Thank you, mister President!

Ar fi nostim să mă gândesc la asta, dacă nu aș avea motive să suspectez pura motivație politică a acestui tip de preocupare: de când a fost ales Donald Trump președinte, o mulțime de necredincioși – atei agnostici sau pur și simplu progresiști – care nu până nu demult nu dădeau doi bani pe creștinism și pe evanghelici au devenit brusc foarte interesați de conduita creștină, de cum trebuie să se comporte un evanghelic, ce valori să susțină, ce e bine și ce nu să facă un lider adevărat, cum să își iubească aproapele, cum să arate compasiune și ce ar face Isus dacă ar avea de trăit în America zilei de azi. Propovăduitori vrednici de orice biserică, nu altceva! Uneori, sunt chiar mai buni decât chiar profesioniștii amvoanelor!

Mai mult, sunt îngrijorați de viitorul mișcării evanghelice, profețesc, analizează și se preocupă cum n-au făcut niciodată de posibila cădere în irelevanță a acesteia în fața unei lumi rele și necredincioase …

😉

Reclame

Sunt ieri ce-am fost încă de mâine (11)

Episodul anterior AICI.

Trecutul ca hrană

E fascinant și înspăimântător să vezi cât de radical s-a translatat în experiența omului contemporan interesul dinspre ce va fi înspre ce a fost. Iar asta s-a întâmplat sub ochii noștri, în ultimul sfert de veac. Odinioară, oamenii priveau înainte, căutau cu frenezie semne prevestitoare ale zilei de mâine. Ideologiile zilei promiteau, fiecare, un viitor luminos, unul pentru care merită să suferi nițel, căci va fi mai bine odată. Însemnele și simbolurile cu care oamenii își amenajau spațiile simțirii arătau încotro se îndreaptă. Politicile erau și ele orientate spre zenitul existenței, concurând paradisul. Îi votam pe candidații la funcțiile publice pentru ceea ce credeam că vor fi atunci când vor ajunge sus, pentru mărețele lor planuri. Puțin ne-a păsat de trecutul lui Iliescu, de pildă, important era că el nu ne va vinde țara, gândeam noi atunci.

Peste tot, ni se oferea viitor, iar noi eram avizi de tot ce ne poate conduce prin labirintul de posibilități al zilei ce va să vie. Una din expresiile triviale ale acestor preocupări era horoscopul, fără de care mulți nu-și începeau ziua. Să nu uităm de succesul pe care îl aveau pe atunci clarvăzătoarele. Prin biserici, cei mai de succes erau proorocii, cei ce pretindeau că pot arunca o privire, datorită unui har special, venit de sus, asupra zilei de mâine. Oamenii erau înfometați și însetați de viitor, îl consumau, zilnic, pe pâine.

Azi, însă, nu mai dă nimeni doi bani pe el. Mediul virtual în care ne-am botezat experiența viețuirii de zi cu zi este unul prin excelență al înregistrării și redării trecutului. Astfel, trăim într-o imens labirint al oglinzilor, înconjurați de trecut, de faptele ce au avut loc, de ceea ce s-a spus deja, de ce a fost fotografiat și documentat. Notificările peretelui ne spun, în marea lor majoritate, ce a fost, ce s-a distribuit, cine a reacționat, cine a făcut cutare și cutare lucru. Citim o mulțime de știri, ne umplem mințile cu trecut.

Înconjurați de atâtea monumente, altare și pietre de aducere aminte, nu mai avem acces spre orizonturi. De altfel, nici nu mai avem timp pentru ele. Ne votăm oamenii, cântărindu-i în primul rând după câte au făcut. Trecutul îi ajunge din urmă pe mulți eroi ai zilei, înălțându-i sau, mai degrabă, trântindu-i în mocirlă. Orice gest, orice vorbă, orice grimasă cât de mică îi este înregistrată și arhivată cum se cuvine, spre a fi de folos mâine (câtă ironie!).

