Vieți în coliziune (5) – Fearless (1993)

Vieți în coliziune (5) – Fearless (1993)

“Uneori suntem în curs de coliziune, doar că nu știm asta”
Benjamin Button

Filmul lui Peter Weir a rămas – pe nedrept, zic eu – în umbra altor realizări ale maestrului australian, între care strălucesc The Year of Living Dangerously, Dead Poets Society sau Truman Show. Regăsim în el același discurs vizual bine articulat, într-un permanent joc  al perspectivelor, prin care intergrează trăirea personajelor în panorama lumii filmului (ah, holdele acelea din Witness!). Râul, ramul, liniile trasate de șosele, orizonturile, toate par gata să rezoneze cu dramele omenești pe care le încadrează cu eleganță în adevărate fresce de imagine, timp și mișcare.

Chiar dacă acest stil regizoral al lui Weir rămâne o caracteristică a întregii sale opere, fiecare dintre filmele sale își are propria individualitate. Structural, Fearless se remarcă prin renunțarea la o convenție specifică filmelor despre dezastre, aceea de a parcurge un drum anticipativ, bine temperat, până se ajunge la un punct culminant, cel al consumării dezastrului. Nu este cazul aici, filmul fiind construit circular: începe și se încheie cu relatarea aceluiași eveniment, prăbușirea unui avion. Tensiunea poveștii nu este așezată pe acest eveniment, ci pe povestea unuia dintre supraviețuitori, un adevărat parcurs inițiatic din care el va învăța o lecție extrem de prețioasă.

B087

Din perspectiva tehnicii luării cadrelor, Weir insistă mult pe close up-uri, unele extrem de apropiate, adevărate radiografii ale chipurilor oamenilor sau chiar ale unor porțiuni (în special, se insistă asupra ochilor). Mai aproape de atât nu se poate. E ca și cum s-ar încerca o trecere dincolo, înspre suflet; poate că printr-o astfel de apropiere trăirile oamenilor ne pot iradia, iar asta ar însemna că putem să simțim ce simt ei în acele clipe.

Iar filmul lui Weir pentru asta este construit, pentru a-ți intra în suflet prin apropierea de chipul aproapelui, de viața sa. Ce ne unește? Ce ne ajută să ne pricepem unul altuia trăirile? Sugestia acestui film, plecând chiar de la titlul său, este simplă: frica. Cu toții o cunoaștem, încă de mici. Uneori ea este folositoare (și sănătoasă, zic unii). Alteori este distructivă. Dar e a noastră, a tuturor. E unul dintre mijloacele prin care oamenii se leagă unul de celălalt, chiar și în iubire. Sau datorită căruia se dușmanesc.

Or, în Fearless întâlnim un om ce nu (mai) cunoaște frica, de nici un fel. O anomalie, desigur, dar și un instrument de redescoperire a vieții. Ar putea fi un zeu, având acest dar, însă îl vedem pe parcurs descoperind darul de a fi om cu adevărat. La pachet cu frica, căci altfel nu se poate.

01

Jeff Bridges e magistral, amintindu-mi de prestația din The Fisher King. Îl regăsim în film și pe Tom Hulce (Mozart din filmul Amadeus, ăla este) într-un rol cel puțin la fel de bine jucat. Isabella Rosellini mi s-a părut ceva mai slăbuță, dar asta nu poate să strice bucuria vizionării unui astfel de film.

Finalul filmului este o superbă parabolă evanghelică, una dintre cele mai profunde pe care le-am întâlnit în cinema. Ea nu are de-a face cu predicarea, cu exprimarea propozițională a unui anume adevăr fundamental, ci cu percepția pe care o avem asupra experienței salvării: suntem pasagerii unui avion care se prăbușește. Muzica este din Symphony of Sorrowful Songs , o surprinxzătoare compoziție a polonezului Henryk Górecki .Vizual, e greu de interpretat: amintire, închipuire, halucinație, retrăire a unui eveniment. Eliberare. Nu vă spun mai multe, descoperiți voi restul. Vă sfătuiesc doar să nu încercați să descoperiți tâlcuri ascunse, metafore și alegorii. Mai bine trăiți acea salvare. Aduceți-vă aminte, în timp ce o vizionați, dacă e cazul, de propria voastră prăbușire, dar și de vocea Celui ce v-a spus „Va fi bine”. Iar dacă nu, dacă nu aveți în viața voastră a astfel de realitate la care să vă raportați, nu e târziu nici acum să luați o decizie …

Sunt viu!

Reclame

Cinema-idee: Loveless (2017)

Cinema-idee: Loveless (2017)

(Notă: sursa fotografiilor este Memphis Flyer)

Dacă e să găsesc un corespondent european în cuget și în simțiri pentru la-fel-de-durerosul Manchester by the Sea, nu cred că există unul mai bun decât Nelyubov (Loveles în engleză, Fără iubire pe limba noastră). Tematic, însă, el este mai apropiat de What Maisie Knew. E un film pentru părinți, în special pentru aceia care din când în când mai simt, prin acel loc pe care înaintașii noștri îl numeau coloană vertebrală, fiorii reci ai vinovăției. Și, hadeți să recunoaștem, nu e greu să ratezi, în măsuri diferite, în funcție de râuri și ramuri, ideea de parenting, aceea care îl face pe micuțul tău important și vrednic de încurcarea unor priorități ale propriei tale vieți.

