Cinepastilă (35) – Red Sea Diving Resort (2019) – Poate ieși ceva bun din Israel? Dar din Etiopia?

E intrigant să vezi un film inspirat din fapte reale – și nu orice fel de fapte, ci chiar dintr-o acțiune a Mossadului, desecretizată nu demult – despre care s-au găsit critici care să spună că este modelat, „într-un mod rușinos” chiar, de o idee avansată în stadiul de complex, cea a „salvatorului alb”. Se pare că va fi tot mai greu să descoperi în fimele zilei bărbați albi heterosexuali decenți. Despre eroi, nici să nu mai pomenim. E musai să ne turnăm cenușă-n cap pentru nemernicia de a face parte dintr-o categorie/clasă socială care nu a produs altceva decât rău acestei omeniri. De-acum și pururea.

La fel de intrigant este și felul în care filmul este pus la zid de către critici. Să admitem, nu este o capodoperă; regăsesc în el niște clișee slăbuțe, cum ar fi „să încropim o echipă din meseriași adunați din felurite locuri, retrași din activitate” sau tipul acela de salvator, bun profesionist, însă cu probleme în relația maritală. Chris Evans pare să aibă cu sine, în unele momente, scutul de super-erou (păcat, pentru că este un actor bun: a dovedit-o în Gifted). Dar aici suspectez că grimasele de repulsie ale criticilor nu au de-a face cu filmul în sine, ci cu ceea ce înseamnă el, da, cu nesfântul Mossad, cu o problemă israeliană, alta decât cea palestiniană (măcar în parte).

Calitativ vorbind, consider că filmul este de duzină. Povestea este, pe alocuri, grăbită; se simte uneori atmosfera de Netflix, asta e. Clișeele, mă simt nevoit să repet, sunt la ele acasă. Spuneți-mi, însă, că doar ele vă vor deranja în timpul vizionării. Pe bune, spuneți-mi. Vă voi crede. Dar trebuie s-o aud/văd venind de la voi, nu doar s-o gândiți în taină.

Dacă vă îndemn să vedeți Red Sea Diving Resort, o fac, pe deoparte, pentru valoarea lui ca memorie, datorită mărturiei pe care o aduce înaintea ochilor noștri, iar pe de alta pentru ideea sa. Pentru că așa cum este el, filmul ne propune o idee, cea a nebuniei mântuirii. Orice măntuire are undeva, poate chiar la temelia ei, o doză de nebunie a cuiva. În creștinism, mântuirea aste așezată pe nebunia lui Dumnezeu. Aici, salvarea refugiaților etiopieni și trecerea lor prin Marea Roșie – nu se putea rata suprapunerea semnificațiilor acestei povești cu cea a Exodului, desigur – este așezată pe nebunia unor agenți israelieni, în special pe cea a lui Ari Levinson (Chris Evans). Conflictul dintre el și Sammy, care îi deranjează pe mulți, pentru că este între doi salvatori albi, bărbați hetero, trebuie spus asta, cu bold, are tocmai acest rost, de a scoate în evidență dimensiunile acestei nebunii, vecină cu iraționalitatea, fără a fi totuși lipsită de calcule și de estimări ale costurilor, de neînțeles chiar pentru cei implicați, totuși irezistibilă.

Vă îndemn să îl vedeți ca pe un exercițiu spiritual, de autocunoaștere. După ce l-ați văzut, evaluați-vă reacțiile: ce anume le alimentează, calitatea filmului și a poveștii sau ideologia căruia îi slujește? Da, este un film cu și despre refugiați. Se mai poate spune o poveste bună despre refugiați în zilele noastre, by the way? Alte prejudecăți, aceeași dramă …

Așadar, vă îndemn să îl vedeți, cu singura precauție legată de conținut, anume că se înjură mult; contextul descris în film este unul extrem de stresant și de provocator (am vorbit despre nebunie, nu?), așa că este de înțeles, totuși. Eu doar vă previn: dacă considerați că nu merită să treceți peste asta, mai bine săriți peste acest film, deși eu zic că merită să ne aducem aminte, uneori, și de astfel de lucruri …

