O Evanghelie propovăduită foc cu foc și, pe alocuri, la rafală: Machine Gun Preacher

O Evanghelie propovăduită foc cu foc și, pe alocuri, la rafală: Machine Gun Preacher

Ați vrut realism în filmele cu creștini?

Vreți să vedeți filme în care să nu fie totul roz-bombon în lumea credinței?

Tânjeați după niște pocăiți reali (sau neparadigmatici, cum li se spune acum)?

Filme în care să nu ni se mai predice?

Filme în care problemele credincioșilor nu sunt rezolvate prin puterea rugăciunii de către un Dumnezeu care ține partea copiilor Săi chiar și atunci când joacă fotbal?

Wish granted: Machine Gun Preacher (2011) cu Gerard Butler în rolul principal.

Mai mult, filmul este inspirat din fapte reale, anume din viața lui Sam Childers, un ex-pușcăriaș nenorocit și dependent de droguri care se pocăiește și începe o viață nouă, implicându-se în misiunea creștină, pe două fronturi: acasă, în SUA, unde înființează o biserici, din resurse proprii, în timp ce în Africa (mai precis, în nordul Ugandei) pune bazele unei misiuni pentru copiii care sunt victime ale conflictelor militare de acolo.

Filmul are de toate, de la o extremă la cealaltă: consum de droguri (injectate, așadar într-un stadiu foarte avansat de dependență), limbaj de gașcă, pistoale mitralieră care duduie bine, dar și închinare creștină prin cântece binecunoscute, vorbire în pilde așa cum numai în mediile evanghelice găsești și, ce este mai important, predicarea Evangheliei cu putere, urmată de chemare, predare și botez.

Acest film, însă, mai are ceva, un ingredient care le lipsește filmelor evanghelice (nu că îi ducem lipsa, doar zic): ne propune un caracter mesianic de manual, în persoana acestui Sam Childers. Da, e caucazianul acela care se luptă pentru mântuirea celor de altă culoare, cum am mai întâlnit și în 12 Years Slave, Amistad, Avatar, Blind Side, Finding Forester, Freedom Writers, Gran Torino, Radio și A Time to Kill (și credeți-mă lista poate fi cât de lungă doriți). Acest fapt nu trebui privit neapărat ca un neajuns al filmului; pe de altă parte, este de înțeles reținerea evanghelicului în a creiona un personaj ce ar putea prezenta asemănări prea bătătoare la ochi cu Isus Hristos. Ar fi, probabil, un mijloc ilicit de eludare a interdictului reprezentării vizuale a lucrurilor sfinte. Exagerez. 🙂

Altfel, cam tot ce se petrece pe ecran îi este familiar spectatorului trecut pe la biserică. E adevărat, discursul este construit pe excese, în special emoționale. Personajele simt enorm și gândesc monstruos fiecare aspect al vieții. Este multă neliniște, agitație, disconfort emoțional, intensitate  a trăirii în lumea filmului: găsești foarte puțină cumpănire, liniște și disponibilitate la reflecție. Chiar și discuțiile detaliat dintre personaje poartă amprenta unei inexplicabile neliniști. Singura excepție ce mi-a rămas în minte o constituie imaginea lui Sam în timp ce muncește în construcții (la început pentru alții, apoi în propria sa afacere).

Film Title:  Machine Gun Preacher

Trebuie spus, însă, că situația copiilor din Uganda, pe care filmul ne-o aduce înaintea ochilor, este una dramatică și extrem de dureroasă. Paradoxal, în ciuda celor afirmate în paragraful anterior, scenele în care îl vedem confruntat pe Sam cu realitățile vieții din lumea celor uitați parcă de toți și de toate mi se pare cele mai bine realizate. Ceva se frânge acolo; am retrăit o senzație pe care am mai avut-o și la vizionarea unor The Year of Living Dangerously sau Hotel Rwanda. Mânie și revoltă, amestecate cu o anume resemnare în fața dimensiunilor mult prea mari ale tragediei. În fața acestui munte de suferință, nici nu știi ce ai putea face, de unde să începi, încotro să o apuci. Unii organizează conferințe, în care se discută problema; alții își suflecă mânecile și încep să facă ceva, orice, numai să aduc un bob de alinare celor năpăstuiți. S-ar părea că aceștia din urmă sunt vrednici de urmat, căci măcar ei nu stau cu mâinile în sân, ci fac ceva concret pentru acei copii.

Dar ce anume fac ei? Contează?

Este scopul atât de nobil încât să scuze excesele?

Răspunsul nu este simplu de dat. Metodele lui Sam sunt puse în discuție, într-o formă sau alta, de diferite personaje ale filmului. El este predicatorul alb cu pușca în mână. Kazantzakis, sunt convins, ar fi tare mândru de el: este un Cristos mânios, care aduce în lume dreptate, nu prin sângele Său, ci cu gaz și praf de pușcă. Dar Sam este, în același timp, un simplu om, vulnerabil în fața provocărilor copleșitoare pe care misiunea sa le implică. La un moment dat, chiar în inima sa, ceva se strică. Este, poate, timpul să se dezbrace de aura cristică și să-și asume o alta, pe cea a robului care nu face altceva decât ce trebuia să facă. Va reuși el asta?

