Pastilă cinematografică (33) … și recomandare: Mr. Holland`s Opus (1995)

Pastilă cinematografică (33) … și recomandare: Mr. Holland`s Opus (1995)

Una dintre cele mai surprinzătoare instanțe ale simbolismului cosmogonic în cinema (cei ce au citit „Sacrul în film” știu despre ce este vorba) stă la temelia construcției ideii acestui film. E un film prin excelență despre aspirația omului de a crea ceva durabil și semnificativ. În cazul nostru, se pleacă de la visul unui tânăr compozitor de a pune pe note o măreață simfonie. Cum poate fi asimilat acest act creator celui primordial, prin care Dumnezeu a adus în existență toate cele văzute și nevăzute într-un întreg unitar, cu sens și în care să poată fi documentată o ordine a rațiunii, ei bine, vedeți filmul. Încercarea de răspunde acestei întrebări merită din plin timpul și efortul depuse, ca să nu mai vorbesc despre faptul că, oricum, film este frumos și bine întocmit. De revăzut, zic eu, cam odată la trei-patru ani.

holland

Nu vă lăsați amăgiți de ritmul lent, oarecum neamerican, al filmului. Chiar și surprizele oferite pe parcurs sunt molcome, în mod intenționat, cred eu, nespectaculoase. Unele momente trec greu, altele te fură, prin secvențe de montaj inteligent construite, care suprapun istorii diverse, personale, dar și de pe marea scenă a lumii. Viața personajului principal curge printr-o vale pe care n-a săpat-o el, ci forțe care ne întrec fiecărui dintre noi priceperea. Urmărindu-l pe Mr. Holland, interpretat de un Richard Dreyfuss magistral, simți în același timp – ca pe un paradox, desigur – că destinul său este profund afectat de „tot ce se întâmplă în lume”, totuși transcendent istoriei (senzație pe care o oferă și Forest Gump, realizat cam în aceeași perioadă, și mai recentul film suedez The 100-Year-Old Man Who Climbed Out the Window and Disappeared).

81bJsF3-EjL

Nu vreau să vă spun mai multe. Frumusețea experienței primei vizionări nu trebuie alterată de prea multe detalii. Voi mai menționa doar că finalul este divin, țesut într-un crescendo afectiv, asemeni ultimelor măsuri ale unei simfonii a lui Mahler (cu excepțiile de rigoare …), și, îndrăznesc a spune, hierofanic: eroul nostru și împlinit destinul. Mă refer aici, fără teama de a vă furniza un spoiler, la Mr. Holland și la al său opus. Marea operă a vieții sale tocmai a avut premiera, iar publicul este în delir. Ar merita un Da capo. Cine știe, poate că va avea parte de unul, așa cum speră fiecare dintre noi, în taină, în credință.

Vă recomand acest film, din toată inima!

„Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” – impresii la o primă vizionare

*

Mi s-a cam acrit de caracterul repulsiv al filmelor românești post-revoluționare. A fost consacrată o rețetă a abjecției, a micimii sufletești, a românismului jegos, una care a cules aplauze și premii peste hotare. Totuși, am ajuns într-un stadiu clinic: suferim de o manie a autoflagelării morale, ne complacem într-un oprobiu necontenit autoimpus. Cumva, ne-am așezat, din proprie inițiativă, capul între butuci și tot noi suntem cei care ne împroșcăm cu ouă și cu roșii stricate. Ne spargem ca mâțele lui Creangă de plăcere, mai ales că recompensele nu întârzie să apară.

Acum, eu nu sunt nici dintre puricii aceia care să viseze la omul frumos românesc. Avem de toate în România, saltimbanci, artiști, oameni de nimic, eroi, Dragnea, Halep, Ceaușescu, Regele Mihai et,etc, etc. Cred că nu ne-ar strica un bob de echilibru și o mai mare relaxare a noastră în fața oglinzii istoriei.

Acestea fiind zise, trebuie să recunosc că filmul lui Radu Jude m-a prins repede, deși la început m-am apropiat de el cu precauții. Sunt mai multe motive pentru asta. Dintre cele ce țin de realizare aș aminti paleta cromatică vioaie, în contrast cu cenușiul atâtor filme de care, repet, m-am cam săturat, naturalețea montajului, soluțiile scenografice alese, condimentarea scenelor cu momente deconcentrante, gratuite (cum ar fi, de pildă, intrarea în cadru a personajului îmbrăcat în cățel), . Apoi, m-a cucerit încă de la început această atmosferă de docu-drama, cu o permanentă pendulare între diegeză și floricele stilistice cinematografice, menită să asigure minimalismul discursului și să ne ofere, astfel, timp de reflecție asupra întrebărilor pe care ni le pune filmul. Nu în ultimul rând, tema principală pusă în discuție, masacrul de la Odessa, invită la urmărirea filmului cu mare atenție.

*

Nota 10 pentru cinematografie. Jocurile camerei de filmat, când lentă și reticentă în a ne arăta ce ne interesează, când jucăușă, vioaie, exuberantă (fără a obosi ochiul, însă), dau farmec întregului discurs. Cromatica, mă simt nevoit să subliniez, e ca o sărbătoare. Autorii vor să se asigure că asimilăm din plin contrastul dintre seriozitatea subiectului tratat și o anume frivolitate sugerată de culori, de costume, de tot ce poate colora ecranul din fața noastră. Pentru că filmul este despre NOI, nu despre cei ce au comis masacrul din Odessa.

*

Simbolismul cosmogonic eliadian în toată profunzimea lui. E un film de tipul „hai să facem un spectacol”. Merită o analiză mai detaliată în baza celor trei dimensiuni ale actului creator primordial: mediul, spațiul și unitatea. Pentru Mariana, eroina principală a filmului, mediul pare a fi adevărul istoric, aflat la dispoziția celor care sunt interesați de el, însă îngropat în uitare din pricina urâțeniei lui. Suspectez că același lucru se poate spune și despre Radu Jude. Fiecare dintre cei doi ne invită, periodic, să observăm diferite mărturii despre cele întâmplate la Odessa, fără însă să ne spună explicit cum să le interpretăm. Important pentru ei este să înțelegem de ce au ales să facă ceea ce fac și care este mediul în care vor lucra.

Spațiul? Este simplu, e România noastră, a celor care nu credem că am fost, că suntem sau că vom fi vreodată barbari. Nu suntem cu au fost nemții. Dimpotrivă, noi suntem pașnici, n-am râvnit niciodată la ce nu ne aparține, primitori de oaspeți, oameni frumoși la chip și la suflet, poeți, frați ai codrului bla, bla, bla. E frapant, în acest sens, felul în care Mariana, pe deoparte, caută autenticitatea demersului ei, scotocind prin magazii de recuzită, în timp ce pare să se simtă în largul ei între oamenii cu care lucrează și metehnele lor de Românie post-decembristă (superbă este, de pildă, scena în care ea li se alătură lor, în timp ce ei fredonează, jucându-se cu armele, cântece de militărie). Există lucruri ce nu vor putea fi niciodată reconstituite: sufletele oamenilor. Din acest motiv, spațiul pe care regizoarea din film și-l alege pentru punerea în scenă a spectacolului este cel al mărturiilor istorice, delimitat cu grijă de influența constructelor populare moderne, pe care ni le-au dăruit un Dumitru Almaș sau Sergiu Nicolaescu.

Unitatea spectacolului creat de Mariana mi se pare cel mai surprinzător element al acestui act creator (mă refer la acel spectacol în sine, nu la caracterul său, datorat faptului că este, orice am spune, o reconstituire a unui eveniment). Pare imposibil ca acel întreg amalgam de ingrediente folosit (actori neprefesioniști, dar cu atitudini și prejudecăți ferme, efecte multimedia, costume mai mult sau mai puțin autentice, decorurile unui București contemporan etc) „să țină” până la capăt și să aibă un mesaj coerent, iar asta cu atât mai mult cu cât el este precedat de un discurs patriotic al unui reprezentant al Primăriei (din acela patriotard), cu care intră flagrant în contrast. El nu se sfârșește cu o concluzie, cu un ”Vedeți de ce au fost în stare înaintașii noștri, unii poate bunici ai unora dintre noi?”, cu reacțiile publicului.

Suspectez că unitatea acestei realizări a Marianei este dată tocmai de anticiparea recepției ei. E adevărat, în acest caz nu putem să vorbim despre o premeditare în adevăratul sens al cuvântului: felul în care opera unui artist este recepționată de public nu poate fi considerat ca parte din lucrare. Tocmai acesta este paradoxul pe care ni-l propune filmul, în condițiile în care Mariana știa cum este privită această istorie în România noastră. Spectacolul are sens și este coerent pentru că reacțiile noastre la vizionarea lor îi legitimează mesajul și importanța.

*

O mulțime de scene faine, surprinzătoare. Nici nu știu ce exemple să dau, cea a discuției în ploaie (genială!), leneveala camerei de final în unele momente, întregul show. Montajul din introducere, primul sfert de oră, e cinema, tată! Ceva în genul Mayei Deren, un discurs care nu construiește nimic, doar rearanjează percepții, stabilind noi relații între prejudecățile cu care ne-am așezat în fața ecranului. Ești năucit, pentru că nu știi ce vezi. Dar asta e ideea: să îți suspendezi certitudinile și să fii gata de a explora, cu mult cutremur, gănduri, idei și sugestii ce nu ți se vor apleca bine la stomac.

M-am lăsat, așadar, năucit. Este același tip de consimțământ pe care l-am făcut și la Avatar, după ce prima jumătate de oră mi s-a părut o pierdere de vreme într-o orgie de efecte speciale și senzații 3D. Vă recomand și vouă același lucru, dacă alegeți să vizionați filmul.

Pe de altă parte, există și cadre șocante la care se putea renunța. Nu e un film perfect.

*

Nu noi am comis crimele acelea, dar suntem noi diferiți? Este inevitabilă detașarea, în fața unui ecran, de drama pe care acesta ne-o amintește. Evenimentele din Piața Victoriei, în seara de 10 august, ne arată că s-ar putea să ne merităm numele de barbari. Dar filmul, care în multe momente nu face altceva decât să înșire înaintea noastră cam tot ce se pune pe masă pe piața ideilor cu privire la felul în care post-modernitatea se raportează la adevărul istoric jenant, nu pare făcut a ne lăsa cu un gust amar. Cortina cade. Oamenii pleacă acasă. Mariana și Movilă (un fel de Mare Inchizitor în acest film) își dau mâna în final. Urmează alte proiecte.

