Cum arată o speranță?

Una dintre cele mai frumose secvențe din The Hobbit: The Desolation of Smaug îmi sugerează tocmai această tainică și înmiresmată apariție a speranței. E adevărat că, în întunericul pădurii, înghesuiți și dezorientați printre copaci, speriați și obosiți, e greu să ne mai ridicăm privirea și la cele de sus, deasupra desișului de crengi.

O viață fără orizont, o realitate copelșitoare. Moarte.

Însă, odată cocoțat în vârf și scoțând capul din frunziș, eroul nostru descoperă o lume mai mare, una frumoasă, plină de culoare și de bucurie. Contrastul e izbitor.

Iar orizontul … ați văzut orizontul? În filme orizonturile au atâtea de spus!

Eu, unul, cred că aceasta este închinarea: e capul scos din frunziș pentru a gusta, fie și numai pentru prea puțin timp, frumusețea lumii lui Dumnezeu. Uneori facem acest lucru pe furiș, cu sau fără voia unora, alteori în deplină libertate; în orice caz, nu ne lăsăm până nu gustăm cu voluptate din festinul Cerului.

Și, da, întoarcerea în pădurea lumii poate fi dureroasă, dar acum știm încotro mergem:

 

 

Sugestii de filme „inspiraționale” pentru vremuri ca acestea

Sugestii de filme „inspiraționale” pentru vremuri ca acestea

Eu zic acesta este cel mai bun moment pentru a testa felul în care viața bate (sau nu) filmul.

Pe acestea le-am văzut și eu. De ele îmi amintesc, sper că n-am uitat ceva important. Unele sunt slăbuțe, dar sunt comestibile, bune de o pauză de lectură (mai lăsați și voi în pace Decameronul ăla, n-auziți?). Le-am dat o notă, alături de o succintă descriere, mai mult pe post de disclaimer. 🙂

Despre câteva filme am scris niște reflecții, aprecieri, în vremuri mai liniștite; puteți să urmați linkurile aferente, dacă vă tentează …

Outbreak (1995) – actori buni (Hoffman, Spacey, Freeman, Russo), acțiune bine închegată, însă filmul e plin de clișee – 5

12 Monkeys (1995) – inconfundabilul Terry Gilliam … (8)

I Am Legend (2007) – un film care putea avea un final superb, dar producătorilor le-a fost frică și au clacat ideologic … (6)

Blindness (2008) – contrariant (7)

Contagion (2011) – cinematografie de bună calitate, într-un film ceva mai psihologic (8)

Perfect Sense (2011) – favoritul meu, mai multe nu vă zic (10)

World War Z (2013) – Brad Pitt (4)

Oh, și să nu uităm de The Seventh Seal (1957) cu a sa memorabilă partidă de șah cu moartea. (nu pot să îi dau notă lui Bergman, sorry)

Dacă aveți și alte sugestii, le voi primi cu recunoștință!

Cinepastilă (35) – Parasite (2019)

Cinepastilă (35) – Parasite (2019)

Orice om are dreptul la o conexiune decentă de wifi.
Dionis Bodiu

E irezistibil, genial, fantastic, profund, uimitor, strălucitor. Nu doar că trebuie să îl vezi: e un film ce trebuia făcut. E o parabolă despre lupta de clasă, dar și o explorare (profundă, repet) a ideii de familie nucleară (tradițională pentru cei ce au deschis mai târziu ochișorii prin lume). E câștigător, cu el mergi la sigur. E piatră de hotar pentru un nou gen în cinema. E Parasite.

Parasite ridică ștacheta ideologicului în cinema spre o nouă culme. Ne propune o imperios necesară acțiune radicală, neplanificată, totuși inevitabilă, precum sunt împărățiile promisiunilor oricărei ideologii. O face fără pretenția de a rezolva ceva: ideologiile nu rezolvă niciodată nimic, căci ele au în primul rând rolul de a dărâma orânduiri crude și nedrepte. Ce va fi „după”, nimeni nu poate ști, important este că putem uita ce a fost.