Dar lucrurile pot fi privite și mai în profunzime. Întrebările nu se opresc aici. Ce merită să faci și ce nu atunci când iubești și vrei să alini suferințele celor abuzați de o lume atât de prost croită? E o întrebare prezentă și în Silence; acolo răspunsul era încapsulat în acel tainic „cel mai important act de iubire ce s-a înfăptuit vreodată”. Aici, însă, se mai pune o problemă. Cel ce își asumă responsabilitatea unui astfel de act de iubire este luat la întrebări. Cine ești tu, omule, să crezi că te poți da pe tine însuți de dragul altora? Oare nu este și aceasta dovada unei nesăbuite înfumurări? O faci pentru ei, cu adevărat, sau pentru tine?

000_machine
Sam Childer, cel real, în acțiune. Sursa: https://www.imdb.com/title/tt3576928/mediaviewer/rm306367232

Dar cea mai provocatoare întrebare a filmului nouă ne este adresată. În răspunsul pe care îl dăm stă însăși ideea filmului. Pentru a o descoperi trebuie să aveți răbdare, să urmăriți și genericul de final, în care sunt prezentate imagini reale din viața lui Sam Childer și a celor care au lucrat sau mai lucrează cu el. (Apropo, acesta este singurul film pe care l-am văzut până acum al cărui plot-twist este amplasat după genericul de final!) La un moment dat, ni se oferă un mic fragment video în care Sam (cel real, nu cel întruchipat de Gerard Butler) ni se adresează nouă, celor ce am vizionat filmul și care, poate, ne îndoim la rândul nostru de moralitatea căii sale:

Eu nu pot să stau aici și să găsesc scuze pentru a îndrepta lucrurile.
Dar vreau să-i întreb pe toți oamenii din lume, pe toți care au un copil, pe toți care au un frate sau o soră:
Dacă copilul tău sau un membru al familiei tale ar fi răpit azi, dacă ar intra un nebun, dacă ar intra un terorist și v-ar răpi un membru al familiei sau pe copilul vostru, iar eu v-aș spune:
„Vă pot aduce copilul acasă.”
V-ar păsa prin ce mijloace l-aș aduce?

Acum să vă văd. De aici începe, de fapt, înțelegerea filmului.

Reclame

Pastilă de cultură cinematografică – Ashes and Diamonds

Pastilă de cultură cinematografică – Ashes and Diamonds

Ashes and Diamonds (1958) își merită aprecierea și recunoașterea, fără dar și poate, între cele mai bune filme ale lui Andrzej Wajda și chiar ale cinematografiei poloneze (una de calibru, să recunoaștem). Tributar sub multe aspecte tehnicilor și mijloacelor de expresie ale filmului american (pe alocuri am recunoscut miresme ce mi-au adus aminte de Citizen Kane, al lui Orson Welles), filmul ne propune totuși un discurs bine articulat și individualizat, în special datorită atmosferei „neamericane” pe care filmul o degajă, datorită coloanei sonore, dar și elementelor metaforice din registre cu totul diferite la care regizorul polonez la care face apel.

Fără alte introduceri, iată un scurt periplu:

Este vorba despre un film care nu are nimic realist în el …

totul este compoziție …

screenshot (326)
Nu e Tarkovski, vă asigur.

jocuri de lumini și umbre…

007a
Mișcarea umbrelor pe tavan, o posibilă aluzie la un context relativist, în orice caz haotic, în care se poartă discuția între personaje

008a008b

008c
O „invazie” a luminii; cel ce trăiește în întuneric nu știe ce să facă.

009a

009b
De ce în direcția asta? Poate pentru că „oamenii au urât lumina” …

interpretare actoricească în registre excesiv expresive …

006006b006c

gesturi nefirești …

screenshot (319)
Criminalul își îmbrățișează victima; da, sunt focuri de artificii în fundal!

scenariu „tras de păr” …

002a

002b
Vânătorii de greșeli ar putea semnala o mie de erori în secvența din care am decupat aceste cadre, dar ar rata, cu siguranță, ideea …

abundență de coduri …

005a

005b
Superbă utilizare a oglinzii pentru a scoate în evidență profunzimea conflictului dintre cele două personaje!

și de elemente iconografice …

001
Crucifixul inversat: e ceva putred în toată Europa, nu doar în Danemarca …
screenshot (316)
Zbigniew Cybulski, are tot ce-i trebuie unui rebel precum cei întruchipați odinioară de James Dean, atât pe ecran, cât și în realitate (a murit prematur și în condiții tragice, asemeni actorului american).

Tocmai de aceea Ashes and Diamonds trebuie văzut, pentru că este genul de film care ne aduce aminte ce este cinematografia: o fabrică de lumi, de idei și de mărturii. La început am fost nedumerit, nu am înțeles ce văd, abia după ce s-a terminat am înțeles ce privilegiu mi s-a dat.

*

Războiul tocmai a luat sfârșit. Germania a capitulat. Să strigăm „Ura”? Mda, unii petrec de minune (petrecerea este un alt motiv narativ exploatat cu măiestrie de către cineaști, vezi Balul Pompierilor sau Viridiana). Numai că bucuria polonezilor (și nu numai a alor, dar acum asta ne aduce Wajda în discuție) pare una a inconștienței: bătălia nu s-a sfârșit. Pentru o vreme, gloanțele vor continua șă șuiere pe la urechile celor care cred că au ieșit din coșmar. Și chiar dacă armele vor fi așezate în rastel, un alt război ne va încovoia pentru multă vreme de acum încolo destinele, cel ideologic. Un război pentru care numeni nu s-a pregătit, pentru că nu a fost timp. Tinerii, învățați să tragă cu arma, să ucidă, să se împotrivească asupritorilor, se trezesc acum că nu mai știu ce altceva pot să facă, că nu au habar cum să-și ordoneze viețile, că nu mai știu în ce să creadă. Crucifixul inversat indică spre o lume întoarsă pe dos față de moștenirea religioasă în care s-au născut. Dumnezeu e mort, iar Biserica Sa este o ruină: ce ne-a mai rămas?

