pastorul Tomas, ne lasă impresia că e capabil să dialogheze tocmai cu această tăcere, că în atâția ani de privațiuni spirituale s-a obișnuit cu toanele ei, că știe să plece urechea la tot ce ea nu spune. Dar ăsta este secretul lui, poate trăi sub povara acestei taine, chemat la slujirea unui Dumnezeu care e mult prea departe, asemeni acelor astre despre care citești prin revistele de specialitate: sunt atât de distante, la miliarde de ani lumină poate, încât existența lor devine pentru tine și mister și fascinație și groază difuză. Pentru Tomas, tăcerea lui Dumnezeu este de temut, mai de temut chiar decât o manifestare plenară a prezenței Sale. Nu același lucru se poate spune despre organist, de pildă, care pare să se bucure cu adevărat de libertatea pe care i-o oferă necredința și să ia lucrurile vieții, inclusiv pe cele ale slujirii duhovnicești, cu multă ușurătate.

”De ce trăim?” se întreabă Tomas, tocmai într-un moment în care, solicitat fiind de către un enoriaș, ar trebui mai degrabă să caute a-i furniza interlocutorului său un răspuns, o direcție, o mângâiere. Spre deosebire de Thomas, bărbatul venit să ceară îndrumare pare să dețină niște soluții de avarie în viața sa: este căsătorit, are copii, iar nevasta este însărcinată. Ar trebui să i se aducă aminte de harul minunat pe care Dumnezeu îl toarnă peste familii, despre bucuria de a sluji, despre binecuvântarea de a fi părinte, dar și de a trăi alături de o soție iubitoare. Ar trebui să i se citească un psalm și, de ce nu, pastorul să rostească o rugăciune … Ar trebui … Mă lași? Astea-s texte, bune pentru oameni care nu-și tulbură existența cu întrebări despre rachetele nucleare fabricate de chinezi și își văd cuminte de gospodărie, de curățatul zăpezii și de dezaburirea parbrizului bătrânului, dar atât de credinciosului Volvo din dotare. Eșecul omului care s-a împrietenit cu tăcerea lui Dumnezeu este acela că este incapabil să mai spună ceva relevant aproapelui despre prezența Sa. Tomas nu are nimic de împărtășit: tăcerea nu este precum Evanghelia, transmisibilă prin propovăduire. Dacă ar fi fost așa, Jonas ar fi avut, poate, și el o șansă la izbăvire.

Tăcerea se caută, cu trudă, printre zgomotele de fond ale lumii. A nu se confunda cu liniștea. În Winter Light liniștea este adesea tulburată de diverse zgomote de fond. În absența unei coloane sonore muzicale, fiecare astfel de  zgomot este perceput ca o agresiune pentru urechi: un ceas, clopotele bisericii, sunetul produs de pantofi pe podelele de lemn, scârțâitul ușilor, motorul mașinii. Nici unul dintre aceste sunete nu are vreo însemnătate, sunt goale și la fel de reci precum zăpada de pe șosea.

Îl poți găsi pe Dumnezeu într-un apus de soare, în cântecul ciocârliei, în susur de izvor? Ferice de tine! Pentru mulți oameni din zilele noastre toate acestea sunt la fel de pline de conținut precum sunt bătăile ceasului pentru Tomas. Zgomote de fond. Tăcere. Ne mulțumim cu ele în absența zgomotelor produse cu sens, știți voi care, acelea pentru care să bagi mâna în foc că nu ar fi existat în absența lui Dumnezeu. În absența minunilor, a fiecărui cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu, a atingerii Sale. Din păcate, am impresia că nici tăcerea lui Dumnezeu nu mai suntem în stare s-o percepem. Atât să fi avut, ne-ar fi fost încă suficient.

Nu poți să nu te întrebi, vizionând săvârșirea litrughiei în Winter Light, cât de mult reflectă ea impresii ale copilăriei lui Ingmar. Va fi fost oare acea sobrietate rece și aparent lipsită de conținut din slujba pastorului Tomas o reactualizare a impresiilor tânărului sceptic, martor al slujirii liturgice a propriului său tată? Poate. Eu am resimțit scena de început din bisericuță ca pe o dureroasă metaforă a stării spirituale a bisericii zilelor noastre, încă ocupată cu ținerea unei slujbe regulate, cu producerea de zgomote sfinte, totuși surdă și incapabilă să perceapă altceva, pe scena acestei lumi, decât zgomotele de fond ale unei culturi artificiale, super-politizate și golite de sens. O biserică preocupată să acopere tăcerea lui Dumnezeu cu propria-i gălăgie a închinării. Winter Light este un film care doare. Bergman este un ateu care nu se joacă de-a credința și filozofia. Pentru el, ateismul nu este frumos – nu are cum să fie –, nici folositor; pe de altă parte, el sugerează că nici credința nu îi e mai de folos omului în aventura sa de a găsi sens și împlinire în această lume.

