Farmecul discret al geometriei (7) – o apologetică în trei colțuri

Episoadele anterioare pot fi citite AICI1AICI2 , AICI3AICI4, AICI5 și AICI6.

Dacă credem că a face apologetică creștină înseamnă a argumenta vitejește despre ce zice Scriptura și a demonta cu iscusință toate izvodirile vrășmășești ale necredincioșilor, în afara mărturiei trăite și aducătoare de mult rod, amarnic ne mai înșelăm. Apologetul, dacă nu poate arăta spre comunitate eclesială sau măcar un spre credincios în viața căruia toate argumentele se verifică cu mare precizie, e în mare belea: e ca și cum un matematician ar putea să demonstreze Teorema lui Pitagora – se poate prin mai multe metode; eu știu vreo trei, așa numa`, dintr-o sclipire 😉 – unui sceptic într-ale figurilor trasate cu rigla și compasul, dar ar avea probleme cu găsirea unui triunghi dreptunghic mai de treacă-meargă, în care pătratul ipotenuzei chiar să puște cu suma pătratelor catetelor.

Așa că, pănă la proba contrarie, toate unghiurile sunt strâmbe.

Reclame

Pribegii prin Evia (2) – Pantermos Beach

Pribegii prin Evia (2) – Pantermos Beach

Situată pe coasta de nord a insulei Evia, la vreo câțiva kilometri de Agiokampos, plaja Pantermos ne-a plăcut în special datorită faptului că era cam golașă, așa că ne-am putut desfășura în voie talentele, în apă, pe uscat, în aer. E adevărat, se merge vreo 5 km pe un drum de țară, dar ce contează? Apa e caldă, liniștită, plaja de asemenea. Câțiva camperi (ilegali, firește) la intrare, o plajă amenajată, în cealată extremitate: noi ne-am așezat la mijloc. Restul e poveste …

… cu yutuburi, na!

… și cu din astea:

Pribegii prin Evia (1) O aventură la capătul unei lumi, Kavos

Pribegii prin Evia (1)  O aventură la capătul unei lumi, Kavos

Spre capătul vestic al nordului Eviei se merge – dinspre Loutra Aedipsou, la sud, sau Agiokampos, alături de stațiunile nordice – pe un drum de poveste, care urcă pe niște creste înguste, prin Gialtra, un sat cu străduțe înguste, cât o  bandă ș-un pic (dar pe care poți întâlni chiar și autobuze!), apoi pe malul apei liniștite … la un moment dat am văzut în depărtare niște creaturi imense jucându-se în apă, probabil delfini. Partea a doua a clipului conține câteva instantanee din acest sat, smulse nopții ce se apropia cu repeziciune, din pricina munților.

Kavos, care se vede în prima parte, e un paradis extrem de generos cu cei ce se aventurează până aici. Insulele pe care le vedeți în depărtare sunt vizitabile cu bărci ce pot fi închiriate (unele au curse regulate spre cea mai mare dintre insule, supranumită Bahamasul grecesc).

Un fapt interesant: în unele momente ale zilei apa este plină de meduze. Sunt foarte spectaculoase, în același timp ele trebuie evitate pentru că ustură. Voi reveni cu imagini și cu acestea, răbdare. Acum, doar una, de pohtă 😉

IMG_6939

 

„Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” – impresii la o primă vizionare

*

Mi s-a cam acrit de caracterul repulsiv al filmelor românești post-revoluționare. A fost consacrată o rețetă a abjecției, a micimii sufletești, a românismului jegos, una care a cules aplauze și premii peste hotare. Totuși, am ajuns într-un stadiu clinic: suferim de o manie a autoflagelării morale, ne complacem într-un oprobiu necontenit autoimpus. Cumva, ne-am așezat, din proprie inițiativă, capul între butuci și tot noi suntem cei care ne împroșcăm cu ouă și cu roșii stricate. Ne spargem ca mâțele lui Creangă de plăcere, mai ales că recompensele nu întârzie să apară.