Grozav film! Dar și ce dulce și ispititoare porție de ipocrizie parentală pentru fiecare dintre noi!

alexy

Simplu, ca o ecuație cu o singură necunoscută, de clasa a V-a: avem un copil pierdut într-o lume nepăsătoare, neiubit și nedorit de nimeni. Părinții săi sunt prea ocupați cu ale lor, fiecare în parte. Unde mai pui că sunt în pragul divorțului și că deja fiecare și-a pregătit un alt culcuș, alături de alte persoane, binențeles care le vor aduce fericire. Filmul este monstruos de sugestiv și de limpede în implicațiile sale: lipsa de iubire ucide, într-un fel sau altul, iar primele victime sunt, desigur, copiii. Ei se ofilesc primii, însă îi urmează și „cei mari”, chiar dacă în cazul lor procesul pare să fie mai lent, aproape insesizabil.

Lipsită de iubire, lumea aceasta este rece, asemeni asprelor ierni rusești. Ea are o frumusețe a ei, nu i se poate contesta asta; primele cadre ne prezintă niște panorame superbe de iarnă, pe malul unui râu. Copacii desenează contururi superbe, iar oglindirile apei sunt de poveste. Dar, oare, se poate vorbi despre frumusețe, în absența iubirii? Hm, aceasta este una dintre întrebările pe care filmul ni le pune, dincolo de cele ce țin de povestea propriu-zisă; nu vă grăbiți cu un răspuns, nici chiar după ce ați vizionat filmul. Sunt câteva nume mari în istoria gândirii care au abordat această problemă, tangențial sau în mod direct, în special din perspectivă existențialistă. Impresia mea, confirmată și de film, este că nu răspundem la această întrebare, ea ridicându-se cu mult peste capacitatea nostră de a judeca  la rece, cu capul pe umeri, o astfel de provocare. Diabolică dihotomie!

Dar filmul, cred eu, ne întinde o capcană. Recunosc, pentru câteva zile m-a amăgit și pe mine, cu atât mai mult cu cât copiii mei sunt majori, plecați de acasă. N-a lipsit, astfel, detașarea aferentă: problema nu mă (mai) privește în mod direct. Cred, însă, că și dacă i-aș mai fi avut pe băieții mei mici, sub același acoperiș, încă privind în sus la mine, tot m-ar fi prins în laț. Nu se poate să vezi filmul ăsta – supralicitez acum, aveți milă – și să nu fi ispitit de o comparație în tine și părinții din film. Iar această comparație are toate șansele să te scoată „valabil”, căci nu se poate să fii ca acești babuini insensibili și egoiști. Nu-i așa? Haideți să recunoaștem: noi nu suntem care oamenii aceia.

Astfel, cu tot dramatismul său și în ciuda atmosferei glaciale pe care o degajă, Loveless poate fi recepționat, paradoxal, ca un feel good movie. Te simți ca un fariseu care a vizionat o poveste despre viața unui vameș. Sau invers, nu contează. Important este că ești de partea bună a forței.

Iar asta este ideea filmului, această capcană construită cu multă migală (ritmul poveștii este foarte lent) de Andrei Zvyagintsev. Te ispitește să arăți dezaprobator cu degetul spre altcineva. Să te delimitezi de astfel de oameni. Să blamezi un sistem social, poate o Rusie în care nici măcar fundamentalismul ortodox nu mai poate da sens unor legături tradiționale de familie. Să arunci priviri condescendente înspre Europă în care majoritatea factorilor decizionali, președinți sau prim-miniștri, sunt fie nefamiliști, fie, chiar dacă sunt căsătoriți, nu au copii. Să dai din cap: „Vezi, dacă nu e iubire?” și, de ce nu, să mai dai un Like la o predică precum cea a lui Michael Bruce Curry despre iubirea care cucerește totul. Să verși o lacrimă pentru atâția copii din România care nu mai sunt crescuți de părinți, pentru că aceștia trudesc prin țări străine, departe de casele lor. Să te aprinzi, fără pic de ipocrizie, în fața monumentului de obrăznicie existențială pe care ni-l înalță filmul în apropiere de final, când acei părinți ne arată că știu să și plângă. Să mergi acasă și, măcar de data asta, să-i dai un pupic pruncului tău, că a fost cumine și te-a lăsat să te uiți la film fără să fie prea rău cu bona.

Loveless-feature-image

Ba, să vezi: această capcană este chiar mai meșteșugită de atât. O pată de lumină o aduc în film voluntarii organizației care se ocupă de căutarea persoanelor dispărute. Ei sunt, de departe, „băieții buni”, cei care într-o societate atât de sucită par să aducă un strop de normalitate. Da, nota zece pentru prestația lor. Însă nu pot să nu suspectez și aici, din partea rusului, o agendă ascunsă. Nu cred că l-a interesat să facă apologia unor astfel de organizații neguvernamentale, care fac ceea ce autoritățile nu sunt în stare să facă, cât să răsucească și mai mult cuțitul în rană.  În ce fel, vă las pe voi să judecați. Hint: tot ceva legat de ipocrizie este vorba, numai că la un alt nivel.

Loveless este, așadar, mai mult decât un film, e o idee trăită. M-aș bucura să aud că unii dintre spectatori și-au reconsiderat în urma vizionării lui rolul pe care îl joacă în viețile copiilor lor. Sunt sceptic, dar admit că pot avea loc surprize.