Atunci când omul credinței este el însuși un rătăcitor prin această nefirească lipsă de armonii ale lumii, el nu mai poate face nimic altceva decât să acopere lipsa de liniște a aproapelui cu propria-i lipsă de odihnă. Folosește asta la ceva? Judecați voi înșivă. Finalul este construit în așa fel încât fiecare să îl perceapă într-un mod personal, subiectiv. Unii văd în el o soluție, o izbăvire; alții, dimpotrivă, îl privesc sceptici, pesimiști. Asta poate pentru că soluția nu este în mâna lui Bergman, ci în a noastră. O citim de pe chipul lui Tomas, în timp ce rostește încă odată sfintele cuvinte. Iar Dumnezeu tace. Locul lui este în altă parte.

[1] Ingmar Bergman, A Film Trilogy: Through a Glass Darkly, The Communicants (Winter Light), The Silence, trans. P. B. Austin, (London: Calder and Boyars, 1967), 87.

 

Ce vrem să vedem în filme și ce nu: Este The Shape of Water un film corect politic?

Cristian Tudor Poescu zice că da, eu zic că … nu prea.

Da, avem un personaj de culoare (cel interpretat de Octavia Spencer), numai că, după normele de incluziune și promovare a diversității el nu aduce corectitudine pe ecrane: este un personaj secundar, pus în slujba definirii celor principale, în cazul nostru, o femeie latino și un bărbat caucazian. Nu o întrece în complexitate pe nici una dintre madamele consacrate încă de pe vremea lui Gone with the Wind, știți acele femei de casă care se îngrijeau de copii albi și imaculați, e un personaj de „recuzită”. Nu vrea nimic, nu evoluează, cu contează.

Recunosc, aș fi putut paria pe prezența unui gay în film, pentru diversitate. Plutește în aer, prin mai toate filmele. De departe, aici pare a fi pariul câștigat de către LBGT;  un film care respiră „queer”, o scrisoare de dragoste către comunitatea în speță etc. Așa este, deși nu prea văd de ce Giles, personajul interpretat de Richard Jenkins, ar avea cu ce să afirme o anume mândrie. Giles este, așa cum e descris în film, un om bun la inimă, sensibil, timid, inofensiv, pe de altă parte, e profund complexat și așezat cu fața spre trecut, incapabil să ne indice spre ceva anume cu care să ne rămână în amintire. Faza cu meșa amintește mai degrabă de rolul decorativ al LGBT-ilor din filmele anilor 90`, când aceștia parcă ne erau arătați în filme precum câinii dresați la colț de stradă: amuzament. Kakaia mândria?

Că veni vorba, caucazieni cuminți și respectuoși ce sunteți, i-ați văzut pe rușii din film? Aceleași reprezentări stereotipe care au făcut deliciul majorității filmelor din perioada rece. Să înțeleg că atunci când vine vorba de reprezentarea dușmanului de clasă punem corectitudinea în cui, nu?

A face un film în care personajul principal se prezintă ca o persoană cu disabilități este din perspectiva distinsului CTP, parte a problemei, adică a infamei corectitudini. Eu, unul, nu-mi pot închipui filmul altfel, ca poveste de dragoste dintre o femeie ca oricare alta (scuze!) și o creatură fantastică. Tocmai în asta stă ideea filmului, să descoperim o relație modelată nu de cuvinte rostite, ci de gânduri exprimate prin descoperirea unui mod propriu de a comunica. Nu asta face orice iubire, hm?

Observați că nici nu mă ating de corectitudinea filmului față de caucazieni, care – păcatele lor – mai sunt pe deasupra și familiști tradiționali, și care au mai citit câte una-alta de prin Scripturi. Până la urmă, corectitudinea este în ochiul celui ce interpretează, nu în altă parte.

