(I)responsabilitate

În comunism, ne mai aducem aminte unii, le aveam pe toate în comun, așa cum se cuvine, mai puțin vina pentru eșecuri (neîndeplinirea planului cincinal, un accident de producție etc), care era întotdeauna personală. Trebuia neapărat identificat tovarășul cu pricina și înfierat cu simț de răspundere, în spirit revoluționar.
S-au dus acele vremuri, iar acestui instrument de rafinare a lipsei unei răspunderi personale pentru un râu sau ram neconform din țara asta i s-a mai adăugat unul, truismul colectiv autocritic. Cu simț de răspundere și acesta.
„Toți suntem vinovați“, se aude din toate direcțiile în aceste zile. Sună pios, vinovat, corect, definitiv, necontracarabil. Cum să răspunzi unui astfel de mesaj fără să îți sapi ție însuți groapa neprihănirii de sine? Nu știu. Ce știu, însă, este că atunci când suntem cu toții vinovați, nimeni nu mai poartă răspunderea pentru cele întâmplate. Nici pentru cele ce se vor sparge în capul nostru de acum încolo. Pentru nimic.
Dar am o soluție, prin care am putea împăca și capra și varza (ne)vinovăției de sine. E biblică, apostolică, deci acreditată.
Repetați după mine: „suntem cu toții vinovați de ceea ce s-a întâmplat, dar cel mai mare dintre toți sunt chiar eu“. A fost greu?
Nu înseamnă că, gata, am și devenit responsabili, dar poate că un fir de ipocrizie de pe gene tot se va fi făcut pierdut printre lacrimi. Progresul făcut e aproape neglijabil (sic!), dar măcar nu batem pasul pe loc.

Reclame

Memento

Paradoxal, în vremuri în care avem la dispoziție atâtea mijloace și spații destinate înregistrării de momente ale vieții și de drame ale lumii, foamea de memorie a omului pare cu atât mai greu de potolit. Truman Show. Înregistrăm, convertim, distribuim, stocăm și organizăm urme sau dovezi ale celor petrecute în lumea noastră. Ed.TV. Asemeni lui Erysichthon, regele antic blestemat să nu-și găsească astâmpăr pentru pântece, oricât de mult ar fi mâncat, se pare că tocmai făcând aceste lucruri dobândim pe zi ce trece o tot mai mare foame de memorie. Solaris. Cine ne-o va potoli oare? Se va găsi ceva mai sățios în anii ce vor să vină? Minority Report.

Amintirile nu mai sunt la modă. Nici memorarea nu este; circulă un puternic curent de opinie care o trivializează și o devalorizează, în favoarea unor metode mult mai bune, ce favorizează creativitatea, dezvoltarea spiritului critic și descoperirea de sine. Dead Poets Society. Acestea sunt, fără nici o îndoială, de dorit, însă foamea rămâne. Cinema Paradiso. Iar foamea asta nu este din acelea de care poți să uiți, făcând altceva. Memento.

Încercăm să ne-o potolim survolând pereți și canale, așa cum odinioară vizitam muzeele. The Best Offer. Acest lucru nu este neapărat rău, atât timp cât luăm seama, așa cum o facem și în viața de toate zilele, la ce consumăm. Știți voi: vitamine, proteine, zaharuri … Alergii. Cernobyl.

Căci nu am fi ceea ce suntem fără memorie. Still Alice. Ne identificăm prin ea. Memoria este aerul identității noastre – mă refer acum la cea vie, dinamică, aflată într-o neobosită înflorire, nu la cea inscripționată pe un card anume. American Beauty. Suntem definiți de ceea ce ne amintim, de ceea ce vrem să ne amintim, de felul în care ne raportăm la ceea ce ne amintim. Îmi este indiferent dacă vom intra în istorie ca barbari.

Suntem definiți și de memoria pe care dorim să o lăsăm în urma noastră. Catch a Fire.

Sau de cea pe care o construim, cu migală, făcând trecutul să crească înaintea ochilor noștri. Their Finest.

Despre cea care este vie, înconjurându-ne pe dinapoi și pe dinainte, alăturându-ne adesea percepțiile dorului de veșnicie, ce aș putea să vă spun? Il vangelo secondo Matteo.

Hermeneutica balonului rotund, inclusiv și divers

Amu`​, după o așa partidă nebună precum fuse Manchester City – Tottenham, nu`ș ce mi-a venit să mă gândesc la ce ar fi nevoie în zilele noastre pentru a pune pe butuci și frumusețea unei astfel de competiții, în climatul ideologic actual. Nici nu a trebuit să scurm prea mult prin galeria de dogme progresiste pentru a descoperi soluția salvatoare.