Nu vom zăbovi prea mult în compania acestor întrebări. Fiorii reci ai abjecției înaintașilor noștri sunt de scurtă durată. Muzeele nu sunt făcute pentru a ne aduce cine am fost, ci pentru a ne hrăni iluziile legate de ce vrem să fim. Iar filmele … nu țin mult. Și oricât ar ține, chiar și „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” se poate urmări la un popcorn și o răcoritoare. Pentru ca, după ce luminile din sală se vor fi reaprins, să revenim în România lui Dragnea și a conducătorilor cărora nu le pasă dacă istoria îi va consemna ca penali. Nu te poți pune cu România asta, Odessa poate să mai aștepte …

*

Totuși, un gând nu-mi dă pace în urma vizionării filmului: încă ne deranjează mai mult evreii, ca popor, ca oameni sau ca simbol, decât adevărul că și noi, românii, suntem parte (și încă una deloc neglijabilă) a Holocaustului. Scuze, mă gândeam de fapt la țigani. Reformulez: ne deranjează mai mult imaginea pe care țiganii de fac în lume decât soarta lor (de a cărei condiție istorică pe meleagurile noastre nu suntem străini, din păcate). Se pare că până la urmă și nouă ne este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari. Asta doare.

Pe linia orizontului, într-un echilibru perfect: Heil, Caesar! (2016)

Pe linia orizontului, într-un echilibru perfect: Heil, Caesar! (2016)

Pe nesimțite, trecem puntea dintr-o lume în cealaltă. Încet, dar sigur. Părăsim o lume în care binele și răul sunt în plin război, iar oamenii aleg de partea cui se vor poziționa pe câmpul de bătălie, spre a intra într-una nu mai puțin dinamică, la fel de neliniștită, în care oamenii sunt în plin război, iar binele și răul sunt arme. Ați observat, de pildă, că de la un episod la altul, în franciza Star Wars, contează din ce în ce mai puțin partea bună și partea negativă a Forței. Miza conflictului este tot mai personală, politică în același timp, una ca a lui Dragnea, de pildă: cine va conduce galaxia. Să vedem al cui proiect se va ridica deasupra tuturor celorlalte, care ambiție va izbândi. Ne vom îngrijora despre căile acelea ale Forței mai târziu după ce toți dușmanii vor fi făcuți una cu pământul.

Veți fi observat, de asemenea, că nici în The Shape of Water personajele nu își ridică ochii pentru a privi spre un zenit moral ori, dimpotrivă, pentru a evita, de departe, apropierea de o împărăție a răului. Binele și răul sunt prezente în film, dar ca etichete atașate unor personaje. Acestea sunt, fără excepție, liniare, monocromatice, nesupuse dezvoltării. Nu se învață nimic în acest film, fiecare și-a făcut temele din timp, cu conștiinciozitate.

În schimb, Churchill pare să învețe ceva în The Darkest Hour. Călătoria cu metroul, printre oameni obișnuiți, are în ea – la o scară redusă – ceva din mireasma călătoriilor inițiatice ale poveștilor medievale. Deși scena este neverosimilă și ușor propagandistică, ea are meritul de a sugera o paradigmă încă clasică, cea a eroului care, în ciuda vârstei, încă este dispus să iasă în lume și să se lase învățat de ea. Iar binele suprem este Regatul. Filmul merge pe aceeași linie mitologică consacrată de cele două producții istorice despre Queen Elizabeth (în 1998 și 2007), având-o pe Kate Blanchet în rolul principal: eroul își depășește condiția și devine manifestarea mitului, hierofanie, ideal.

Încet, așa cum am spus, astfel de filme vor fi însă tot mai puțin vizibile în cinematografe.

Cele trei panouri nu are în clin și mânecă cu binele și răul, ci cu suferința, care nu e nici bună, nici rea, ci doar evitabilă. Scapă cine poate. Moonlight, La La Land, Brooklyn, The Revenant? Cam tot un astfel de aluat frământă: frustrări, vise, ajustări, supraviețuire. Observați, vă rog, că în toate aceste filme personajele nu au parte de orizonturi, ci percep vizual un cerc extrem de îngust al existenței. În The Revenant, superbele panorame ne sunt arătate nouă, spectatorilor, în timp ce personajele abia pot să distingă lumea aflată la câțiva metri în preajma lor.  Lion, în schimb, ne surprinde cu mărturisirea unei mame adoptive care ia decizia de a avea copiii ei naturali, în schimbul alternativei de a se îngriji de orfani, motivată de o idee. Femeia asta vede, fără glumă, întreaga umanitate și așa ia o decizie atât de radicală și, poate, de neînțeles pentru spectatori. Hacksaw Ridge este un film posibil doar datorită timpului și locului pe care ni le propune prin poveste, într-o lume în care oamenii încă cred că pot fi de partea a ceva de dincolo de orizonturi.

Ș-am încălecat pe-o șa: Heil Caesar!. Filmul este Citește în continuare „Pe linia orizontului, într-un echilibru perfect: Heil, Caesar! (2016)”

Pastilă cinematografică (32) – Winter Light

Pastilă cinematografică (32) – Winter Light

Acelora dintre voi care ați deschis mai târziu ochișorii în fața ecranului gri și credeți că Silence, adaptarea lui Scorsese după romanul lui Shūsaku Endō, este filmul în care prin excelență ni se zugrăvește – tactil, vizual și abia în ultimul rând auditiv – tăcerea lui Dumnezeu trebuie să le aduc aminte că Ingmar Bergman a făcut nu doar un film pe această temă, ci trei, între anii 1961 și 1963. Două dintre ele sunt vizionabile  și recomandabile,Through a Glass Darkly și Winter Light, în timp ce al treilea, The Silence, nu este pentru ochișori micuți. Zilele trecute am revăzut filmul realizat în 1962, unul în care tema tăcerii lui Dumnezeu este abordată direct, chiar din perspectiva unui slujitor al Domnului.

În Winter Light tăcerea lui Dumnezeu este parte din scenariu; vreau să zic, regizorul suedez o menționează literal pe manuscrisul scenariului: „Tăcere deplină. El se târăște spre fereastră. Fără mașini, fără urme. Zăpada se așterne încet. Tăcerea lui Dumnezeu, fața schimonosită a lui Hristos, sângele prelins pe trup și pe mâini, scrâșnetul tăcut printre dinți. Tăcerea lui Dumnezeu.”[1] Ea este, practic, un personaj al filmului. Îi auzi replicile printre băncile de lemn ale bisericii, în golul dintre crengile copacilor, în liniștea unei ierni scandinave, chiar și în vuietul apelor învolburate ale unui râu, martor mut și insensibil al unor drame pe care, parcă, oamenii sunt incapabili să și le împărtășească unul altuia. Personajul principal, pastorul Tomas, ne lasă impresia că e capabil să dialogheze tocmai cu această tăcere, că în atâția ani de privațiuni spirituale s-a obișnuit cu toanele ei, că știe să plece urechea la tot ce ea nu spune. Dar ăsta este secretul lui, poate trăi sub povara acestei taine, chemat la slujirea unui Dumnezeu care e mult prea departe, asemeni acelor astre despre care citești prin revistele de specialitate: sunt atât de distante, la miliarde de ani lumină poate, încât existența lor devine pentru tine și mister și fascinație și groază difuză. Pentru Tomas, tăcerea lui Dumnezeu este de temut, mai de temut chiar decât o manifestare plenară a prezenței Sale. Nu același lucru se poate spune despre organist, de pildă, care pare să se bucure cu adevărat de libertatea pe care i-o oferă necredința și să ia lucrurile vieții, inclusiv pe cele ale slujirii duhovnicești, cu multă ușurătate.

”De ce trăim?” se întreabă Tomas, tocmai într-un moment în care, solicitat fiind de către un enoriaș, ar trebui mai degrabă să caute a-i furniza interlocutorului său un răspuns, o direcție, o mângâiere. Spre deosebire de Thomas, bărbatul venit să ceară îndrumare pare să dețină niște soluții de avarie în viața sa: este căsătorit, are copii, iar nevasta este însărcinată. Ar trebui să i se aducă aminte de harul minunat pe care Dumnezeu îl toarnă peste familii, despre bucuria de a sluji, despre binecuvântarea de a fi părinte, dar și de a trăi alături de o soție iubitoare. Ar trebui să i se citească un psalm și, de ce nu, pastorul să rostească o rugăciune … Ar trebui … Mă lași? Astea-s texte, bune pentru oameni care nu-și tulbură existența cu întrebări despre rachetele nucleare fabricate de chinezi și își văd cuminte de gospodărie, de curățatul zăpezii și de dezaburirea parbrizului bătrânului, dar atât de credinciosului Volvo din dotare. Eșecul omului care s-a împrietenit cu tăcerea lui Dumnezeu este acela că este incapabil să mai spună ceva relevant aproapelui despre prezența Sa. Tomas nu are nimic de împărtășit: tăcerea nu este precum Evanghelia, transmisibilă prin propovăduire. Dacă ar fi fost așa, Jonas ar fi avut, poate, și el o șansă la izbăvire.

Tăcerea se caută, cu trudă, printre zgomotele de fond ale lumii. A nu se confunda cu liniștea. În Winter Light liniștea este adesea tulburată de diverse zgomote de fond. În absența unei coloane sonore muzicale, fiecare astfel de  zgomot este perceput ca o agresiune pentru urechi: un ceas, clopotele bisericii, sunetul produs de pantofi pe podelele de lemn, scârțâitul ușilor, motorul mașinii. Nici unul dintre aceste sunete nu are vreo însemnătate, sunt goale și la fel de reci precum zăpada de pe șosea.

Îl poți găsi pe Dumnezeu într-un apus de soare, în cântecul ciocârliei, în susur de izvor? Ferice de tine! Pentru mulți oameni din zilele noastre toate acestea sunt la fel de pline de conținut precum sunt bătăile ceasului pentru Tomas. Zgomote de fond. Tăcere. Ne mulțumim cu ele în absența zgomotelor produse cu sens, știți voi care, acelea pentru care să bagi mâna în foc că nu ar fi existat în absența lui Dumnezeu. În absența minunilor, a fiecărui cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu, a atingerii Sale. Din păcate, am impresia că nici tăcerea lui Dumnezeu nu mai suntem în stare s-o percepem. Atât să fi avut, ne-ar fi fost încă suficient.

Nu poți să nu te întrebi, vizionând săvârșirea litrughiei în Winter Light, cât de mult reflectă ea impresii ale copilăriei lui Ingmar. Va fi fost oare acea sobrietate rece și aparent lipsită de conținut din slujba pastorului Tomas o reactualizare a impresiilor tânărului sceptic, martor al slujirii liturgice a propriului său tată? Poate. Eu am resimțit scena de început din bisericuță ca pe o dureroasă metaforă a stării spirituale a bisericii zilelor noastre, încă ocupată cu ținerea unei slujbe regulate, cu producerea de zgomote sfinte, totuși surdă și incapabilă să perceapă altceva, pe scena acestei lumi, decât zgomotele de fond ale unei culturi artificiale, super-politizate și golite de sens. O biserică preocupată să acopere tăcerea lui Dumnezeu cu propria-i gălăgie a închinării. Winter Light este un film care doare. Bergman este un ateu care nu se joacă de-a credința și filozofia. Pentru el, ateismul nu este frumos – nu are cum să fie –, nici folositor; pe de altă parte, el sugerează că nici credința nu îi e mai de folos omului în aventura sa de a găsi sens și împlinire în această lume.

