Sunt ieri ce-am fost încă de mâine (10)

Lupta cu trecutul

Timpul crește în urma noastră, dar nu vrea să devină istorie. Dimpotrivă, pretinde ca aici și acum să își joace cărțile, ca și cum ar fi încă prezent. Îi spunem, din inerție, trecut, însă e doar o problemă de timp (cât ironie!) să ne debarasăm și de acest obicei. Căci trecutul este mereu aproape, tot mai aproape. În loc să se îndepărteze de experiența prezentului și să devină o amintire, un reper sau un punct de cotitură al vieții, el tine a se alipi cu strășnicie fiecărui proiect sau necaz al clipei. Să nu-ți faci iluzii cu privire la intențiile sale. Îți va spune cine ești. Îți va aminti că te-ai așezat pe locul altcuiva. Te va declara vinovat. Pentru el ești același, nu s-a schimbat nimic. Ești ce ai făcut. Restul – ceea ce faci chiar acum sau ce vei face mâine – e istorie. Cine crede că acestă ultimă afirmație este un banal paradox (sau un calambur), amarnic se mai amăgește!

Artileria grea este așezată în poziții strategice. Pe deoparte, trecutul ne dinamitează identitățile prezentului prin reactualizarea rușinii, a vinovățiilor și a angoaselor ce ne-au bântuit preț de atâtea veacuri. O culpabilitate colectivă, cu efecte dintre cele mai diverse și mai de neînțeles asupra indivizilor, ne bântuie fără milă, atât imaginația, cât și simțirea. Suntem vinovați pentru că suntem, pentru ceea ce suntem, pentru ce n-am fost.

De cealaltă parte, singura replică defensivă pe care contemporaneitatea știe să i-o dea propriei sale istorii este amnezia, debarasarea de trecut. Practic, vorbim de o uitare instituționalizată, vizibilă cam în tot ce înseamnă demers public (de la documentele UE la etichetele dezafectate de cruciulițe: toate sunt expresii ale aceleiași patologii). Uităm ce suntem, ce reprezentăm, ce am fost.

Paradoxal, însă, mai mult ca niciodată, în zilele noastre relația omului cu propriul său trecut este captivă ideologiilor clipei. Trecutul candidaților la diverse poziții publice este, în sine, un depozitar inepuizabil de slăbiciuni și de înfrângeri, insuficient deplânse și asumate ca atare. Ce bine le-ar sta candidaților fără tinichelele faptelor de care ei înșiși, poate, au uitat! Ce bine ar fi să nu-i ajungă din urmă dosarele, aventurile neprincipiale, secretele dobândirii primului milion, vorbele negândite, apartenențele prost gestionate, micile excese sau marile grosolănii, rateurile, strângerile de mână, dezacordurile gramaticale și cele ale drepte cumpăniri, ezitările de-o clipă, bătăliile purtate peste ani, email-uri șterse în pripă, fotografii compromițătoare, niște vorbe off the record menite a arăta despre ei ceea ce fiecare încearcă să ascundă despre sine etc,etc, etc! Fiind perceput ca atât de aproape trecutul nu se mai prescrie și, mai important, el nu mai lasă loc pentru redefiniri sau pentru renașteri. Nu există loc în imaginarul ideologic al contemporaneității pentru Drumul Damascului.

Nu mai avem trecut, ci memorie. Așa cum sugera Pascal Bruckner odată, acum suntem turiști ai propriei istorii. Ne strecurăm printre vestigiile ei, cu grijă, ca și cum nu ne-ar aparține, îndepărtându-ne de ele. Trăim în memorie, captivi ofertei inepuizabilului filon de înregistrări și consemnări de clipe, pe dispozitive de stocare, pe servere, pe carduri, prin nori (virtuali).