Închisoarea plângerilor

Vi-l mai amintiți pe Red, carismaticul “fac rost de orice” pușcăriaș din Shawshank Redemption? Haideți, recunoașteți, v-a plăcut de el. Nu prea ai alternative: Morgan Freeman are darul de a se face plăcut aproape în toate rolurile sale. Unde mai pui că a fost intenția expresă a lui Frank Darabont (regizor și scenarist al producției) de a face din Red un personaj agreabil. Este și motivul pentru care, spre deosebire de cartea după care s-a făcut adaptarea, filmul nu ne descoperă în detaliu faptele care l-au adus pe Red la pușcărie (Darabont afirmă explicit asta). Trebuie să fie ceva grav, din moment ce a stat peste patruzeci de ani după gratii, dar nu știm ce.

De ce ne place Red? Vom găsi lesne câteva motive: vocea lui Morgan Freeman, privirea lui, faptul că între ceilalți pușcăriași el pare a fi unul mai cu capul pe umeri, harul său de povestitor și, nu în ultimul rând, faptul că … nu știm ce a făcut de-a ajuns acolo.

Va fi lăsat multe lacrimi în urmă, nopți nedormite, traume, flori pe morminte şi întrebări fără răspuns. Acum însă, privind la el cu detașarea spectatorului, uiți de toate astea și te atașezi de bătrânul inofensiv, deschis, înțelept într-o anumită măsură, conștient de vinovăția sa și căruia, da, îi pare rău de ce a făcut.

Însă Red este, înainte de toate, omul care învață că nu reabilitare are nevoie, că va fi întotdeauna un pericol pentru societate (cine nu este?) și că, deși înfăptuit în urmă cu zeci de ani, păcatul său șade necurmat înaintea sa.

E cu totul altceva – undeva între improbabil și de neînchipuit – să poți privi în realitate cu aceeași detașare îngăduitoare cu care este privit Red, de către spectatori, în Shawshak Redemption. Mă întreb dacă am fi în stare vreodată să recunoaștem în într-un astfel de om puterea regenerării.

Un exemplu mai profund și mai greu de gestionat ni-l oferă personajul lui Kevin Bacon în The Woodsman (1004). Departe de a avea carisma lui Morgan Freeman, Bacon întruchipează în film un personaj rece, greu de abordat, unul de care mai bine te-ai îndepărta. În plus, în cazul său știm de ce a fost condamnat. E un sucit, un pervers, o bestie. Locul său e după gratii. Nu se poate vorbi de reabilitare nici în cazul său, problemele sale ne întorc stomacul pe dos. Totuși …

O dublă măsură aplicată aplicată celor două cazuri, mi se pare evidentă. Aceasta este una dintre capcanele filmului. Punem botul prea repede, seduși de ambalajul în care sunt împachetate toate aceste frământări.

De aceea Walter nu se bucură de aceeași îngăduință precum Red. Dar poate că nici nu este nevoie. Prea le primim pe toate pe tavă.

Iar pentru a simți ceva față de Walter, este nevoie de muncă, frate. Nimic din ce întâlnim în acest film nu este facil, comestibil, recomandabil. De aceea, nici nu vă recomand spre vizionare The Woodsman: faceți ce vreți, nu-mi pasă.

Eu l-am văzut, asta e.

Ziceți-mi cum vreți, dar asta e una dintre cele mai intense și dificile scene pe care le-am văzut vreodată într-un film. Nu se poate urmări altfel decât cu groază și cu cutremur.

Nici nu vreau să știu cum au realizat-o.

Ați prins ideea, nu este foarte greu: puțin contează ce se întâmplă cu personajul filmului. Mai important este ce se va întâmpla cu noi.