Lumea noastră este un imens muzeu, aflat într-o neobosită (re)amenajare. Nu doar că am renunțat la utopia Babelului și nu mai visăm la acel turn din vârful căruia le vom vedea pe toate, dar ne construim cu sârg ruinele trecutului. Măcar de-ar fi un trecut din care să putem descoperi cine suntem, căci și acesta îmi pare a fi mai degrabă un construct imaginar, un bricolaj de obsesii, de vinovății, de mesaje contradictorii și de pixeli bine meșteșugiți. Paradoxal, Europa se uită pe sine, America, de asemenea. Dar tot în trecut se refugiază amândouă, căci ideea de progres, nu e altceva decât o obsesie a rearanjării istoriei într-un mod prin care să creeze acum acum și aici un temei pentru adoptarea unui imperativ ideologic. Politicile curente față de imigranți reflectă această incapacitate a omului politic contemporan de a privi înainte. Politicianul privește în urma sa, căutând în trecut fie o vârstă de aur, fie o gheenă a rușinii: de acolo își trage seva discursului său pro sau contra amestecării lumii. Nici unul vede însă, prin prisma politicii sale, dincolo de orizontul propriului mandat; de aici și mania grandorii de acum, vizibilă în special la Donald Trump, dar și alte figuri ale zilei, precum Putin, Trudeau, Macron, Orban sau … Dragnea.

Ș-atunci poate că are dreptate McLuhan: ne conducem mașina nu urmărind drumul ce ni se așterne înainte, ci privind în oglinda retrovizoare. Deocamdată, șoseaua ne pare dreaptă ca-n palmă, dar ce-o să ne facem la prima cotitură? Mi-e că o să devenim una cu decorul. De fapt, asta s-a dorit de la bun început.

Ce vrem să vedem în filme și ce nu: Este The Shape of Water un film corect politic?

Cristian Tudor Poescu zice că da, eu zic că … nu prea.

Da, avem un personaj de culoare (cel interpretat de Octavia Spencer), numai că, după normele de incluziune și promovare a diversității el nu aduce corectitudine pe ecrane: este un personaj secundar, pus în slujba definirii celor principale, în cazul nostru, o femeie latino și un bărbat caucazian. Nu o întrece în complexitate pe nici una dintre madamele consacrate încă de pe vremea lui Gone with the Wind, știți acele femei de casă care se îngrijeau de copii albi și imaculați, e un personaj de „recuzită”. Nu vrea nimic, nu evoluează, cu contează.

Recunosc, aș fi putut paria pe prezența unui gay în film, pentru diversitate. Plutește în aer, prin mai toate filmele. De departe, aici pare a fi pariul câștigat de către LBGT;  un film care respiră „queer”, o scrisoare de dragoste către comunitatea în speță etc. Așa este, deși nu prea văd de ce Giles, personajul interpretat de Richard Jenkins, ar avea cu ce să afirme o anume mândrie. Giles este, așa cum e descris în film, un om bun la inimă, sensibil, timid, inofensiv, pe de altă parte, e profund complexat și așezat cu fața spre trecut, incapabil să ne indice spre ceva anume cu care să ne rămână în amintire. Faza cu meșa amintește mai degrabă de rolul decorativ al LGBT-ilor din filmele anilor 90`, când aceștia parcă ne erau arătați în filme precum câinii dresați la colț de stradă: amuzament. Kakaia mândria?

Că veni vorba, caucazieni cuminți și respectuoși ce sunteți, i-ați văzut pe rușii din film? Aceleași reprezentări stereotipe care au făcut deliciul majorității filmelor din perioada rece. Să înțeleg că atunci când vine vorba de reprezentarea dușmanului de clasă punem corectitudinea în cui, nu?

A face un film în care personajul principal se prezintă ca o persoană cu disabilități este din perspectiva distinsului CTP, parte a problemei, adică a infamei corectitudini. Eu, unul, nu-mi pot închipui filmul altfel, ca poveste de dragoste dintre o femeie ca oricare alta (scuze!) și o creatură fantastică. Tocmai în asta stă ideea filmului, să descoperim o relație modelată nu de cuvinte rostite, ci de gânduri exprimate prin descoperirea unui mod propriu de a comunica. Nu asta face orice iubire, hm?