Dar cine poate avea încredere în pixeli? Există o mulțime de mijloace prin care datele pot fi făcute să modeleze memoria (editoare grafice sau de sunet etc). Urechea și ochiul ne sunt asaltate de informații inconsistente, adesea contradictorii. Nu ni se oferă altă șansă, în acest context fluid și tulbure, decât cea a atașamentului a priori de un adevăr anume. Căci nu putem trăi cu gândul că suntem mințiți. Și atunci nu mai credem ce ni se spune; în schimb, nu facem altceva decât să interpretăm întreaga memorie ce se crează fără contenire în jurul nostru prin prisma certitudinilor deja înrădăcinate în noi. Nu mai aflăm nimic nou, nu mai învățăm nimic, nu ne mai zidim pe noi înșine – nu uitați: suntem ce am făcut –, căci ne-am angajat într-una dintre cele mai dificile misiuni existențiale din câte s-au putut concepe în lumea asta: despărțirea apelor ideologice acestei lumi, pentru a putea trece dincolo, pe tărâmul făgăduinței, unde vom găsi fericire din belșug, pentru fiecare suflet. Pentru asta trăim, de aceea distribuim, asta  ne place. Căutăm orizontul, cel ce transcende apele învolburate ale prezentului, pentru că am fost lăsați orfani de trecut, de istorie. O misiune imposibilă, un proiect utopic, dacă mă întrebați pe mine, căci de pe vremea lui Moise nu s-a mai văzut așa ceva. Unde mai pui că dincolo de ape, în loc de lapte și miere …

Dar pe asta o știți deja.

Anunțuri

Muzica, o nouă dimensiune (14) – Ce-mi spune iubirea

De nepovestit, ea, muzica, este în sine o poveste,
în care personajul principal este ascultătorul,
iar tăcerea sa cea mai desăvârșită intrigă
din câte s-au gândit vreodată.

De voi ajunge vreodată pe pat de moarte, asta să-mi puneți spre ascultare, acest coral, parte finală a celei de-a treia simfonii a lui Gustav Mahler. Nu durează mult, cam vreo douăzeci de minte, așa că va trebui să îl setați pe „repeat”. Chiar după ce voi închide ochii, lăsați-mi trupul scăldat măcar pentru o singură dată în armoniile acestea, venite parcă de pe alte tărâmuri.

Tema muzicală nu e cine știe ce, iar linia melodică se așterne fără grabă, docilă, fără alternanțe de vreun fel; vă pot găsi cu ușurință prin muzica clasică a contemporanilor lui Mahler vreo douăzeci de melodii mult mai frumoase, poate mai ușor de asociat ideii de „dragoste”. Mai mult, datorită unor repetiții tonale, se crează și impresia unei anume monotonii, expresie a unei resemnări în fața inevitabilului, una pe care am mai simțit-o și la audierea acelui nefiresc Adagio ma non tanto din ultimul brandenburgic al lui Bach. Numai că, spre deosebire de Bach, Mahler ne oferă o rezolvare, finalul apoteotic, care poate doar în Învierea își mai găsește un corespondent într-ale măreției și simțirii.

Primele patru minute aparțin exclusiv instrumentelor de coarde, într-o țesătură de nuanțe și impresii, pregătind duioasa capitulare a suflătorilor în fața misterului pe care dragostea i-l descoperă, fără plată, celui ce renunță. Căci nu există iubire fără renunțare: ieși din timpul tău, din casa ta, din iluziile tale, din dreptul tău la fericire și te dărui necondiționat devenirii aproapelui. Iar asta înseamnă suferință. De la 9:19, cu toții par să intre pe acest drum ce pare fără întoarcere, dar și fără o destinație anume, al suferinței. Muzica se încarcă afectiv, căpătând chiar accente melodramatice, dar nu suntem abandonați în atmosfera unei drame copleșitoare (care ar transforma întreaga scenă într-o telenovelă muzicală), ci, trecând printr-un pasaj extrem de contrastant, suntem călăuziți spre acele clipe de liniște, când totul se condensează, asemeni unei raze de soare într-o picătură de rouă, în cântul unui flaut, căutând în liniștea creată de un tremolo discret, de către viori, aceeași iubire de odinioară. Iar finalul, în care trompetiștii își acoperă instrumentele cu bucăți de pânză, pentru a atenua sunetul emis și a-l domestici înainte de finalul triumfal (cu tobe!), ne trimite cu gândul la biruința iubirii, cea dincolo de toate patimile și suferințele îndurate.