Un avertisment:  filmul este catalogat de către MPAA cu „R” pentru conținut sexual, limbaj ofensator și unele imagini deranjante! În apărarea lui Zvyagintsev trebuie spus că … nu putea fi făcut altfel. Este un film ofensator, tocmai pentru că tema pe care o pune în discuție este grozav de dureroasă. Fiți precauți, altceva nu știu a vă spune.

loveless 1

Patimi cinematografice – Torturat pentru Cristos

Încep prin a vă spune că admirația mea pentru Richard Wurmbrand și pentru ceea ce reprezintă el în mărturia creștină de pe plaiurile mioritice este deopotrivă sinceră și necondiționată.[1] Am fost inspirat, încă din vremea studenției, de istoria sa, dar și de materialele scrise de el sau de înregistrările unor predici sau alocuțiuni. Pentru mine el rămâne o epistolă vie despre locul pe care suferința pentru Cristos în ocupă în galeria de binecuvântări ale Cerului peste om; pentru o lume răvășită de metastaza cancerului hedonist ce a pus stăpânire peste toate aspectele vieții cotidiene, inclusive peste cele ce țin de suflet, Wurmbrand este un alien, un cetățean al unei alte lumi. Ca a unei lumi a filmului, am putea crede. Puțini dintre noi înțeleg ce înseamnă cu adevărat privilegiul despre care el vorbea adesea, cel de a suferi pentru credința în Hristos. Merită respectul nostru.

Tocmai de aceea, poate, vizionarea lui Torturat pentru Cristos mi-a produs dezamăgirea pe care o puteți citi și printre aceste rânduri. Am sperat că un film ce se va face despre viața acestui om îl va onora pe el, dar și pe creștinii care au suferit în temnițele comuniste. Sunt convins că asta a fost intenția autorilor. Din păcate, rezultatul lasă de dorit; filmul arată mai degrabă ca un material de propagandă din vremuri pe care aproape că le uitasem. Departe de a-l onora pe Wurmbrand mi se pare că acest demers aruncă în derizoriu povestea sa. Listez aici câteva motive.

Mijloace de expresie abundente

Sunt acele mijloace care atrag atenția asupra lor mai mult decât este necesar. Jocul actorilor, previzibil, modelat după șabloane. „Băieții buni” zâmbesc blând, cei răi sfredesc totul din priviri. În nici unul dintre torționari nu găsim măcar un bob din eleganța diabolică a unui Georghe Dinică din, să zicem, Cel mai iubit dintre pământeni. Gesturile, tonurile vocilor, mișcările: toate sunt exagerate, prin stilizare, ca-n filmele sau piesele de teatru pentru copii. În românește, cel puțin, graiul actorilor este aseptic, ca cel protocolar, pe care îl mai auzi pe culoarelor agențiilor de stat chiar și în zilele noastre. Până și gardienii vorbesc mai corect și mai limpede decât majoritatea românașilor din ziua de astăzi.

Apoi, excesul de coduri, de la cele de culoare și de contrast, la cele ce amplifică senzațiile (cum ar fi efectele luminoase), pe lângă clasicele cadre de iarnă (un decembrie perpetuu este tot filmul) sau cu oamenii ascultând radioul, sârma ghimpată, culoarele și celulele meșteșugit luminate, ca să enumăr doar câteva exemple, nu lasă timp pentru asimilarea deplină a semnificațiilor. E suferință în HD.

Muzica, în special, este extrem de enervantă, mai ales că sunt foarte rare momentele de tăcere. Fiind vorba, desigur, de un mijloc nediegetic (nu este în poveste, personajele nu o aud), ea ar trebui cel mult să sugereze o atmosferă. Nu suntem la Titanic, nu trebuie să fredonăm soundtrack-ul după vizionare, cu Jack și Rose în gând. Nu este nevoie de o muzică atotacoperitoare și care să concureze coloana sonoră a poveștii. De fapt, dacă nu puneau muzică deloc ieșea deja un film mai vizionabil. Dar nu, nu este cazul, pentru că se încearcă forțarea simțirilor printr-un exces de orchestrație sau de violoncele, ca-n filmele pentru copiii mici sau în telenovelele indiene. Ca și cum ar vrea să ne spună ce trebuie să simțim, să nu ratăm importanța momentelor. Iar în acest film toate momentele sunt importante, filmul însuși, în omogenitatea sa, fiind un fel de climax perpetuu. Fapt care mă conduce la un alt neajuns, de data asta din perspectiva scenariului,

absența unei dezvoltări de caracter.

Nimeni nu învață nimic în acest film. Nu vedem nici o cale de străbătut în ucenicia creștină. Personajul Wurmbrand este la fel pe tot parcursul filmului, unidimensional, predictibil, incredibil. Din acest motiv, deși cred că filmul trebuia, printre altele, să ne ofere o lecție, nici pe noi nu ne învață mare lucru. Știm că securiștii au fost răi. Știm că unii popi au făcut pace cu puterea bolșevică. Și mai știm că Wurmbrandt împreună ceilalți creștini sunt oameni de treabă, blânzi, iubitori, gata să întindă o mână slavatoare celor pierduți. Dar sunt convins că cei mai mulți dintre spectatori au citit deja Cu Dumnezeu în subterană măcar. Vizionăm un fel de predică destinată corului.