Cei mai maturi, pe de altă parte, sunt nostalgici, împietriți parcă sub impresia ororilor care le-au furat tinerețile și a irosirii în războaie pe care nu și le-au dorit. Nu mai găsesc resurse pentru amerge înainte, cel mult mai pot să se ascundă. Unii dintre ei, își caută izbăvirea în ocuparea unui loc căldicel în noua orânduire: altă iluzie! Ploaia din jurul lor nu face decât să le amintească de deșertul pe care îl poartă în inimi. O romanță, poate un cântec bine zis, din ăla, patriotic, îi va scoate din letargie … Credeți?

Ce să facem cu toată cenușa asta? Unde să căutăm diamantele?

Vă las vouă plăcerea de a răspunde acestor întrebări, urmărind un film dintr-o cu totul altă lume. Iată de ce nu-mi fac griji, vă mai spun odată: oricât se vor căzni cineaștii americani să îi facă în ciudă lui Mike Pence, există o mulțime de filme bune de văzut, realizate de oameni care nu și-au sacrificat conștiințele pe altarul ideologiilor zilei.

Vieți în coliziune (5) – Fearless (1993)

Vieți în coliziune (5) – Fearless (1993)

“Uneori suntem în curs de coliziune, doar că nu știm asta”
Benjamin Button

Filmul lui Peter Weir a rămas – pe nedrept, zic eu – în umbra altor realizări ale maestrului australian, între care strălucesc The Year of Living Dangerously, Dead Poets Society sau Truman Show. Regăsim în el același discurs vizual bine articulat, într-un permanent joc  al perspectivelor, prin care intergrează trăirea personajelor în panorama lumii filmului (ah, holdele acelea din Witness!). Râul, ramul, liniile trasate de șosele, orizonturile, toate par gata să rezoneze cu dramele omenești pe care le încadrează cu eleganță în adevărate fresce de imagine, timp și mișcare.

Chiar dacă acest stil regizoral al lui Weir rămâne o caracteristică a întregii sale opere, fiecare dintre filmele sale își are propria individualitate. Structural, Fearless se remarcă prin renunțarea la o convenție specifică filmelor despre dezastre, aceea de a parcurge un drum anticipativ, bine temperat, până se ajunge la un punct culminant, cel al consumării dezastrului. Nu este cazul aici, filmul fiind construit circular: începe și se încheie cu relatarea aceluiași eveniment, prăbușirea unui avion. Tensiunea poveștii nu este așezată pe acest eveniment, ci pe povestea unuia dintre supraviețuitori, un adevărat parcurs inițiatic din care el va învăța o lecție extrem de prețioasă.

B087

Din perspectiva tehnicii luării cadrelor, Weir insistă mult pe close up-uri, unele extrem de apropiate, adevărate radiografii ale chipurilor oamenilor sau chiar ale unor porțiuni (în special, se insistă asupra ochilor). Mai aproape de atât nu se poate. E ca și cum s-ar încerca o trecere dincolo, înspre suflet; poate că printr-o astfel de apropiere trăirile oamenilor ne pot iradia, iar asta ar însemna că putem să simțim ce simt ei în acele clipe.

Iar filmul lui Weir pentru asta este construit, pentru a-ți intra în suflet prin apropierea de chipul aproapelui, de viața sa. Ce ne unește? Ce ne ajută să ne pricepem unul altuia trăirile? Sugestia acestui film, plecând chiar de la titlul său, este simplă: frica. Cu toții o cunoaștem, încă de mici. Uneori ea este folositoare (și sănătoasă, zic unii). Alteori este distructivă. Dar e a noastră, a tuturor. E unul dintre mijloacele prin care oamenii se leagă unul de celălalt, chiar și în iubire. Sau datorită căruia se dușmanesc.

Or, în Fearless întâlnim un om ce nu (mai) cunoaște frica, de nici un fel. O anomalie, desigur, dar și un instrument de redescoperire a vieții. Ar putea fi un zeu, având acest dar, însă îl vedem pe parcurs descoperind darul de a fi om cu adevărat. La pachet cu frica, căci altfel nu se poate.

01

Jeff Bridges e magistral, amintindu-mi de prestația din The Fisher King. Îl regăsim în film și pe Tom Hulce (Mozart din filmul Amadeus, ăla este) într-un rol cel puțin la fel de bine jucat. Isabella Rosellini mi s-a părut ceva mai slăbuță, dar asta nu poate să strice bucuria vizionării unui astfel de film.

Finalul filmului este o superbă parabolă evanghelică, una dintre cele mai profunde pe care le-am întâlnit în cinema. Ea nu are de-a face cu predicarea, cu exprimarea propozițională a unui anume adevăr fundamental, ci cu percepția pe care o avem asupra experienței salvării: suntem pasagerii unui avion care se prăbușește. Muzica este din Symphony of Sorrowful Songs , o surprinxzătoare compoziție a polonezului Henryk Górecki .Vizual, e greu de interpretat: amintire, închipuire, halucinație, retrăire a unui eveniment. Eliberare. Nu vă spun mai multe, descoperiți voi restul. Vă sfătuiesc doar să nu încercați să descoperiți tâlcuri ascunse, metafore și alegorii. Mai bine trăiți acea salvare. Aduceți-vă aminte, în timp ce o vizionați, dacă e cazul, de propria voastră prăbușire, dar și de vocea Celui ce v-a spus „Va fi bine”. Iar dacă nu, dacă nu aveți în viața voastră a astfel de realitate la care să vă raportați, nu e târziu nici acum să luați o decizie …

Sunt viu!