Tot astfel, ca-n orice spațiu dominat de o ideologie, și în Parasite se cere plătit un preț. Armonia finală, paradisul, cere sânge. Sunt niște jertfe de adus; istoria ne-a dovedit faptul că cei ce gestionează ideologia nu se dau înapoi de la plata acestui tribut. E adevărat, ea se face întotdeauna cu sângele altora. C-așa-i în ideologie: plătește dușmanul de clasă, în timp ce camarazii căzuți la datorie se metamorfozează, pentru această lume, dacă nu pentru o altă, în eroi, în sfinți, în dumnezei chiar.

Filmul este în primul rând un text, pentru că deși a fost construit de coreeni, în lumea lor și pe limba lor, el se citește peste tot în lume cu subiect și predicat, alături de o mulțime de metafore (locuințe la demisol, scări, spații generoase, torturi, cuțite, autoturisme de lux, corturi ridicate pe gazonul din fața casei, ploaia, inundația etc). Îl recepționăm secvențial, pe treimi de gen (comedie-dramă-groază), aplicându-i un fel de schemă narativă menită să ni-l desfacă, să putem pricepe și noi cum vine treaba cu lupta aia de clasă.

Pentru că tot veni vorba, unii dintre noi au crezut, în naivitatea lor, că am scăpat de marxisme din acestea. Nu doar că nu am scăpat de ele, dar filmul le readuce în prim plan. Acum sunt pe buzele tuturor, propovăduite nu doar de către filozofi de stânga pe care oricum puțini îi citesc și nimeni nu îi înțelege. Le găsim pe ecranele de fiecare zi. Mai grav, ne bântuie, asemeni unei stafii, cele mai întunecate dorințe. Am renunțat la imaginarul păcii universale: lupul și mielul nu vor conviețui niciodată.

E o iluzie să crezi că se poate ajunge la eterna armonie altfel, un delict chiar. Astfel, inexplicabilul își găsește o explicație în necesitatea narativă (i se spunea istorică odinioară, pentru cei ce își mai amintesc). Lucrurile nu mai pot merge așa: de va fi să se sfârșească lumea asta odată și să nu mai urmeze nimic p`ormă, tot nu o vom lăsa în pace. Parasite însuși este o necesitate. Existența sa transcende pretenția artistică perenă, dezbrăcată de imperative contextuale, pentru a deveni o politică de cinema, una mântuitoare și vrednică de a fi întâmpinată cu aplauze și cu trofee.

Rămâne de văzut cum vor primi apostolii lui Marx ziua aceea în care cineva va pune în practică lecția filmului. Asta, în fericitul caz (vorbesc din punctul lor de vedere), în care vor mai fi prezenți la fața locului. Șansele sunt destul de mici, zic eu. Am învățat asta chiar din Parasite.

Despre Parasite nu poți spune că este un film bun, nimeni nu o face. Este așa cum am spus în prima frază a acestei postări. Bun este Jocker, poate, dar asta numai dacă îi dă voie CTP-ul să fie așa.

Cinepastilă (36) – The Two Popes (2019)

Cinepastilă (36) – The Two Popes (2019)

În sfârșit, un film important! Da, judecând acest termen după rigorile zilei: un film care pune degetul pe o anume rană, care ne arate ce trebuie(sic!) să ne arate, care are ceva de spus în plan ideologic. E genul acela de filme care trebuie(sic!) făcute și care trebuie(sic!) vizionate, pentru sănătatea cugetului și a inimii, măcar odată pe an (ce e prea mult nu e sănătos). Musai!

De ce este The Two Popes un film important? E foarte simplu, prieteni: pentru că ideea de bază pe care este construit este cea a dialogului posibil și necesar. Iar asta îi conferă un fățiș caracter anti-ideologic, pentru că ne arată că este posibilă ieșirea din carapace, din absolutismul unei perspective dogmatice nenegociabile, pentru a-l înțelege pe străin, adică pe cel ce gândește altfel. Ideologia îl înstrăinează pe om, construiește granițele unei patrii numai pentru sine și pentru cei de aceeași teapă. Ea este atât de solid ancorată în certitudini (de regulă, fundamentate rațional și, dacă se poate, științific) și în nevoia unei acțiuni imediate, revoluționare, încât nu îi mai permite celui înrobit pe promisiunea ei (raiul pe pământ) să se oprească pentru a-și înțelege aproapele. Ideologiile cer evaluări sumare: ești cu noi sau împotriva noastră, iar dacă ești împotrivă – atenție! –  noi nu luăm prizonieri. Nu există neutralitate pe tărâmul ideologiilor.