Absența unei dezvoltări narative

E un film făcut pentru americani, în primul rând. Totuși, nimic americănesc în acest scenariu. Nu că acesta ar fi un lucru rău, dar nici măcar o tentativă de dezvoltare narativă, un Poythress, ceva. Mă rog, e un fel de docu-dramă, cu indulgență. Sau, mai bine zis, un fel de edificiu propagandistic: dacă cineaștii ar vrea să înalțe statui … așa le-ar face, într-o bucată. Una imensă, să ne sară în ochi și să ne spargă timpanele.

Creștinii perfecți

Creștinii din acest film nu învață nimic pentru că ei deja sunt pe culme. Vorba și portul le scot în evidență devotamentul fără preget pentru Domnul și lucrarea de propovăduire. Fiecare vorbă care le iese pe gură are legătură nemijlocită cu miza filmului: a trăi pentru Cristos. Realizatorii său au deparazitat discursul personajelor creștine de orice alte nuanțe, preocupări, gânduri, întrebări. Vorbesc exact ce trebuie și când trebuie, adică atunci când noi, spectatorii, suntem atenți la ei. Aveam impresia că ei știu că noi suntem în fața ecranelor privindu-i. În timp ce își vorbeau unii altora, parcă trăgeau cu coada ochiului spre noi: ați înțeles?

Totuși, poate că n-ar strica să învățăm de la acești creștini „de cinema” cum să ne purtăm cu cei pierduți, mai ales acum, când nu mai e nimic de sigilat și s-a trecut la baionetă …

Mi-a adus aminte de Lion King

Acea scenă „de efect” – din nou un mijloc abundent – în care camera de filmat se rotește în jurul eroului, aflat într-o celulă, pentru a ne arăta comuniunea sa cu cei dragi. Fain făcută din punct de vedere tehnic, dar deja paharul răbdării începuse a vărsa peste …

Mi-a adus aminte de Agora

Da, asa se face propagandă ideologică prin film: băieții buni sunt animați de ideile bune, iar cei răi corupți de cele proaste. O rețetă deja veche și de care, presimt, publicul s-a cam săturat.

Nu mi-a adus aminte de Silence

Glumesc. 🙂 Acest film, în esența lui, este un zgomotos și nesănătos urlet. În tot răul e și un bine: mi-a făcut poftă de o cură de „dezintoxicare”. Trebuie să revăd filmul lui Scorsese cât mai curând.

Într-un cuvânt, ce-i lipsește acestui film: sobrietate. Iar asta în ciuda faptului că toți eroii sunt teribil de serioși, că muzica este foarte gravă, că paleta de culori și punerile în scenă sugerează temperaturi extrem de reci (la propriu și la figurat) și că avem un film despre martiri. Toate excesele aminitite mai sus au efectul invers: filmul nu poate fi luat în serios, fiind o revărsare burlescă de expresii cinematografice, care nu poate fi privită altfel decât ca ficțiune.

Totuși,

pentru câteva clipe, nu multe, filmul a reușit să-mi smulgă un gând, o reflecție asupra propriei mele vieți. Privindu-l pe erou în celula sa, am rămas cu impresia aceea că timpul petrecut de Richard Wurmbrand în pușcăriile comuniste n-a fost timp irosit. Aceasta este singura floare smulsă de pe urma torturii vizionării filmului. Atât am adunat, restul s-a dus.

Dar Wurmbrandt rămâne.

[1] Cu strepromicină sau fără ea

Pastilă cinematografică (33) … și recomandare: Mr. Holland`s Opus (1995)

Pastilă cinematografică (33) … și recomandare: Mr. Holland`s Opus (1995)

Una dintre cele mai surprinzătoare instanțe ale simbolismului cosmogonic în cinema (cei ce au citit „Sacrul în film” știu despre ce este vorba) stă la temelia construcției ideii acestui film. E un film prin excelență despre aspirația omului de a crea ceva durabil și semnificativ. În cazul nostru, se pleacă de la visul unui tânăr compozitor de a pune pe note o măreață simfonie. Cum poate fi asimilat acest act creator celui primordial, prin care Dumnezeu a adus în existență toate cele văzute și nevăzute într-un întreg unitar, cu sens și în care să poată fi documentată o ordine a rațiunii, ei bine, vedeți filmul. Încercarea de răspunde acestei întrebări merită din plin timpul și efortul depuse, ca să nu mai vorbesc despre faptul că, oricum, film este frumos și bine întocmit. De revăzut, zic eu, cam odată la trei-patru ani.

holland

Nu vă lăsați amăgiți de ritmul lent, oarecum neamerican, al filmului. Chiar și surprizele oferite pe parcurs sunt molcome, în mod intenționat, cred eu, nespectaculoase. Unele momente trec greu, altele te fură, prin secvențe de montaj inteligent construite, care suprapun istorii diverse, personale, dar și de pe marea scenă a lumii. Viața personajului principal curge printr-o vale pe care n-a săpat-o el, ci forțe care ne întrec fiecărui dintre noi priceperea. Urmărindu-l pe Mr. Holland, interpretat de un Richard Dreyfuss magistral, simți în același timp – ca pe un paradox, desigur – că destinul său este profund afectat de „tot ce se întâmplă în lume”, totuși transcendent istoriei (senzație pe care o oferă și Forest Gump, realizat cam în aceeași perioadă, și mai recentul film suedez The 100-Year-Old Man Who Climbed Out the Window and Disappeared).

