Cinema-idee: Loveless (2017)

Cinema-idee: Loveless (2017)

(Notă: sursa fotografiilor este Memphis Flyer)

Dacă e să găsesc un corespondent european în cuget și în simțiri pentru la-fel-de-durerosul Manchester by the Sea, nu cred că există unul mai bun decât Nelyubov (Loveles în engleză, Fără iubire pe limba noastră). Tematic, însă, el este mai apropiat de What Maisie Knew. E un film pentru părinți, în special pentru aceia care din când în când mai simt, prin acel loc pe care înaintașii noștri îl numeau coloană vertebrală, fiorii reci ai vinovăției. Și, hadeți să recunoaștem, nu e greu să ratezi, în măsuri diferite, în funcție de râuri și ramuri, ideea de parenting, aceea care îl face pe micuțul tău important și vrednic de încurcarea unor priorități ale propriei tale vieți.

Grozav film! Dar și ce dulce și ispititoare porție de ipocrizie parentală pentru fiecare dintre noi!

alexy

Simplu, ca o ecuație cu o singură necunoscută, de clasa a V-a: avem un copil pierdut într-o lume nepăsătoare, neiubit și nedorit de nimeni. Părinții săi sunt prea ocupați cu ale lor, fiecare în parte. Unde mai pui că sunt în pragul divorțului și că deja fiecare și-a pregătit un alt culcuș, alături de alte persoane, binențeles care le vor aduce fericire. Filmul este monstruos de sugestiv și de limpede în implicațiile sale: lipsa de iubire ucide, într-un fel sau altul, iar primele victime sunt, desigur, copiii. Ei se ofilesc primii, însă îi urmează și „cei mari”, chiar dacă în cazul lor procesul pare să fie mai lent, aproape insesizabil.

Lipsită de iubire, lumea aceasta este rece, asemeni asprelor ierni rusești. Ea are o frumusețe a ei, nu i se poate contesta asta; primele cadre ne prezintă niște panorame superbe de iarnă, pe malul unui râu. Copacii desenează contururi superbe, iar oglindirile apei sunt de poveste. Dar, oare, se poate vorbi despre frumusețe, în absența iubirii? Hm, aceasta este una dintre întrebările pe care filmul ni le pune, dincolo de cele ce țin de povestea propriu-zisă; nu vă grăbiți cu un răspuns, nici chiar după ce ați vizionat filmul. Sunt câteva nume mari în istoria gândirii care au abordat această problemă, tangențial sau în mod direct, în special din perspectivă existențialistă. Impresia mea, confirmată și de film, este că nu răspundem la această întrebare, ea ridicându-se cu mult peste capacitatea nostră de a judeca  la rece, cu capul pe umeri, o astfel de provocare. Diabolică dihotomie!

Dar filmul, cred eu, ne întinde o capcană. Recunosc, pentru câteva zile m-a amăgit și pe mine, cu atât mai mult cu cât copiii mei sunt majori, plecați de acasă. N-a lipsit, astfel, detașarea aferentă: problema nu mă (mai) privește în mod direct. Cred, însă, că și dacă i-aș mai fi avut pe băieții mei mici, sub același acoperiș, încă privind în sus la mine, tot m-ar fi prins în laț. Nu se poate să vezi filmul ăsta – supralicitez acum, aveți milă – și să nu fi ispitit de o comparație în tine și părinții din film. Iar această comparație are toate șansele să te scoată „valabil”, căci nu se poate să fii ca acești babuini insensibili și egoiști. Nu-i așa? Haideți să recunoaștem: noi nu suntem care oamenii aceia.

Astfel, cu tot dramatismul său și în ciuda atmosferei glaciale pe care o degajă, Loveless poate fi recepționat, paradoxal, ca un feel good movie. Te simți ca un fariseu care a vizionat o poveste despre viața unui vameș. Sau invers, nu contează. Important este că ești de partea bună a forței.