Așezat împotriva oricăror imperative politice, sociale și religioase, filmul ne deapănă, în esența lui, povestea unui dialog între doi oameni influenți, situați pe poziții antagonice în privința multor subiecte fierbinți. Asta este „acțiunea” sa. Țara arde, pe când cei doi discută, deapănă amintiri, vizionează meciuri de fotbal. Exact. Asta este ideea filmului, dacă vreți: să ne oprim puțin, pentru vreo două ore. Aveți încredere: va fi bine, chiar dacă nu vom face nimic ieșit din comun, pentru a salva planeta, a aduce armonie între sexe (între toate, câte credeți voi că există), egalizarea veniturilor, pocăirea întregii planete (la baptiști, dacă se poate) sau pentru a aduce pacea prin vreo galaxie prizărită pe la capăt de lume. Poate ieși ceva bun dintr-un astfel de dialog? Nu va fi el o pierdere de vreme? Întreb atât din perspectiva lor, a celor implicați în discuție, cât și din a noastră, a martorilor.

Fiind bazat pe personaje și fapte reale, filmul poate fi abordat ca memorie. Cu toate foloasele și ponoasele aferente, căci memoriile oamenilor sunt imperfecte, subiective, selective, viciate de interese obscure, deformate de trecerea timpului. The Two Popes ne apare ca o superbă țesătură de decupaje media și imagini-amintire, ușor de recunoscut vizual, însă menite ca împreună să ne ofere o poveste, deopotrivă, credibilă și plină de semnificații. O funie împletită în trei: imaginile care deapănă povestea în care protagoniști sunt Anthony Hopkins și Jonathan Pryce, decupajele din emisiuni TV și imaginile-amintire, ce descriu câteva secvențe din viața tânărului părinte Bergolio. Adică ficțiune, obiectivitate și subiectivism.

Amintirile viitorului Papă Francis se cer privite așa cum au fost privite și altele de acest fel în filme, ca actualizări personale,subiective, ale unor evenimente semnificative din viața sa. Peste unele dintre ele s-au așternut decenii bune și, tocmai de aceea, mai importantă decât acuratețea lor este însemnătatea lor din clipa de față. Ele sunt, totodată, și o invitație la apropiere, chiar la o înțelegere a unor profunde conflicte interioare ce își lasă amprenta peste viața unui om în chipuri greu de imaginat.

Pe de altă parte, imaginile decupate din emisiuni TV crează o necesară distanțare a spectatorului de subiect. Spun „necesară” pentru că altfel, în absența acestei țesături, discursul ar risca să fie perceput mai degrabă ca o ficțiune pe baza unor personaje/evenimente reale. Iar cu percepțiile nu ne jucăm. Împreună, așadar, toate aceste tipuri de imagine ne spun ce să căutăm și ce nu în acest film.

Nu se pune problema să ne întrebăm cât adevăr și câtă fantezie găsim în povestea filmului, așa cum o facem de regulă cu filmele bazate pe fapte reale. Mai degrabă, cred că autorii au dorit ca, eliberați fiind de povara deliberării cu privire la veridicitatea poveștii, să căutăm a descoperi în primul rând semnificațiile ei. Astfel, The Two Popes este o memorie credibilă și suficient de obiectivă (ca discurs artistic, să fim înțeleși, nu ca material documentar) pentru a ne fi de folos.

Iar folosul, repet, stă în zugrăvirea pe ecran a unui tablou profund anti-ideologic: dialogul între doi opozanți. Ne este de folos să admirăm acest tablou, chiar dacă nu vom pricepe toate subtilitățile teologice și de politică bisericească ce sunt uneori așezate pe tapet. Ni se oferă un dialog care nu este ambalat ca imperativ al veacului – ar fi păcat să îl primim în acest fel, căci nu am face astfel decât să cădem din lac în puț, adică într-o altă ideologie – ci ca o șansă. A discuta cu aproapele tău, a încerca să îl înțelegi, a-l asculta măcar: iată o șansă căreia prea mulți dintre noi, înfierbântați de pârjolul ideologic ce ne înconjoară pe dinapoi și pe dinainte, îi dăm cu piciorul.