Ce-mi spune iubirea? Că e mai mult decât faptă și că e dincolo de simțire: pur și simplu este un har imens să poți iubi, unul pentru care merită să dai tot ce ai spre a te bucura de el. Restul, făcute sau nefăcute, emoții, angajamente, declamații și afirmații, povești și simboluri, ritualuri și pietre de hotar, fapte ale firii, idei etc, etc, etc sunt efecte. Sau roade. Oricum, lucruri asupra cărora putem să luăm seama la vremea lor. Acum să ascultăm doar ce ne spune iubirea.

Farmecul discret al geometriei (6)

Farmecul discret al geometriei (6)

Episoadele anterioare pot fi citite AICI1AICI2 , AICI3AICI4 și AICI5.

Cât de mare este un punct?

Hm, răspunse Euclid scărpinându-se în barbă, nu m-am gândit niciodată la asta.

Credeam, continuă părintele geometriei clasice, că nu are importanță, că teoremele își vor păstra demnitatea indiferent de mărimea punctului.

Nu e chiar așa. Nu toate punctele ce alcătuiesc planul din fața geometrului sunt la fel. Iată că unele au primit nume: A, B, C. Despre ele se fac enunțuri interesante, fiind alăturate unor uimitoare raționamente. Din ele izvorăsc linii deosebite, prin ele trec drepte sau segmente vitale sensului geometric al unui desen.

Teoremele nu își individualizează figurile. Nu ni se spune că „în orice triunghi dreptunghic ABC pătratul ipotenuzei este egal cu suma pătratelor catetelor”. E de înțeles, astfel, nedumerirea lui Euclid: nu contează cum vom denumi vârfurile unui triunghi, suma unghiurilor sale va fi de 180 grade. Ce contează o literă, la urma urmelor? Importanța unui punct stă în cu totul altceva.

Credem în universalitatea punctului, precum unii creștini în preoția universală, de pildă. În același timp, să nu ne amăgim: unele puncte ale vieții sunt mai grele decât altele. Din acest motiv, viețile noastre sunt modelate de evenimente punctuale (sic!), mai puțin de intervalele dintre ele. Păstrez amintiri frumoase despre destinațiile vieții. Foarte puține îmi mai rămân în amintire de pe drum, poate doar evenimentele din timpul deplasării (o pană la roată, un accident). Ne trăim viețile, practic, sărind dintr-un punct în celălalt. Aniversări, sărbători, accidente, surprize, izbânzi, înfrângeri, inaugurări, bilanțuri. Drumurile parcurse, nopțile nedormite, tributul de sudoare al fiecărei zile … acestea nu fac parte din desen, sunt doar construcții ajutătoare pe care le ștergem atunci când considerăm că problema e rezolvată.

Dați-mi doar unul, răspunse Arhimede, unul stabil, de încredere, și vă voi răsturna lumea.

De parcă punctele astea s-ar găsi pe toate gardurile! Marele Geometru, Dumnezeu, îi știe taina. Noi, micii Săi desenatori, încă îl mai căutăm în cerculețul nostru strâmt. Iar absența punctului înseamnă în viețuire, de asemenea, și absența unei axe a lumii. Trăim astfel într-un straniu paralelism cu tot ce înseamnă cer și veșnicie. Căci asta e viața, zicem noi, o coală de hârtie și o mulțime de linii. Dar nici un punct. Astfel, nu există orientare în acest spațiu: ne-am putea descurca la fel de bine în interiorul lui și dacă acea coală ar fi cu desăvârșire goală.