Iar asta este ideea filmului, această capcană construită cu multă migală (ritmul poveștii este foarte lent) de Andrei Zvyagintsev. Te ispitește să arăți dezaprobator cu degetul spre altcineva. Să te delimitezi de astfel de oameni. Să blamezi un sistem social, poate o Rusie în care nici măcar fundamentalismul ortodox nu mai poate da sens unor legături tradiționale de familie. Să arunci priviri condescendente înspre Europă în care majoritatea factorilor decizionali, președinți sau prim-miniștri, sunt fie nefamiliști, fie, chiar dacă sunt căsătoriți, nu au copii. Să dai din cap: „Vezi, dacă nu e iubire?” și, de ce nu, să mai dai un Like la o predică precum cea a lui Michael Bruce Curry despre iubirea care cucerește totul. Să verși o lacrimă pentru atâția copii din România care nu mai sunt crescuți de părinți, pentru că aceștia trudesc prin țări străine, departe de casele lor. Să te aprinzi, fără pic de ipocrizie, în fața monumentului de obrăznicie existențială pe care ni-l înalță filmul în apropiere de final, când acei părinți ne arată că știu să și plângă. Să mergi acasă și, măcar de data asta, să-i dai un pupic pruncului tău, că a fost cumine și te-a lăsat să te uiți la film fără să fie prea rău cu bona.

Loveless-feature-image

Ba, să vezi: această capcană este chiar mai meșteșugită de atât. O pată de lumină o aduc în film voluntarii organizației care se ocupă de căutarea persoanelor dispărute. Ei sunt, de departe, „băieții buni”, cei care într-o societate atât de sucită par să aducă un strop de normalitate. Da, nota zece pentru prestația lor. Însă nu pot să nu suspectez și aici, din partea rusului, o agendă ascunsă. Nu cred că l-a interesat să facă apologia unor astfel de organizații neguvernamentale, care fac ceea ce autoritățile nu sunt în stare să facă, cât să răsucească și mai mult cuțitul în rană.  În ce fel, vă las pe voi să judecați. Hint: tot ceva legat de ipocrizie este vorba, numai că la un alt nivel.

Loveless este, așadar, mai mult decât un film, e o idee trăită. M-aș bucura să aud că unii dintre spectatori și-au reconsiderat în urma vizionării lui rolul pe care îl joacă în viețile copiilor lor. Sunt sceptic, dar admit că pot avea loc surprize.

Un avertisment:  filmul este catalogat de către MPAA cu „R” pentru conținut sexual, limbaj ofensator și unele imagini deranjante! În apărarea lui Zvyagintsev trebuie spus că … nu putea fi făcut altfel. Este un film ofensator, tocmai pentru că tema pe care o pune în discuție este grozav de dureroasă. Fiți precauți, altceva nu știu a vă spune.

loveless 1

Reclame

De-ale Oscarului: un 2018 mai degrabă nostalgic

De-ale Oscarului: un 2018 mai degrabă nostalgic

Până la urmă, a fost unul dintre cele mai convenționale Oscaruri ale ultimilor ani, fără surprize, fără mari excese într-ale politicelor. Unii s-au temut că Academia va face din nou o nefăcută, prin scoaterea la înaintare a lui Call by Your Name, echivalentul nedreptului câștigător de anul trecut (Moonlight), dar n-a fost cazul. S-a mers pe cinema, în sensul clasic al termenului, nu pe imperative ideologice. Fără a fi un film excepțional, The Shape of Water își merită aprecierea, având în vedere că n-a avut o concurență serioasă. Dunkirk putea fi apreciat mai bine, dar a apărut mult prea devreme; The Darkest Hour merită să fie vizionat, însă este cel mai convențional dintre toate (dar n-am văzut încă The Post). Filmul lui Guillermo del Toro e cinematografie în sensul clasic al termenului și are de toate: culoare, discurs de montaj, o coloană sonoră seducătoare, efecte cinematografice clasice, alternanțe între imagine-realitate și imagine-vis, chiar și secvențe de film musical. Nu este el neapărat original, sub anumite aspecte, dar va trebui să ne obișnuim cu apariția tot mai rară a acelor filme „cum nu sau mai văzut până acum”. Regăsesc în el câte ceva din Amelie, din filmele lui Gilliam (în special din Twelve Monkies), dar și din clasicul E.T. al lui Spielberg. Până și rușii sunt clasici, previzibili, precum cei de Octombrie Roșu …

Mă bucur, totuși, că cele trei panouri (mă rog, Three Billboards Outside Ebbing, Missouri) nu au luat premiul cel mare. Deși e realizat într-o manieră ireproșabilă din punct de vedere artistic, filmul mi se pare insipid; e prea multă isterie acolo. Tema este interesantă, filmul nu e de duzină, dar poate că nu strică să alegem partea bună și constructivă a lucrurilor, or panourile astea nu zidesc, ci funcționează mai degrabă ca niște ziduri din acelea, ca ale lui Trump: nu ajută la nimic, doar strigă prin pustie.