Cine va birui în acea încleștare dintre mușchii ce sunt gata să acționeze mâna ce va arunca piatra și cei ce ne vor face să ne batem cu pumnul în piept, cu disperare și cu speranță deopotrivă, în timp ce abia mai îndrăznim a gândi un „Ai milă de mine, păcătosul”?

…

Urmează Dragnea, să nu credeți c-am scăpat. Poate va face cineva un film și despre el, mai știi?

Sacrul și umanul : Dekalogul lui Krzysztof Kieślowski

Cu greu se poate găsi în lumea filmului o expresie mai contrariantă – din perspectivă structurală, conceptuală, tehnică, de limbaj artistic sau, pur și simplu, de context al apariției sale[1] – decât Dekalogul lui Krzysztof Kieślowski. Aproape că nu poți spune ce este. Dacă îl numești „serial de televiziune” îi faci o nedreptate, pentru că nu are un corespondent de gen pe măsură; totuși, a fost realizat după canoane ce au în vedere distribuția sa prin intermediul televiziunii, cum ar fi cel al raportului de imagine, adaptat ecranelor TV ale vremii și nu pentru a fi proiectat în cinematografe (deși au existat și distribuțin de acest fel, chiar în Stale Unite). De fapt, nu e un serial din acela care te ține în suspans de la un episod la altul pentru că fiecare final te lasă în coadă de pește și ești curios ce se întâmplă mai departe; după fiecare vizionare a unui film din serie, însă, îți dorești să vezi și pe următorul, chiar dacă cele zece episoade nu sunte legate între ele și pot fi vizionate în orice ordine. Nu e „un film adevărat”, totuși nimic din ceea ce caracterizează un film de cinema (în afară, binențeles, de lungimea unui episod) nu îi este străin.

Poate că „film de tranziție” s-ar potrivi mai bine, având în vedere că prin Dekalog Kieślowski pășește în lumea filmului de cinema, în care va așeza niște incontestabile capodopere, așum sunt  The Double Life of Veronique (1991) și filmele din trilogia Three Colors (1993–1994).

Nici titlul, Dekalog, nu ne face viața mai ușoară, când vine vorba de a a înțelege sensurile acestor zece filme.  Prima ispită, alimentată și de realitatea incontestabilă a relației dintre aceste filme și Cele zece porunci, este să trasăm corespondențe, ca la grădiniță, între fiecare film și porunca la care el se referă. Roger Ebert consideră acest demers o pierdere de vreme; parțial, acest lucru este adevărat, pentru că, în timp ce se poate realiza o corespondență decentă între fiecare film și una dintre porunci, implicațiile fiecărei povești cinematografice propuse de Kieślowski sunt mult mai largi (acest fapt este evident în primele două episoade, dar nu numai în acestea).

Dar cuvântul „decalog” mai are un sens, unul derivat din cel clasic, e adevărat, însă suficient de viguros încetățenit între noi, așa cum s-a întâmplat și cu alte cuvinte ( vă mai aduceți aminte când vorbeam cu totii despre un „xerox”, când ne refeream la o copie a unui document sau la un „IBM” / „aibiem” când vorbeam despre un computer personal?). Întâlnim, așadar, diferite expresii derivate: „decalogul medicului”, sau al învățătorului, sau al altor categorii socio-profesionale. Doamna Monica Macovei a lansat la un moment dat un „decalog al politicianului”. Toate derivă din ideea originală, cea din Biblie: sunt zece porunci esențiale pentru a te ridica la înălțimea unei chemări identitare, fie ea de om în poporul lui Dumnezeu (în cazul biblic), fie de medic, învățător, politician ș.a.m.d.

Recomandare pentru cunoscători – The Straight Story (1999)

David Lynch nu este între regizorii mei favoriți; dimpotrivă, chiar aș putea spune că-mi pare a avea un stil de exprimare insipid, lipsit de profunzime. Recunosc, pe vremea adolescenței am urmărit cu sufletul la gură Twin Peaks, dar acum, că m-am făcut om mare, nu mă găsesc plăcere în astfel de povești. Au urmat apoi un Wild at Heart sau Fire Walk With Me, cu totul aiuristice.