Cinema-idee: Loveless (2017)

Cinema-idee: Loveless (2017)

(Notă: sursa fotografiilor este Memphis Flyer)

Dacă e să găsesc un corespondent european în cuget și în simțiri pentru la-fel-de-durerosul Manchester by the Sea, nu cred că există unul mai bun decât Nelyubov (Loveles în engleză, Fără iubire pe limba noastră). Tematic, însă, el este mai apropiat de What Maisie Knew. E un film pentru părinți, în special pentru aceia care din când în când mai simt, prin acel loc pe care înaintașii noștri îl numeau coloană vertebrală, fiorii reci ai vinovăției. Și, hadeți să recunoaștem, nu e greu să ratezi, în măsuri diferite, în funcție de râuri și ramuri, ideea de parenting, aceea care îl face pe micuțul tău important și vrednic de încurcarea unor priorități ale propriei tale vieți.

Grozav film! Dar și ce dulce și ispititoare porție de ipocrizie parentală pentru fiecare dintre noi!

alexy

Simplu, ca o ecuație cu o singură necunoscută, de clasa a V-a: avem un copil pierdut într-o lume nepăsătoare, neiubit și nedorit de nimeni. Părinții săi sunt prea ocupați cu ale lor, fiecare în parte. Unde mai pui că sunt în pragul divorțului și că deja fiecare și-a pregătit un alt culcuș, alături de alte persoane, binențeles care le vor aduce fericire. Filmul este monstruos de sugestiv și de limpede în implicațiile sale: lipsa de iubire ucide, într-un fel sau altul, iar primele victime sunt, desigur, copiii. Ei se ofilesc primii, însă îi urmează și „cei mari”, chiar dacă în cazul lor procesul pare să fie mai lent, aproape insesizabil.

Lipsită de iubire, lumea aceasta este rece, asemeni asprelor ierni rusești. Ea are o frumusețe a ei, nu i se poate contesta asta; primele cadre ne prezintă niște panorame superbe de iarnă, pe malul unui râu. Copacii desenează contururi superbe, iar oglindirile apei sunt de poveste. Dar, oare, se poate vorbi despre frumusețe, în absența iubirii? Hm, aceasta este una dintre întrebările pe care filmul ni le pune, dincolo de cele ce țin de povestea propriu-zisă; nu vă grăbiți cu un răspuns, nici chiar după ce ați vizionat filmul. Sunt câteva nume mari în istoria gândirii care au abordat această problemă, tangențial sau în mod direct, în special din perspectivă existențialistă. Impresia mea, confirmată și de film, este că nu răspundem la această întrebare, ea ridicându-se cu mult peste capacitatea nostră de a judeca  la rece, cu capul pe umeri, o astfel de provocare. Diabolică dihotomie!

Dar filmul, cred eu, ne întinde o capcană. Recunosc, pentru câteva zile m-a amăgit și pe mine, cu atât mai mult cu cât copiii mei sunt majori, plecați de acasă. N-a lipsit, astfel, detașarea aferentă: problema nu mă (mai) privește în mod direct. Cred, însă, că și dacă i-aș mai fi avut pe băieții mei mici, sub același acoperiș, încă privind în sus la mine, tot m-ar fi prins în laț. Nu se poate să vezi filmul ăsta – supralicitez acum, aveți milă – și să nu fi ispitit de o comparație în tine și părinții din film. Iar această comparație are toate șansele să te scoată „valabil”, căci nu se poate să fii ca acești babuini insensibili și egoiști. Nu-i așa? Haideți să recunoaștem: noi nu suntem ca oamenii aceia. Nu, nu, acest lucru să vă fie clar!

Astfel, cu tot dramatismul său și în ciuda atmosferei glaciale pe care o degajă, Loveless poate fi recepționat, paradoxal, ca un feel good movie. Te simți ca un fariseu care a vizionat o poveste despre viața unui vameș. Sau invers, nu contează. Important este că ești de partea bună a forței.

Iar asta este ideea filmului, această capcană construită cu multă migală (ritmul poveștii este foarte lent) de Andrei Zvyagintsev. Te ispitește să arăți dezaprobator cu degetul spre altcineva. Să te delimitezi de astfel de oameni. Să blamezi un sistem social, poate o Rusie în care nici măcar fundamentalismul ortodox nu mai poate da sens unor legături tradiționale de familie. Să arunci priviri condescendente înspre Europă în care majoritatea factorilor decizionali, președinți sau prim-miniștri, sunt fie nefamiliști, fie, chiar dacă sunt căsătoriți, nu au copii. Să dai din cap: „Vezi, dacă nu e iubire?” și, de ce nu, să mai dai un Like la o predică precum cea a lui Michael Bruce Curry despre iubirea care cucerește totul. Să verși o lacrimă pentru atâția copii din România care nu mai sunt crescuți de părinți, pentru că aceștia trudesc prin țări străine, departe de casele lor. Să te aprinzi, fără pic de ipocrizie, în fața monumentului de obrăznicie existențială pe care ni-l înalță filmul în apropiere de final, când acei părinți ne arată că știu să și plângă. Să mergi acasă și, măcar de data asta, să-i dai un pupic pruncului tău, că a fost cumine și te-a lăsat să te uiți la film fără să fie prea rău cu bona.