De-ale Oscarului: un 2018 mai degrabă nostalgic

Până la urmă, a fost unul dintre cele mai convenționale Oscaruri ale ultimilor ani, fără surprize, fără mari excese într-ale politicelor. Unii s-au temut că Academia va face din nou o nefăcută, prin scoaterea la înaintare a lui Call by Your Name, echivalentul nedreptului câștigător de anul trecut (Moonlight), dar n-a fost cazul. S-a mers pe cinema, în sensul clasic al termenului, nu pe imperative ideologice. Fără a fi un film excepțional, The Shape of Water își merită aprecierea, având în vedere că n-a avut o concurență serioasă. Dunkirk putea fi apreciat mai bine, dar a apărut mult prea devreme; The Darkest Hour merită să fie vizionat, însă este cel mai convențional dintre toate (dar n-am văzut încă The Post). Filmul lui Guillermo del Toro e cinematografie în sensul clasic al termenului și are de toate: culoare, discurs de montaj, o coloană sonoră seducătoare, efecte cinematografice clasice, alternanțe între imagine-realitate și imagine-vis, chiar și secvențe de film musical. Nu este el neapărat original, sub anumite aspecte, dar va trebui să ne obișnuim cu apariția tot mai rară a acelor filme „cum nu sau mai văzut până acum”. Regăsesc în el câte ceva din Amelie, din filmele lui Gilliam (în special din Twelve Monkies), dar și din clasicul E.T. al lui Spielberg. Până și rușii sunt clasici, previzibili, precum cei de Octombrie Roșu …

Mă bucur, totuși, că cele trei panouri (mă rog, Three Billboards Outside Ebbing, Missouri) nu au luat premiul cel mare. Deși e realizat într-o manieră ireproșabilă din punct de vedere artistic, filmul mi se pare insipid; e prea multă isterie acolo. Tema este interesantă, filmul nu e de duzină, dar poate că nu strică să alegem partea bună și constructivă a lucrurilor, or panourile astea nu zidesc, ci funcționează mai degrabă ca niște ziduri din acelea, ca ale lui Trump: nu ajută la nimic, doar strigă prin pustie.

Firește, nu aveam cum să le văd pe toate. Ceva îmi spune însă că n-are rost să-mi fac de lucru cu Call by Your Name, nici cu Lady Bird (cu acesta din urmă am încercat, dar m-am declarat învins după primele șase minute). Apoi, The Post e … Spielberg, iar asta cântărește jumătate din vizionare, căci maestrul e previzibil (nu o spun în nume de rău, dar asta e situația). Restul, dacă va fi vreme, pentru că viața bate filmul, mai sunt și alte lucruri frumoase de făcut pe lume.

Deocamdată, Academia se ține tare. În timp ce urșii europeni bat din palme în fața unor mizerii precum Nu mă atinge-mă, în State încă se mai premiază cinema. Nu pot decât să sper că acest lucru va continua, atât de dragul lor, cât și de al nostru, pentru nu prea văd de ce s-ar înghesui românii în cinematografele din mall-uri pentru a vedea filmul Adinei Pintilie (risc de asfixiere cu popcorn sau cu răcoritoare, grijă mare).

Pe de altă parte, să recunoaștem, 2017 n-a fost un an tare bun pentru cinema. Dimpotrivă. Lumii filmului nu i-a priit scandalurile. Poate că tocmai de aceea, recunoașterea de care se bucură Gary Oldman este importantă, altfel toată afacerea asta risca să devină, dacă nu cumva și este deja, o nefericită vânătoare de vrăjitori.

Vă mai zic doar că mă bucur pentru Gary Oldman, îl apreciez încă de pe vremea când îl întruchipa pe Beethoven (Immortal Beloved). Nici el n-a prea avut concurență, se pare, în acest an. Planau și asupra lui unele tinichele de tip #metoo și #timesup, dar dacă ele n-au contat în cazul lui Ben Affleck, se pare că drept era ca nici acum să nu fie luate în seamă. Poate că s-a înțeles că tot ce ține de abuz în industria asta, la fel ca în celelalte medii și contexte, este în primul rând de competența justiției, nu a specialiștilor în filme. Justiția nu se face prin decernare de premii, nici prin refuzarea lor. Ideologiile n-ar trebui să interfereze cu efortul de promovare și recunoaștere a valorii unui film. Acesta lucru a fost ratat anul trecut, când un Moonlight de două parale a fost înălțat în ochii publicului cu mult deasupra valorii sale, doar pentru că a prins un moment ideologic prielnic …

Scuze, revin: actorul care l-a întruchipat în The Darkest Hour și-a meritat statueta. Asupra omului Gary Oldman, nu cred că e de competența noastră să ne pronunțăm. Be cautious and hope for the best.

Despre orizonturi (sau despre lipsa lor…)

Atât timp cât avem înaintea ochilor un orizont, putem vorbi despre un dincolo. Iar orizontul se vede de jos. Cu cât prinzi mai multă altitudine, cu atât el se îndepărtează de tine. De aceea Dumnezeu nu ne-a dat avizul de construcție pentru Babel: din turnul înălțat până la Cer omul nu-și va mai recunoaște limitele. Iar încurcarea limbilor este, printre altele, și încurcarea orizonturilor experienței fiecăruia, tocmai ca să nu mai putem pretinde o deplină obiectivitate în cele pentru care suntem în stare să ne sacrificăm chiar și viețile.