Dar The Straight Story, ei bine, este o minunăție, un film din galeria celor pe care cineva le-ar putea păstra în amintire ca pe niște întâlniri divine. Este unul dintre acele rare filme care se poate recepționa în moduri diferite, ca mesaj (deși este ultimul lucru pe care i l-aș face acestui film, să-l abordez ca pe o predică), ca parabolă, ca idee cinematografică sau ca mărturie.

Privindu-l ca pe o parabolă, spectatorul ar putea să se regăsească pe sine în povestea filmului: o ființă fragilă, măcinată de neputințe, străbătând o lume nebună și mult prea rapidă pentru el, călare pe o mașină de tuns iarba. Depășit de veac, dar aflat la drum spre o destinație bine precizată, poate că și creștinul s-ar putea recunoaște în acel încăpățânat bătrânel, pe care nimic și nimeni nu-l poate întoarce din ale sale. Iar capătul drumului este ceva important; călătoria asta nu e un moft, nici o expresia unei ambiții deșarte, căci pentru eroul nostru ea are virtuți mântuitoare. La capăt îl așteaptă ceva, un lucru după care tânjim cu toții, fie că ne dăm seama, fie că nu. Nu vi-l spun, descoperiți-l, nu este deloc dificil.

Privind șoseaua întinsă până hăt spre orizont, printre holde mănoase și păduri parcă pictate de maeștrii ai altor veacuri, pe superba muzică a lui Angelo Bandalamenti, îți vine greu a crede că același regizor a realizat și Mulholland Drive, unul dintre cele mai reprezentative expresii ale postmodernismului în cinematografie.  Din acel film nu poți extrage un sens, o semnificație, un înțeles. Dimpotrivă, The Straight Story este un „road movie” care ne propune o lume și o poveste verticalizate de simboluri și metafore vechi de când lumea: călătoria, obstacolele, destinația, împlinirea de la capătul cursei. Nu lipsește iconografia împrumutată din filmele western, cu silueta călătorului deplasându-se peste orizont, în lumina apusului …

Într-o lume în care este prea mic – față de ceilalți, față de cer, față de tot ceea ce știe el despre Univers –  prin aceste lucruri omul își afirmă măreția. O pledoarie greu de exprimat în cuvinte pentru căutarea și descoperirea măreției vieții prin purcedea la un drum, știți voi, drumul acela unic, al fiecăruia dintre noi, cu care îi suntem datori omeniei pe care o pretindem, indiferent de crezuri și speranțe.

Ș-apoi … ce frumos este acest film să-l privești pur și simplu, nu pentru a pricepe ceva anume, ci savurând privilegiul de a fi martorul vieții lui Alvin! Ca să înțelegi, de fapt, că ești martorul propriei tale perindări printr-o lume care ar trebui să te sperie nu prin răutatea ei, ci prin imensitate. Căci răutatea poate fi învinsă, prin iubire, prin jertfire de sine, prin speranță, dar imensitatea lumii rămâne pentru fiecare dintre noi ca o provocare existențială nerezolvată: cum să facem ca pașii noștri să nu se piardă, ci să conteze?

Hm?

E un lucru hotărât, am zis: The Straight Story are tot ce-i trebuie pentru a fi un film de Top 10 personal, măcar pentru o vreme, din viața oricărui iubitor de film. Și, deși este povestea unui bătrân pensionar, cred că e un film pentru tineri, așa că mă bucur că nu am amânat vizionarea lui. E un film de văzut acum. Vi-l recomand.

Dacă sunteți tineri, desigur, altfel este ok să continuați cu filme de Oscar. Sau cu Las Fierbinți, că nu e mare diferența.

Green Book – Ce bine e să nu fii american!