Atunci înțelegem că, deși nu au dimensiune, în geometrie și în viață punctele sunt foarte importante. Greutatea lor se măsoară în semnificații, în toate celelalte linii a căror soartă depinde de statornicia lor. Dacă vreți, dați-le nume. Mie îmi plac în special M, N, P. Deși, la fel de bine, aș putea să îmi întocmesc triunghiul din punctele D, Y și O …

Unghiul drept vreau să fie în Y, am zis!

Oare câte parale(le) se vor putea duce prin acesta la dreapta linie a bunei simțiri?

Întrebați-l pe Euclid!

liberare

„Dar oare există predestinare?” întrebă ea, sorbind încă o gură din ceașca de cafea, în același timp privindu-l în ochi, directă, aproape agresivă. În fundal, se aude discret On the nature of daylight.

„Nu se poate altfel, toate au fost hotărâte mai dinainte, draga mea” răspunse el. ”Unii au fost aleși pentru măreție, alții pentru pierzare. Nu depinde de noi, ci de cel ce ne-a creat.” Tonul său pare puțin prea calm și detașat, față de miza discuției. E adevărat, el n-a început să soarbă din cafea. Poate că mai are nevoie de un pic de timp pentru a se trezi pe deplin. I se văd cearcănele de la ochi.

„Atunci noi, reluă ea, pentru ce am fost aleși? De ce ni se întâmplă toate astea? Cum să le înțeleg: suntem pe calea cea bună sau nu?”

”Ai încredere, iubito, sunt convins că totul va fi bine. Trebuie să fie, am fost aleși pentru un final fericit.” Acum e rândul lui să o privească în ochi, fără a clipi. Încrederea pe care o degajă privirea sa, tonul vocii, poate, de ce nu, și ambianța, sunt de bun augur. Muzica parcă se domolește nițel.

„Atunci, noi mai avem vreo responsabilitate, dacă oricum toate cele ce se vor întâmpla s-au decis deja? Căci asta înseamnă că orice aș face și orice aș alege … nu am cum să greșesc.” După încă o sorbitură: „Ar trebui să mă simt liberă, dar nu e așa.” Din ceașcă, așezată din nou în farfurioară, ies încă aburi.

„Vezi, îi răspunse el, cu toate acestea ești liberă. Nu te-a obligat nimeni să bei această cafeluță cu mine, tu ai ales-o. Totuși, chiar și acest fapt a fost mai dinainte hotărât să se întâmple.” Lumina crește în intensitate și îi acoperă, ca și cum i-ar proteja de ceva anume. Perdeaua de la geam se mișcă ușor, în bătaia vântului.

”Nu e loc pentru greșeală” reluă el. ”Vom face tot ce am fost destinați să facem, crede-mă, iubito.”

„Și crezi că pot să fac ce vreau? Din acest moment?” îi răspunde ea, pe tonul mirat al copilului invitat să se înfrupte din căsuța construită din dulciuri.

„În orice moment” subliniază el.

Ea ține ceașca pentru o clipă în aer, sub ochii ei, ca și cum ar vrea să îi simtă mireasma înainte de o nouă înghițitură. Apoi, o așează din nou pe masă, într-un gest aproape brusc, totuși delicat, fără a se vărsa nimic. Își ridică privirile în ochii lui:

„Mâine dimineață vreau să bem un ceai la micul dejun, da? Gata cu cafeaua!”

Muzica crește în intensitate, pe măsură ce camera de filmat se îndepărtează de cei doi, oferind un prim-plan al întregii camere. Un fade-out lent, apoi …

În sala pe jumătate plină este, desigur, întuneric. Unii mănâncă pop-corn, alții nachos, alții privesc doar filmul, tolăniți în fotolii. Undeva mai în spate, un el și o ea stau ținându-se de mână. Ea are la îndemână popcorn, din care se servesc amândoi cu regularitate, el ține o Cola mare, cu un singur pai, pe care îl împart cu dragoste. Mai e încă mult până la sfârșit …

Mai târziu, la ieșire, pe coridorul îngust și lung, în timp ce din sală încă se mai aude muzica de la final, cei doi pășesc braț la braț, el tăcut, ea visătoare. La un moment dat, fata își lasă capul pe umărul lui:

– Oare există predestinare?