Cu toții avem ceva de pierdut când nu conversăm unii cu alții, mai mult decât păzim  prin dărâmarea punților de dialog. Iată un lucru cu adevărat important. De aceea, The Two Popes își merită vizionarea și este un film important, asta e.

Cinepastilă (35) – Red Sea Diving Resort (2019) – Poate ieși ceva bun din Israel? Dar din Etiopia?

Cinepastilă (35) – Red Sea Diving Resort (2019) – Poate ieși ceva bun din Israel? Dar din Etiopia?

E intrigant să vezi un film inspirat din fapte reale – și nu orice fel de fapte, ci chiar dintr-o acțiune a Mossadului, desecretizată nu demult – despre care s-au găsit critici care să spună că este modelat, „într-un mod rușinos” chiar, de o idee avansată în stadiul de complex, cea a „salvatorului alb”. Se pare că va fi tot mai greu să descoperi în fimele zilei bărbați albi heterosexuali decenți. Despre eroi, nici să nu mai pomenim. E musai să ne turnăm cenușă-n cap pentru nemernicia de a face parte dintr-o categorie/clasă socială care nu a produs altceva decât rău acestei omeniri. De-acum și pururea.

La fel de intrigant este și felul în care filmul este pus la zid de către critici. Să admitem, nu este o capodoperă; regăsesc în el niște clișee slăbuțe, cum ar fi „să încropim o echipă din meseriași adunați din felurite locuri, retrași din activitate” sau tipul acela de salvator, bun profesionist, însă cu probleme în relația maritală. Chris Evans pare să aibă cu sine, în unele momente, scutul de super-erou (păcat, pentru că este un actor bun: a dovedit-o în Gifted). Dar aici suspectez că grimasele de repulsie ale criticilor nu au de-a face cu filmul în sine, ci cu ceea ce înseamnă el, da, cu nesfântul Mossad, cu o problemă israeliană, alta decât cea palestiniană (măcar în parte).

Calitativ vorbind, consider că filmul este de duzină. Povestea este, pe alocuri, grăbită; se simte uneori atmosfera de Netflix, asta e. Clișeele, mă simt nevoit să repet, sunt la ele acasă. Spuneți-mi, însă, că doar ele vă vor deranja în timpul vizionării. Pe bune, spuneți-mi. Vă voi crede. Dar trebuie s-o aud/văd venind de la voi, nu doar s-o gândiți în taină.

Dacă vă îndemn să vedeți Red Sea Diving Resort, o fac, pe deoparte, pentru valoarea lui ca memorie, datorită mărturiei pe care o aduce înaintea ochilor noștri, iar pe de alta pentru ideea sa. Pentru că așa cum este el, filmul ne propune o idee, cea a nebuniei mântuirii. Orice măntuire are undeva, poate chiar la temelia ei, o doză de nebunie a cuiva. În creștinism, mântuirea aste așezată pe nebunia lui Dumnezeu. Aici, salvarea refugiaților etiopieni și trecerea lor prin Marea Roșie – nu se putea rata suprapunerea semnificațiilor acestei povești cu cea a Exodului, desigur – este așezată pe nebunia unor agenți israelieni, în special pe cea a lui Ari Levinson (Chris Evans). Conflictul dintre el și Sammy, care îi deranjează pe mulți, pentru că este între doi salvatori albi, bărbați hetero, trebuie spus asta, cu bold, are tocmai acest rost, de a scoate în evidență dimensiunile acestei nebunii, vecină cu iraționalitatea, fără a fi totuși lipsită de calcule și de estimări ale costurilor, de neînțeles chiar pentru cei implicați, totuși irezistibilă.