Țineți minte două cuvinte: „diversitate” și „incluziune”. Deja în spațiul cultural zarurile au fost aruncate. Cele două icoane ideologice fac ravagii în media, în industria filmului, în muzică, în educație, în comunități religioase. De ce ar rămâne sportul pe din afară? De ce să nu fie impusă diversitatea și în fotbal? De ce să nu fie legiferat un „inclusion rider” și în Champions League? Nț, nț, nț …

Ah, ce viață, gândiți-vă numai cum ar fi să-i impui Barcelonei: musai să incluzi în echipa de start câte un jucător din fiecare rasă și să reduci proporția de albi la o cincime (hai, să fie un sfert, pentru început …), să ai cel puțin o treime din jucători – adică, rotunjit, patru la număr – care să fie din categoria LGBTQ și măcar unul căruia comentatorul să nu știe ce pronume personal să îi atribuie, iar între ei să găsești – fără discuții – cel puțin un musulman, un hindus, un scientolog și un liber cugetător. Iar tricourile să fie, de acum încolo, în culorile curcubeului, ca să nu se simtă nimeni ofensat. Nu am zis nimic despre femei, deși …

Ș`atunci să vezi meciuri, părinte unu!

Sunt liber, deci neprihănit (20)

Nu pot să înțeleg dacă e o naivitate la mijloc, un idealism irezistibil în vrednicia-i sau, pur și simplu, rezultatul unei retorici propagandistice ieftine (însă extrem de eficientă în timp), oricare dintre acestea pe fondul unei îngrijorătoare ignoranțe, între cele sfinte, dar și între cele mundane: presupoziția că foametea și sărăcia din lume s-ar rezolva negreșit prin infuzii de capital dinspre acei 1% nesimțiți ai planetei înspre oropsiții soartei. Că asta este mama problemei sărăciei în lume; nu hedonismul fără frâu în care se complace toată lumea civilizată (adică 100%, între care primul sunt eu), nu risipa și consumerismul  cel de toate zilele, nu ipocrizia trusturilor media, nu politicile modelate prioritar pe drepturi, mofturi și pretenții, nu un spațiu virtual construit pentru a ne mângâia ego-urile și nu ostracizarea comunităților care au păstrat până nu demult în lumea noastră valori precum mila, slujirea și mijlocirea pentru cei fără voce … nimic din toate acestea.

Așadar, să curgă banii, iar toate celelalte se vor rezolva negreșit. Parol!

Culmea este că găsesc această idee cuibărită și prin unele cercuri creștinești. Iar asta doare. Este absolut necesar să revenim la lecția cu prosopul și ligheanul cu apă, până nu va fi prea târziu … Vă mai aduceți aminte de ea sau e nevoie și de referință?

Tehnoteologie (1) – Disclaimăr

Tehnoteologie (1) – Disclaimăr

A Straight Story on my own

Regăsirea pribegiei mele pe cărările lumii mă îndreaptă spre două posibilități de orientare a sensului trăirii: în dreptul inimii și în locul minții. Privesc însă cu o anume reținere a astfel de aventură, pentru că separarea, deși nedorită, devine inevitabilă. Vin dintr-o lume în care mi se vorbește despre o inimă curată, despre un cuget curat; chiar și despre pântece din care izvorăsc râuri de apă vie ne vorbea odată Mântuitorul. Pentru că omul își trăiește destinul în integralitatea lui, cu trup, cu suflet și cu toate ce-i sunt date de Dumnezeu întru întregirea omeniei sale.

Numai că nici inima nu mai este nici ea ce era odată. În absența unui reper, aventura aceea minunată a vieții, despre care nu știm ce este, ce înseamnă și pe unde ne poartă, ne conduce către niciunde. Pe linia orizontului, de la stânga la dreapta, asta e tot. Uneori în picaj, dar niciodată de jos în sus. Pentru că, vorba lui Vonnegut, deși nu știm nici ce e viața, nici ce înseamnă a o trăi, ne jucăm cât ține ziua de lungă, atât cu viața, cât și cu viețuirea. Pe rețele, pe ecrane, bâjbâind printre abia privite, imaginabile sau posibile lumi ale altora  …
Degeaba aș încerca să mă întorc în timp, pe vremea când inima era un termen care însemna ceva,  la evrei, de pildă, sufletul în întregul său, rațiunea fiindu-i circumscrisă în întregime. Descopăr că în Noul Testament conceptul este mult mai rar folosit (oare de ce?). Iar în vremurile astea mai moderne, s-au făcut tot mai multe jonglerii, din ce în ce mai neconvingătoare, cu ideea de suflet alcătuit din rațiune, simțire și voință. Naivitate. Tehnică. Schematism. Dar aș putea să mă întorc la Părinți, cu al lor fascinant concept de persoană. Altă jonglerie, însă una sinceră.