81bJsF3-EjL

Nu vreau să vă spun mai multe. Frumusețea experienței primei vizionări nu trebuie alterată de prea multe detalii. Voi mai menționa doar că finalul este divin, țesut într-un crescendo afectiv, asemeni ultimelor măsuri ale unei simfonii a lui Mahler (cu excepțiile de rigoare …), și, îndrăznesc a spune, hierofanic: eroul nostru și împlinit destinul. Mă refer aici, fără teama de a vă furniza un spoiler, la Mr. Holland și la al său opus. Marea operă a vieții sale tocmai a avut premiera, iar publicul este în delir. Ar merita un Da capo. Cine știe, poate că va avea parte de unul, așa cum speră fiecare dintre noi, în taină, în credință.

Vă recomand acest film, din toată inima!

„Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” – impresii la o primă vizionare

*

Mi s-a cam acrit de caracterul repulsiv al filmelor românești post-revoluționare. A fost consacrată o rețetă a abjecției, a micimii sufletești, a românismului jegos, una care a cules aplauze și premii peste hotare. Totuși, am ajuns într-un stadiu clinic: suferim de o manie a autoflagelării morale, ne complacem într-un oprobiu necontenit autoimpus. Cumva, ne-am așezat, din proprie inițiativă, capul între butuci și tot noi suntem cei care ne împroșcăm cu ouă și cu roșii stricate. Ne spargem ca mâțele lui Creangă de plăcere, mai ales că recompensele nu întârzie să apară.

Acum, eu nu sunt nici dintre puricii aceia care să viseze la omul frumos românesc. Avem de toate în România, saltimbanci, artiști, oameni de nimic, eroi, Dragnea, Halep, Ceaușescu, Regele Mihai et,etc, etc. Cred că nu ne-ar strica un bob de echilibru și o mai mare relaxare a noastră în fața oglinzii istoriei.

Acestea fiind zise, trebuie să recunosc că filmul lui Radu Jude m-a prins repede, deși la început m-am apropiat de el cu precauții. Sunt mai multe motive pentru asta. Dintre cele ce țin de realizare aș aminti paleta cromatică vioaie, în contrast cu cenușiul atâtor filme de care, repet, m-am cam săturat, naturalețea montajului, soluțiile scenografice alese, condimentarea scenelor cu momente deconcentrante, gratuite (cum ar fi, de pildă, intrarea în cadru a personajului îmbrăcat în cățel), . Apoi, m-a cucerit încă de la început această atmosferă de docu-drama, cu o permanentă pendulare între diegeză și floricele stilistice cinematografice, menită să asigure minimalismul discursului și să ne ofere, astfel, timp de reflecție asupra întrebărilor pe care ni le pune filmul. Nu în ultimul rând, tema principală pusă în discuție, masacrul de la Odessa, invită la urmărirea filmului cu mare atenție.

*

Nota 10 pentru cinematografie. Jocurile camerei de filmat, când lentă și reticentă în a ne arăta ce ne interesează, când jucăușă, vioaie, exuberantă (fără a obosi ochiul, însă), dau farmec întregului discurs. Cromatica, mă simt nevoit să subliniez, e ca o sărbătoare. Autorii vor să se asigure că asimilăm din plin contrastul dintre seriozitatea subiectului tratat și o anume frivolitate sugerată de culori, de costume, de tot ce poate colora ecranul din fața noastră. Pentru că filmul este despre NOI, nu despre cei ce au comis masacrul din Odessa.

*

Simbolismul cosmogonic eliadian în toată profunzimea lui. E un film de tipul „hai să facem un spectacol”. Merită o analiză mai detaliată în baza celor trei dimensiuni ale actului creator primordial: mediul, spațiul și unitatea. Pentru Mariana, eroina principală a filmului, mediul pare a fi adevărul istoric, aflat la dispoziția celor care sunt interesați de el, însă îngropat în uitare din pricina urâțeniei lui. Suspectez că același lucru se poate spune și despre Radu Jude. Fiecare dintre cei doi ne invită, periodic, să observăm diferite mărturii despre cele întâmplate la Odessa, fără însă să ne spună explicit cum să le interpretăm. Important pentru ei este să înțelegem de ce au ales să facă ceea ce fac și care este mediul în care vor lucra.

Spațiul? Este simplu, e România noastră, a celor care nu credem că am fost, că suntem sau că vom fi vreodată barbari. Nu suntem cu au fost nemții. Dimpotrivă, noi suntem pașnici, n-am râvnit niciodată la ce nu ne aparține, primitori de oaspeți, oameni frumoși la chip și la suflet, poeți, frați ai codrului bla, bla, bla. E frapant, în acest sens, felul în care Mariana, pe deoparte, caută autenticitatea demersului ei, scotocind prin magazii de recuzită, în timp ce pare să se simtă în largul ei între oamenii cu care lucrează și metehnele lor de Românie post-decembristă (superbă este, de pildă, scena în care ea li se alătură lor, în timp ce ei fredonează, jucându-se cu armele, cântece de militărie). Există lucruri ce nu vor putea fi niciodată reconstituite: sufletele oamenilor. Din acest motiv, spațiul pe care regizoarea din film și-l alege pentru punerea în scenă a spectacolului este cel al mărturiilor istorice, delimitat cu grijă de influența constructelor populare moderne, pe care ni le-au dăruit un Dumitru Almaș sau Sergiu Nicolaescu.