Observați că nici nu mă ating de corectitudinea filmului față de caucazieni, care – păcatele lor – mai sunt pe deasupra și familiști tradiționali, și care au mai citit câte una-alta de prin Scripturi. Până la urmă, corectitudinea este în ochiul celui ce interpretează, nu în altă parte.

Sunt ieri ce-am fost încă de mâine (10)

Lupta cu trecutul

Timpul crește în urma noastră, dar nu vrea să devină istorie. Dimpotrivă, pretinde ca aici și acum să își joace cărțile, ca și cum ar fi încă prezent. Îi spunem, din inerție, trecut, însă e doar o problemă de timp (cât ironie!) să ne debarasăm și de acest obicei. Căci trecutul este mereu aproape, tot mai aproape. În loc să se îndepărteze de experiența prezentului și să devină o amintire, un reper sau un punct de cotitură al vieții, el tine a se alipi cu strășnicie fiecărui proiect sau necaz al clipei. Să nu-ți faci iluzii cu privire la intențiile sale. Îți va spune cine ești. Îți va aminti că te-ai așezat pe locul altcuiva. Te va declara vinovat. Pentru el ești același, nu s-a schimbat nimic. Ești ce ai făcut. Restul – ceea ce faci chiar acum sau ce vei face mâine – e istorie. Cine crede că acestă ultimă afirmație este un banal paradox (sau un calambur), amarnic se mai amăgește!

Artileria grea este așezată în poziții strategice. Pe deoparte, trecutul ne dinamitează identitățile prezentului prin reactualizarea rușinii, a vinovățiilor și a angoaselor ce ne-au bântuit preț de atâtea veacuri. O culpabilitate colectivă, cu efecte dintre cele mai diverse și mai de neînțeles asupra indivizilor, ne bântuie fără milă, atât imaginația, cât și simțirea. Suntem vinovați pentru că suntem, pentru ceea ce suntem, pentru ce n-am fost.

De cealaltă parte, singura replică defensivă pe care contemporaneitatea știe să i-o dea propriei sale istorii este amnezia, debarasarea de trecut. Practic, vorbim de o uitare instituționalizată, vizibilă cam în tot ce înseamnă demers public (de la documentele UE la etichetele dezafectate de cruciulițe: toate sunt expresii ale aceleiași patologii). Uităm ce suntem, ce reprezentăm, ce am fost.

Paradoxal, însă, mai mult ca niciodată, în zilele noastre relația omului cu propriul său trecut este captivă ideologiilor clipei. Trecutul candidaților la diverse poziții publice este, în sine, un depozitar inepuizabil de slăbiciuni și de înfrângeri, insuficient deplânse și asumate ca atare. Ce bine le-ar sta candidaților fără tinichelele faptelor de care ei înșiși, poate, au uitat! Ce bine ar fi să nu-i ajungă din urmă dosarele, aventurile neprincipiale, secretele dobândirii primului milion, vorbele negândite, apartenențele prost gestionate, micile excese sau marile grosolănii, rateurile, strângerile de mână, dezacordurile gramaticale și cele ale drepte cumpăniri, ezitările de-o clipă, bătăliile purtate peste ani, email-uri șterse în pripă, fotografii compromițătoare, niște vorbe off the record menite a arăta despre ei ceea ce fiecare încearcă să ascundă despre sine etc,etc, etc! Fiind perceput ca atât de aproape trecutul nu se mai prescrie și, mai important, el nu mai lasă loc pentru redefiniri sau pentru renașteri. Nu există loc în imaginarul ideologic al contemporaneității pentru Drumul Damascului.

Nu mai avem trecut, ci memorie. Așa cum sugera Pascal Bruckner odată, acum suntem turiști ai propriei istorii. Ne strecurăm printre vestigiile ei, cu grijă, ca și cum nu ne-ar aparține, îndepărtându-ne de ele. Trăim în memorie, captivi ofertei inepuizabilului filon de înregistrări și consemnări de clipe, pe dispozitive de stocare, pe servere, pe carduri, prin nori (virtuali).