Loveless-feature-image

Ba, să vezi: această capcană este chiar mai meșteșugită de atât. O pată de lumină o aduc în film voluntarii organizației care se ocupă de căutarea persoanelor dispărute. Ei sunt, de departe, „băieții buni”, cei care într-o societate atât de sucită par să aducă un strop de normalitate. Da, nota zece pentru prestația lor. Însă nu pot să nu suspectez și aici, din partea rusului, o agendă ascunsă. Nu cred că l-a interesat să facă apologia unor astfel de organizații neguvernamentale, care fac ceea ce autoritățile nu sunt în stare să facă, cât să răsucească și mai mult cuțitul în rană.  În ce fel, vă las pe voi să judecați. Hint: tot ceva legat de ipocrizie este vorba, numai că la un alt nivel.

Loveless este, așadar, mai mult decât un film, e o idee trăită. M-aș bucura să aud că unii dintre spectatori și-au reconsiderat în urma vizionării lui rolul pe care îl joacă în viețile copiilor lor. Sunt sceptic, dar admit că pot avea loc surprize.

Un avertisment:  filmul este catalogat de către MPAA cu „R” pentru conținut sexual, limbaj ofensator și unele imagini deranjante! În apărarea lui Zvyagintsev trebuie spus că … nu putea fi făcut altfel. Este un film ofensator, tocmai pentru că tema pe care o pune în discuție este grozav de dureroasă. Fiți precauți, altceva nu știu a vă spune.

loveless 1

Patimi cinematografice – Torturat pentru Cristos

Încep prin a vă spune că admirația mea pentru Richard Wurmbrand și pentru ceea ce reprezintă el în mărturia creștină de pe plaiurile mioritice este deopotrivă sinceră și necondiționată.[1] Am fost inspirat, încă din vremea studenției, de istoria sa, dar și de materialele scrise de el sau de înregistrările unor predici sau alocuțiuni. Pentru mine el rămâne o epistolă vie despre locul pe care suferința pentru Cristos în ocupă în galeria de binecuvântări ale Cerului peste om; pentru o lume răvășită de metastaza cancerului hedonist ce a pus stăpânire peste toate aspectele vieții cotidiene, inclusive peste cele ce țin de suflet, Wurmbrand este un alien, un cetățean al unei alte lumi. Ca a unei lumi a filmului, am putea crede. Puțini dintre noi înțeleg ce înseamnă cu adevărat privilegiul despre care el vorbea adesea, cel de a suferi pentru credința în Hristos. Merită respectul nostru.

Tocmai de aceea, poate, vizionarea lui Torturat pentru Cristos mi-a produs dezamăgirea pe care o puteți citi și printre aceste rânduri. Am sperat că un film ce se va face despre viața acestui om îl va onora pe el, dar și pe creștinii care au suferit în temnițele comuniste. Sunt convins că asta a fost intenția autorilor. Din păcate, rezultatul lasă de dorit; filmul arată mai degrabă ca un material de propagandă din vremuri pe care aproape că le uitasem. Departe de a-l onora pe Wurmbrand mi se pare că acest demers aruncă în derizoriu povestea sa. Listez aici câteva motive.

Mijloace de expresie abundente

Sunt acele mijloace care atrag atenția asupra lor mai mult decât este necesar. Jocul actorilor, previzibil, modelat după șabloane. „Băieții buni” zâmbesc blând, cei răi sfredesc totul din priviri. În nici unul dintre torționari nu găsim măcar un bob din eleganța diabolică a unui Georghe Dinică din, să zicem, Cel mai iubit dintre pământeni. Gesturile, tonurile vocilor, mișcările: toate sunt exagerate, prin stilizare, ca-n filmele sau piesele de teatru pentru copii. În românește, cel puțin, graiul actorilor este aseptic, ca cel protocolar, pe care îl mai auzi pe culoarelor agențiilor de stat chiar și în zilele noastre. Până și gardienii vorbesc mai corect și mai limpede decât majoritatea românașilor din ziua de astăzi.

Apoi, excesul de coduri, de la cele de culoare și de contrast, la cele ce amplifică senzațiile (cum ar fi efectele luminoase), pe lângă clasicele cadre de iarnă (un decembrie perpetuu este tot filmul) sau cu oamenii ascultând radioul, sârma ghimpată, culoarele și celulele meșteșugit luminate, ca să enumăr doar câteva exemple, nu lasă timp pentru asimilarea deplină a semnificațiilor. E suferință în HD.

Muzica, în special, este extrem de enervantă, mai ales că sunt foarte rare momentele de tăcere. Fiind vorba, desigur, de un mijloc nediegetic (nu este în poveste, personajele nu o aud), ea ar trebui cel mult să sugereze o atmosferă. Nu suntem la Titanic, nu trebuie să fredonăm soundtrack-ul după vizionare, cu Jack și Rose în gând. Nu este nevoie de o muzică atotacoperitoare și care să concureze coloana sonoră a poveștii. De fapt, dacă nu puneau muzică deloc ieșea deja un film mai vizionabil. Dar nu, nu este cazul, pentru că se încearcă forțarea simțirilor printr-un exces de orchestrație sau de violoncele, ca-n filmele pentru copiii mici sau în telenovelele indiene. Ca și cum ar vrea să ne spună ce trebuie să simțim, să nu ratăm importanța momentelor. Iar în acest film toate momentele sunt importante, filmul însuși, în omogenitatea sa, fiind un fel de climax perpetuu. Fapt care mă conduce la un alt neajuns, de data asta din perspectiva scenariului,

absența unei dezvoltări de caracter.