Acum, eu nu sunt nici dintre puricii aceia care să viseze la omul frumos românesc. Avem de toate în România, saltimbanci, artiști, oameni de nimic, eroi, Dragnea, Halep, Ceaușescu, Regele Mihai et,etc, etc. Cred că nu ne-ar strica un bob de echilibru și o mai mare relaxare a noastră în fața oglinzii istoriei.

Acestea fiind zise, trebuie să recunosc că filmul lui Radu Jude m-a prins repede, deși la început m-am apropiat de el cu precauții. Sunt mai multe motive pentru asta. Dintre cele ce țin de realizare aș aminti paleta cromatică vioaie, în contrast cu cenușiul atâtor filme de care, repet, m-am cam săturat, naturalețea montajului, soluțiile scenografice alese, condimentarea scenelor cu momente deconcentrante, gratuite (cum ar fi, de pildă, intrarea în cadru a personajului îmbrăcat în cățel), . Apoi, m-a cucerit încă de la început această atmosferă de docu-drama, cu o permanentă pendulare între diegeză și floricele stilistice cinematografice, menită să asigure minimalismul discursului și să ne ofere, astfel, timp de reflecție asupra întrebărilor pe care ni le pune filmul. Nu în ultimul rând, tema principală pusă în discuție, masacrul de la Odessa, invită la urmărirea filmului cu mare atenție.

*

Nota 10 pentru cinematografie. Jocurile camerei de filmat, când lentă și reticentă în a ne arăta ce ne interesează, când jucăușă, vioaie, exuberantă (fără a obosi ochiul, însă), dau farmec întregului discurs. Cromatica, mă simt nevoit să subliniez, e ca o sărbătoare. Autorii vor să se asigure că asimilăm din plin contrastul dintre seriozitatea subiectului tratat și o anume frivolitate sugerată de culori, de costume, de tot ce poate colora ecranul din fața noastră. Pentru că filmul este despre NOI, nu despre cei ce au comis masacrul din Odessa.

*

Simbolismul cosmogonic eliadian în toată profunzimea lui. E un film de tipul „hai să facem un spectacol”. Merită o analiză mai detaliată în baza celor trei dimensiuni ale actului creator primordial: mediul, spațiul și unitatea. Pentru Mariana, eroina principală a filmului, mediul pare a fi adevărul istoric, aflat la dispoziția celor care sunt interesați de el, însă îngropat în uitare din pricina urâțeniei lui. Suspectez că același lucru se poate spune și despre Radu Jude. Fiecare dintre cei doi ne invită, periodic, să observăm diferite mărturii despre cele întâmplate la Odessa, fără însă să ne spună explicit cum să le interpretăm. Important pentru ei este să înțelegem de ce au ales să facă ceea ce fac și care este mediul în care vor lucra.

Spațiul? Este simplu, e România noastră, a celor care nu credem că am fost, că suntem sau că vom fi vreodată barbari. Nu suntem cu au fost nemții. Dimpotrivă, noi suntem pașnici, n-am râvnit niciodată la ce nu ne aparține, primitori de oaspeți, oameni frumoși la chip și la suflet, poeți, frați ai codrului bla, bla, bla. E frapant, în acest sens, felul în care Mariana, pe deoparte, caută autenticitatea demersului ei, scotocind prin magazii de recuzită, în timp ce pare să se simtă în largul ei între oamenii cu care lucrează și metehnele lor de Românie post-decembristă (superbă este, de pildă, scena în care ea li se alătură lor, în timp ce ei fredonează, jucându-se cu armele, cântece de militărie). Există lucruri ce nu vor putea fi niciodată reconstituite: sufletele oamenilor. Din acest motiv, spațiul pe care regizoarea din film și-l alege pentru punerea în scenă a spectacolului este cel al mărturiilor istorice, delimitat cu grijă de influența constructelor populare moderne, pe care ni le-au dăruit un Dumitru Almaș sau Sergiu Nicolaescu.