Dar cine poate avea încredere în pixeli? Există o mulțime de mijloace prin care datele pot fi făcute să modeleze memoria (editoare grafice sau de sunet etc). Urechea și ochiul ne sunt asaltate de informații inconsistente, adesea contradictorii. Nu ni se oferă altă șansă, în acest context fluid și tulbure, decât cea a atașamentului a priori de un adevăr anume. Căci nu putem trăi cu gândul că suntem mințiți. Și atunci nu mai credem ce ni se spune; în schimb, nu facem altceva decât să interpretăm întreaga memorie ce se crează fără contenire în jurul nostru prin prisma certitudinilor deja înrădăcinate în noi. Nu mai aflăm nimic nou, nu mai învățăm nimic, nu ne mai zidim pe noi înșine – nu uitați: suntem ce am făcut –, căci ne-am angajat într-una dintre cele mai dificile misiuni existențiale din câte s-au putut concepe în lumea asta: despărțirea apelor ideologice acestei lumi, pentru a putea trece dincolo, pe tărâmul făgăduinței, unde vom găsi fericire din belșug, pentru fiecare suflet. Pentru asta trăim, de aceea distribuim, asta  ne place. Căutăm orizontul, cel ce transcende apele învolburate ale prezentului, pentru că am fost lăsați orfani de trecut, de istorie. O misiune imposibilă, un proiect utopic, dacă mă întrebați pe mine, căci de pe vremea lui Moise nu s-a mai văzut așa ceva. Unde mai pui că dincolo de ape, în loc de lapte și miere …

Dar pe asta o știți deja.

Muzica, o nouă dimensiune (14) – Ce-mi spune iubirea

De nepovestit, ea, muzica, este în sine o poveste,
în care personajul principal este ascultătorul,
iar tăcerea sa cea mai desăvârșită intrigă
din câte s-au gândit vreodată.

De voi ajunge vreodată pe pat de moarte, asta să-mi puneți spre ascultare, acest coral, parte finală a celei de-a treia simfonii a lui Gustav Mahler. Nu durează mult, cam vreo douăzeci de minte, așa că va trebui să îl setați pe „repeat”. Chiar după ce voi închide ochii, lăsați-mi trupul scăldat măcar pentru o singură dată în armoniile acestea, venite parcă de pe alte tărâmuri.

Tema muzicală nu e cine știe ce, iar linia melodică se așterne fără grabă, docilă, fără alternanțe de vreun fel; vă pot găsi cu ușurință prin muzica clasică a contemporanilor lui Mahler vreo douăzeci de melodii mult mai frumoase, poate mai ușor de asociat ideii de „dragoste”. Mai mult, datorită unor repetiții tonale, se crează și impresia unei anume monotonii, expresie a unei resemnări în fața inevitabilului, una pe care am mai simțit-o și la audierea acelui nefiresc Adagio ma non tanto din ultimul brandenburgic al lui Bach. Numai că, spre deosebire de Bach, Mahler ne oferă o rezolvare, finalul apoteotic, care poate doar în Învierea își mai găsește un corespondent într-ale măreției și simțirii.

Primele patru minute aparțin exclusiv instrumentelor de coarde, într-o țesătură de nuanțe și impresii, pregătind duioasa capitulare a suflătorilor în fața misterului pe care dragostea i-l descoperă, fără plată, celui ce renunță. Căci nu există iubire fără renunțare: ieși din timpul tău, din casa ta, din iluziile tale, din dreptul tău la fericire și te dărui necondiționat devenirii aproapelui. Iar asta înseamnă suferință. De la 9:19, cu toții par să intre pe acest drum ce pare fără întoarcere, dar și fără o destinație anume, al suferinței. Muzica se încarcă afectiv, căpătând chiar accente melodramatice, dar nu suntem abandonați în atmosfera unei drame copleșitoare (care ar transforma întreaga scenă într-o telenovelă muzicală), ci, trecând printr-un pasaj extrem de contrastant, suntem călăuziți spre acele clipe de liniște, când totul se condensează, asemeni unei raze de soare într-o picătură de rouă, în cântul unui flaut, căutând în liniștea creată de un tremolo discret, de către viori, aceeași iubire de odinioară. Iar finalul, în care trompetiștii își acoperă instrumentele cu bucăți de pânză, pentru a atenua sunetul emis și a-l domestici înainte de finalul triumfal (cu tobe!), ne trimite cu gândul la biruința iubirii, cea dincolo de toate patimile și suferințele îndurate.