Unitatea spectacolului creat de Mariana mi se pare cel mai surprinzător element al acestui act creator (mă refer la acel spectacol în sine, nu la caracterul său, datorat faptului că este, orice am spune, o reconstituire a unui eveniment). Pare imposibil ca acel întreg amalgam de ingrediente folosit (actori neprefesioniști, dar cu atitudini și prejudecăți ferme, efecte multimedia, costume mai mult sau mai puțin autentice, decorurile unui București contemporan etc) „să țină” până la capăt și să aibă un mesaj coerent, iar asta cu atât mai mult cu cât el este precedat de un discurs patriotic al unui reprezentant al Primăriei (din acela patriotard), cu care intră flagrant în contrast. El nu se sfârșește cu o concluzie, cu un ”Vedeți de ce au fost în stare înaintașii noștri, unii poate bunici ai unora dintre noi?”, cu reacțiile publicului.

Suspectez că unitatea acestei realizări a Marianei este dată tocmai de anticiparea recepției ei. E adevărat, în acest caz nu putem să vorbim despre o premeditare în adevăratul sens al cuvântului: felul în care opera unui artist este recepționată de public nu poate fi considerat ca parte din lucrare. Tocmai acesta este paradoxul pe care ni-l propune filmul, în condițiile în care Mariana știa cum este privită această istorie în România noastră. Spectacolul are sens și este coerent pentru că reacțiile noastre la vizionarea lor îi legitimează mesajul și importanța.

*

O mulțime de scene faine, surprinzătoare. Nici nu știu ce exemple să dau, cea a discuției în ploaie (genială!), leneveala camerei de final în unele momente, întregul show. Montajul din introducere, primul sfert de oră, e cinema, tată! Ceva în genul Mayei Deren, un discurs care nu construiește nimic, doar rearanjează percepții, stabilind noi relații între prejudecățile cu care ne-am așezat în fața ecranului. Ești năucit, pentru că nu știi ce vezi. Dar asta e ideea: să îți suspendezi certitudinile și să fii gata de a explora, cu mult cutremur, gănduri, idei și sugestii ce nu ți se vor apleca bine la stomac.

M-am lăsat, așadar, năucit. Este același tip de consimțământ pe care l-am făcut și la Avatar, după ce prima jumătate de oră mi s-a părut o pierdere de vreme într-o orgie de efecte speciale și senzații 3D. Vă recomand și vouă același lucru, dacă alegeți să vizionați filmul.

Pe de altă parte, există și cadre șocante la care se putea renunța. Nu e un film perfect.

*

Nu noi am comis crimele acelea, dar suntem noi diferiți? Este inevitabilă detașarea, în fața unui ecran, de drama pe care acesta ne-o amintește. Evenimentele din Piața Victoriei, în seara de 10 august, ne arată că s-ar putea să ne merităm numele de barbari. Dar filmul, care în multe momente nu face altceva decât să înșire înaintea noastră cam tot ce se pune pe masă pe piața ideilor cu privire la felul în care post-modernitatea se raportează la adevărul istoric jenant, nu pare făcut a ne lăsa cu un gust amar. Cortina cade. Oamenii pleacă acasă. Mariana și Movilă (un fel de Mare Inchizitor în acest film) își dau mâna în final. Urmează alte proiecte.

Nu vom zăbovi prea mult în compania acestor întrebări. Fiorii reci ai abjecției înaintașilor noștri sunt de scurtă durată. Muzeele nu sunt făcute pentru a ne aduce cine am fost, ci pentru a ne hrăni iluziile legate de ce vrem să fim. Iar filmele … nu țin mult. Și oricât ar ține, chiar și „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” se poate urmări la un popcorn și o răcoritoare. Pentru ca, după ce luminile din sală se vor fi reaprins, să revenim în România lui Dragnea și a conducătorilor cărora nu le pasă dacă istoria îi va consemna ca penali. Nu te poți pune cu România asta, Odessa poate să mai aștepte …

*

Totuși, un gând nu-mi dă pace în urma vizionării filmului: încă ne deranjează mai mult evreii, ca popor, ca oameni sau ca simbol, decât adevărul că și noi, românii, suntem parte (și încă una deloc neglijabilă) a Holocaustului. Scuze, mă gândeam de fapt la țigani. Reformulez: ne deranjează mai mult imaginea pe care țiganii de fac în lume decât soarta lor (de a cărei condiție istorică pe meleagurile noastre nu suntem străini, din păcate). Se pare că până la urmă și nouă ne este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari. Asta doare.

Pe linia orizontului, într-un echilibru perfect: Heil, Caesar! (2016)

Pe linia orizontului, într-un echilibru perfect: Heil, Caesar! (2016)

Pe nesimțite, trecem puntea dintr-o lume în cealaltă. Încet, dar sigur. Părăsim o lume în care binele și răul sunt în plin război, iar oamenii aleg de partea cui se vor poziționa pe câmpul de bătălie, spre a intra într-una nu mai puțin dinamică, la fel de neliniștită, în care oamenii sunt în plin război, iar binele și răul sunt arme. Ați observat, de pildă, că de la un episod la altul, în franciza Star Wars, contează din ce în ce mai puțin partea bună și partea negativă a Forței. Miza conflictului este tot mai personală, politică în același timp, una ca a lui Dragnea, de pildă: cine va conduce galaxia. Să vedem al cui proiect se va ridica deasupra tuturor celorlalte, care ambiție va izbândi. Ne vom îngrijora despre căile acelea ale Forței mai târziu după ce toți dușmanii vor fi făcuți una cu pământul.