Credeți că ar mai avea cineva voie să facă un Shawshank Redemption la Hollywood, fără a fie luat în balon și taxat în stil progresist pentru: rasism, homofobie, „negrul magic”[1], „albul mântuitor”[2], feel good movie, lipsă de actualitate a temei (sic!) și alte d`astea? Căci toate sunt prezente în Shawshank, totuși filmul se lăfăie încă bine mersi în galeria celor mai apreciate producții cinematografice ale tuturor timpurilor.

Green Book le are și el pe toate acestea. Ce dacă? Unele rețete, așa răsuflate cum sunt, încă mai modelează povești de succes în filme. Nu cred că s-au spus toate poveștile imaginabile pe șoselele patriei. Prăfuitul simbolism al inițierii, se pare, încă mai poate duce în spate o ordine arhaică a lumii. Iar Green Book, de asemenea, poate fi judecat, într-o notă cu totul deosebită, și din perspectiva simbolismului centrului. Nostalgia paradisului poate fi și ea documentată, din nou într-un mod aparte, neostentativ, în final.

Poate că de aceea este atât de urât de către media progresistă americană: Green Book este realizat după canoane mitice clasice. E un film ordonat, cu un sens precis, predictibil în ordinea pe care o construiește. L-au mirosit bine, așa că nu le place. După mine, cred că acest film este ca o gură de oxigen, pentru că de la publicarea cărții mele Sacrul în film nu prea am mai găsit filme noi care să sufle mai de treacă-meargă în pânzele teoriei pe care am așezat-o la temelia cercetării mele. Răsuflu ușurat: haideți că se (mai) poate! Nu mă dezamăgiți tocmai acum!

E adevărat, Green Book ne mai pleznește și cu o cireașă bună de pus pe tortul ideologic al clipei: inacuratețea istorică. Citez dintr-un paragraf de mai sus: ce dacă? Filmul bazat pe fapte reale nu este altceva decât o interpretare a realității, niciodată o reproducere a ei. NU vreau să mi se reproducă Evangheliile, nici bătălia de la Termopile, nici concertul lui Queen de pe Wembley. Vreau să văd ce mai înseamnă ele sau ce ar putea să mai însemne pentru mine, acum și aici. De la filme aștept idei. Iar Green Book, așa cum este el, e un film cu o idee.

Hm, ideea. Aș enunța-o astfel, așa cum mi-a apărut mie, fără pretenții de exclusivitate, nici de autoritate deplină:

De-ale Oscarului: un 2019 neimportant

Anul ăsta am văzut cele mai puține filme „de Oscar” din ultimii cinci. Pe deoparte, nu am fost motivat să-mi îndrept atenția prea mult spre încă o paradă a ifoselor ideologice hollywoodiene; pe de alta, am avut lucruri mai bune de făcut.

Astfel se face că nu pot să consemnez despre deciziile Academiei decât ceea ce se vede în continuare:

Cel mai bun film

Mi-a mers la inimă înfrângerea lui Black Panther. Mda, un film important, istoric (sic!), cu semnificație culturală,  sărbătoare a culturii africane, bla, bla, bla. Eu nu cred în filme importante, cred că există filme bune și cred că există filme de consum (e adevărat, cele două categorii nu se exclud). Black Panther e din a doua categorie. Unde mai pui că e film cu super-eroi care nu prinde o nominalizare la secțiunea „efecte vizuale” … need I say more? Mai tre` să curgă a țâră de apă pe Dunăre până ce un film de acest gen o să-și depășească condiția de film pentru adolescenți și tineri (ca mine!). Măcar în această privință momeala ideologică nu și-a făcut efectul.

Eu zic că meritau să intre în concurs At Eternity`s Gate și First Reformed (în această ordine), dar pentru că nu le-am văzut pe toate nominalizatele, mă abțin deocamdată.

A Star is Born a fost favoritul meu dintre cele pe care le-am văzut. Bine făcut, bine jucat; l-am văzut nu de mult și vreau să-l mai revăd, pentru că e ceva ce îmi scapă. Îmi place asta la un film, să simt că ceva îmi scapă; filmele pe care „le-am prins” din prima intră repede în uitare.