Firește, nu aveam cum să le văd pe toate. Ceva îmi spune însă că n-are rost să-mi fac de lucru cu Call by Your Name, nici cu Lady Bird (cu acesta din urmă am încercat, dar m-am declarat învins după primele șase minute). Apoi, The Post e … Spielberg, iar asta cântărește jumătate din vizionare, căci maestrul e previzibil (nu o spun în nume de rău, dar asta e situația). Restul, dacă va fi vreme, pentru că viața bate filmul, mai sunt și alte lucruri frumoase de făcut pe lume.

Deocamdată, Academia se ține tare. În timp ce urșii europeni bat din palme în fața unor mizerii precum Nu mă atinge-mă, în State încă se mai premiază cinema. Nu pot decât să sper că acest lucru va continua, atât de dragul lor, cât și de al nostru, pentru nu prea văd de ce s-ar înghesui românii în cinematografele din mall-uri pentru a vedea filmul Adinei Pintilie (risc de asfixiere cu popcorn sau cu răcoritoare, grijă mare).

Pe de altă parte, să recunoaștem, 2017 n-a fost un an tare bun pentru cinema. Dimpotrivă. Lumii filmului nu i-a priit scandalurile. Poate că tocmai de aceea, recunoașterea de care se bucură Gary Oldman este importantă, altfel toată afacerea asta risca să devină, dacă nu cumva și este deja, o nefericită vânătoare de vrăjitori.

Vă mai zic doar că mă bucur pentru Gary Oldman, îl apreciez încă de pe vremea când îl întruchipa pe Beethoven (Immortal Beloved). Nici el n-a prea avut concurență, se pare, în acest an. Planau și asupra lui unele tinichele de tip #metoo și #timesup, dar dacă ele n-au contat în cazul lui Ben Affleck, se pare că drept era ca nici acum să nu fie luate în seamă. Poate că s-a înțeles că tot ce ține de abuz în industria asta, la fel ca în celelalte medii și contexte, este în primul rând de competența justiției, nu a specialiștilor în filme. Justiția nu se face prin decernare de premii, nici prin refuzarea lor. Ideologiile n-ar trebui să interfereze cu efortul de promovare și recunoaștere a valorii unui film. Acesta lucru a fost ratat anul trecut, când un Moonlight de două parale a fost înălțat în ochii publicului cu mult deasupra valorii sale, doar pentru că a prins un moment ideologic prielnic …

Scuze, revin: actorul care l-a întruchipat în The Darkest Hour și-a meritat statueta. Asupra omului Gary Oldman, nu cred că e de competența noastră să ne pronunțăm. Be cautious and hope for the best.

Un Moonlight simptomatic …

Un Moonlight simptomatic …

Ca să încep așa, mai pe ocolite, vă spun că Moonlight mi se pare a fi un imens vapor (un Titanic, dacă vreți), frumos și impresionant nevoie mare, numai că înzestrat cu pânze. A fost lansat la apă, iar acum, în lipsa vântului, toată lumea s-a așezat pe chei și îi suflă în pânze, poate-poate se va urni din loc. Cam tot ce circulă acum ca reacție față de acest film în spațiul american este simptomatic pentru această ciudată patologie a emoției transformate în virtute.

Bunăoară, iată o comparație de pe metacritic. com – un portal cu pretenții de autoritate în domeniul criticii de film – între modurile în care sunt simțite două filme, ambele având ca protagoniști principali copii pierduți ai acestei lumi.

Moonlight – povestea unui copil / tânăr de culoare, homosexual:

Moonlight is the tender, heartbreaking story of a young man’s struggle to find himself, told across three defining chapters in his life as he experiences the ecstasy, pain, and beauty of falling in love, while grappling with his own sexuality. (SURSA)

Cam așa am priceput:

Moonlight este povestea tandră și sfâșietoare a unui luptei unui tânăr de a se regăsi pe sine, povestită de-a lungul a trei capitole definitorii ale vieții sale, pe măsură ce cunoaște bucuria, durerea și frumusețea îndrăgostirii, în timp ce se confruntă cu propria-i sexualitate.