Vă îndemn să îl vedeți ca pe un exercițiu spiritual, de autocunoaștere. După ce l-ați văzut, evaluați-vă reacțiile: ce anume le alimentează, calitatea filmului și a poveștii sau ideologia căruia îi slujește? Da, este un film cu și despre refugiați. Se mai poate spune o poveste bună despre refugiați în zilele noastre, by the way? Alte prejudecăți, aceeași dramă …

Așadar, vă îndemn să îl vedeți, cu singura precauție legată de conținut, anume că se înjură mult; contextul descris în film este unul extrem de stresant și de provocator (am vorbit despre nebunie, nu?), așa că este de înțeles, totuși. Eu doar vă previn: dacă considerați că nu merită să treceți peste asta, mai bine săriți peste acest film, deși eu zic că merită să ne aducem aminte, uneori, și de astfel de lucruri …

Închisoarea plângerilor

Vi-l mai amintiți pe Red, carismaticul “fac rost de orice” pușcăriaș din Shawshank Redemption? Haideți, recunoașteți, v-a plăcut de el. Nu prea ai alternative: Morgan Freeman are darul de a se face plăcut aproape în toate rolurile sale. Unde mai pui că a fost intenția expresă a lui Frank Darabont (regizor și scenarist al producției) de a face din Red un personaj agreabil. Este și motivul pentru care, spre deosebire de cartea după care s-a făcut adaptarea, filmul nu ne descoperă în detaliu faptele care l-au adus pe Red la pușcărie (Darabont afirmă explicit asta). Trebuie să fie ceva grav, din moment ce a stat peste patruzeci de ani după gratii, dar nu știm ce.

De ce ne place Red? Vom găsi lesne câteva motive: vocea lui Morgan Freeman, privirea lui, faptul că între ceilalți pușcăriași el pare a fi unul mai cu capul pe umeri, harul său de povestitor și, nu în ultimul rând, faptul că … nu știm ce a făcut de-a ajuns acolo.

Va fi lăsat multe lacrimi în urmă, nopți nedormite, traume, flori pe morminte şi întrebări fără răspuns. Acum însă, privind la el cu detașarea spectatorului, uiți de toate astea și te atașezi de bătrânul inofensiv, deschis, înțelept într-o anumită măsură, conștient de vinovăția sa și căruia, da, îi pare rău de ce a făcut.

Însă Red este, înainte de toate, omul care învață că nu reabilitare are nevoie, că va fi întotdeauna un pericol pentru societate (cine nu este?) și că, deși înfăptuit în urmă cu zeci de ani, păcatul său șade necurmat înaintea sa.

E cu totul altceva – undeva între improbabil și de neînchipuit – să poți privi în realitate cu aceeași detașare îngăduitoare cu care este privit Red, de către spectatori, în Shawshak Redemption. Mă întreb dacă am fi în stare vreodată să recunoaștem în într-un astfel de om puterea regenerării.

Un exemplu mai profund și mai greu de gestionat ni-l oferă personajul lui Kevin Bacon în The Woodsman (1004). Departe de a avea carisma lui Morgan Freeman, Bacon întruchipează în film un personaj rece, greu de abordat, unul de care mai bine te-ai îndepărta. În plus, în cazul său știm de ce a fost condamnat. E un sucit, un pervers, o bestie. Locul său e după gratii. Nu se poate vorbi de reabilitare nici în cazul său, problemele sale ne întorc stomacul pe dos. Totuși …

O dublă măsură aplicată aplicată celor două cazuri, mi se pare evidentă. Aceasta este una dintre capcanele filmului. Punem botul prea repede, seduși de ambalajul în care sunt împachetate toate aceste frământări.

De aceea Walter nu se bucură de aceeași îngăduință precum Red. Dar poate că nici nu este nevoie. Prea le primim pe toate pe tavă.

Iar pentru a simți ceva față de Walter, este nevoie de muncă, frate. Nimic din ce întâlnim în acest film nu este facil, comestibil, recomandabil. De aceea, nici nu vă recomand spre vizionare The Woodsman: faceți ce vreți, nu-mi pasă.

Eu l-am văzut, asta e.

Ziceți-mi cum vreți, dar asta e una dintre cele mai intense și dificile scene pe care le-am văzut vreodată într-un film. Nu se poate urmări altfel decât cu groază și cu cutremur.