Atunci când omul credinței este el însuși un rătăcitor prin această nefirească lipsă de armonii ale lumii, el nu mai poate face nimic altceva decât să acopere lipsa de liniște a aproapelui cu propria-i lipsă de odihnă. Folosește asta la ceva? Judecați voi înșivă. Finalul este construit în așa fel încât fiecare să îl perceapă într-un mod personal, subiectiv. Unii văd în el o soluție, o izbăvire; alții, dimpotrivă, îl privesc sceptici, pesimiști. Asta poate pentru că soluția nu este în mâna lui Bergman, ci în a noastră. O citim de pe chipul lui Tomas, în timp ce rostește încă odată sfintele cuvinte. Iar Dumnezeu tace. Locul lui este în altă parte.

[1] Ingmar Bergman, A Film Trilogy: Through a Glass Darkly, The Communicants (Winter Light), The Silence, trans. P. B. Austin, (London: Calder and Boyars, 1967), 87.

 

Ce vrem să vedem în filme și ce nu: Este The Shape of Water un film corect politic?

Cristian Tudor Poescu zice că da, eu zic că … nu prea.

Da, avem un personaj de culoare (cel interpretat de Octavia Spencer), numai că, după normele de incluziune și promovare a diversității el nu aduce corectitudine pe ecrane: este un personaj secundar, pus în slujba definirii celor principale, în cazul nostru, o femeie latino și un bărbat caucazian. Nu o întrece în complexitate pe nici una dintre madamele consacrate încă de pe vremea lui Gone with the Wind, știți acele femei de casă care se îngrijeau de copii albi și imaculați, e un personaj de „recuzită”. Nu vrea nimic, nu evoluează, cu contează.

Recunosc, aș fi putut paria pe prezența unui gay în film, pentru diversitate. Plutește în aer, prin mai toate filmele. De departe, aici pare a fi pariul câștigat de către LBGT;  un film care respiră „queer”, o scrisoare de dragoste către comunitatea în speță etc. Așa este, deși nu prea văd de ce Giles, personajul interpretat de Richard Jenkins, ar avea cu ce să afirme o anume mândrie. Giles este, așa cum e descris în film, un om bun la inimă, sensibil, timid, inofensiv, pe de altă parte, e profund complexat și așezat cu fața spre trecut, incapabil să ne indice spre ceva anume cu care să ne rămână în amintire. Faza cu meșa amintește mai degrabă de rolul decorativ al LGBT-ilor din filmele anilor 90`, când aceștia parcă ne erau arătați în filme precum câinii dresați la colț de stradă: amuzament. Kakaia mândria?

Că veni vorba, caucazieni cuminți și respectuoși ce sunteți, i-ați văzut pe rușii din film? Aceleași reprezentări stereotipe care au făcut deliciul majorității filmelor din perioada rece. Să înțeleg că atunci când vine vorba de reprezentarea dușmanului de clasă punem corectitudinea în cui, nu?

A face un film în care personajul principal se prezintă ca o persoană cu disabilități este din perspectiva distinsului CTP, parte a problemei, adică a infamei corectitudini. Eu, unul, nu-mi pot închipui filmul altfel, ca poveste de dragoste dintre o femeie ca oricare alta (scuze!) și o creatură fantastică. Tocmai în asta stă ideea filmului, să descoperim o relație modelată nu de cuvinte rostite, ci de gânduri exprimate prin descoperirea unui mod propriu de a comunica. Nu asta face orice iubire, hm?

Observați că nici nu mă ating de corectitudinea filmului față de caucazieni, care – păcatele lor – mai sunt pe deasupra și familiști tradiționali, și care au mai citit câte una-alta de prin Scripturi. Până la urmă, corectitudinea este în ochiul celui ce interpretează, nu în altă parte.

De-ale Oscarului: un 2018 mai degrabă nostalgic

De-ale Oscarului: un 2018 mai degrabă nostalgic

Până la urmă, a fost unul dintre cele mai convenționale Oscaruri ale ultimilor ani, fără surprize, fără mari excese într-ale politicelor. Unii s-au temut că Academia va face din nou o nefăcută, prin scoaterea la înaintare a lui Call by Your Name, echivalentul nedreptului câștigător de anul trecut (Moonlight), dar n-a fost cazul. S-a mers pe cinema, în sensul clasic al termenului, nu pe imperative ideologice. Fără a fi un film excepțional, The Shape of Water își merită aprecierea, având în vedere că n-a avut o concurență serioasă. Dunkirk putea fi apreciat mai bine, dar a apărut mult prea devreme; The Darkest Hour merită să fie vizionat, însă este cel mai convențional dintre toate (dar n-am văzut încă The Post). Filmul lui Guillermo del Toro e cinematografie în sensul clasic al termenului și are de toate: culoare, discurs de montaj, o coloană sonoră seducătoare, efecte cinematografice clasice, alternanțe între imagine-realitate și imagine-vis, chiar și secvențe de film musical. Nu este el neapărat original, sub anumite aspecte, dar va trebui să ne obișnuim cu apariția tot mai rară a acelor filme „cum nu sau mai văzut până acum”. Regăsesc în el câte ceva din Amelie, din filmele lui Gilliam (în special din Twelve Monkies), dar și din clasicul E.T. al lui Spielberg. Până și rușii sunt clasici, previzibili, precum cei de Octombrie Roșu …

Mă bucur, totuși, că cele trei panouri (mă rog, Three Billboards Outside Ebbing, Missouri) nu au luat premiul cel mare. Deși e realizat într-o manieră ireproșabilă din punct de vedere artistic, filmul mi se pare insipid; e prea multă isterie acolo. Tema este interesantă, filmul nu e de duzină, dar poate că nu strică să alegem partea bună și constructivă a lucrurilor, or panourile astea nu zidesc, ci funcționează mai degrabă ca niște ziduri din acelea, ca ale lui Trump: nu ajută la nimic, doar strigă prin pustie.

Firește, nu aveam cum să le văd pe toate. Ceva îmi spune însă că n-are rost să-mi fac de lucru cu Call by Your Name, nici cu Lady Bird (cu acesta din urmă am încercat, dar m-am declarat învins după primele șase minute). Apoi, The Post e … Spielberg, iar asta cântărește jumătate din vizionare, căci maestrul e previzibil (nu o spun în nume de rău, dar asta e situația). Restul, dacă va fi vreme, pentru că viața bate filmul, mai sunt și alte lucruri frumoase de făcut pe lume.

Deocamdată, Academia se ține tare. În timp ce urșii europeni bat din palme în fața unor mizerii precum Nu mă atinge-mă, în State încă se mai premiază cinema. Nu pot decât să sper că acest lucru va continua, atât de dragul lor, cât și de al nostru, pentru nu prea văd de ce s-ar înghesui românii în cinematografele din mall-uri pentru a vedea filmul Adinei Pintilie (risc de asfixiere cu popcorn sau cu răcoritoare, grijă mare).

Pe de altă parte, să recunoaștem, 2017 n-a fost un an tare bun pentru cinema. Dimpotrivă. Lumii filmului nu i-a priit scandalurile. Poate că tocmai de aceea, recunoașterea de care se bucură Gary Oldman este importantă, altfel toată afacerea asta risca să devină, dacă nu cumva și este deja, o nefericită vânătoare de vrăjitori.

Vă mai zic doar că mă bucur pentru Gary Oldman, îl apreciez încă de pe vremea când îl întruchipa pe Beethoven (Immortal Beloved). Nici el n-a prea avut concurență, se pare, în acest an. Planau și asupra lui unele tinichele de tip #metoo și #timesup, dar dacă ele n-au contat în cazul lui Ben Affleck, se pare că drept era ca nici acum să nu fie luate în seamă. Poate că s-a înțeles că tot ce ține de abuz în industria asta, la fel ca în celelalte medii și contexte, este în primul rând de competența justiției, nu a specialiștilor în filme. Justiția nu se face prin decernare de premii, nici prin refuzarea lor. Ideologiile n-ar trebui să interfereze cu efortul de promovare și recunoaștere a valorii unui film. Acesta lucru a fost ratat anul trecut, când un Moonlight de două parale a fost înălțat în ochii publicului cu mult deasupra valorii sale, doar pentru că a prins un moment ideologic prielnic …

Scuze, revin: actorul care l-a întruchipat în The Darkest Hour și-a meritat statueta. Asupra omului Gary Oldman, nu cred că e de competența noastră să ne pronunțăm. Be cautious and hope for the best.

Despre orizonturi (sau despre lipsa lor…)

Despre orizonturi (sau despre lipsa lor…)

Atât timp cât avem înaintea ochilor un orizont, putem vorbi despre un dincolo. Iar orizontul se vede de jos. Cu cât prinzi mai multă altitudine, cu atât el se îndepărtează de tine. De aceea Dumnezeu nu ne-a dat avizul de construcție pentru Babel: din turnul înălțat până la Cer omul nu-și va mai recunoaște limitele. Iar încurcarea limbilor este, printre altele, și încurcarea orizonturilor experienței fiecăruia, tocmai ca să nu mai putem pretinde o deplină obiectivitate în cele pentru care suntem în stare să ne sacrificăm chiar și viețile.

În iconografia filmului western, călărețul singuratic, străbătând în galop orizontul lumii pe care tocmai a mântuit-o de rău, este un simbol al transcendenței posibile, chiar dacă aceasta nu e la îndemâna muritorului de rând. Noi ne uităm la el, abia îl mai întrezărim, confortabil instalați în strâmtul nostru cerc al celor mundane, dar el deja își aruncă privirea dincolo. Nu-i al nostru, el aparține unei alte lumi.

Pe de altă parte, în metropole, orizontul este accesibil doar unei clase de privilegiați. Marii afaceriști își au birourile cocoțate sus de tot, de unde pot privi atât lumea ce li se așterne la picioare, cât și orizontul de dincolo de oraș. Iconografia filmelor bazate pe dramele din lumea afacerilor ni-l arată pe magnatul care poate vedea, asemeni călărețului singuratic, mai multe decât supușii săi, până la orizont. Totuși, nici măcar el nu știe ce este dincolo. Filmele „actuale” par să fie, astfel, armonizate spiritului postmodern, unul care se dorește a fi nivelator în toate direcțiile (cu excepția, desigur, a celei ideologice, căci nu poți proclama frumusețea diversității, fără a te face asemenea adversarilor acesteia).