Ce-mi spune iubirea? Că e mai mult decât faptă și că e dincolo de simțire: pur și simplu este un har imens să poți iubi, unul pentru care merită să dai tot ce ai spre a te bucura de el. Restul, făcute sau nefăcute, emoții, angajamente, declamații și afirmații, povești și simboluri, ritualuri și pietre de hotar, fapte ale firii, idei etc, etc, etc sunt efecte. Sau roade. Oricum, lucruri asupra cărora putem să luăm seama la vremea lor. Acum să ascultăm doar ce ne spune iubirea.

Farmecul discret al geometriei (6)

Farmecul discret al geometriei (6)

Episoadele anterioare pot fi citite AICI1AICI2 , AICI3AICI4 și AICI5.

Cât de mare este un punct?

Hm, răspunse Euclid scărpinându-se în barbă, nu m-am gândit niciodată la asta.

Credeam, continuă părintele geometriei clasice, că nu are importanță, că teoremele își vor păstra demnitatea indiferent de mărimea punctului.

Nu e chiar așa. Nu toate punctele ce alcătuiesc planul din fața geometrului sunt la fel. Iată că unele au primit nume: A, B, C. Despre ele se fac enunțuri interesante, fiind alăturate unor uimitoare raționamente. Din ele izvorăsc linii deosebite, prin ele trec drepte sau segmente vitale sensului geometric al unui desen.

Teoremele nu își individualizează figurile. Nu ni se spune că „în orice triunghi dreptunghic ABC pătratul ipotenuzei este egal cu suma pătratelor catetelor”. E de înțeles, astfel, nedumerirea lui Euclid: nu contează cum vom denumi vârfurile unui triunghi, suma unghiurilor sale va fi de 180 grade. Ce contează o literă, la urma urmelor? Importanța unui punct stă în cu totul altceva.

Credem în universalitatea punctului, precum unii creștini în preoția universală, de pildă. În același timp, să nu ne amăgim: unele puncte ale vieții sunt mai grele decât altele. Din acest motiv, viețile noastre sunt modelate de evenimente punctuale (sic!), mai puțin de intervalele dintre ele. Păstrez amintiri frumoase despre destinațiile vieții. Foarte puține îmi mai rămân în amintire de pe drum, poate doar evenimentele din timpul deplasării (o pană la roată, un accident). Ne trăim viețile, practic, sărind dintr-un punct în celălalt. Aniversări, sărbători, accidente, surprize, izbânzi, înfrângeri, inaugurări, bilanțuri. Drumurile parcurse, nopțile nedormite, tributul de sudoare al fiecărei zile … acestea nu fac parte din desen, sunt doar construcții ajutătoare pe care le ștergem atunci când considerăm că problema e rezolvată.

Dați-mi doar unul, răspunse Arhimede, unul stabil, de încredere, și vă voi răsturna lumea.

De parcă punctele astea s-ar găsi pe toate gardurile! Marele Geometru, Dumnezeu, îi știe taina. Noi, micii Săi desenatori, încă îl mai căutăm în cerculețul nostru strâmt. Iar absența punctului înseamnă în viețuire, de asemenea, și absența unei axe a lumii. Trăim astfel într-un straniu paralelism cu tot ce înseamnă cer și veșnicie. Căci asta e viața, zicem noi, o coală de hârtie și o mulțime de linii. Dar nici un punct. Astfel, nu există orientare în acest spațiu: ne-am putea descurca la fel de bine în interiorul lui și dacă acea coală ar fi cu desăvârșire goală.