Bohemian Rhapsody? Hm, l-am savurat, fiind vorba de Freddie și de Queen, dar m-a lăsat cu un gust amar, totuși. Toată greutatea discursului și sensul poveștii sunt orientate spre acel minunat concert de pe Wembley, pe care însă îl pot vedea oricând pe youtube, așa cum fuse. Ce rost a avut reproducerea cinematografică detaliată a acelui recital n-o să pricep niciodată. Apoi, mi se pare că filmul s-a oprit cu povestea taman când ea devenea mai interesantă. Mi-ar fi plăcut să văd și o abordare a ultimilor anii din viața lui Freddie, destul de ermetici de altfel. Dar poate că este prea devreme pentru asta. Mai așteptăm.

Nu am văzut nici Green Book, nici Roma, asta e. Mă tentează amândouă, dar am răbdare.

Premiul pentru regie

Alfonso Cuaron e mare. Deși nu i-am văzut filmul, știu că dacă a putut face un Children of Men, poate face orice (chiar și un Gravity care încă mă lasă rece …). Având în vedere numărul mic de filme realizate, surprinde faptul că este la a doua statuetă câștigată. Sper că zidul nu are nici un amestec în asta.

Pawlikowski? Ah, da: trebuie să văd și Cold War. Ida nu a fost rău, dar rămân la părerea că se poate mai mult, chiar și domeniul filmelor „transcendentale”.

Cel mai bun actor

No, aici favoritul meu a fost Dafoe, pentru un superb Van Gogh în At Ethernity`s Gate. Nu știu dacă, având în vedere vârsta lui, va mai avea vreodată ocazia să ajungă până aici (încă odată: vă recomand filmul!).

E adevărat, Malek a avut și el un rol grozav de dificil, mai ales că a întruchipat un personaj cunoscut, cu o prezență generoasă în media, așa cum este Freddie Mercury. Ne-am zgâiat cu toții la dinții lui și poate am uitat că pentru a-i da viață solistului de la Queen a fost nevoie de mult mai mult. E un rol muncit, sunt convins, iar Malek pare un tip fain, cu capul pe umeri (încă).

Bradley a fost și el mare în A Star is Born, dar, n-ai ce-i face, numai unul poate să câștige.

Cea mai bună actriță

Cum nu am văzut-o dintre toate decât pe Lady Gaga, nu am altceva a remarca în afară de prestația ei din A Star is Born. Impecabilă. Asta este, spre deosebire de actori precum Leonardo di Caprio, aspirantele la marele trofeu nu trebuie să lupte cu ursul. În general, marile sacrificii artistice sunt mai greu de găsit în această zonă. Îmi rămâne în minte, încă, Charlize Theron din Monster, un rol cum nu a mai fost jucat vreodată și răsplătit pe merit. Dar atât.

Poate că ar fi bine să reținem faptul că a fi un actor bun nu înseamnă neapărat a-ți chinui trupul în moduri inimaginabile. Or, Lady Gaga, care nu este actriță, jucând un rol „ușor” (ce poate fi mai simplu decât, cântăreață fiind, să joci rolul unei cântărețe, la urma urmelor?) ne-a dovedit că măiestria poate fi găsită și dincolo de granițele breslei. Uneori, chiar este mai bine așa. Regizorii din perioada anilor 50-60 care foloseau actori neprofesioniști în filmele lor (marele Robert Bresson este unul dintre aceștia) nu erau nicidecum niște idealiști naivi. Ei urmăreau un efect artistic anume, care putea fi, de pildă, întruchiparea unui personaj care să nu atragă, prin folosirea diferitelor trucuri ale meseriei, empatia publicului. În cazul de față este posibil ca alegerea să fi fost motivată și de calitățile muzicale ale protagonistei. Poate că nu este cazul să întindem coarda.