Să observăm că, în general, aceste prezentări pe metacritic sunt pur informative, inodore din punct de vedere emoțional. Rostul lor este să îți spună despre ce este filmul, nu cum este el. Totuși … „tender” și „heartbreaking”. Chiar și acel „beauty of falling in love” pe care eu, unul, nu l-am văzut nicăieri în film. Phuuuuuuuuui! Încă odată, mai vârtos: Phuuuuuuuuuuui! Uf! Poate se clintește măgăoaia asta către largul oceanului, măcar un pic de tot …

Lion – povestea unui copil / tânăr, rămas orfan și pierdut departe de casă:

A five-year-old Indian boy gets lost on the streets of Calcutta, thousands of kilometers from home. He survives many challenges before being adopted by a couple in Australia; 25 years later, he sets out to find his lost family. (SURSA)

Adică:

Un băiat indian de cinci ani se pierde pe străzile Calcuttei, la mii de kilometri de casă. Supraviețuiește mai multor provocări, înainte de a fi adoptat de un cuplu din Australia; 25 de ani mai târziu,el își caută familia pierdută.

Până și mesajele de pe burtiera de la DigiTV sunt mai emoționale decât această prezentare seacă și lipsită de orice brumă de simțire.

Ca să evităm insinuările: eu v-o zic pe șleau că ambele povești sunt la fel de încărcate dramatic. Nici nu cred că nu e cazul să le comparăm, după cum nu e cazul nici să ne afundăm în conspiraționisme. Este doar un simptom, iar el trebuie pus alături de altele pentru a documenta prezența unei afecțiuni. Răbdare, toate la rândul lor …

Deocamdată, rămân cu un gust incomod față de metacriticii ăștia: chestia cu orfanii e răsuflată, nu mai are prea multe de-a face nici cu tandrețea, nici cu sfâșierea, nici cu frumusețea iubirii, în timp ce …

De-ale Oscarului: Moonlight (2016)

De-ale Oscarului: Moonlight (2016)

Unul din primele semne serioase de întrebare pe care acest film le ridică din punctul de vedere al locului său în peisajul ideologic al zilelor noastre este faptul că, deși a câștigat Oscarul pentru cel mai bun film american al anului 2017, juriul celor de la BAFTA n-a dat doi bani pe el. Lucrurile pot fi privite însă în albia lor firească: Moonlight este un film făcut pentru America zilei de astăzi, cea care nu mai vrea să fie great again, ci privește în urmă cu multă mânie, scuturându-se tot mai vârtos de demonii unui trecut adesea întunecat și dezonorant. Dinspre bătrâna Europă această poveste nu se vede în aceleași culori ale imperativelor ideologice ale momentului. Mi se pare că europenii au renunțat de ceva vreme la ideea că filmul ar mai fi dator în vreun fel societății (o ultimă răbufnire a fost provocată, totuși, de Me Before You), cu vreo idee mai de treacă-meargă, cu o lecție despre cum să fii un bun cetățean al planetei ș.a.m.d. În schimb, dacă vă uitați la filmele care în acest an au pătruns în galeria nominalizatelor la Oscar, poate cu excepția lui Manchester by the Sea, ele sunt toate motivate în rostul existenței lor de idei la care ar trebui să luăm aminte dacă vrem să ne fie mai bine. Americanii, chiar și cei necredincioși, „leftiștii”, iubesc omiliile și pentru încă o bună bucată de vreme de acum încolo – mai lungă de patru ani, se preconizează – nu cred că se va pune problema renunțării la acest tip de discurs. Vor face în continuare filme „de care este nevoie”. Cu consecințele de rigoare.

Din punct de vedere strict cinematografic, filmul are tot ce îi trebuie pentru a putea fi considerat o Citește în continuare „De-ale Oscarului: Moonlight (2016)”

De-ale Oscarului: La La Land (2016)

De-ale Oscarului: La La Land (2016)

Dintre toate filmele selecționate pentru acest Oscar, poate chiar dintre toate producțiile anului 2016, La La Land ilustrează cel mai bine conceptul de idee cinematografică exprimată printr-o experiență, cea a vizionării. Autorii săi se joacă cu așteptările tale, ale spectatorului care a văzut prea multe filme, folosind o bogată și surprinzătoare paletă de mijloace. Provoacă în tine, pe rând sau de-a valma, neîncredere, fascinație, deschidere pentru „mai mult”, curiozitate, visare, „încredere în clișeu”, speculație iluzorie, consternare, revoltă, resemnare … Dar nu te lasă să renunți. Îl vei dea până la capăt, năuc, fără să știi ce te-a lovit.