HHThe Devil's Advocate 1
The Devil`s Advocate

Ș-apoi, îl avem pe The Revenant. Aici, Iñárritu alternează două realități aparent ireconciliabile, în superbele orizonturi din imaginile panoramice, intercalate scenelor de detaliu, în special acelor apropieri excesive de chipul lui Hugh Glass (la un moment dat, respirația sa aburește lentila camerei de filmat). Nimeni nu poate privi dincolo; doar noi, spectatorii, știm că există așa ceva. Hugh Glass trăiește sub presiunea proximității fiecărei interacțiuni cu mediul prin care își poartă pașii. Pentru el, transcendența este de căutat dincoace de orizont, prin vis și – asta e, nu s-a găsit altă rimă – prin delir.

Este același Iñárritu, să nu uităm, care ne refuză în Birdman orice urmă de orizont fizic. Imaginile curg în acest film – să nu uităm că regizorul a creat aici iluzia unui single shot lung de vreo două ore – pe culoare, prin cabine, pe străzi, dar niciodată nu ne lasă măcar vreo sugestie despre o lume aflată dincolo. În acest film, toți oameni merg pe jos printre obstacole și nu văd altceva decât pe unde să treacă. Metafora zborului, așadar, își are sensul tocmai în acest cadru restrictiv: prin zbor, omul ar putea să se ridice suficient de mult pentru a descoperi o lume inaccesibilă orizonturilor experienței sale pedestre. Numai că, surpriză: ispitit de perspectivă, de gândul că ar putea fi deasupra altora, eroul nostru uită de orizont, iar zborul său nu este altceva decât tot un fel de plimbare, doar că la câțiva metri deasupra solului. Ce dezamăgire!

Ce vreau să zic este că merită urmărit pe mai departe destinul ideii de orizont, în viață, în filme și – de ce nu – în credință. Căci există și un orizont al credinței, pe care puțini îl scrutează cu privirile, după cum există și labirinturi ale dogmei, dincolo de care nu se mai vede nimic. Probabil că, dacă e să ne învețe ceva paradigma asta a orizontului, acest lucru ar fi să privim cu multă grijă la acele obiecte atât de apropiate înțelegerii și percepției care ne indică linii ale orizontului. Să credem – câtă naivitate, nu? – că am atins orizontul, că privim dincolo. Dragii mei, cu toții, spectatori și personaje deopotrivă, suntem datori aventurii aceste vieți cu recunoașterea faptului că niciodată nu vom fi ajuns prea departe pe cărările vieții, ca să nu putem mărturisi existența unui tainic dincolo.

Doar eroii din filme, rareori și aceștia, privesc dincolo de apus, iar atunci când o fac, păstrează secretul cu privire la cele văzute. E posibil, însă, ca și ei să dispară din filme, locul lor fiind luat de super-eroi. Aceștia văd totul. Spuneți-mi când ați văzut ultimul orizont care să merite o aventură într-un film produs de Marvel sau de DC.

(nu vă faceți iluzii: titirezul se învârte încă)

HHNostalghia 15
Nostalgia (Tarkovski) – un alt mod de a percepe orizontul

Muzica, o nouă dimensiune (12)

De nepovestit, ea, muzica, este în sine o poveste,
în care personajul principal este ascultătorul,
iar tăcerea sa cea mai desăvârșită intrigă
din câte s-au gândit vreodată.

O piesă instrumentală pe care o regăsim în coloana sonoră a mai multor filme, între care aș aminti trei dintre acestea, Stranger Than Fiction (2006), Shutter Island (2010) și Arrival (2016). Poate părea puțin nedrept faptul că ea a ieșit atât de mult în evidență față de restul albumului, Blue Notebooks, dar asta poate că nu e altceva decât (încă) o ironie a vieții …

… sau o idee care ne scapă prea ușor printre degete.

Nu pot să nu mă întreb ce anume transmite această muzică pentru a fi atât de generos asociată unor astfel de filme. Poate că au aceste filme ceva în comun, o idee, o imagine anume, un gând. Nu le-am văzut pe toate, dar măcar în privința celor trei amintite mai sus pot să încerc a sugera un astfel de element comun: neliniștea celui pierdut într-o lume în care nu-și mai regăsește casa. Vedem oameni expuși unor lumi neobișnuite, reale sau imaginare, în care nu se pot integra decât prin renunțarea la un anume punct de sprijin, la un element de siguranță de care s-au atașat atât de mult, încât nu și-ar putea concepe viețile fără el. Neliniștea pe care o ilustrează a aceste filme este aceea a omului care încearcă să se redescopere pe sine ieșind din lumea sa, departe de casă. Este neliniștea străinului gol, vulnerabil, neputincios. E ușor să te bați cu pumnii în piept și să spui cine ești când ești pe pământul tău; ia treci nițel dincolo de gard, intră în necunoscut și spune-mi cum te cheamă, dacă îți mai dă mâna …

Muzica lui Max Richter, alăturată acestor filme, crează un dureros contrast între experiența trecerii printr-o lume a suferinței și cea a rămânerii – fie numai în plan afectiv – în bucuria de a iubi. Căci iubirea e liniște a sufletului. O liniște care crede totul, acoperă totul, chiar și cele mai zgomotoase țipete ale unei lumi atât de nebune. On the Nature of Daylight ne aduce aminte de această liniște a iubirii, una pe care o uităm lesne în acest păienjeniș de senzații, reacții, războaie, vești despre războaie sau, pur și simplu, zgomote. țipete, isterii …

P.S. Recomand spre vizionare cele trei filme, dar în special Stranger Than Fiction și Shutter Island, ambele subevaluate într-o lume suprasaturată de senzații supradimensionate, însă lipsite de conținut …

Ce vrem să vedem în filme și ce nu (13): Equilibrium (2002)

Ce vrem să vedem în filme și ce nu (13): Equilibrium (2002)

Equilibrium este un SF cu buget redus construit pe o idee destul de năstrușnică, însă excesiv de îndatorat altor producții de gen, în special datorită abundenței de clișee (între care aș include încă un sacrificiu al lui Sean Bean) și tiparului narativ clasic, previzibil. Christian Bale salvează lumea, omul negru (și cel la propriu și cel figurat … mai contează?) este pedepsit exemplar, caracatița dictatorială este și ea făcută terci. Te simți (sic!) bine după ce l-ai văzut. Ți se dă voie, de altfel (să simți).

… sau poate că …

Filmul este pune în discuție rosturile unui anume tip de proiect omenesc menit a face lumea asta un loc mai bun, anume cel bazat pe sfărâmarea tradiției, pe despărțirea brutală, definitivă și privată de orice relație, fie ea doar afectivă, cu un trecut reprobabil. Este construită o lume nouă, iar fundamentul acestui proiect este uitarea moștenirii înaintașilor. Vorbim de o ștergere din memorie impusă prin lege asupra tuturor membrilor societății. O instituționalizare a uitării este cheia construcției lumii celei noi, în care nici lacrimă nu va fi, nici durere.

Cei de dinaintea noastră n-au mers bine, au construit o lume strâmbă. Războaiele mondiale, cu toate dramele lor, sunt o dovadă în acest sens. Trebuie să începem altceva, de la zero, ca și cum înainte nu s-ar fi întâmplat nimic.

Trebuie să uităm de unde venim, să ne reconstruim după alte matrițe. Acesta este imperativul socio-politic asumat de Tetragrammaton, condus de cel numit „Tatăl” și ai săi … clerici. Căci și acesta este – se poate altfel? – tot un proiect religios. Nu știm altă cale de a face bine, decât gândind religios. Chiar și atunci când luptăm împotriva religiei. Deși versurile poemului lui Yeats …

… dar înainte de asta, luați aminte, rogu-vă, la instituționalizarea uitării din lumea în care trăim. Europa își uită trecutul, măturată de tăvălugul proiectului multiculturalist. Noțiunile clasice de „națiune” sau „cultură” devin relicve ale unui trecut de care trebuie neapărat să ne delimităm. Universitățile suprimă tot mai mult discursul critic antiprogresist pe altarul unei corectitudini tot mai agresiv impuse prin norme și politici. Se instrumentează în lumea vestică uitarea unor noțiuni elementare de gen (băiat – fată, bărbat  – femeie) sau de rol (mamă, tată). Se legiferează uitarea fundamentelor căsătoriei. America, sau, mai corect, o parte a acesteia, se dezice tot mai fățiș de moștenirea trecutului (istoriile fondatoare, părinții națiunii, imnul etc). Încă nu s-au făcut pași spre o instituționalizare a unui proces de uitare în această privință, dar nu m-aș mira ca el să înceapă cât de curând.

Nu mai vorbesc de nazism, care prin excelență ilustrează un model de uitare instituționalizată, sau de bolșevici, care au încercat să facă uitată în lumea sovietelor ideea de credință creștină. Toate acestea ilustrează aceeași realitate: lupta omului pentru a construi o lume nouă pe baza uitării celei vechi dusă prin intermediul unui mecanism instituționalizat, unul care nu va face rabat de la nici un mijloc represiv pentru a-și atinge obiectivele.

Ah, și-acum Yeats, împreună cu al său vers: „Mi-am presărat visele sub picioarele tale / Pășește ușor, căci pășești pe visele mele.” O expresie a resemnării, pe buzele lui Sean Bean, purtătoare de speranță într-o posibilă coabitare a trecutului cu prezentul în cele gândite și trăite de lumea noastră. Curată fantezie, însă, căci soluția propusă de film pentru rezolvarea situației este ea însăși radicală, precum proiectul menit a fi zădărnicit. Crash, bum, bang! Năravuri holywoodiene? Nu și de data asta. Avertismentul lui DuPont din final, „Ai grijă, Preston! Pășești pe visele mele”, ne confirmă faptul că între cele două căi de funcționa ca societate umană nu este loc de negociere, ci doar pentru figuri meșteșugite de gun-kata, focuri de armă și o mulțime de explozibili (evident, toate aceste fiind legitime, având în vedere scopul deservit).

În final, poezia tot sărăcie rămâne …

Pastilă cinematografică (31) – Dunkirk (2017)

Pastilă cinematografică (31) – Dunkirk (2017)

Filmul este mai degrabă o simfonie cinematografică. Codurile specifice limbajului cinematografic sunt în mod riguros reașezate într-un discurs ce amintește de o construcție tematică demnă de un Beethoven, Brahms sau Mahler: coloană sonoră grea, nuanțată în intensitate în funcție de logica înlănțuirii scenelor, montaj subordonat ideii cinematografice, suprapuneri de planuri narative așezate pe durate de timp inegale (o săptămână, o zi, o oră)[1], ritm controlat de către camera de filmat (dirijorul, în acest caz), suspans construit prin discurs, nu în baza poveștii – prin formă nu prin conținut (Haendel și Bach au rămas un maeștrii neîntrecuți la acest capitol). După vizionare mă simt ca după audiția unei simfonii de Mahler (să zicem, a șasea, cea mai sumbră dintre realizările maestrului), împovărat de senzații, în același timp privilegiat că am asistat la un astfel de eveniment.