Nimeni nu învață nimic în acest film. Nu vedem nici o cale de străbătut în ucenicia creștină. Personajul Wurmbrand este la fel pe tot parcursul filmului, unidimensional, predictibil, incredibil. Din acest motiv, deși cred că filmul trebuia, printre altele, să ne ofere o lecție, nici pe noi nu ne învață mare lucru. Știm că securiștii au fost răi. Știm că unii popi au făcut pace cu puterea bolșevică. Și mai știm că Wurmbrandt împreună ceilalți creștini sunt oameni de treabă, blânzi, iubitori, gata să întindă o mână slavatoare celor pierduți. Dar sunt convins că cei mai mulți dintre spectatori au citit deja Cu Dumnezeu în subterană măcar. Vizionăm un fel de predică destinată corului.

Absența unei dezvoltări narative

E un film făcut pentru americani, în primul rând. Totuși, nimic americănesc în acest scenariu. Nu că acesta ar fi un lucru rău, dar nici măcar o tentativă de dezvoltare narativă, un Poythress, ceva. Mă rog, e un fel de docu-dramă, cu indulgență. Sau, mai bine zis, un fel de edificiu propagandistic: dacă cineaștii ar vrea să înalțe statui … așa le-ar face, într-o bucată. Una imensă, să ne sară în ochi și să ne spargă timpanele.

Creștinii perfecți

Creștinii din acest film nu învață nimic pentru că ei deja sunt pe culme. Vorba și portul le scot în evidență devotamentul fără preget pentru Domnul și lucrarea de propovăduire. Fiecare vorbă care le iese pe gură are legătură nemijlocită cu miza filmului: a trăi pentru Cristos. Realizatorii său au deparazitat discursul personajelor creștine de orice alte nuanțe, preocupări, gânduri, întrebări. Vorbesc exact ce trebuie și când trebuie, adică atunci când noi, spectatorii, suntem atenți la ei. Aveam impresia că ei știu că noi suntem în fața ecranelor privindu-i. În timp ce își vorbeau unii altora, parcă trăgeau cu coada ochiului spre noi: ați înțeles?

Totuși, poate că n-ar strica să învățăm de la acești creștini „de cinema” cum să ne purtăm cu cei pierduți, mai ales acum, când nu mai e nimic de sigilat și s-a trecut la baionetă …

Mi-a adus aminte de Lion King

Acea scenă „de efect” – din nou un mijloc abundent – în care camera de filmat se rotește în jurul eroului, aflat într-o celulă, pentru a ne arăta comuniunea sa cu cei dragi. Fain făcută din punct de vedere tehnic, dar deja paharul răbdării începuse a vărsa peste …

Mi-a adus aminte de Agora

Da, asa se face propagandă ideologică prin film: băieții buni sunt animați de ideile bune, iar cei răi corupți de cele proaste. O rețetă deja veche și de care, presimt, publicul s-a cam săturat.

Nu mi-a adus aminte de Silence

Glumesc. 🙂 Acest film, în esența lui, este un zgomotos și nesănătos urlet. În tot răul e și un bine: mi-a făcut poftă de o cură de „dezintoxicare”. Trebuie să revăd filmul lui Scorsese cât mai curând.

Într-un cuvânt, ce-i lipsește acestui film: sobrietate. Iar asta în ciuda faptului că toți eroii sunt teribil de serioși, că muzica este foarte gravă, că paleta de culori și punerile în scenă sugerează temperaturi extrem de reci (la propriu și la figurat) și că avem un film despre martiri. Toate excesele aminitite mai sus au efectul invers: filmul nu poate fi luat în serios, fiind o revărsare burlescă de expresii cinematografice, care nu poate fi privită altfel decât ca ficțiune.

Totuși,

pentru câteva clipe, nu multe, filmul a reușit să-mi smulgă un gând, o reflecție asupra propriei mele vieți. Privindu-l pe erou în celula sa, am rămas cu impresia aceea că timpul petrecut de Richard Wurmbrand în pușcăriile comuniste n-a fost timp irosit. Aceasta este singura floare smulsă de pe urma torturii vizionării filmului. Atât am adunat, restul s-a dus.

Dar Wurmbrandt rămâne.

[1] Cu strepromicină sau fără ea

Pastilă cinematografică (33) … și recomandare: Mr. Holland`s Opus (1995)

Pastilă cinematografică (33) … și recomandare: Mr. Holland`s Opus (1995)

Una dintre cele mai surprinzătoare instanțe ale simbolismului cosmogonic în cinema (cei ce au citit „Sacrul în film” știu despre ce este vorba) stă la temelia construcției ideii acestui film. E un film prin excelență despre aspirația omului de a crea ceva durabil și semnificativ. În cazul nostru, se pleacă de la visul unui tânăr compozitor de a pune pe note o măreață simfonie. Cum poate fi asimilat acest act creator celui primordial, prin care Dumnezeu a adus în existență toate cele văzute și nevăzute într-un întreg unitar, cu sens și în care să poată fi documentată o ordine a rațiunii, ei bine, vedeți filmul. Încercarea de răspunde acestei întrebări merită din plin timpul și efortul depuse, ca să nu mai vorbesc despre faptul că, oricum, film este frumos și bine întocmit. De revăzut, zic eu, cam odată la trei-patru ani.

