Hyper GDPR ready

Dacă mi-e teamă de un lucru în privința lumii virtuale, acela nu este că ea ar putea vreodată să ia locul realității și să uzurpe bunul simț al viețuirii între cele naturale, ci că virtualul poate fi el însuși o gaură neagră a realității, una atât de puternică încât să absoarbă întreaga trăire din juru-i, arătată cu degetul, simțită sau zămislită (fără să conteze pe ce căi), transformând-o apoi în adevăr, adică în cea mai reală dintre apocalipsele acestei lumi, pentru a servi apoi ca paradigmă a experienței divinului, iar asta pentru că – nu-i așa? – „lucrurile de sus” despre care ne mai aduc aminte azi doar teologii sunt, tot așa, cele absorbite în experiența credinței, devenite ele însele mai reale decât orice altă realitate, istoria nefiind altceva decât o proiecție pe axa concretului a unor urme discrete ale celor întâmplate în acel punct de singularitate a ființei, unde nu e nici suspin, nici întristare, nici durere, ci doar autenticitate în stare pură, decantată de mizeria în care ne-a provocat, folosindu-se de niște instincte încă prea puțin documentate de către specialiști, pofta nestăvilită după iluzii.

De aceea, mi-e teamă de ce și cum văd eu însumi, nu de cine mă vede sau îmi monitorizează în vreun fel sau altul activitatea.

 

Reclame

Muzica, o nouă dimensiune (14) – Ce-mi spune iubirea

De nepovestit, ea, muzica, este în sine o poveste,
în care personajul principal este ascultătorul,
iar tăcerea sa cea mai desăvârșită intrigă
din câte s-au gândit vreodată.

De voi ajunge vreodată pe pat de moarte, asta să-mi puneți spre ascultare, acest coral, parte finală a celei de-a treia simfonii a lui Gustav Mahler. Nu durează mult, cam vreo douăzeci de minte, așa că va trebui să îl setați pe „repeat”. Chiar după ce voi închide ochii, lăsați-mi trupul scăldat măcar pentru o singură dată în armoniile acestea, venite parcă de pe alte tărâmuri.

Tema muzicală nu e cine știe ce, iar linia melodică se așterne fără grabă, docilă, fără alternanțe de vreun fel; vă pot găsi cu ușurință prin muzica clasică a contemporanilor lui Mahler vreo douăzeci de melodii mult mai frumoase, poate mai ușor de asociat ideii de „dragoste”. Mai mult, datorită unor repetiții tonale, se crează și impresia unei anume monotonii, expresie a unei resemnări în fața inevitabilului, una pe care am mai simțit-o și la audierea acelui nefiresc Adagio ma non tanto din ultimul brandenburgic al lui Bach. Numai că, spre deosebire de Bach, Mahler ne oferă o rezolvare, finalul apoteotic, care poate doar în Învierea își mai găsește un corespondent într-ale măreției și simțirii.

Primele patru minute aparțin exclusiv instrumentelor de coarde, într-o țesătură de nuanțe și impresii, pregătind duioasa capitulare a suflătorilor în fața misterului pe care dragostea i-l descoperă, fără plată, celui ce renunță. Căci nu există iubire fără renunțare: ieși din timpul tău, din casa ta, din iluziile tale, din dreptul tău la fericire și te dărui necondiționat devenirii aproapelui. Iar asta înseamnă suferință. De la 9:19, cu toții par să intre pe acest drum ce pare fără întoarcere, dar și fără o destinație anume, al suferinței. Muzica se încarcă afectiv, căpătând chiar accente melodramatice, dar nu suntem abandonați în atmosfera unei drame copleșitoare (care ar transforma întreaga scenă într-o telenovelă muzicală), ci, trecând printr-un pasaj extrem de contrastant, suntem călăuziți spre acele clipe de liniște, când totul se condensează, asemeni unei raze de soare într-o picătură de rouă, în cântul unui flaut, căutând în liniștea creată de un tremolo discret, de către viori, aceeași iubire de odinioară. Iar finalul, în care trompetiștii își acoperă instrumentele cu bucăți de pânză, pentru a atenua sunetul emis și a-l domestici înainte de finalul triumfal (cu tobe!), ne trimite cu gândul la biruința iubirii, cea dincolo de toate patimile și suferințele îndurate.