SFÂRȘIT

 

Ultimul samaritean

Ultimul samaritean

(based on a true story)

Un om se urca din Est către Vest. Cum drumul era greu, a căzut de epuizare undeva într-un șanț, flămând, însetat, cu papucii rupți, mai mult mort decât viu.

Din întîmplare, trecea prin zonă un creștin, din ăla de duminică și de ocazii speciale; când l-a văzut pe omul acesta și-a făcut un selfie cu el, distribuindu-l apoi pe perete cu următorul mesaj: „Cineva ar trebui să intervină. E inamisibil!”. Și a trecut mai departe, ocolindu-l.

Un evanghelic trecea și el prin locul acela; cînd l-a văzut, l-a arătat cu degetul strigând: „Iată unde a ajuns societatea noastră secularizată! E un păcătos care își merită soarta. Ar trebui să ne implicăm mai mult pentru a legifera astfel de situații în termeni cât mai duri.” Apoi s-a dus grăbit spre biserică.

Dar un democrat / socialist / leftist / progresist (sau ce-o fi: greu e să-i mai nuanțezi și pe ăștia!), care era și el în călătorie, a venit în locul unde era el și când l-a văzut, a arătat cu degetul spre siluetele celorlalți doi, care se pierdeau în depărtare strigând: „Ia priviți înspre aceștia! Ca niște buni creștini ar trebui să îi facem acestui om viața cât mai frumoasă, să ne îngrijim de nevoile sale! Căci asta ne învață Biblia, nu?”

Așa că a început să lupte prin toate mijloacele pe care le avea la îndemână pentru asistarea acelui individ din toate punctele de vedere, după cum ne învață Biblia. Și să-i facă șederea pe astă lume cât mai confortabilă.

Mai târziu, în cadrul unei conferințe de presă, răspunzând la întrebări despre relevanța moștenirii creștine în probleme precum înlesnirea avortului, a căsătoriilor gay (cu toate drepturile conexe) și promovarea corectitudinii și sensibilității de gen, a afirmat: „Ce spune Biblia în aceste privințe este irelevant, căci noi suntem o societate seculară, liberă, nu ne mai împiedicăm de prejudecățile oamenilor religioși, înguști la minte …”

Crainicul TV: „Care dintre acești trei ți se pare că a dat dovadă că este un bun creștin?”

„Cel ce a arătat cu degetul …”, i-a răspuns interlocutorul.

„Du-te de fă și tu la fel.”

[Pauză de publicitate]

Țipăt

Țipăt

corect și frumos, dar fără sens

Prolog

Nu e un secret pentru nimeni în ziua de astăzi că pentru noul om al postmodernității nu contează sensul, ci corectitudinea discursului. Dacă ai o poveste de spus, spune-o frumos, dar nu-i atașa implicații, învățături, înțelesuri. Fiecare pricepe-o ce va bine-pofti din cuvintele tale, dar asta nu (mai) e treaba ta.

Așa că, în cele ce urmează, vă spun și eu o poveste, cea a țipătului. E o poveste frumoasă și o să încerc să v-o spun cât pot de bine. Nu îndrăznesc să vă sugerez măcar să pricepeți ceva din ea. Poate veți dori voi înșivă să țipați la sfârșit. Nu am nimic împotrivă.

*

Actul I

Scena 1

Pășește pe scenă nebunul lui Nietzsche, în 1882: „Dumnezeu a murit! Dumnezeu rămâne mort! Noi L-am ucis! Cum ne vom consola noi, ucigașii ucigașilor?” (Parabola nebunului). De aici încolo, deocamdată, doar două soluții se întrevăd: disperarea și nihilismul, respectiv, euforia datorată eliberării de meta-imperative. Cele două nu se exclud, decât în aparență.