Veți fi observat, de asemenea, că nici în The Shape of Water personajele nu își ridică ochii pentru a privi spre un zenit moral ori, dimpotrivă, pentru a evita, de departe, apropierea de o împărăție a răului. Binele și răul sunt prezente în film, dar ca etichete atașate unor personaje. Acestea sunt, fără excepție, liniare, monocromatice, nesupuse dezvoltării. Nu se învață nimic în acest film, fiecare și-a făcut temele din timp, cu conștiinciozitate.

În schimb, Churchill pare să învețe ceva în The Darkest Hour. Călătoria cu metroul, printre oameni obișnuiți, are în ea – la o scară redusă – ceva din mireasma călătoriilor inițiatice ale poveștilor medievale. Deși scena este neverosimilă și ușor propagandistică, ea are meritul de a sugera o paradigmă încă clasică, cea a eroului care, în ciuda vârstei, încă este dispus să iasă în lume și să se lase învățat de ea. Iar binele suprem este Regatul. Filmul merge pe aceeași linie mitologică consacrată de cele două producții istorice despre Queen Elizabeth (în 1998 și 2007), având-o pe Kate Blanchet în rolul principal: eroul își depășește condiția și devine manifestarea mitului, hierofanie, ideal.

Încet, așa cum am spus, astfel de filme vor fi însă tot mai puțin vizibile în cinematografe.

Cele trei panouri nu are în clin și mânecă cu binele și răul, ci cu suferința, care nu e nici bună, nici rea, ci doar evitabilă. Scapă cine poate. Moonlight, La La Land, Brooklyn, The Revenant? Cam tot un astfel de aluat frământă: frustrări, vise, ajustări, supraviețuire. Observați, vă rog, că în toate aceste filme personajele nu au parte de orizonturi, ci percep vizual un cerc extrem de îngust al existenței. În The Revenant, superbele panorame ne sunt arătate nouă, spectatorilor, în timp ce personajele abia pot să distingă lumea aflată la câțiva metri în preajma lor.  Lion, în schimb, ne surprinde cu mărturisirea unei mame adoptive care ia decizia de a avea copiii ei naturali, în schimbul alternativei de a se îngriji de orfani, motivată de o idee. Femeia asta vede, fără glumă, întreaga umanitate și așa ia o decizie atât de radicală și, poate, de neînțeles pentru spectatori. Hacksaw Ridge este un film posibil doar datorită timpului și locului pe care ni le propune prin poveste, într-o lume în care oamenii încă cred că pot fi de partea a ceva de dincolo de orizonturi.

Ș-am încălecat pe-o șa: Heil Caesar!. Filmul este Citește în continuare „Pe linia orizontului, într-un echilibru perfect: Heil, Caesar! (2016)”

Pastilă cinematografică (32) – Winter Light

Pastilă cinematografică (32) – Winter Light

Acelora dintre voi care ați deschis mai târziu ochișorii în fața ecranului gri și credeți că Silence, adaptarea lui Scorsese după romanul lui Shūsaku Endō, este filmul în care prin excelență ni se zugrăvește – tactil, vizual și abia în ultimul rând auditiv – tăcerea lui Dumnezeu trebuie să le aduc aminte că Ingmar Bergman a făcut nu doar un film pe această temă, ci trei, între anii 1961 și 1963. Două dintre ele sunt vizionabile  și recomandabile,Through a Glass Darkly și Winter Light, în timp ce al treilea, The Silence, nu este pentru ochișori micuți. Zilele trecute am revăzut filmul realizat în 1962, unul în care tema tăcerii lui Dumnezeu este abordată direct, chiar din perspectiva unui slujitor al Domnului.

În Winter Light tăcerea lui Dumnezeu este parte din scenariu; vreau să zic, regizorul suedez o menționează literal pe manuscrisul scenariului: „Tăcere deplină. El se târăște spre fereastră. Fără mașini, fără urme. Zăpada se așterne încet. Tăcerea lui Dumnezeu, fața schimonosită a lui Hristos, sângele prelins pe trup și pe mâini, scrâșnetul tăcut printre dinți. Tăcerea lui Dumnezeu.”[1] Ea este, practic, un personaj al filmului. Îi auzi replicile printre băncile de lemn ale bisericii, în golul dintre crengile copacilor, în liniștea unei ierni scandinave, chiar și în vuietul apelor învolburate ale unui râu, martor mut și insensibil al unor drame pe care, parcă, oamenii sunt incapabili să și le împărtășească unul altuia. Personajul principal, pastorul Tomas, ne lasă impresia că e capabil să dialogheze tocmai cu această tăcere, că în atâția ani de privațiuni spirituale s-a obișnuit cu toanele ei, că știe să plece urechea la tot ce ea nu spune. Dar ăsta este secretul lui, poate trăi sub povara acestei taine, chemat la slujirea unui Dumnezeu care e mult prea departe, asemeni acelor astre despre care citești prin revistele de specialitate: sunt atât de distante, la miliarde de ani lumină poate, încât existența lor devine pentru tine și mister și fascinație și groază difuză. Pentru Tomas, tăcerea lui Dumnezeu este de temut, mai de temut chiar decât o manifestare plenară a prezenței Sale. Nu același lucru se poate spune despre organist, de pildă, care pare să se bucure cu adevărat de libertatea pe care i-o oferă necredința și să ia lucrurile vieții, inclusiv pe cele ale slujirii duhovnicești, cu multă ușurătate.