Nici nu vreau să știu cum au realizat-o.

Ați prins ideea, nu este foarte greu: puțin contează ce se întâmplă cu personajul filmului. Mai important este ce se va întâmpla cu noi.

Cine va birui în acea încleștare dintre mușchii ce sunt gata să acționeze mâna ce va arunca piatra și cei ce ne vor face să ne batem cu pumnul în piept, cu disperare și cu speranță deopotrivă, în timp ce abia mai îndrăznim a gândi un „Ai milă de mine, păcătosul”?

Urmează Dragnea, să nu credeți c-am scăpat. Poate va face cineva un film și despre el, mai știi?

Sacrul și umanul : Dekalogul lui Krzysztof Kieślowski

Sacrul și umanul : Dekalogul lui Krzysztof Kieślowski

Cu greu se poate găsi în lumea filmului o expresie mai contrariantă – din perspectivă structurală, conceptuală, tehnică, de limbaj artistic sau, pur și simplu, de context al apariției sale[1] – decât Dekalogul lui Krzysztof Kieślowski. Aproape că nu poți spune ce este. Dacă îl numești „serial de televiziune” îi faci o nedreptate, pentru că nu are un corespondent de gen pe măsură; totuși, a fost realizat după canoane ce au în vedere distribuția sa prin intermediul televiziunii, cum ar fi cel al raportului de imagine, adaptat ecranelor TV ale vremii și nu pentru a fi proiectat în cinematografe (deși au existat și distribuțin de acest fel, chiar în Stale Unite). De fapt, nu e un serial din acela care te ține în suspans de la un episod la altul pentru că fiecare final te lasă în coadă de pește și ești curios ce se întâmplă mai departe; după fiecare vizionare a unui film din serie, însă, îți dorești să vezi și pe următorul, chiar dacă cele zece episoade nu sunte legate între ele și pot fi vizionate în orice ordine. Nu e „un film adevărat”, totuși nimic din ceea ce caracterizează un film de cinema (în afară, binențeles, de lungimea unui episod) nu îi este străin.

12

Poate că „film de tranziție” s-ar potrivi mai bine, având în vedere că prin Dekalog Kieślowski pășește în lumea filmului de cinema, în care va așeza niște incontestabile capodopere, așum sunt  The Double Life of Veronique (1991) și filmele din trilogia Three Colors (1993–1994).

Nici titlul, Dekalog, nu ne face viața mai ușoară, când vine vorba de a a înțelege sensurile acestor zece filme.  Prima ispită, alimentată și de realitatea incontestabilă a relației dintre aceste filme și Cele zece porunci, este să trasăm corespondențe, ca la grădiniță, între fiecare film și porunca la care el se referă. Roger Ebert consideră acest demers o pierdere de vreme; parțial, acest lucru este adevărat, pentru că, în timp ce se poate realiza o corespondență decentă între fiecare film și una dintre porunci, implicațiile fiecărei povești cinematografice propuse de Kieślowski sunt mult mai largi (acest fapt este evident în primele două episoade, dar nu numai în acestea).

Dar cuvântul „decalog” mai are un sens, unul derivat din cel clasic, e adevărat, însă suficient de viguros încetățenit între noi, așa cum s-a întâmplat și cu alte cuvinte ( vă mai aduceți aminte când vorbeam cu totii despre un „xerox”, când ne refeream la o copie a unui document sau la un „IBM” / „aibiem” când vorbeam despre un computer personal?). Întâlnim, așadar, diferite expresii derivate: „decalogul medicului”, sau al învățătorului, sau al altor categorii socio-profesionale. Doamna Monica Macovei a lansat la un moment dat un „decalog al politicianului”. Toate derivă din ideea originală, cea din Biblie: sunt zece porunci esențiale pentru a te ridica la înălțimea unei chemări identitare, fie ea de om în poporul lui Dumnezeu (în cazul biblic), fie de medic, învățător, politician ș.a.m.d.

14

Citește în continuare „Sacrul și umanul : Dekalogul lui Krzysztof Kieślowski”