De atunci încoace nu facem altceva decât să ștergem amprente de la locul faptei, ca și cum ne-ar fi teamă că cineva este încă pe urmele noastre și ne-ar putea aduce în fața judecătorului.

Care judecător? Ne-ar prinde mai bine un psihiatru priceput.

(Un an mai târziu: se naște Nikos Kazantzakis …)

Scena 2

E rândul lui Edvard Munch. Al său emblematic și enigmatic Skrik (Țipătul) se prelinge pe retinele noastre, fără să ne absolve de vinovăția alienării în vreun fel. Nu știi cine țipă, de fapt: liniile ce conturează un cadru a cărui greutate parcă ar putea fi evaluată în kilograme, acea siluetă având capul ferm așezat în palme, chiar tu în inima-ți copleșită de vestea pe care o anunță zgomotul acela surd, incomod, neînduplecat …

the_scream
Sursa: wikipedia.org

Skirk este o pictură ce trebuie auzită. Dezavantajați aici, surzii mai au o șansă: simțul tactil. În timp ce ochii urmăresc debitul de linii vânturate încoace și încolo, mintea pipăie înțelesuri și recunoaște contururi de simțire.

Scena 3

Anul 1895: are loc premiera celei de-a doua simfonii a lui Gustav Mahler, Învierea.

Partea a treia este expresia muzicală a unei vieți lipsite de sens (cel puțin asta a fost intenția programatică inițială a autorului). Ascultând-o, simți realmente cum trece o viață pe lângă tine. O copilărie în care joaca și lipsa grijilor care-i consumă pe cei mari imprimă vieții un ritm de care nu te-ai despărți niciodată. Apoi, de la o măsură la alta muzica devine tot mai casantă, mai rigidă, deși melodia își păstrează caracterul. Omul începe să viseze, să înfrunte viața. Îi vine să strige, parcă prea repede a intrat în vâltoare. Dar uită curând de asta, preocupat să-și făurească un destin; apoi se îndrăgostește, încă mai urmărește o destinație anume. Maturitatea deformează muzica vieții, melodia inițială e tot mai greu de regăsit printre ritmurile noi ale resemnării și înțelepțirii. Episodic, mai auzim muzica de altă dată: copilul din fiecare om nu moare niciodată, nu? Apoi crește, devine insuportabil și ajunge la paroxism: e strigătul disperării. (Începe de pe la minutul 7, după un ultim răgaz de melancolie copilărească.)

În final, toate se liniștesc, poate pentru că vis al morții eterne este viața lumii întregi …

Paradoxul este că pentru acest tablou atât de profund și de complex lui Mahler i-au fost suficiente zece minute de muzică. Da, e vorba de acel Mahler la care doar o parte a unei simfonii depășește în lungime orice lucrare clasică de gen. Simfoniile sale au durata unui film holywoodian obișnuit. De data asta, însă, e scurt, concis, hotărât parcă să-și termine cât mai repede pledoaria. Tot ce se poate spune despre o viață lipsită de sens se poate rosti în zece minute. Eu cred că și așa a lungit-o prea mult.

Actul II

Scena 1

În 1927 Kazantzakis preia strigarea nebunului în a sa Ascetică:

  1. Cred într-unul Dumnezeu, cel ce veghează la hotarele cerului și ale pământului, luptătorul care suferă, domn al puterilor, dar nu atotputernic, războinic până în cele mai îndepărtate hotare, stăpân al puterilor luminoase, al tuturor celor văzute și nevăzute.
  2. Cred în infinitele și trecătoarele măști pe care le-a purtat de-a lungul veacurilor, deslușind dincolo de fluxul continuu, indestructibila sa unitate.
  3. Cred în lupta crâncenă, neîncetată, care ajută pământul să rodească, făcând sățâșnească izvorul dătător de viață al plantelor, al animalelor, al oamenilor.
  4. Cred în inima omului, acest tărâm pământesc unde, zi și noapte, Cel ce veghează la hotarele cerului și ale pământului se luptă cu moartea.
  5. O, Doamne, tu strigi: ”Ajutor! Ajutor!” iar eu îți aud Strigătul.
  6. Toți străbunii și urmașii mei, toate neamurile pământului dinlăuntrul meu, ascultă Strigătul Tău cu bucurie și cu teamă.
  7. Binecuvântați fie toți cei ce te aud şi aleargă în întâmpinarea Ta ca să te scape, binecuvântați cei care zic: “Numai Tu și Eu existăm”.
  8. Binecuvântați fie toți cei care se unesc cu tine, eliberându-te, cei care zic: “Tu și Eu suntem Unul”.
  9. De trei ori binecuvântați fie cei care poartă pe umerii lor, fără să se aplece sub povară, această măreață, sublimă și înfricoșătoare taină:

CHIAR ȘI ACEST UNUL NU EXISTĂ!

(Din Ascetica – Salvatores Dei )

Se coace încet, încă un război mondial.

Scena 2

Păsările stau, ca toate cele câte ni se întâmplă, când îngrămădite haotic, când ordonate cuminți pe sârmă. Impredictibile și, tocmai de aceea, periculoase. Lipsite de proiect, te pot ataca în orice clipă.

Dacă vrei să supraviețiuiești nu țipa. Mișcă-te încet, fără să le provoci. Strigă, dacă asta vrei, însă în măruntaiele tale; în afară fii liniștit, neostentativ, prevăzător. La primul sunet neconform vor veni toate peste tine și-ți vor sancționa fără milă lipsa de prevedere.

Filmul lui Hitchock din 1963 (The Birds) reflectă imperativul refulării țipătului într-o lume atât de surdă, încât e incapabilă să mai suporte orice zgomot ce s-ar putea pretinde cu sens. Melodiile de odinioară, pe care spectatorii le fluierau după concerte, „prinși”, cu sau fără voie, în mrejele lor, au pierit și ele. Acum pășim pe vârfurile degetelor, cu frică. Dintre toate visele care i-au animat pe oameni preț de milenii, unul ne-a mai rămas, rege peste toate proiectele și cărările vieții: supraviețuirea.

Scena 3

Leviathan (2014)

Primele imagini, dar mai ales cadrele din final. Suntem undeva pe marginea globului pământesc, într-un loc în care valurile, stâncile și epavele de tot felul se odihnesc împreună în armonie, parcă de când lumea. E liniște. Nimeni nu mai țipă.

Peste toată întinderea aceea rece domnește, regină de toți recunoscută, moartea.

(Aplauze. Acum e rândul vostru.)

Mijlocul este mesajul (5): TOLERANȚĂ

Mijlocul este mesajul (5): TOLERANȚĂ

La început era cuvântul, și cuvântul era cu înțeles, și cuvântul era înțeles.

El era, la început, cu înțeles.

Toate lucrurile au fost rostite prin el; și nimic din ce a fost rostit, n-a fost rostit fără el.

În el era conținutul, și conținutul era mesajul.

[…]

Numai că cuvântul s-a făcut ideologie și a s-a cuibărit în mințile noastre ca mijloc și ca simbol. Și noi ne-am îndrăgostit de noua sa putere de a alimenta pasiuni deșarte, o putere întocmai ca cea, de mult uitată, a propovăduirii.

[…]

Și noi toți am dat ”Like” distribuirii lui, meme după meme.

[…]

Iar lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi să înțelegeți că mijlocul scuză mesajul, cel fără înțeles, și înțelegând să credeți că tot ceea ce vedeți pe Pereții aceștia a pătimirii cuvintelor este conținutul.