holland

Nu vă lăsați amăgiți de ritmul lent, oarecum neamerican, al filmului. Chiar și surprizele oferite pe parcurs sunt molcome, în mod intenționat, cred eu, nespectaculoase. Unele momente trec greu, altele te fură, prin secvențe de montaj inteligent construite, care suprapun istorii diverse, personale, dar și de pe marea scenă a lumii. Viața personajului principal curge printr-o vale pe care n-a săpat-o el, ci forțe care ne întrec fiecărui dintre noi priceperea. Urmărindu-l pe Mr. Holland, interpretat de un Richard Dreyfuss magistral, simți în același timp – ca pe un paradox, desigur – că destinul său este profund afectat de „tot ce se întâmplă în lume”, totuși transcendent istoriei (senzație pe care o oferă și Forest Gump, realizat cam în aceeași perioadă, și mai recentul film suedez The 100-Year-Old Man Who Climbed Out the Window and Disappeared).

81bJsF3-EjL

Nu vreau să vă spun mai multe. Frumusețea experienței primei vizionări nu trebuie alterată de prea multe detalii. Voi mai menționa doar că finalul este divin, țesut într-un crescendo afectiv, asemeni ultimelor măsuri ale unei simfonii a lui Mahler (cu excepțiile de rigoare …), și, îndrăznesc a spune, hierofanic: eroul nostru și împlinit destinul. Mă refer aici, fără teama de a vă furniza un spoiler, la Mr. Holland și la al său opus. Marea operă a vieții sale tocmai a avut premiera, iar publicul este în delir. Ar merita un Da capo. Cine știe, poate că va avea parte de unul, așa cum speră fiecare dintre noi, în taină, în credință.

Vă recomand acest film, din toată inima!

„Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” – impresii la o primă vizionare

*

Mi s-a cam acrit de caracterul repulsiv al filmelor românești post-revoluționare. A fost consacrată o rețetă a abjecției, a micimii sufletești, a românismului jegos, una care a cules aplauze și premii peste hotare. Totuși, am ajuns într-un stadiu clinic: suferim de o manie a autoflagelării morale, ne complacem într-un oprobiu necontenit autoimpus. Cumva, ne-am așezat, din proprie inițiativă, capul între butuci și tot noi suntem cei care ne împroșcăm cu ouă și cu roșii stricate. Ne spargem ca mâțele lui Creangă de plăcere, mai ales că recompensele nu întârzie să apară.

Acum, eu nu sunt nici dintre puricii aceia care să viseze la omul frumos românesc. Avem de toate în România, saltimbanci, artiști, oameni de nimic, eroi, Dragnea, Halep, Ceaușescu, Regele Mihai et,etc, etc. Cred că nu ne-ar strica un bob de echilibru și o mai mare relaxare a noastră în fața oglinzii istoriei.

Acestea fiind zise, trebuie să recunosc că filmul lui Radu Jude m-a prins repede, deși la început m-am apropiat de el cu precauții. Sunt mai multe motive pentru asta. Dintre cele ce țin de realizare aș aminti paleta cromatică vioaie, în contrast cu cenușiul atâtor filme de care, repet, m-am cam săturat, naturalețea montajului, soluțiile scenografice alese, condimentarea scenelor cu momente deconcentrante, gratuite (cum ar fi, de pildă, intrarea în cadru a personajului îmbrăcat în cățel), . Apoi, m-a cucerit încă de la început această atmosferă de docu-drama, cu o permanentă pendulare între diegeză și floricele stilistice cinematografice, menită să asigure minimalismul discursului și să ne ofere, astfel, timp de reflecție asupra întrebărilor pe care ni le pune filmul. Nu în ultimul rând, tema principală pusă în discuție, masacrul de la Odessa, invită la urmărirea filmului cu mare atenție.

*

Nota 10 pentru cinematografie. Jocurile camerei de filmat, când lentă și reticentă în a ne arăta ce ne interesează, când jucăușă, vioaie, exuberantă (fără a obosi ochiul, însă), dau farmec întregului discurs. Cromatica, mă simt nevoit să subliniez, e ca o sărbătoare. Autorii vor să se asigure că asimilăm din plin contrastul dintre seriozitatea subiectului tratat și o anume frivolitate sugerată de culori, de costume, de tot ce poate colora ecranul din fața noastră. Pentru că filmul este despre NOI, nu despre cei ce au comis masacrul din Odessa.

*

Simbolismul cosmogonic eliadian în toată profunzimea lui. E un film de tipul „hai să facem un spectacol”. Merită o analiză mai detaliată în baza celor trei dimensiuni ale actului creator primordial: mediul, spațiul și unitatea. Pentru Mariana, eroina principală a filmului, mediul pare a fi adevărul istoric, aflat la dispoziția celor care sunt interesați de el, însă îngropat în uitare din pricina urâțeniei lui. Suspectez că același lucru se poate spune și despre Radu Jude. Fiecare dintre cei doi ne invită, periodic, să observăm diferite mărturii despre cele întâmplate la Odessa, fără însă să ne spună explicit cum să le interpretăm. Important pentru ei este să înțelegem de ce au ales să facă ceea ce fac și care este mediul în care vor lucra.