Atunci înțelegem că, deși nu au dimensiune, în geometrie și în viață punctele sunt foarte importante. Greutatea lor se măsoară în semnificații, în toate celelalte linii a căror soartă depinde de statornicia lor. Dacă vreți, dați-le nume. Mie îmi plac în special M, N, P. Deși, la fel de bine, aș putea să îmi întocmesc triunghiul din punctele D, Y și O …

Unghiul drept vreau să fie în Y, am zis!

Oare câte parale(le) se vor putea duce prin acesta la dreapta linie a bunei simțiri?

Întrebați-l pe Euclid!

liberare

„Dar oare există predestinare?” întrebă ea, sorbind încă o gură din ceașca de cafea, în același timp privindu-l în ochi, directă, aproape agresivă. În fundal, se aude discret On the nature of daylight.

„Nu se poate altfel, toate au fost hotărâte mai dinainte, draga mea” răspunse el. ”Unii au fost aleși pentru măreție, alții pentru pierzare. Nu depinde de noi, ci de cel ce ne-a creat.” Tonul său pare puțin prea calm și detașat, față de miza discuției. E adevărat, el n-a început să soarbă din cafea. Poate că mai are nevoie de un pic de timp pentru a se trezi pe deplin. I se văd cearcănele de la ochi.

„Atunci noi, reluă ea, pentru ce am fost aleși? De ce ni se întâmplă toate astea? Cum să le înțeleg: suntem pe calea cea bună sau nu?”

”Ai încredere, iubito, sunt convins că totul va fi bine. Trebuie să fie, am fost aleși pentru un final fericit.” Acum e rândul lui să o privească în ochi, fără a clipi. Încrederea pe care o degajă privirea sa, tonul vocii, poate, de ce nu, și ambianța, sunt de bun augur. Muzica parcă se domolește nițel.

„Atunci, noi mai avem vreo responsabilitate, dacă oricum toate cele ce se vor întâmpla s-au decis deja? Căci asta înseamnă că orice aș face și orice aș alege … nu am cum să greșesc.” După încă o sorbitură: „Ar trebui să mă simt liberă, dar nu e așa.” Din ceașcă, așezată din nou în farfurioară, ies încă aburi.

„Vezi, îi răspunse el, cu toate acestea ești liberă. Nu te-a obligat nimeni să bei această cafeluță cu mine, tu ai ales-o. Totuși, chiar și acest fapt a fost mai dinainte hotărât să se întâmple.” Lumina crește în intensitate și îi acoperă, ca și cum i-ar proteja de ceva anume. Perdeaua de la geam se mișcă ușor, în bătaia vântului.

”Nu e loc pentru greșeală” reluă el. ”Vom face tot ce am fost destinați să facem, crede-mă, iubito.”

„Și crezi că pot să fac ce vreau? Din acest moment?” îi răspunde ea, pe tonul mirat al copilului invitat să se înfrupte din căsuța construită din dulciuri.

„În orice moment” subliniază el.

Ea ține ceașca pentru o clipă în aer, sub ochii ei, ca și cum ar vrea să îi simtă mireasma înainte de o nouă înghițitură. Apoi, o așează din nou pe masă, într-un gest aproape brusc, totuși delicat, fără a se vărsa nimic. Își ridică privirile în ochii lui:

„Mâine dimineață vreau să bem un ceai la micul dejun, da? Gata cu cafeaua!”

Muzica crește în intensitate, pe măsură ce camera de filmat se îndepărtează de cei doi, oferind un prim-plan al întregii camere. Un fade-out lent, apoi …

În sala pe jumătate plină este, desigur, întuneric. Unii mănâncă pop-corn, alții nachos, alții privesc doar filmul, tolăniți în fotolii. Undeva mai în spate, un el și o ea stau ținându-se de mână. Ea are la îndemână popcorn, din care se servesc amândoi cu regularitate, el ține o Cola mare, cu un singur pai, pe care îl împart cu dragoste. Mai e încă mult până la sfârșit …

Mai târziu, la ieșire, pe coridorul îngust și lung, în timp ce din sală încă se mai aude muzica de la final, cei doi pășesc braț la braț, el tăcut, ea visătoare. La un moment dat, fata își lasă capul pe umărul lui:

– Oare există predestinare?

SFÂRȘIT