Cel mai bun cântec

M-a prins „Shallow”, așa că nu mă supăr de alegerea lui. Nu rupe gura târgului, nu ar fi trecut Eurovisionul nostru, însă pe All the Stars nu l-am putut trece de prima înjurătură. Cu toată cultura lui cu tot.

Cinepastilă (34): First Reformed (2018)

Așa cum anticipam cu vreo patru ani în urmă, se vor mai face filme precum Ida, câștigătorul de Oscar realizat de Pawlikowski în 2013. Și iarăși va cădea lumea pe spate, uimită de frumusețea acestui stil auster, care, în condițiile actuale, mie îmi seamănă tot mai mult cu un fel de autoflagelare cinematografică, făcută mai mult de ochii lumii decât din rațiuni artistice sau spirituale. First Reformed are multe lucruri împrumutate din Ida, începând cu acel raport de 4:3 al cadrului imaginii și cu stilul de mânuire al camerei de filmat, enervant de statică, și continuând cu ritmul de depănare a poveștii, temeperat de insistența pe acele momente de aur, care nu par să spună nimic și care, cel puțin în concepție americană, nu sunt altceva decât pierdere de vreme.

Paul Schraeder este o figură istorică a cinematografiei mondiale. Poate că participarea sa în calitate de co-scenarist la realizarea unor Taxi Driver (1976), Raging Bull (1980) and Bringing Out the Dead (1999), toate în regia lui Scorsese, nu impresionează, după cum nici filmele regizate de el până acum nu au rupt gura târgului. Cea mai importantă contribuție a sa în cinema rămâne cartea Transcendental Style in Film: Ozu, Bresson, Dreyer din 1972, de referință în istoria analizei relației dintre film și religie. Dar ce carte, dom`le! Ea a separat și continuă să deosebească două căi cu totul diferite de a face film, una prin mijloace abundente, care caracterizează cam toată cinematografia americană actuală și una prin mijloace austere (neabundente), pe care doar câțiva maeștri ai filmului au reușit cu adevărat să le stâpânească.

Mijloacele abundente în artă […] sunt senzuale, emoționale, umaniste, individualiste. Ele sunt caracterizate de linii delicate, portretizări realiste, tri-dimensionalitate, experimentare; ele încurajează empatia. […] Cele rare sunt reci, formaliste, convenționale. Le caracterizează abstractizarea, portretizarea stilizată, bi-dimensionalitatea, rigiditatea; ele încurajează respectul și aprecierea.[1]

Mai pe larg, tot acel ansamblu compus din muzică, culoare, efecte speciale și detaliere a cadrelor este privt ca o expresie a unui discurs abundent și totodat convențional, care, între altele, are și darul de a sufoca sacrul, de a-l banaliza. Dimpotrivă, minimalismul în cinema servește abstractizării discursului, iar spectatorul este nevoie să umple spațiile goale din trăirea filmului cu cele ale propriei sale trăiri în fața ecranului. Este una dintre cele mai profunde căi de apropiere a sacrului de film.

Schareder, se înțelege, se arată mai interesat de această a doua cale, chiar dacă nu în toate filmele sale. Moștenirea calvinistă a educației sale își face simțită prezența în discurs: el este un veritabil iconoclast al cinematografiei, nu crede că filmul trebuie să ne arate tot și în nici un caz nu e obligat să arate ceea ce îl interesează pe spectator. Asta pentru că regizorul este stăpân peste creația sa și îți arată exact ce poftește el. Fii atent la ceea ce îți așterne în față, altceva nu are să îți dea. Reclamații ulterioare nu se primesc.

First Reformed este, așadar, construit într-o manieră austeră. Tocmai văzusem At Eternity`s Gate, în care aproape totul este filmat cu camera în mână, lucru deopotrivă fascinant și obositor. Fiind o biografie a unui pictor, este de înțeles faptul că autorii s-au străduit să ne arate cât mai mult imagine, iar aceasta, dacă se poate, chiar prin ochii unui pictor. Dar în First Reformed suntem într-o alt fel de lume, cea a credinței. Într-o astfel de lume, se presupune, nu nici se cere să vedem prea mult.