”De ce trăim?” se întreabă Tomas, tocmai într-un moment în care, solicitat fiind de către un enoriaș, ar trebui mai degrabă să caute a-i furniza interlocutorului său un răspuns, o direcție, o mângâiere. Spre deosebire de Thomas, bărbatul venit să ceară îndrumare pare să dețină niște soluții de avarie în viața sa: este căsătorit, are copii, iar nevasta este însărcinată. Ar trebui să i se aducă aminte de harul minunat pe care Dumnezeu îl toarnă peste familii, despre bucuria de a sluji, despre binecuvântarea de a fi părinte, dar și de a trăi alături de o soție iubitoare. Ar trebui să i se citească un psalm și, de ce nu, pastorul să rostească o rugăciune … Ar trebui … Mă lași? Astea-s texte, bune pentru oameni care nu-și tulbură existența cu întrebări despre rachetele nucleare fabricate de chinezi și își văd cuminte de gospodărie, de curățatul zăpezii și de dezaburirea parbrizului bătrânului, dar atât de credinciosului Volvo din dotare. Eșecul omului care s-a împrietenit cu tăcerea lui Dumnezeu este acela că este incapabil să mai spună ceva relevant aproapelui despre prezența Sa. Tomas nu are nimic de împărtășit: tăcerea nu este precum Evanghelia, transmisibilă prin propovăduire. Dacă ar fi fost așa, Jonas ar fi avut, poate, și el o șansă la izbăvire.

Tăcerea se caută, cu trudă, printre zgomotele de fond ale lumii. A nu se confunda cu liniștea. În Winter Light liniștea este adesea tulburată de diverse zgomote de fond. În absența unei coloane sonore muzicale, fiecare astfel de  zgomot este perceput ca o agresiune pentru urechi: un ceas, clopotele bisericii, sunetul produs de pantofi pe podelele de lemn, scârțâitul ușilor, motorul mașinii. Nici unul dintre aceste sunete nu are vreo însemnătate, sunt goale și la fel de reci precum zăpada de pe șosea.

Îl poți găsi pe Dumnezeu într-un apus de soare, în cântecul ciocârliei, în susur de izvor? Ferice de tine! Pentru mulți oameni din zilele noastre toate acestea sunt la fel de pline de conținut precum sunt bătăile ceasului pentru Tomas. Zgomote de fond. Tăcere. Ne mulțumim cu ele în absența zgomotelor produse cu sens, știți voi care, acelea pentru care să bagi mâna în foc că nu ar fi existat în absența lui Dumnezeu. În absența minunilor, a fiecărui cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu, a atingerii Sale. Din păcate, am impresia că nici tăcerea lui Dumnezeu nu mai suntem în stare s-o percepem. Atât să fi avut, ne-ar fi fost încă suficient.

Nu poți să nu te întrebi, vizionând săvârșirea litrughiei în Winter Light, cât de mult reflectă ea impresii ale copilăriei lui Ingmar. Va fi fost oare acea sobrietate rece și aparent lipsită de conținut din slujba pastorului Tomas o reactualizare a impresiilor tânărului sceptic, martor al slujirii liturgice a propriului său tată? Poate. Eu am resimțit scena de început din bisericuță ca pe o dureroasă metaforă a stării spirituale a bisericii zilelor noastre, încă ocupată cu ținerea unei slujbe regulate, cu producerea de zgomote sfinte, totuși surdă și incapabilă să perceapă altceva, pe scena acestei lumi, decât zgomotele de fond ale unei culturi artificiale, super-politizate și golite de sens. O biserică preocupată să acopere tăcerea lui Dumnezeu cu propria-i gălăgie a închinării. Winter Light este un film care doare. Bergman este un ateu care nu se joacă de-a credința și filozofia. Pentru el, ateismul nu este frumos – nu are cum să fie –, nici folositor; pe de altă parte, el sugerează că nici credința nu îi e mai de folos omului în aventura sa de a găsi sens și împlinire în această lume.

Atunci când omul credinței este el însuși un rătăcitor prin această nefirească lipsă de armonii ale lumii, el nu mai poate face nimic altceva decât să acopere lipsa de liniște a aproapelui cu propria-i lipsă de odihnă. Folosește asta la ceva? Judecați voi înșivă. Finalul este construit în așa fel încât fiecare să îl perceapă într-un mod personal, subiectiv. Unii văd în el o soluție, o izbăvire; alții, dimpotrivă, îl privesc sceptici, pesimiști. Asta poate pentru că soluția nu este în mâna lui Bergman, ci în a noastră. O citim de pe chipul lui Tomas, în timp ce rostește încă odată sfintele cuvinte. Iar Dumnezeu tace. Locul lui este în altă parte.

[1] Ingmar Bergman, A Film Trilogy: Through a Glass Darkly, The Communicants (Winter Light), The Silence, trans. P. B. Austin, (London: Calder and Boyars, 1967), 87.