Nu te lăsa furat de poveste! Nu te lăsa! Fii serios, măcar de data asta!

Dar poți? Căci totul, în acest film, este gândit pentru a te deruta. Ceea ce vezi nu e ceea ce trebuie. Auzi o muzică bună, dar și aceasta are rolul de a manipula acele fragmente de simțire cu care ne-am obișnuit vizionând alte filme romantice americane. Nu te încrede în ceea ce vei simți. Gândește povestea.

A  fost „pe bune”? te întrebi la final. Oare ai văzut un vodevil? O poveste de iubire, poate? Să fi fost totul o simplă fabulație? Un joc? O briză de efemeritate?

Aproape că te întrebi, așteptând să înceapă, ce ar mai avea interesant de spus un film muzical. Introducerea ne propune o coregrafie ușor naivă, totuși pe o muzică atractivă, care „te prinde”. Păcat de acele mașini care au ajuns să fie abuzate de niște dansatori, din aceia care amintesc prin mișcările lor de mulțimea de trupuri ce încerca, în frunte cu Simon Zelotul, să-L impresioneze pe Mântuitor în Jesus Christ Superstar (1973): Doamne, știi că te iubesc … Doar că acești oameni dau buluc, plini de vise, în orașul stelelor. Cei mai mulți se vor trezi repede în anonimat, dar visul e prea frumos pentru a nu te bucura de căldura iluziilor cu care îți împresoară imaginația.

Frapează jocul luminilor, paleta de culori nefiresc de intense și neobositul efort al camerei de filmat de a păstra cea mai bună încadrare a personajelor în decor. Povestea pare să se așeze pe făgașuri binecunoscute din atâtea filme văzute până acum. Întâlnești oameni care se luptă să-și împlinească visele sau oameni care coboară cu picioarele pe pământ și renunță la a mai umbla după cai verzi pe pereți. Începi să ții cu ei, să te atașezi de destinele lor, să le vrei binele, să-i vezi cum prin dragostea ce și-o poartă le vor birui pe toate. Vezi că te-am prins? Îți spun: ai văzut prea multe filme.

Chiar și jocul actorilor –  îndeosebi cel al lui Gosling – pare stilizat, minimalist pe alocuri. Gesturile sunt descompuse în fragmente lesne de individualizat. Sugestia este, în ciuda intensității tensiunii dramatice, de premeditare a unui parcurs parcă dinainte stabilit în detaliu. Faptul că uneori ei mai și cântă este de asemenea contrariant, căci este limpede pentru oricine că esența acestui musical nu este … muzica, ci experiența pe care povestea ne-o facilitează.

Te întrebi, la un moment dat, dacă s-a întâmplat ceva cu adevărat în film sau dacă totul n-a fost altceva decât speculație. Poate că e un fel de „de exemplu” al realității, de concretizare a unui posibil scenariu; poate vom reuși să derulăm înapoi caseta și dăm drumul la un alt aranjament al faptelor. Căci ce este altceva lumea asta decât un imens bricolaj de fapte, idei și vise ce încă își așteaptă înflorirea? Nu mai există adevăr, nici dragoste, nici realitate: există doar fragmente de viață puse cap la cap pentru a le simula pe toate acestea. Nu mai există nici credință, poate doar un bob de șansă din când în când …

Nu înveți nimic din film. Experiența vizionării este, în fapt, o dezvățare, o dureroasă lepădare a unor lecții ce nu par să ne mai fie de folos în lumea de astăzi. Există lucruri mai importante decât dragostea, decât relațiile dintre oameni, decât credința. Care sunt acestea? Nimeni nu știe. Dar ele există, credeți-mă pe cuvânt. Altfel nu veți putea trăi cu adevărat în lume.