Unitatea spectacolului creat de Mariana mi se pare cel mai surprinzător element al acestui act creator (mă refer la acel spectacol în sine, nu la caracterul său, datorat faptului că este, orice am spune, o reconstituire a unui eveniment). Pare imposibil ca acel întreg amalgam de ingrediente folosit (actori neprefesioniști, dar cu atitudini și prejudecăți ferme, efecte multimedia, costume mai mult sau mai puțin autentice, decorurile unui București contemporan etc) „să țină” până la capăt și să aibă un mesaj coerent, iar asta cu atât mai mult cu cât el este precedat de un discurs patriotic al unui reprezentant al Primăriei (din acela patriotard), cu care intră flagrant în contrast. El nu se sfârșește cu o concluzie, cu un ”Vedeți de ce au fost în stare înaintașii noștri, unii poate bunici ai unora dintre noi?”, cu reacțiile publicului.

Suspectez că unitatea acestei realizări a Marianei este dată tocmai de anticiparea recepției ei. E adevărat, în acest caz nu putem să vorbim despre o premeditare în adevăratul sens al cuvântului: felul în care opera unui artist este recepționată de public nu poate fi considerat ca parte din lucrare. Tocmai acesta este paradoxul pe care ni-l propune filmul, în condițiile în care Mariana știa cum este privită această istorie în România noastră. Spectacolul are sens și este coerent pentru că reacțiile noastre la vizionarea lor îi legitimează mesajul și importanța.

*

O mulțime de scene faine, surprinzătoare. Nici nu știu ce exemple să dau, cea a discuției în ploaie (genială!), leneveala camerei de final în unele momente, întregul show. Montajul din introducere, primul sfert de oră, e cinema, tată! Ceva în genul Mayei Deren, un discurs care nu construiește nimic, doar rearanjează percepții, stabilind noi relații între prejudecățile cu care ne-am așezat în fața ecranului. Ești năucit, pentru că nu știi ce vezi. Dar asta e ideea: să îți suspendezi certitudinile și să fii gata de a explora, cu mult cutremur, gănduri, idei și sugestii ce nu ți se vor apleca bine la stomac.

M-am lăsat, așadar, năucit. Este același tip de consimțământ pe care l-am făcut și la Avatar, după ce prima jumătate de oră mi s-a părut o pierdere de vreme într-o orgie de efecte speciale și senzații 3D. Vă recomand și vouă același lucru, dacă alegeți să vizionați filmul.

Pe de altă parte, există și cadre șocante la care se putea renunța. Nu e un film perfect.

*

Nu noi am comis crimele acelea, dar suntem noi diferiți? Este inevitabilă detașarea, în fața unui ecran, de drama pe care acesta ne-o amintește. Evenimentele din Piața Victoriei, în seara de 10 august, ne arată că s-ar putea să ne merităm numele de barbari. Dar filmul, care în multe momente nu face altceva decât să înșire înaintea noastră cam tot ce se pune pe masă pe piața ideilor cu privire la felul în care post-modernitatea se raportează la adevărul istoric jenant, nu pare făcut a ne lăsa cu un gust amar. Cortina cade. Oamenii pleacă acasă. Mariana și Movilă (un fel de Mare Inchizitor în acest film) își dau mâna în final. Urmează alte proiecte.