Principalul merit al lui Nolan este că a reușit să-i păstreze unei povești construite pe un fapt istoric aura de mit. Povestea nu este particularizată excesiv și, astfel, deschide uși spre abordări simbolice surprinzătoare. De pildă, una dintre ideile de forță ale filmului, pentru mine, are de-a face cu noțiunea de acasă, cu acea aspirație universală a omului de a-și găsi locul acela în care este el însuși și din care n-ar mai pleca niciodată. Dunkirk este povestea unor străini într-o lume străină, a eliberării lor de tortura pribegiei pe tărâmuri ostile. Evacuarea și aducerea celor lipsiți de orice speranță acasă, unde orice poate fi îndurat mult mai ușor – până și rușinea – este mântuire (orice veți dori să înțelegeți din asta, înțelesul teologic al termenului nefiind exclus aici)[2].

Contează, așadar, mai puțin acuratețea istorică. Ea nu este neglijabilă, ci secundară scopului urmărit de autor, acela de a ne zugrăvi o altfel de izbândă pe câmpul de bătălie, cea a întoarcerii între cei dragi, alături de cei ce își susțin necondiționat eroii. O izbândă construită pe solidaritate, în același timp pe sacrificiu. Lipsesc din poveste speculațiile cu privire la inexplicabila ezitare a lui Hitler de a le da englezilor lovitura de grație. Nici nu e de mirare, căci filmul nu este o reproducere a unei realități istorice – nici nu trebuie să fie – ci în primul rând o pledoarie pentru o idee.

Iar ca idee Dunkirk nu e nici confortabil, nici corect. E un film cu și despre englezoi nesuferiți și încăpățânați, nealterați în vorbă și în fapte nici de ifosele multiculturalismului, nici de amenințarea islamului, a imigrație masive dinspre Orientul cel atât de îndepărtat simțirii occidentale, nici de perspectivele sumbre ale Brex(in)itelor zilelor noastre. Fundalul pe care este așezată povestea este unul  identitar, din acela cum tot mai rar întâlnim pe ecrane. Faptul că abia vezi chip de femeie sau de necaucazian în film, cred eu, nu se datorează doar dorinței autorilor de a ne relata o poveste cât mai fidelă adevărului istoric, cât faptului că, în principiu, miza filmului îi aparține în exclusivitate bărbatului alb. E o problemă de familie: vecinii să își vadă de ale lor. Niște caucazieni ambițioși au luat-o pe cărări tare strâmbe, aducând multă suferință acestei lumi; acum, după mai bine de șaptezeci de ani, tot ei, oamenii albi, trebuie cumva să încerce a se cerceta în oglinda istoriei pentru a se regăsi pe sine, într-o Europă ce pare să le scape tuturor printre degete. Căci parcă tot mai mult europeanul zilei de astăzi este străin în Europa. S-a refugiat pe o plajă necunoscută, înconjurat fiind de inamici vechi și noi. Abia își mai vede lumea, undeva spre linia orizontului. Oare cine îi va arăta și lui calea către casă?

Aprecieri (1-5): Artistic 5;  Moralitate 4;  Relevanţă 4,5; Apreciere generală 4,5

[1] Acele mențiuni pot fi privite, în fapt, ca indicații cu privire la interpretare, precum acele „ma non tropo” or „tempo di menuetto” de pe partiturile muzicienilor

[2] De ce nu, se poate spune că în sens creștin mântuirea omului este o aducere acasă, după o prea lungă și dureroasă rătăcire …

Ce vreau să fiu (2)

Unul dintre cele mai bune filme creștine făcute vreodată de către oameni care nu se pretind a fi neapărat creștini – ba, dimpotrivă, aș zice, stau departe de lumea credinței tradiționale – este, fără îndoială, Chariots of Fire (1981). Protagoniștii sunt doi alergători în curse de viteză, cu șanse și pretenții la câștigarea unei medalii olimpice: un evreu care trage tare de această șansă ca de singurul resort care l-ar mai putea propulsa spre un anume sens al existenței și un creștin, confruntat și acesta cu o profundă dilemă existențială legată de destinul său și de felul în care L-ar putea sluji mai bine pe Dumnezeu.

Eric Liddell dorește să urmeze calea misionariatului, știe că este chemat să vestească Evanghelia în Orientul îndepărtat. În același timp, constată că Dumnezeu l-a făcut iute de picior și, în plus, simte o imensă plăcere în alerga. O bună parte din film reflectă căutarea sa după un răspuns la această paradoxală provocare pe care un dar neconvențional o ridică ideii clasice de slujire creștină. Impresionat este pentru mine în acest film să văd că această luptă pentru adevăr și identitate nu exclude nici o clipită fundamentul nenegociabil al onorării lui Dumnezeu. Aceasta este temelia pe care Liddell își așează destinul, cu toate incertitudinile sale. În acest fel, indiferent de răspunsurile pe care le primește pe cale și de eventualele surprize ale vieții, el este statornic, de neclintit în alergarea sa spre premiul ceresc.

Nu intru în prea multe detalii; urmăriți acest film, dacă aveți posibilitatea. Vi-l recomand cu căldură.

Scena despre care vă vorbesc descrie cursa lui Liddel de la Olimpiadă, pe distanța de 400m. Dincolo de detalii mai puțin importante – pentru mine contează mai puțin cine câștigă, ci cum se aleargă – cred că e suficient doar să priviți la el, la plăcerea sa, plăcerea nu de a face un lucru anume, ci de a fi așa cum l-a înzestrat Dumnezeu: iute.

… ș-apoi versetul, primit din mână unui din tabăra adversă: „Pe acel ce Îmi dă slavă, Eu îl voi onora …” și strâns în pumn, ca o adevărată ștafetă. Vanghelis. Slow motion. Montaj. Poezie.

Așa îmi doresc să-mi fie alergarea până la capăt. Îmi doresc să pot trece linia de sosire copleșit de bucuria de a nu-mi fi irosit vremea pe ce e de așteptată să fac. În același timp, cumva, dacă să poate, în totala dedicare plăcerii de a fi, să pot totuși să intuiesc bucuria celor din tribune, a celor dragi mie, a celor pentru care însemn ceva.

Să simt o plăcere, dar nu pe a mea, ci plăcerea lui Dumnezeu. Atât.

De data asta – repet – e o cursă care se câștigă în primul rând prin plăcerea de a fi pe turnantă, apoi de a vedea linia de sosire; nu are nici o legătură cu locul obținut. Se câștigă în aplauzele celor iubiți și iubitori.

 

Un Moonlight simptomatic …

Un Moonlight simptomatic …

Ca să încep așa, mai pe ocolite, vă spun că Moonlight mi se pare a fi un imens vapor (un Titanic, dacă vreți), frumos și impresionant nevoie mare, numai că înzestrat cu pânze. A fost lansat la apă, iar acum, în lipsa vântului, toată lumea s-a așezat pe chei și îi suflă în pânze, poate-poate se va urni din loc. Cam tot ce circulă acum ca reacție față de acest film în spațiul american este simptomatic pentru această ciudată patologie a emoției transformate în virtute.

Bunăoară, iată o comparație de pe metacritic. com – un portal cu pretenții de autoritate în domeniul criticii de film – între modurile în care sunt simțite două filme, ambele având ca protagoniști principali copii pierduți ai acestei lumi.

Moonlight – povestea unui copil / tânăr de culoare, homosexual:

Moonlight is the tender, heartbreaking story of a young man’s struggle to find himself, told across three defining chapters in his life as he experiences the ecstasy, pain, and beauty of falling in love, while grappling with his own sexuality. (SURSA)

Cam așa am priceput:

Moonlight este povestea tandră și sfâșietoare a unui luptei unui tânăr de a se regăsi pe sine, povestită de-a lungul a trei capitole definitorii ale vieții sale, pe măsură ce cunoaște bucuria, durerea și frumusețea îndrăgostirii, în timp ce se confruntă cu propria-i sexualitate.

Să observăm că, în general, aceste prezentări pe metacritic sunt pur informative, inodore din punct de vedere emoțional. Rostul lor este să îți spună despre ce este filmul, nu cum este el. Totuși … „tender” și „heartbreaking”. Chiar și acel „beauty of falling in love” pe care eu, unul, nu l-am văzut nicăieri în film. Phuuuuuuuuui! Încă odată, mai vârtos: Phuuuuuuuuuuui! Uf! Poate se clintește măgăoaia asta către largul oceanului, măcar un pic de tot …

Lion – povestea unui copil / tânăr, rămas orfan și pierdut departe de casă:

A five-year-old Indian boy gets lost on the streets of Calcutta, thousands of kilometers from home. He survives many challenges before being adopted by a couple in Australia; 25 years later, he sets out to find his lost family. (SURSA)

Adică:

Un băiat indian de cinci ani se pierde pe străzile Calcuttei, la mii de kilometri de casă. Supraviețuiește mai multor provocări, înainte de a fi adoptat de un cuplu din Australia; 25 de ani mai târziu,el își caută familia pierdută.

Până și mesajele de pe burtiera de la DigiTV sunt mai emoționale decât această prezentare seacă și lipsită de orice brumă de simțire.

Ca să evităm insinuările: eu v-o zic pe șleau că ambele povești sunt la fel de încărcate dramatic. Nici nu cred că nu e cazul să le comparăm, după cum nu e cazul nici să ne afundăm în conspiraționisme. Este doar un simptom, iar el trebuie pus alături de altele pentru a documenta prezența unei afecțiuni. Răbdare, toate la rândul lor …

Deocamdată, rămân cu un gust incomod față de metacriticii ăștia: chestia cu orfanii e răsuflată, nu mai are prea multe de-a face nici cu tandrețea, nici cu sfâșierea, nici cu frumusețea iubirii, în timp ce …

De-ale Oscarului: Moonlight (2016)

De-ale Oscarului: Moonlight (2016)

Unul din primele semne serioase de întrebare pe care acest film le ridică din punctul de vedere al locului său în peisajul ideologic al zilelor noastre este faptul că, deși a câștigat Oscarul pentru cel mai bun film american al anului 2017, juriul celor de la BAFTA n-a dat doi bani pe el. Lucrurile pot fi privite însă în albia lor firească: Moonlight este un film făcut pentru America zilei de astăzi, cea care nu mai vrea să fie great again, ci privește în urmă cu multă mânie, scuturându-se tot mai vârtos de demonii unui trecut adesea întunecat și dezonorant. Dinspre bătrâna Europă această poveste nu se vede în aceleași culori ale imperativelor ideologice ale momentului. Mi se pare că europenii au renunțat de ceva vreme la ideea că filmul ar mai fi dator în vreun fel societății (o ultimă răbufnire a fost provocată, totuși, de Me Before You), cu vreo idee mai de treacă-meargă, cu o lecție despre cum să fii un bun cetățean al planetei ș.a.m.d. În schimb, dacă vă uitați la filmele care în acest an au pătruns în galeria nominalizatelor la Oscar, poate cu excepția lui Manchester by the Sea, ele sunt toate motivate în rostul existenței lor de idei la care ar trebui să luăm aminte dacă vrem să ne fie mai bine. Americanii, chiar și cei necredincioși, „leftiștii”, iubesc omiliile și pentru încă o bună bucată de vreme de acum încolo – mai lungă de patru ani, se preconizează – nu cred că se va pune problema renunțării la acest tip de discurs. Vor face în continuare filme „de care este nevoie”. Cu consecințele de rigoare.