Nu știi ce să crezi nici despre efectele speciale folosite: sunt oarecum naive – mie îmi amintesc de un film al lui Kurosawa de prin 90` – dar nu-ți poți permite să nu le privești cu toată seriozitatea. Căci par să ascundă ceva. De fapt, nici nu ai timp să te gândești la rosturile și semnificațiile lor, pentru că mintea și inima vor altceva. Vor să vadă dacă totul se termină cu bine.

Și, da, filmul „se termină cu bine”, cu un schimb hierofanic de zâmbete, semn că, într-un anume fel, n-ai văzut nimic serios. Sau, dimpotrivă, poate că ceea ce ți s-a întâmplat a fost atât de serios, încât nu mai e nimic de spus.

Aprecieri (1-5): Artistic 4,5;  Moralitate 3,5;  Relevanţă 4; Apreciere generală 4

De-ale Oscarului: Lion (2016)

De-ale Oscarului: Lion (2016)

Pentru orice poveste bună, mai ales dacă ea se bazează pe un fapt real, există un moment propice de depănare a ei și un public anume care să ia aminte la ideea acesteia. Cel puțin pentru două din candidatele din acest an la Oscaruri – Hacksaw Ridge și Land of Mine (Under sandet) – acest lucru este de deplin valabil. Aceste filme ne propun idei pe care acum trebuie să le rumegăm, cu toată seriozitatea, pentru a ne înțelege rosturile într-o lume parcă tot mai străină celor învățate de la cei ce ne-au crescut. Lion, pe de altă parte, deși este și el inspirat dintr-o impresionantă întâmplare a zilelor noastre, este o poveste ce nu cunoaște momente de optim ale receptivității sau ale oportunității rostirii. Tema de fond a relatării – condiția copilului care ajunge în situația de a nu avea părinți care să se îngrijească de el, adică orfan –  este una ce se cere a fi păstrată la loc de cinste între prioritățile oricărei comunități umane, indiferent de context spațio-temporal. Purtarea de grijă față de orfan este religie, și încă una dintre cele mai bune, împotriva căreia nici cel mai înverșunat ateu n-ar putea să argumenteze fără a se face de râs în omenia lui.

Vorbim, în primul rând, așa cum am sugerat deja, despre o poveste bună, ce merită din plin participarea noastră prin vizionare. Implicarea emoțională a privitorului nu este de neglijat; cel puțin la o primă vizionare ea așează în plan secundar aspecte ce țin de calitatea artistică a filmului. În această privință, nu voi spune prea multe, în afară de faptul că există și plusuri și minusuri. Între plusuri aș sublinia compoziția extrem de minuțioasă a scenelor, în permanență gândite pentru a se armoniza stării de spirit a eroului principal. De pildă, sunt de menționat acele câteva cadre cu micuțul Sarooo rătăcitor printr-o lume mult prea mare pentru el, tocmai de aceea îndepărtată, străină. Tranziția de la microuniversul copilăriei – echivalent cu acel idilic Shire din Lord of the Rings – la gigantica întindere de clădiri, oameni, mijloace și conexiuni este în mod superb construită de autori prin procedee cinematografice mânuite cu o apreciabilă măiestrie (deși, din câte am înțeles, avem de-a face cu un debut regizoral). Între minusuri aș menționa tenta ușor melodramatică din final, care amintește de atmosfera din unele filmele indiene clasice; aparent, autorii filmului nu au fost siguri pe forța poveștii de a produce, fără a face apel la alte potențatoare de emoție, un răspuns adecvat în spectator, ca mijloc de furnizare a ideii cinematografice.

Totuși, nu asta este senzația cu care am rămas în urma vizionării. Ideea filmului este suficient de frumoasă și de generoasă în implicațiile sale pentru a păstra acest film ca un reper important în istoria reflecțiilor pe care fabrica de vise poate să le propună lumii prin intermediul ecranului.