Nu vom zăbovi prea mult în compania acestor întrebări. Fiorii reci ai abjecției înaintașilor noștri sunt de scurtă durată. Muzeele nu sunt făcute pentru a ne aduce cine am fost, ci pentru a ne hrăni iluziile legate de ce vrem să fim. Iar filmele … nu țin mult. Și oricât ar ține, chiar și „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” se poate urmări la un popcorn și o răcoritoare. Pentru ca, după ce luminile din sală se vor fi reaprins, să revenim în România lui Dragnea și a conducătorilor cărora nu le pasă dacă istoria îi va consemna ca penali. Nu te poți pune cu România asta, Odessa poate să mai aștepte …

*

Totuși, un gând nu-mi dă pace în urma vizionării filmului: încă ne deranjează mai mult evreii, ca popor, ca oameni sau ca simbol, decât adevărul că și noi, românii, suntem parte (și încă una deloc neglijabilă) a Holocaustului. Scuze, mă gândeam de fapt la țigani. Reformulez: ne deranjează mai mult imaginea pe care țiganii de fac în lume decât soarta lor (de a cărei condiție istorică pe meleagurile noastre nu suntem străini, din păcate). Se pare că până la urmă și nouă ne este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari. Asta doare.

Biruitori sau (doar) spectatori?

Nu te lăsa biruit de rău, ci biruiește răul prin bine.(Romani 12:21)

Cu greu vom putea găsi în filme ilustrații ale îndemnului de mai sus. Caracterul vindicativ al poveștilor pe care ni le spun filmele bazate pe paradigma luptei dintre bine și rău este greu de pus la îndoială. Există chiar și un gen al filmelor ce au ca subiect răzbunarea (revenge movies), cele în care ucigași, violatori sau răpitori de persoane sunt urmăriți, fie de către victime, fie de către cei apropiați, pentru a-și primi din mâna lor dreapta pedeapsă (cel mai adesea prezentată ca pe deplin legitimă). În majoritatea filmelor pe care le vedem băieților răi li se plătește cu vârf și îndesat; mântuirea lumii din film și restabilirea paradisului inițial îi exclude pe așa-numiții villains de la marele ospăț. Eroii pozitivi se dovedesc mai buni în folosirea aceleiași tehnici de luptă, fie că e vorba de arte marțiale, de mânuirea armelor de foc și a săbiilor sau de înzestrări supranaturale. Răul este învins, practic, pe teren propriu, lui fiindu-i opusă o forță de rezistență semnificativă din partea binelui.

O excepție notabilă o constituie Citește în continuare „Biruitori sau (doar) spectatori?”

Thank you, mister President!

Ar fi nostim să mă gândesc la asta, dacă nu aș avea motive să suspectez pura motivație politică a acestui tip de preocupare: de când a fost ales Donald Trump președinte, o mulțime de necredincioși – atei agnostici sau pur și simplu progresiști – care nu până nu demult nu dădeau doi bani pe creștinism și pe evanghelici au devenit brusc foarte interesați de conduita creștină, de cum trebuie să se comporte un evanghelic, ce valori să susțină, ce e bine și ce nu să facă un lider adevărat, cum să își iubească aproapele, cum să arate compasiune și ce ar face Isus dacă ar avea de trăit în America zilei de azi. Propovăduitori vrednici de orice biserică, nu altceva! Uneori, sunt chiar mai buni decât chiar profesioniștii amvoanelor!

Mai mult, sunt îngrijorați de viitorul mișcării evanghelice, profețesc, analizează și se preocupă cum n-au făcut niciodată de posibila cădere în irelevanță a acesteia în fața unei lumi rele și necredincioase …

😉

Sunt ieri ce-am fost încă de mâine (11)

Episodul anterior AICI.

Trecutul ca hrană

E fascinant și înspăimântător să vezi cât de radical s-a translatat în experiența omului contemporan interesul dinspre ce va fi înspre ce a fost. Iar asta s-a întâmplat sub ochii noștri, în ultimul sfert de veac. Odinioară, oamenii priveau înainte, căutau cu frenezie semne prevestitoare ale zilei de mâine. Ideologiile zilei promiteau, fiecare, un viitor luminos, unul pentru care merită să suferi nițel, căci va fi mai bine odată. Însemnele și simbolurile cu care oamenii își amenajau spațiile simțirii arătau încotro se îndreaptă. Politicile erau și ele orientate spre zenitul existenței, concurând paradisul. Îi votam pe candidații la funcțiile publice pentru ceea ce credeam că vor fi atunci când vor ajunge sus, pentru mărețele lor planuri. Puțin ne-a păsat de trecutul lui Iliescu, de pildă, important era că el nu ne va vinde țara, gândeam noi atunci.