Spațiul? Este simplu, e România noastră, a celor care nu credem că am fost, că suntem sau că vom fi vreodată barbari. Nu suntem cu au fost nemții. Dimpotrivă, noi suntem pașnici, n-am râvnit niciodată la ce nu ne aparține, primitori de oaspeți, oameni frumoși la chip și la suflet, poeți, frați ai codrului bla, bla, bla. E frapant, în acest sens, felul în care Mariana, pe deoparte, caută autenticitatea demersului ei, scotocind prin magazii de recuzită, în timp ce pare să se simtă în largul ei între oamenii cu care lucrează și metehnele lor de Românie post-decembristă (superbă este, de pildă, scena în care ea li se alătură lor, în timp ce ei fredonează, jucându-se cu armele, cântece de militărie). Există lucruri ce nu vor putea fi niciodată reconstituite: sufletele oamenilor. Din acest motiv, spațiul pe care regizoarea din film și-l alege pentru punerea în scenă a spectacolului este cel al mărturiilor istorice, delimitat cu grijă de influența constructelor populare moderne, pe care ni le-au dăruit un Dumitru Almaș sau Sergiu Nicolaescu.

Unitatea spectacolului creat de Mariana mi se pare cel mai surprinzător element al acestui act creator (mă refer la acel spectacol în sine, nu la caracterul său, datorat faptului că este, orice am spune, o reconstituire a unui eveniment). Pare imposibil ca acel întreg amalgam de ingrediente folosit (actori neprefesioniști, dar cu atitudini și prejudecăți ferme, efecte multimedia, costume mai mult sau mai puțin autentice, decorurile unui București contemporan etc) „să țină” până la capăt și să aibă un mesaj coerent, iar asta cu atât mai mult cu cât el este precedat de un discurs patriotic al unui reprezentant al Primăriei (din acela patriotard), cu care intră flagrant în contrast. El nu se sfârșește cu o concluzie, cu un ”Vedeți de ce au fost în stare înaintașii noștri, unii poate bunici ai unora dintre noi?”, cu reacțiile publicului.

Suspectez că unitatea acestei realizări a Marianei este dată tocmai de anticiparea recepției ei. E adevărat, în acest caz nu putem să vorbim despre o premeditare în adevăratul sens al cuvântului: felul în care opera unui artist este recepționată de public nu poate fi considerat ca parte din lucrare. Tocmai acesta este paradoxul pe care ni-l propune filmul, în condițiile în care Mariana știa cum este privită această istorie în România noastră. Spectacolul are sens și este coerent pentru că reacțiile noastre la vizionarea lor îi legitimează mesajul și importanța.

*

O mulțime de scene faine, surprinzătoare. Nici nu știu ce exemple să dau, cea a discuției în ploaie (genială!), leneveala camerei de final în unele momente, întregul show. Montajul din introducere, primul sfert de oră, e cinema, tată! Ceva în genul Mayei Deren, un discurs care nu construiește nimic, doar rearanjează percepții, stabilind noi relații între prejudecățile cu care ne-am așezat în fața ecranului. Ești năucit, pentru că nu știi ce vezi. Dar asta e ideea: să îți suspendezi certitudinile și să fii gata de a explora, cu mult cutremur, gănduri, idei și sugestii ce nu ți se vor apleca bine la stomac.

M-am lăsat, așadar, năucit. Este același tip de consimțământ pe care l-am făcut și la Avatar, după ce prima jumătate de oră mi s-a părut o pierdere de vreme într-o orgie de efecte speciale și senzații 3D. Vă recomand și vouă același lucru, dacă alegeți să vizionați filmul.

Pe de altă parte, există și cadre șocante la care se putea renunța. Nu e un film perfect.

*

Nu noi am comis crimele acelea, dar suntem noi diferiți? Este inevitabilă detașarea, în fața unui ecran, de drama pe care acesta ne-o amintește. Evenimentele din Piața Victoriei, în seara de 10 august, ne arată că s-ar putea să ne merităm numele de barbari. Dar filmul, care în multe momente nu face altceva decât să înșire înaintea noastră cam tot ce se pune pe masă pe piața ideilor cu privire la felul în care post-modernitatea se raportează la adevărul istoric jenant, nu pare făcut a ne lăsa cu un gust amar. Cortina cade. Oamenii pleacă acasă. Mariana și Movilă (un fel de Mare Inchizitor în acest film) își dau mâna în final. Urmează alte proiecte.

Nu vom zăbovi prea mult în compania acestor întrebări. Fiorii reci ai abjecției înaintașilor noștri sunt de scurtă durată. Muzeele nu sunt făcute pentru a ne aduce cine am fost, ci pentru a ne hrăni iluziile legate de ce vrem să fim. Iar filmele … nu țin mult. Și oricât ar ține, chiar și „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” se poate urmări la un popcorn și o răcoritoare. Pentru ca, după ce luminile din sală se vor fi reaprins, să revenim în România lui Dragnea și a conducătorilor cărora nu le pasă dacă istoria îi va consemna ca penali. Nu te poți pune cu România asta, Odessa poate să mai aștepte …

*

Totuși, un gând nu-mi dă pace în urma vizionării filmului: încă ne deranjează mai mult evreii, ca popor, ca oameni sau ca simbol, decât adevărul că și noi, românii, suntem parte (și încă una deloc neglijabilă) a Holocaustului. Scuze, mă gândeam de fapt la țigani. Reformulez: ne deranjează mai mult imaginea pe care țiganii de fac în lume decât soarta lor (de a cărei condiție istorică pe meleagurile noastre nu suntem străini, din păcate). Se pare că până la urmă și nouă ne este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari. Asta doare.