lion-movie-poster

Dar care este acea ideea de fond a filmului? Aș formula-o, cât mai direct, astfel: fundamentul bunăstării copilului – sau, ca să folosesc o terminologie consacrată în limbajul de specialitate, „interesul superior” al acestuia –este unul prin excelență relațional.[1] Copiii au o mare nevoie în jurul lor de oameni, mari și mici. În primul rând, au nevoie de părinți, de acei oameni care îi iubesc și care, necondiționat, își asumă responsabilitatea purtării de grijă și a inițierii în tainele lumii. Au nevoie să recunoască în apropierea lor acele chipuri care le-au dăruit primele zâmbete, cele care nu se uită niciodată, primele mângâieri, primele avertismente. Au nevoie să știe că lumea este mică, dar că va crește odată cu ei: viteza de creștere aste atenuată tocmai de profunzimea relațiilor cu persoanele importante ale copilăriei, menite a-i oferi copilului o fărâmă de veșnicie încă de foarte devreme …

Da, copiii cer tablete, gadgeturi, mașinuțe, păpuși, jocuri, biciclete, calculatoare, dulciuri, cadouri, camera lor proprie și multe altele din acestea, cărora adesea cu greu le facem față. Dar ne vor în primul rând pe noi, părinții sau frații lor, uneori, prietenii sau mentorii într-ale vieții. Vor rămâne atașați pentru totdeauna de cei le-au împărtășit emoțiile primelor aventuri. Copii respiră relații, lumea lor se întemeiază pe oameni, nu pe obiecte, oricât de strălucitoare și de prețioase ar fi acestea.

Transpusă în limbaj cinematografic această idee, care în conținutul ei nu are nimic senzațional, se transformă pe parcursul vizionării într-un veritabil imperativ moral. Nebunia lumii în care trăim contrastează cu suferința copilului pierdut în vâltoarea unor interese ce-i transcend micul său univers de nevoi și dorințe. Or acest lucru, deși nu o spune nimeni, se simte. Străini de destinul lui Saroo, oamenii înșiși par să capete statut de obiecte, asemeni unor piese de recuzită pe o imensă scenă a vieții. Între aceștia, iată, și o familie de australieni care au decis – de comun acord –  că nu vor să aducă proprii lor copii pe lume, ci că vor contribui ei înșiși la alinarea suferinței unora deja născuți pe acestă lume mult prea năpădită de mizerii și suferințe. În experiența lor ideea a devenit imperativ al existenței, principiu de viață și temei al asumării unui drum dificil, adesea nerăsplătit pe măsura investiției depuse cu atâtea sacrificii. Reformulez, am fost nedrept: tot acest efort își găsește propria-i răsplată, dar puțin mai târziu, atunci când toate cele neînțelese ale copilăriei se vor așeza în matca înțelepciunii și a înțelegerii, iar rănile copilăriei își vor găsi, după o rețetă unică de la un om la celălalt, oblojirea …

Acești doi oameni – atenția este îndreptată în film în special asupra mamei, interpretată impecabil de Nicole Kidman – fac o alegere care pentru mulți dintre noi ar părea de neconceput, imposibilă chiar. Este decizia de a fi parte din soluție, de a nu închide ochii la realitatea suferinței atâtor copii în această lume incapabilă să le facă viețile celor vulnerabili măcar suportabile, dacă nu fericite. Chiar fără să înțelegem rostul unei decizii atât de radicale, suntem nevoiți să admirăm această asumare de imperativ și, de ce nu, să recunoaștem că este loc pentru fiecare  la a pune umărul spre a „mântui” acest univers de indiferența cu care îi lasă pe cei mici să să piardă între atâtea pofte ale celor mari și înțelepți.

Fără a ne propune lucruri noi în materie de cinematografie, Lion poate constitui un reper important în memoria spectatorului de astăzi din pricina felului în care, prin povestea lui Saroo, ne îndreaptă privirile și gândurile spre cei pierduți, rămași fără voce, fără apărare și fără speranță în această lipsită de milă junglă globală.

Aprecieri (1-5): Artistic 3,5;  Moralitate 4,5;  Relevanţă 5; Apreciere generală 4

[1] În treacăt fie spus, acest lucru e valabil și pentru oamenii mari; ce diferă este modul în care adulții se raportează la acest fundament

De-ale Oscarului: Fences (2016)

De-ale Oscarului: Fences (2016)

Oscarurile au fost (mult prea) albe anul trecut, așa că era absolut necesar ca de data asta să se găsească un film care să diversifice puțin atmosfera din acest an. Fences (2016) este ceea ce au găsit mai bun în acest scop …

Denzel dovedește reale calități de actor de teatru. Nu știu însă dacă îi vor fi suficiente pentru un Oscar.

Următorul!