Peste tot, ni se oferea viitor, iar noi eram avizi de tot ce ne poate conduce prin labirintul de posibilități al zilei ce va să vie. Una din expresiile triviale ale acestor preocupări era horoscopul, fără de care mulți nu-și începeau ziua. Să nu uităm de succesul pe care îl aveau pe atunci clarvăzătoarele. Prin biserici, cei mai de succes erau proorocii, cei ce pretindeau că pot arunca o privire, datorită unui har special, venit de sus, asupra zilei de mâine. Oamenii erau înfometați și însetați de viitor, îl consumau, zilnic, pe pâine.

Azi, însă, nu mai dă nimeni doi bani pe el. Mediul virtual în care ne-am botezat experiența viețuirii de zi cu zi este unul prin excelență al înregistrării și redării trecutului. Astfel, trăim într-o imens labirint al oglinzilor, înconjurați de trecut, de faptele ce au avut loc, de ceea ce s-a spus deja, de ce a fost fotografiat și documentat. Notificările peretelui ne spun, în marea lor majoritate, ce a fost, ce s-a distribuit, cine a reacționat, cine a făcut cutare și cutare lucru. Citim o mulțime de știri, ne umplem mințile cu trecut.

Înconjurați de atâtea monumente, altare și pietre de aducere aminte, nu mai avem acces spre orizonturi. De altfel, nici nu mai avem timp pentru ele. Ne votăm oamenii, cântărindu-i în primul rând după câte au făcut. Trecutul îi ajunge din urmă pe mulți eroi ai zilei, înălțându-i sau, mai degrabă, trântindu-i în mocirlă. Orice gest, orice vorbă, orice grimasă cât de mică îi este înregistrată și arhivată cum se cuvine, spre a fi de folos mâine (câtă ironie!).

Lumea noastră este un imens muzeu, aflat într-o neobosită (re)amenajare. Nu doar că am renunțat la utopia Babelului și nu mai visăm la acel turn din vârful căruia le vom vedea pe toate, dar ne construim cu sârg ruinele trecutului. Măcar de-ar fi un trecut din care să putem descoperi cine suntem, căci și acesta îmi pare a fi mai degrabă un construct imaginar, un bricolaj de obsesii, de vinovății, de mesaje contradictorii și de pixeli bine meșteșugiți. Paradoxal, Europa se uită pe sine, America, de asemenea. Dar tot în trecut se refugiază amândouă, căci ideea de progres, nu e altceva decât o obsesie a rearanjării istoriei într-un mod prin care să creeze acum acum și aici un temei pentru adoptarea unui imperativ ideologic. Politicile curente față de imigranți reflectă această incapacitate a omului politic contemporan de a privi înainte. Politicianul privește în urma sa, căutând în trecut fie o vârstă de aur, fie o gheenă a rușinii: de acolo își trage seva discursului său pro sau contra amestecării lumii. Nici unul vede însă, prin prisma politicii sale, dincolo de orizontul propriului mandat; de aici și mania grandorii de acum, vizibilă în special la Donald Trump, dar și alte figuri ale zilei, precum Putin, Trudeau, Macron, Orban sau … Dragnea.

Ș-atunci poate că are dreptate McLuhan: ne conducem mașina nu urmărind drumul ce ni se așterne înainte, ci privind în oglinda retrovizoare. Deocamdată, șoseaua ne pare dreaptă ca-n palmă, dar ce-o să ne facem la prima cotitură? Mi-e că o să devenim una cu decorul. De fapt, asta s-a dorit de la bun început.