Din punct de vedere strict cinematografic, filmul are tot ce îi trebuie pentru a putea fi considerat o Citește în continuare „De-ale Oscarului: Moonlight (2016)”

Jertfa tăcerii – Silence (2016)

Jertfa tăcerii – Silence (2016)

Mi-am dorit mult să văd acest film, mai ales că auzit multe despre el, păreri contradictorii, nedumeriri, provocări. Entuziasmul unora mi-a amplificat nerăbdarea, cârcoteala altora m-a pus în gardă să nu merg la pomul lăudat cu ditamai sacul. În general, îmi place Scorsese și stilul său oarecum brutal, necizelat, de a descrie situații conflictuale și de a ne propune idei folosindu-se de mijloacele pe care cinemaul le are la îndemână.  Nu am citit cartea, în ciuda recomandărilor în acest sens. N-am premeditat asta, pur și simplu n-a fost să fie. Așadar, înainte de toate, rog să se consemneze că cele ce urmează sunt reflecțiile unuia care judecă lucrurile exclusiv din perspectiva oferită de film asupra acestei istorioare cu (mult) tâlc.

Așadar, avem o tăcere, cea a lui Dumnezeu. Pe fondul acesteia se întâmplă cam toate în acest film. Și avem niște oameni convinși de unicitatea adevărului credinței lor – în Portugalia, în Europa și, bineînțeles, în Japonia. Același adevăr, valabil peste tot pe unde locuiesc oameni. Numai că mulți oameni încă nu cunosc acest adevăr, așa că iată-i pe acești curajoși mesageri ai Celui Preaînalt cutreierând cărări puțin bătătorite de urmași a lui Hristos cu Evanghelia. Cît de frumoase sînt picioarele celor ce vestesc pacea, ale celor ce vestesc Evanghelia! îți vine a spune, împreună cu apostolul. Numai că picioarele acestea nu vor fi călăuzite doar pe cărările păcii: Citește în continuare „Jertfa tăcerii – Silence (2016)”

De-ale Oscarului: La La Land (2016)

De-ale Oscarului: La La Land (2016)

Dintre toate filmele selecționate pentru acest Oscar, poate chiar dintre toate producțiile anului 2016, La La Land ilustrează cel mai bine conceptul de idee cinematografică exprimată printr-o experiență, cea a vizionării. Autorii săi se joacă cu așteptările tale, ale spectatorului care a văzut prea multe filme, folosind o bogată și surprinzătoare paletă de mijloace. Provoacă în tine, pe rând sau de-a valma, neîncredere, fascinație, deschidere pentru „mai mult”, curiozitate, visare, „încredere în clișeu”, speculație iluzorie, consternare, revoltă, resemnare … Dar nu te lasă să renunți. Îl vei dea până la capăt, năuc, fără să știi ce te-a lovit.

Nu te lăsa furat de poveste! Nu te lăsa! Fii serios, măcar de data asta!

Dar poți? Căci totul, în acest film, este gândit pentru a te deruta. Ceea ce vezi nu e ceea ce trebuie. Auzi o muzică bună, dar și aceasta are rolul de a manipula acele fragmente de simțire cu care ne-am obișnuit vizionând alte filme romantice americane. Nu te încrede în ceea ce vei simți. Gândește povestea.

A  fost „pe bune”? te întrebi la final. Oare ai văzut un vodevil? O poveste de iubire, poate? Să fi fost totul o simplă fabulație? Un joc? O briză de efemeritate?

Aproape că te întrebi, așteptând să înceapă, ce ar mai avea interesant de spus un film muzical. Introducerea ne propune o coregrafie ușor naivă, totuși pe o muzică atractivă, care „te prinde”. Păcat de acele mașini care au ajuns să fie abuzate de niște dansatori, din aceia care amintesc prin mișcările lor de mulțimea de trupuri ce încerca, în frunte cu Simon Zelotul, să-L impresioneze pe Mântuitor în Jesus Christ Superstar (1973): Doamne, știi că te iubesc … Doar că acești oameni dau buluc, plini de vise, în orașul stelelor. Cei mai mulți se vor trezi repede în anonimat, dar visul e prea frumos pentru a nu te bucura de căldura iluziilor cu care îți împresoară imaginația.

Frapează jocul luminilor, paleta de culori nefiresc de intense și neobositul efort al camerei de filmat de a păstra cea mai bună încadrare a personajelor în decor. Povestea pare să se așeze pe făgașuri binecunoscute din atâtea filme văzute până acum. Întâlnești oameni care se luptă să-și împlinească visele sau oameni care coboară cu picioarele pe pământ și renunță la a mai umbla după cai verzi pe pereți. Începi să ții cu ei, să te atașezi de destinele lor, să le vrei binele, să-i vezi cum prin dragostea ce și-o poartă le vor birui pe toate. Vezi că te-am prins? Îți spun: ai văzut prea multe filme.

Chiar și jocul actorilor –  îndeosebi cel al lui Gosling – pare stilizat, minimalist pe alocuri. Gesturile sunt descompuse în fragmente lesne de individualizat. Sugestia este, în ciuda intensității tensiunii dramatice, de premeditare a unui parcurs parcă dinainte stabilit în detaliu. Faptul că uneori ei mai și cântă este de asemenea contrariant, căci este limpede pentru oricine că esența acestui musical nu este … muzica, ci experiența pe care povestea ne-o facilitează.

Te întrebi, la un moment dat, dacă s-a întâmplat ceva cu adevărat în film sau dacă totul n-a fost altceva decât speculație. Poate că e un fel de „de exemplu” al realității, de concretizare a unui posibil scenariu; poate vom reuși să derulăm înapoi caseta și dăm drumul la un alt aranjament al faptelor. Căci ce este altceva lumea asta decât un imens bricolaj de fapte, idei și vise ce încă își așteaptă înflorirea? Nu mai există adevăr, nici dragoste, nici realitate: există doar fragmente de viață puse cap la cap pentru a le simula pe toate acestea. Nu mai există nici credință, poate doar un bob de șansă din când în când …

Nu înveți nimic din film. Experiența vizionării este, în fapt, o dezvățare, o dureroasă lepădare a unor lecții ce nu par să ne mai fie de folos în lumea de astăzi. Există lucruri mai importante decât dragostea, decât relațiile dintre oameni, decât credința. Care sunt acestea? Nimeni nu știe. Dar ele există, credeți-mă pe cuvânt. Altfel nu veți putea trăi cu adevărat în lume.

Nu știi ce să crezi nici despre efectele speciale folosite: sunt oarecum naive – mie îmi amintesc de un film al lui Kurosawa de prin 90` – dar nu-ți poți permite să nu le privești cu toată seriozitatea. Căci par să ascundă ceva. De fapt, nici nu ai timp să te gândești la rosturile și semnificațiile lor, pentru că mintea și inima vor altceva. Vor să vadă dacă totul se termină cu bine.

Și, da, filmul „se termină cu bine”, cu un schimb hierofanic de zâmbete, semn că, într-un anume fel, n-ai văzut nimic serios. Sau, dimpotrivă, poate că ceea ce ți s-a întâmplat a fost atât de serios, încât nu mai e nimic de spus.

Aprecieri (1-5): Artistic 4,5;  Moralitate 3,5;  Relevanţă 4; Apreciere generală 4

De-ale Oscarului: Lion (2016)

De-ale Oscarului: Lion (2016)

Pentru orice poveste bună, mai ales dacă ea se bazează pe un fapt real, există un moment propice de depănare a ei și un public anume care să ia aminte la ideea acesteia. Cel puțin pentru două din candidatele din acest an la Oscaruri – Hacksaw Ridge și Land of Mine (Under sandet) – acest lucru este de deplin valabil. Aceste filme ne propun idei pe care acum trebuie să le rumegăm, cu toată seriozitatea, pentru a ne înțelege rosturile într-o lume parcă tot mai străină celor învățate de la cei ce ne-au crescut. Lion, pe de altă parte, deși este și el inspirat dintr-o impresionantă întâmplare a zilelor noastre, este o poveste ce nu cunoaște momente de optim ale receptivității sau ale oportunității rostirii. Tema de fond a relatării – condiția copilului care ajunge în situația de a nu avea părinți care să se îngrijească de el, adică orfan –  este una ce se cere a fi păstrată la loc de cinste între prioritățile oricărei comunități umane, indiferent de context spațio-temporal. Purtarea de grijă față de orfan este religie, și încă una dintre cele mai bune, împotriva căreia nici cel mai înverșunat ateu n-ar putea să argumenteze fără a se face de râs în omenia lui.

Vorbim, în primul rând, așa cum am sugerat deja, despre o poveste bună, ce merită din plin participarea noastră prin vizionare. Implicarea emoțională a privitorului nu este de neglijat; cel puțin la o primă vizionare ea așează în plan secundar aspecte ce țin de calitatea artistică a filmului. În această privință, nu voi spune prea multe, în afară de faptul că există și plusuri și minusuri. Între plusuri aș sublinia compoziția extrem de minuțioasă a scenelor, în permanență gândite pentru a se armoniza stării de spirit a eroului principal. De pildă, sunt de menționat acele câteva cadre cu micuțul Sarooo rătăcitor printr-o lume mult prea mare pentru el, tocmai de aceea îndepărtată, străină. Tranziția de la microuniversul copilăriei – echivalent cu acel idilic Shire din Lord of the Rings – la gigantica întindere de clădiri, oameni, mijloace și conexiuni este în mod superb construită de autori prin procedee cinematografice mânuite cu o apreciabilă măiestrie (deși, din câte am înțeles, avem de-a face cu un debut regizoral). Între minusuri aș menționa tenta ușor melodramatică din final, care amintește de atmosfera din unele filmele indiene clasice; aparent, autorii filmului nu au fost siguri pe forța poveștii de a produce, fără a face apel la alte potențatoare de emoție, un răspuns adecvat în spectator, ca mijloc de furnizare a ideii cinematografice.