În iconografia filmului western, călărețul singuratic, străbătând în galop orizontul lumii pe care tocmai a mântuit-o de rău, este un simbol al transcendenței posibile, chiar dacă aceasta nu e la îndemâna muritorului de rând. Noi ne uităm la el, abia îl mai întrezărim, confortabil instalați în strâmtul nostru cerc al celor mundane, dar el deja își aruncă privirea dincolo. Nu-i al nostru, el aparține unei alte lumi.

Pe de altă parte, în metropole, orizontul este accesibil doar unei clase de privilegiați. Marii afaceriști își au birourile cocoțate sus de tot, de unde pot privi atât lumea ce li se așterne la picioare, cât și orizontul de dincolo de oraș. Iconografia filmelor bazate pe dramele din lumea afacerilor ni-l arată pe magnatul care poate vedea, asemeni călărețului singuratic, mai multe decât supușii săi, până la orizont. Totuși, nici măcar el nu știe ce este dincolo. Filmele „actuale” par să fie, astfel, armonizate spiritului postmodern, unul care se dorește a fi nivelator în toate direcțiile (cu excepția, desigur, a celei ideologice, căci nu poți proclama frumusețea diversității, fără a te face asemenea adversarilor acesteia).

The Devil`s Advocate

Ș-apoi, îl avem pe The Revenant. Aici, Iñárritu alternează două realități aparent ireconciliabile, în superbele orizonturi din imaginile panoramice, intercalate scenelor de detaliu, în special acelor apropieri excesive de chipul lui Hugh Glass (la un moment dat, respirația sa aburește lentila camerei de filmat). Nimeni nu poate privi dincolo; doar noi, spectatorii, știm că există așa ceva. Hugh Glass trăiește sub presiunea proximității fiecărei interacțiuni cu mediul prin care își poartă pașii. Pentru el, transcendența este de căutat dincoace de orizont, prin vis și – asta e, nu s-a găsit altă rimă – prin delir.

Este același Iñárritu, să nu uităm, care ne refuză în Birdman orice urmă de orizont fizic. Imaginile curg în acest film – să nu uităm că regizorul a creat aici iluzia unui single shot lung de vreo două ore – pe culoare, prin cabine, pe străzi, dar niciodată nu ne lasă măcar vreo sugestie despre o lume aflată dincolo. În acest film, toți oameni merg pe jos printre obstacole și nu văd altceva decât pe unde să treacă. Metafora zborului, așadar, își are sensul tocmai în acest cadru restrictiv: prin zbor, omul ar putea să se ridice suficient de mult pentru a descoperi o lume inaccesibilă orizonturilor experienței sale pedestre. Numai că, surpriză: ispitit de perspectivă, de gândul că ar putea fi deasupra altora, eroul nostru uită de orizont, iar zborul său nu este altceva decât tot un fel de plimbare, doar că la câțiva metri deasupra solului. Ce dezamăgire!

Ce vreau să zic este că merită urmărit pe mai departe destinul ideii de orizont, în viață, în filme și – de ce nu – în credință. Căci există și un orizont al credinței, pe care puțini îl scrutează cu privirile, după cum există și labirinturi ale dogmei, dincolo de care nu se mai vede nimic. Probabil că, dacă e să ne învețe ceva paradigma asta a orizontului, acest lucru ar fi să privim cu multă grijă la acele obiecte atât de apropiate înțelegerii și percepției care ne indică linii ale orizontului. Să credem – câtă naivitate, nu? – că am atins orizontul, că privim dincolo. Dragii mei, cu toții, spectatori și personaje deopotrivă, suntem datori aventurii aceste vieți cu recunoașterea faptului că niciodată nu vom fi ajuns prea departe pe cărările vieții, ca să nu putem mărturisi existența unui tainic dincolo.

Doar eroii din filme, rareori și aceștia, privesc dincolo de apus, iar atunci când o fac, păstrează secretul cu privire la cele văzute. E posibil, însă, ca și ei să dispară din filme, locul lor fiind luat de super-eroi. Aceștia văd totul. Spuneți-mi când ați văzut ultimul orizont care să merite o aventură într-un film produs de Marvel sau de DC.

(nu vă faceți iluzii: titirezul se învârte încă)

Nostalgia (Tarkovski) – un alt mod de a percepe orizontul