Ce să fac? Aș putea alege o cărare anti-interogativă în sens științific, în încercarea de a defini totuși un Centru, și intui, mânat de o nedreaptă evaluare a costurilor, o alunecare înspre un voluntarism romantic, unul pe care nu l-ar putea nimeni dibui în gândirea-mi. Aș lăsa, astfel, în jurul meu suficient loc sub soare și pentru cei ce buchisesc printre stele sau atomi, căci datorită lor avem sfintele Like-uri și distribuiri, și pentru cei vor îndrepta izvoarele de apă către cei însetați, căci datorită lor avem marile simfonii ale spiritului. Dar aș dezavua un concept la care ţin tare mult şi care, cel puţin pentru mine, este un far care mă avertizează de prezenţa unor nedoriţi monoliţi scolastici, cum ar fi cerculeţele alea care ȋmi spun Citește în continuare „Tehnoteologie (1) – Disclaimăr”

Țineți minte trei cuvinte, înapoi și înainte

De fapt, sunt două cuvinte de aur ce descriu cu mare acuratețe stilul evanghelic, în toate cele: „inspirational” și „uplifting”. Adică, pe limba puilor de dac, „de inspirație” și „înălțător”. Ele etichetează sau înmiresmează cam tot ce are de-a face cu râul și cu ramul de simțire adânc reformată: postarea, citatul postat pe perete, calendarul cu versete, semnul de carte, brelocul, cartea de meditații, nuvela, filmul, albumul unei trupe de închinare, mesajul de la conferință, devoționalul.

Asta își dorește poporul drept-mărturisitor, se pare: inspirație și înălțare. Biruințe. Finaluri fericite. Mâini ridicate. Promisiuni. Povești de succes. Ziceri care să ne mai ridice cu o juma de țent nivelul de dopamină. Un pârleaz care să ne ajute să mai trecem peste o zi. Cineva care să ne șoptească duios, fără contenire: „Va fi bine”.

Arătați-mi un lucru evanghelic despre care să se spună că este „terrible” sau măcar „admonitory” (îngrozitor sau dojenitor). De pe la citirea predicii Păcătoșii în mâinile unui Dumnezeu mânios, faimoasa omilie a lui Jonathan Edwards,  nu s-a mai întâmplat așa ceva. Nu, tată, asta nu se face. Iadul poa` să aștepte, cum ziceau și maidănii. Noi nu cădem, nu cunoaștem eșecuri. Nu s-au zămislit întrebările cărora să nu le putem răspunde. Chiar și atunci când suntem în picaj, iar aparatura de bord ne semnalează faptul că suntem în curs de coliziune cu țărâna din care am fost luați, noi zburăm. Cine nu recunoaște asta este un dușman al credinței noastre, un lup în piele de oaie. Iar prăbușirile spectaculoase care deja au avut loc? Nț, nu știm despre ce e vorba. Altă întrebare!

Problema cu inspiraționalul și cu upliftingul este, ca la orice dependență, nevoia constantă de mai mult. Doza de inspirație și și de zbor de ieri nu ne mai ajunge pentru a face față necazului de astăzi. Avem nevoie de o picătură în plus, de o formulă mai tare. Mai mult cărbune în locomotiva-i încovoiată de emoții. Altă m(et)odă.

Până când?

Dacă credeți că progresul tehnologic ne va ajuta să o ținem tot așa, în inspirații și înălțări, până la parusie, eu zic să vă mai gândiți puțintel. Am mari îndoieli în privința suficienței stocurilor.

Vă mai aduceți aminte vorbele apostolului?

Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să învețe, să mustre, să îndrepte, să dea înțelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit și cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.

Inspirațional?

Uplifting?

Recitindu-le, mie chiar îmi par a fi cu adevărat terrible și admonitory.

Farmecul discret al geometriei (7) – o apologetică în trei colțuri

Episoadele anterioare pot fi citite AICI1AICI2 , AICI3AICI4, AICI5 și AICI6.

Dacă credem că a face apologetică creștină înseamnă a argumenta vitejește despre ce zice Scriptura și a demonta cu iscusință toate izvodirile vrășmășești ale necredincioșilor, în afara mărturiei trăite și aducătoare de mult rod, amarnic ne mai înșelăm. Apologetul, dacă nu poate arăta spre comunitate eclesială sau măcar un spre credincios în viața căruia toate argumentele se verifică cu mare precizie, e în mare belea: e ca și cum un matematician ar putea să demonstreze Teorema lui Pitagora – se poate prin mai multe metode; eu știu vreo trei, așa numa`, dintr-o sclipire 😉 – unui sceptic într-ale figurilor trasate cu rigla și compasul, dar ar avea probleme cu găsirea unui triunghi dreptunghic mai de treacă-meargă, în care pătratul ipotenuzei chiar să puște cu suma pătratelor catetelor.

Așa că, pănă la proba contrarie, toate unghiurile sunt strâmbe.