Totuși, nu asta este senzația cu care am rămas în urma vizionării. Ideea filmului este suficient de frumoasă și de generoasă în implicațiile sale pentru a păstra acest film ca un reper important în istoria reflecțiilor pe care fabrica de vise poate să le propună lumii prin intermediul ecranului.

lion-movie-poster

Dar care este acea ideea de fond a filmului? Aș formula-o, cât mai direct, astfel: fundamentul bunăstării copilului – sau, ca să folosesc o terminologie consacrată în limbajul de specialitate, „interesul superior” al acestuia –este unul prin excelență relațional.[1] Copiii au o mare nevoie în jurul lor de oameni, mari și mici. În primul rând, au nevoie de părinți, de acei oameni care îi iubesc și care, necondiționat, își asumă responsabilitatea purtării de grijă și a inițierii în tainele lumii. Au nevoie să recunoască în apropierea lor acele chipuri care le-au dăruit primele zâmbete, cele care nu se uită niciodată, primele mângâieri, primele avertismente. Au nevoie să știe că lumea este mică, dar că va crește odată cu ei: viteza de creștere aste atenuată tocmai de profunzimea relațiilor cu persoanele importante ale copilăriei, menite a-i oferi copilului o fărâmă de veșnicie încă de foarte devreme …

Da, copiii cer tablete, gadgeturi, mașinuțe, păpuși, jocuri, biciclete, calculatoare, dulciuri, cadouri, camera lor proprie și multe altele din acestea, cărora adesea cu greu le facem față. Dar ne vor în primul rând pe noi, părinții sau frații lor, uneori, prietenii sau mentorii într-ale vieții. Vor rămâne atașați pentru totdeauna de cei le-au împărtășit emoțiile primelor aventuri. Copii respiră relații, lumea lor se întemeiază pe oameni, nu pe obiecte, oricât de strălucitoare și de prețioase ar fi acestea.

Transpusă în limbaj cinematografic această idee, care în conținutul ei nu are nimic senzațional, se transformă pe parcursul vizionării într-un veritabil imperativ moral. Nebunia lumii în care trăim contrastează cu suferința copilului pierdut în vâltoarea unor interese ce-i transcend micul său univers de nevoi și dorințe. Or acest lucru, deși nu o spune nimeni, se simte. Străini de destinul lui Saroo, oamenii înșiși par să capete statut de obiecte, asemeni unor piese de recuzită pe o imensă scenă a vieții. Între aceștia, iată, și o familie de australieni care au decis – de comun acord –  că nu vor să aducă proprii lor copii pe lume, ci că vor contribui ei înșiși la alinarea suferinței unora deja născuți pe acestă lume mult prea năpădită de mizerii și suferințe. În experiența lor ideea a devenit imperativ al existenței, principiu de viață și temei al asumării unui drum dificil, adesea nerăsplătit pe măsura investiției depuse cu atâtea sacrificii. Reformulez, am fost nedrept: tot acest efort își găsește propria-i răsplată, dar puțin mai târziu, atunci când toate cele neînțelese ale copilăriei se vor așeza în matca înțelepciunii și a înțelegerii, iar rănile copilăriei își vor găsi, după o rețetă unică de la un om la celălalt, oblojirea …

Acești doi oameni – atenția este îndreptată în film în special asupra mamei, interpretată impecabil de Nicole Kidman – fac o alegere care pentru mulți dintre noi ar părea de neconceput, imposibilă chiar. Este decizia de a fi parte din soluție, de a nu închide ochii la realitatea suferinței atâtor copii în această lume incapabilă să le facă viețile celor vulnerabili măcar suportabile, dacă nu fericite. Chiar fără să înțelegem rostul unei decizii atât de radicale, suntem nevoiți să admirăm această asumare de imperativ și, de ce nu, să recunoaștem că este loc pentru fiecare  la a pune umărul spre a „mântui” acest univers de indiferența cu care îi lasă pe cei mici să să piardă între atâtea pofte ale celor mari și înțelepți.

Fără a ne propune lucruri noi în materie de cinematografie, Lion poate constitui un reper important în memoria spectatorului de astăzi din pricina felului în care, prin povestea lui Saroo, ne îndreaptă privirile și gândurile spre cei pierduți, rămași fără voce, fără apărare și fără speranță în această lipsită de milă junglă globală.

Aprecieri (1-5): Artistic 3,5;  Moralitate 4,5;  Relevanţă 5; Apreciere generală 4

[1] În treacăt fie spus, acest lucru e valabil și pentru oamenii mari; ce diferă este modul în care adulții se raportează la acest fundament

De-ale Oscarului: Fences (2016)

De-ale Oscarului: Fences (2016)

Oscarurile au fost (mult prea) albe anul trecut, așa că era absolut necesar ca de data asta să se găsească un film care să diversifice puțin atmosfera din acest an. Fences (2016) este ceea ce au găsit mai bun în acest scop …

Denzel dovedește reale calități de actor de teatru. Nu știu însă dacă îi vor fi suficiente pentru un Oscar.

Următorul!

De-ale Oscarului: Hacksaw Ridge (2016)

De-ale Oscarului: Hacksaw Ridge (2016)

Probabil că unul dintre cele mai importante lucruri ce trebuie avute în vedere atunci când încercăm să înțelegem un film precum acesta, prin comparație cu majoritatea producțiilor care astăzi smulg ovații din partea criticilor, îl constituie faptul că nu ne aflăm într-un context postmodern, unul în care oamenii să acționeze conduși de instincte și de preferințe personale corecte, ci într-o lume în care încă mai întâlnim convingeri profunde și crezuri care au puterea de a modela destine. Conflictul principal este cel între două convingeri cu privire la ce înseamnă a fi bărbat adevărat; realitatea îngrozitoare a războiului – detaliată de Mel Gibson, așa după cum ne-a obișnuit deja, în cele mai oribile aspecte ale ei – intră în plan secundar, ca suport al unei idei cinematografice care transcende cu mult curiozitatea documentară despre una dintre cele mai grele bătălii purtate între americani și japonezi în al doilea război mondial.

Lecția filmului – căci avem personaje în film care învață ceva și, odată cu ele, învățăm și noi – invită la o reconsiderare a modului în care ne formăm opiniile despre oamenii din jurul nostru, în special despre cei ce lesne s-ar putea pierde în mediocritate, din diverse motive „incorecte”: sunt cam plăpânzi, inadecvați unor slujbe cu adevărat importante, sunt încăpățânați, se țin cu dinții de niște principii depășite de veacuri și evenimente și sunt pocăiți (sectanți, dacă așa doriți), oameni din aceia care dorm cu Biblia sub pernă și care nu pierd nici o clipită să nu buchisească încă un verset și să cugete la Legea Domnului. Desmod, eroul principal, are câte ceva din toate astea, dar mai are și niște calități ce se cer descoperite printr-o privire atentă. El vrea să meargă pe front, să își aducă contribuția la biruința asupra inamicului, dar fără a atinge o pușcă și, implicit, fără a lua viața vreunui dușman. Desigur, pentru camarazii și superiorii săi, acest lucru pare de neconceput. Mai bine s-ar cere la vatră și nu ar merge pe front să încurce lucrurile, căci războiul este pentru oameni care pot conta cu adevărat unul pe celălalt.

„Nu am știut cine ești” îi mărturisește la un moment dat Căpitanul Glover lui Desmond. Adevărul că asta se întâmplă adesea și între noi: nu știm cine este aproapele nostru, ce-i poate pielea, așa că îl judecăm prin prisma unor evaluări superficiale și a unor prejudecăți ale căror efecte clinice s-au cronicizat îngrijorător în imaginarul colectiv al contemporaneității.

Ambele părți implicate în conflict – Desmond, pe deoparte, și camarazii din batalionul B al Diviziei 77 de Infanterie americane, împreună cu conducerea acestuia, de cealaltă – au principii și convingeri puternice de apărat, iar asta în condiții de război, sub povara imensei responsabilități a fiecăruia față de țară și de cei dragi. Aceste convingeri nu sunt niște opțiuni efemere, menite a fi adaptate trendurilor veacului, ci adevărate temeiuri ale existenței. Așa cum Desmond nu poate face un compromis față de arma de foc, din pricina rostului ei de a ucide, camarazii săi nu pot concepe să nu își facă datoria de soldați până la capăt, în tot ce va însemna ideea de anihilare a inamicului. Fiecare se identifică cu principiile pe care le urmează în viață, iar a le încălca este de neconceput, e o negare de sine echivalentă cu o sinucidere.

S-ar părea că nu e loc de armistițiu într-un astfel de conflict. Totuși, Hacksaw Ridge ne propune o soluție, una care ne face de rușine pe noi, cei de astăzi, așa împietriți cum suntem în încăpățânarea de nu-i respecta pe cei care au alte convingeri în viață decât noi (căci iubirea e o utopie, așa că nici nu pun problema). Există o scenă în film care îi propune postmodernului corect în pretențiile sale imposibilul. E nespectaculoasă, cea care descrie momentele din dimineața unei lupte … într-o zi de Sabat.

Pentru Desmond, ca adventist, Sabatul este o zi specială. Totuși este o bătălie de purtat acolo, una care nu îngăduie zile puse deoparte pentru lucruri sfinte, iar camarazii nu vor să urce fără el. Așa că, în acea dimineață, întreaga baterie de luptă așteaptă într-o deplină liniște, gata echipată de asalt, așteptându-l pe Desmond să-și încheie rugăciunea. Apoi el li se va alătura în drumul spre câmpul de luptă. Asta e tot. Iată că este posibil ca fiecare să aibă dreptate în a acționa conform convingerilor sale, fără ca cineva să fie ofensat și rănit în conștiința-i. Iată că respectul este posibil, în ciuda diferențelor de crez.

Scena în sine este o usturătoare palmă aplicată pe obrazul cerbiciei corectitudinii postmoderne în relație cu conștiințele oamenilor care încă mai trăiesc călăuziți de principii ferme și nu-și pot negocia convingerile intime fără a se nega pe ei înșiși. În această privință, bătălia e încă toi și nimeni nu dă semne că că ar fi dispus să facă pasul reconcilierii, măcar cu o iotă. Astfel, statul luptă acum cu fotografii și cu patiserii care au obiecții de conștiință în privința furnizării de servicii nunților de homosexuali. Muzicieni și artiști de top boicotează în turneele lor statele americane în care încă nu s-a reglementat convenabil problema mersului la toaletă pentru transsexuali. Ce mai bătălie! Datele problemei nu s-au schimbat, însă câmpul de luptă nu mai este același cu cel din vremea războiului. Atunci era mai ușor.