Este important să înțelegem că în tot ce ne prezintă filmul despre biserică și activitățile ei specifice Schraeder știe despre ce vorbește, nu e un ageamiu. A fost pe acolo. De aceea, în ciuda stilului ales pentru a-și depăna povestea, se simte o anume dezinvoltură în discurs. Nu tatonează, merge la sigur. Nici nu cred că a avut nevoie de consultanți care să-i spună cum stau lucrurile prin bisericile evanghelice. Pe de altă parte, să reținem și faptul că, deși nu dă semne că ar ține într-un mod anume de credința creștină, Schraeder nu este unui dintre aceia care să împroaște cu noroi în urma sa. Putem spune că creștinii din filmele sale nu beneficiază de un tratament preferențial, nici în sens afirmativ, nici în ideea de a le contesta ceva anume.

Totuși, nu m-a impresionat First Reformed. În ciuda unor mici surprize ale poveștii, discursul mi s-a părut enervant de predictibil. Limbajul camerei de filmat: elementar, de la Ozu cetire. Este fixă tot timpul; se mișcă doar în atunci când Mary este în apropiere, semn că „e ceva acolo” (idee care mai apare la Kieslowky, de pildă în Heaven). Datorită formatului ales cadrului, 4:3, ochiul se focalizează mai repede pe corpurile personajelor, în condițiile în care, oricum, este foarte puțină mișcare pe ecran. Este imposibil ca în prima jumătate de oră să nu te gândești la Winter Light, care – asta este – e mult mai bun; ești ispitit să lași în pace acest film și să te întorci la Bergman.

Să recapitulăm, așadar: Ozu, Bergman, Kieslowski, Pawlikowski. Cam mult tribut artistic adus înaintașilor într-un singur film. Iar acestea sunt cele ce ies în evidență doar la o primă ocheadă.

Apoi, n-am înțeles prezența lui Cedric Kyles în film, de departe veriga slabă într-un lanț altfel bine întins, cu Hawke și Seyfried ireproșabili. Mi-a fost greu să îl iau în serios, mai ales în rol de pastor și lider de mișcare bisericească.

Nu mă înțelege greșit. Filmul e bun și merită văzut. Nu prea are rivali între cele din 2018. Construiește o idee bine meșteșugită, despre o frumusețe care va da sens unei lumi debarasate de încrederea într-un Dumnezeu creator și păstrător a toate. O idee nu nepărat religioasă, lucru cu atât mai intrigant. O idee care-i cucerește pe tot mai mulți creștini care și-au pierdut rosturile utilizării unei busole într-o lume lipsită de un Pol Nord. Deocamdată, însă, nu e loc să te gândești la frumos în zilele astea, la credință nici atât. Cine a mai avut vreme să se gândească la iubire de la predica Michael Curry încoace?

Iar în ce privește acea virtute despre care încă n-am spus un cuvințel până acum, cred că ei i se potrivește cel mai bine acel dicton al lui Dante, fiind bună de pus pe fruntea tuturor moașelor acestei lumi și de purtat la aducerea pe lume a fiecărui nou părtaș la Apocalipsă: „Voi, ce ce intrați aici, lăsați orice speranță!”.

Mai mult ca fapt divers, dar pentru a fi totuși cinstiți până la capăt, vă mai spun și că merită apreciat și modul în care filmul reușește să atingă doar cu o floare teme inflamabile ale zilei, precum avortul, ecologia sau amestecurile neprincipiale ale unor puteri oculte, cum ar fi cea a banului, în treburile bisericești, fără a ni le converti în predici și lecții pentru ochișori micuți.

Dar mi-a plăcut mai mult, mult mai mult, At Eternity`s Gate. Pe care, de asemenea, îl recomand cu căldură.

[1] Paul Schrader, citat în Tybjerg, Forms of the Intangible, 62.