Mel Gibson e un optimist. Ne propune un model aproape utopic, într-o lume care nu mai crede de multă vreme în astfel de soluții. Astăzi, soluția pare a fi corectitudinea rece, promovată pe toate canalele. Ea este legiferată și impusă ca normativă, dacă nu se poate altfel. Dar respectul legiferat este un simulacru, o iluzie. Ideea pe care ne-o propune Hacksaw Ridge este cea a cunoașterii reciproce prin participare și implicare deschisă în proiectul comun. Să ne privim unii pe alții, cu atenție. Dincolo de credințele pe care le respingem sau de principiile cu care nu suntem de acord, vom descoperi cu adevărat dacă acestea sunt doar niște povești / pretexte sau, dimpotrivă, realități, temeiuri ale existenței celor de lângă noi. Vom avea surprize – poate că nu întotdeauna plăcute. Dar efortul făcut va fi răsplătit, într-un fel sau altul. Între atâtea reglementări, certuri, bășcălii, dezinformări, invective și orice alte astfel de „argumente” care se mai folosesc în ziua de astăzi pentru impunerea unor ideologii, pare de necrezut că mai putem găsi în ziua de azi oameni ca Desmond și Smitty, care în ciuda diferențelor dintre felurile în care înțeleg lumea lui Dumnezeu, pot să se înțeleagă unul pe celălalt ca doi adevărați camarazi de încredere și chiar să râdă împreună în tranșee, în ceas de noapte, la câteva sute de metri distanță de amenințarea inamică.

Totuși, iată că filmului lui Mel Gibson îi este recunoscută valoarea, dovadă că a fost selectat de către Academie între cele mai bune filme americane ale anului trecut. Nu e puțin, dar în mod sigur nu este nici suficient, într-o Americă atât de divizată ideologic precum cea de astăzi.Căci chiar dacă filmul va fi premiat – și mă îndoiesc că va lua premiul cel mare – mult mai important este ca cei ce-l văd să prindă ideea.

Aprecieri (1-5): Artistic 4;  Moralitate 4;  Relevanţă 4; Apreciere generală 4

De-ale Oscarului: Arrival (2016)

De-ale Oscarului: Arrival (2016)

Încep prin a spune că motto-ul de pe poster (Why are they here?) este unul cât se poate de neinspirat. E o „altă întrebare” mai importantă pe care filmul ne-o adresează, undeva spre final, prin vocea Louisei, personajul principal: „Dacă ai putea să îți vezi întreaga viață de la început până la final, ai schimba ceva?”. Iar între această întrebare și posibilele răspunsuri ce pot fi oferite – „Da”, „Nu”, „Depinde” etc – este așezată o miză imensă, una pe care – scuzați-mi meteahna dobândită de curând – o voi formula printr-o „altă întrebare”: „Oare noi, în acest moment, comunicăm?”.

Plutește discret în fundal motivul turnului Babel, istoria încurcării limbilor și a răspândirii lor pe întreg pământul. Acum, însă, se pune problema regăsirii, a unificării, iar mijlocul nu este altul decât această limbă comună. O limbă care, pe deoparte, ne adună într-un întreg ce ar putea fi numit, cu puțină indulgență, omenire; pe de altă parte, o limbă ce devine un instrument al puterii, unul care poate descătușa capacități latente necunoscute până acum ființei umane, între el fiind și aceea de a trăi altfel în timp, eludându-i liniaritatea monotonă.

Există similarități ale lui Arrival cu alte filme importante de gen (SF). Tema comunicării cu o entitate cu totul diferită decât ființa umană – una care nu învață graiul nostru prin metode pe care le mai vezi promovate și pe Internet, gen Engleza în douăzeci de minute etc[1] – și care devine pentru subiectul uman un prilej de explorare a propriei condiții în relațiile cu cei dragi este de găsit și în Solaris (1972). Curbarea timpului în menghina unei capacități a omului de a-i transcende liniaritatea o întâlnim și în Interstelar (2014). Tipurile de răspuns pe care această apropiere extraterestră le produce la nivel politic și militar asupra umanității pot fi și ele regăsite în Contact (1997), dar mai ales în Independence Day (1996).

Contribuția majoră a filmului pe piața ideilor cinematografice ține însă de sugestia convingătoare cu privire la posibilitatea trăirii unui altfel de timp, datorită instrumentului primordial pe care îl folosim pentru a ne înțelege unii pe alții și pe noi înșine, limba. Căci limba unește, iar unitatea, între altele, înseamnă și ieșire din istorie, din timpul depănat cronologic peste oameni și fapte. O spune și o traducere a unuia dintre mesajele extraterestre: „Nu este timp. Mulți devin unul.”.

Timpul liniar este o expresie a descompunerii, a dezbinării; pentru a păstra echilibrul, să recunoaștem că poate fi și o măsură a devenirii, a progresului. În orice caz, unitatea înseamnă verticalizare („să facem un turn” ziceau oamenii din Câmpia Șinearului), iar un turn perfect vertical, privit de suficient de departe se poate lesne confunda cu un punct. E unidimensională și, paradoxal,tocmai din această cauză ea face posibilă reconfigurarea relațiilor dintre momente distincte în timp. E ca acel caz din matematică, la limită, de „infinit supra infinit”, lipsit însă de posibilitatea introducerii unui artificiu de calcul ori a unei metode de eludare a imposibilului. De pildă, într-un astfel de context, viitorul ar putea cauza trecutul. Pentru noi, acest lucru este o imensă provocare. Ne depășește. E de înțeles frica, sunt explicabile reticențele. Chiar dacă am accepta posibilitatea de a conviețui cu o astfel de trecere prin timp, ispitele condiționării ne-ar demola fără speranță toate poftele. Am fi tot timpul provocați să trăim „pe încercate”, să verificăm alegerile de astăzi folosindu-ne ce ceea ce s-a întâmplat mâine. Ș-atunci, „altă întrebare”: Nu cumva tocmai acest lucru a fost prevenit de Dumnezeu la Babel, prin încurcarea limbilor?

Nu intru în alte detalii. Pentru mine acest subiect e suficient de fascinant pentru a pune în umbră orice altă temă de reflecție pe care filmul ar putea-o propune. Vă îndemn doar să rețineți acest Arrival  ca pe un punct de referință în cinematografia contemporană, nu atât din punctul de vedere al calității sale artistice (de netăgăduit, de altfel), cât din perspectiva a importanței temei pe care ne-o propune și a posibilităților pe care le deschide în explorarea unor mijloace noi de a reflecta destinele unor oameni pe ecranul gri.

Cum ar fi ca ceea ce ești, ceea ce te definește, destinul tău, rostul tău în lume să nu fie privit și comunicat într-o paradigmă liniară, cum ar fi cea a cronologiei, ci urmând o lege superioară, poate una a sensurilor, sau a memoriei, sau a conștiinței? Cum ar fi să fii ieri ce ai fost încă de mâine? Sunt întrebări la care, prin mijloace diferite, încerc și eu să găsesc răspunsuri. Arrival mi-a redeschis apetitul pentru sondarea lor în profunzime.

Aprecieri (1-5): Artistic 4;  Moralitate 4;  Relevanţă 4; Apreciere generală 4

[1] Câteva exemple de filme în care apare acest clişeu, într-o formă sau alta: E.T.Al cincilea elementSupermanTransformersIron GiantDark City şi Independence Day

arrival_ver2

 

De-ale Oscarului: Manchester by the Sea (2016)

De-ale Oscarului: Manchester by the Sea (2016)

S-ar părea că, încet, se prind și americanii de rețeta asta, oarecum învechită, a filmului european, cea care propune un stil de discurs perfect orizontal, netezit pe o nicovală liberă de scop, de viziune și, poate cel mai important, de orice bob de năzuință transcendentală. Nu e nimic care să fascineze în acest film, nimic care să uimească sau să ne pună în gardă. Lipsesc repere în baza cărora lumea din film să aibă o orientare (alta decât cea geografică), care să explice rostul de a trăi pentru vreunul dintre personaje. Universul filmului este omogen și în orice parte privești vezi același lucru: suferință, supraviețuire, îngheț emoțional, animalitate. Nimeni nu învață nimic, nici personajele, nici noi, spectatorii.

Dacă e să încerc a înțelege și exprima lapidar ideea filmului, cred că ea are de-a face cu absența unei soluții de vindecare emoțională pentru oameni pe care viața i-a lovit atât de crunt, răpindu-i de lângă ei pe cei dragi. O imensă penurie de soluții ne bântuie în acest film, unele medicale, altele sufletești sau chiar practice. Lee, personajul principal, este un fel de „repară tot” pentru câteva blocuri pe care le are în administrare. Propune soluții de reparare a instalațiilor de apă de care nici el nu este convins, mai ales că nu e specialist în domeniu. Nu are însă nici o soluție pentru durerea din inima sa, nici pentru a încerca măcar o apropiere de cei ce ar vrea să îi fie alături în încercare. Medicii nu au nici o soluție pentru boala de inimă a fratelui său. Multe din deciziile ce se iau de către personaje, pe parcursul derulării poveștii, sunt pur și simplu modelate de circumstanțe, alinieri la modificările de context. Nu sunt soluții, ci răspunsuri, repoziționări.

Singura problemă majoră care își găsește o rezolvare în film în urma unui act profund de deliberare, asemeni acelor pe care se presupune că oamenii ar trebuie să le înfăptuiască măcar din vreme în vreme, este cea a custodiei nepotului lui Lee (soluția pentru înlocuirea motorului la barcă nu se pune, fiind cu totul conjuncturală). De aceea, este ușor de anticipat, încă de pe la jumătatea vizionării, că întreaga poveste va fi lăsată în coadă de pește și soluționată superficial (un aranjament notarial).

Atunci, poate că aici este și paradoxul cu care acest film ne provoacă, pentru că îl vedem pe cel căruia i-au fost smulși cei dragi de lângă el, într-un mod atât de brutal, depărtându-se tot mai mult de cei ce au rămas, de cei ce încă sunt aici și ar vrea să se apropie de el. Traumei despărțirii prin moarte i se răspunde printr-o sinucidere lentă. Iar noi vedem, astfel, că absența unei soluții pentru om la problema despărțirii de cei dragi nu este altceva, în esență, decât tot un fel de moarte.

 Manchester by the Sea, fără îndoială, este foarte bine construit din punct de vedere artistic și ar merita mai multe din partea criticilor. Imperativele ideologice ale zilei cer însă alte subiecte. Poate că Academia Americană de Film mă va contrazice …

Aprecieri (1-5): Artistic 4,5;  Moralitate 3;  Relevanţă 4; Apreciere generală 4