Ce-mi spune iubirea? Că e mai mult decât faptă și că e dincolo de simțire: pur și simplu este un har imens să poți iubi, unul pentru care merită să dai tot ce ai spre a te bucura de el. Restul, făcute sau nefăcute, emoții, angajamente, declamații și afirmații, povești și simboluri, ritualuri și pietre de hotar, fapte ale firii, idei etc, etc, etc sunt efecte. Sau roade. Oricum, lucruri asupra cărora putem să luăm seama la vremea lor. Acum să ascultăm doar ce ne spune iubirea.

Hiena de la Auschwitz-Birkenau

Pentru cel ce ar vrea să își facă o idee, măcar tangențial, despre sensul evaluării divine din cartea Facerii asupra condiției unei umanități care și-a pierdut reperele fundamentale ale existenței – au umplut pământul de silnicie, zic Scripturile – acest loc este o alegere cât se poate de inspirată. Îți vine greu să crezi că a existat așa ceva, că o astfel de silnicie este posibilă, că viața a bătut cu mult, în moduri ce nu pot fi măcar descrise, până și imaginația celor mai îndrăzneți creatori de filme. Dacă e adevărat că omul sfințește locul, să nu ne facem iluzii: omul îl poate și blestema, îl poate umple cu toată mizeria din inima-i. De data asta însă, evaluările de genul celor făcute pentru Cernobyl[1] nu-și au rostul, căci silnicia nu cunoaște nici timp, nici vindecare; pentru aceasta nici Dumnezeu nu a avut alte soluții de ostoire în afară de foc și pucioasă sau de apele nestăvilite ale potopului. Adevărate soluții finale, pentru probleme reale ale omului despărțit de sine și de Creatorul său.

Ce le (mai) rămâne oamenilor care trec printr-un astfel de loc? Victimelor li se ia totul (cu excepția atitudinii alese în fața ororii, spune Viktor Frankl). Dar nici cei din personalul taberei, de la comandant, la ofițeri, militari, gardieni și medici, nu ies cu ceva de acolo, căci golirea de tot ce este omenesc este, cred eu, mai dureroasă decât chiar pierderea propriului nume în favoarea unui număr, decât toate chinurile, ba chiar decât a vieții biologice însăși (un exemplu cutremurător este Irma Grese, o tânără gardiană nazistă, poreclită Hiena Auschwitzului, condamnată la moarte pentru crime împotriva umanității la numai 22 de ani).

Aceeași senzație de golire o am pășind pe poarta principală, pe sub acel cinic motto, de ale cărui conotații noi, cei ce am trăit sub auspiciile binecunoscutei ziceri a lui Engels „Munca l-a creat pe om”, nu suntem străini. Munca transformată în mesaj, capabilă prin ea însăși – fără a ține cont de obiectul ei, de rosturi, de împlinire, de retribuții etc – să ne atragă atenția asupra a ceea ce prețuim, libertatea, umanitatea, demnitatea … ah, mai bine mă opresc. Căci e ea însăși golită de tot ce e nobil în a munci, e hotar între iluzia de a trăi într-o lume normală și disperarea pe care o aduc în experiența umană ura de moarte, atât în obiectul ei, cât și în cel ce o cuibărește în noaptea propriei conștiințe.

Voi cei ce intrați aici, lăsați orice speranță. Sunt ispitit să mă gândesc că acest vers al lui Dante ar fi fost, dacă nu mai adevărat, măcar mai sincer pentru a fi ridicat deasupra acelei porți. Nu mă gândesc la speranța aceea care te ține în viață și te poate ajuta să treci chiar și prin așa ceva, de care pomenea și Viktor Frankl, ci la speranța pentru om, pentru ce a mai rămas în el din ceea ce i-a dat Dumnezeu. Dar, poate că e prea devreme pentru astfel de gânduri, când încă n-am văzut nimic …

Frapant, în timp ce pășesc prin camere sau pe culoarele pline de amintiri ale unor vremuri de care nimeni n-ar vrea să-și aducă aminte, totuși de care nimeni nu-și poate permite să uite, este să-mi conștientizez propria-mi tăcere. E liniște la Auschwitz. Ghizii șoptesc în microfoane, iar vizitatorii ascultă tăcuți în căști. Nimeni nu rostește un cuvânt. Afară plouă mărunt, în teamă parcă. Toate astea, nu doar din pricina respectului arătat față de un astfel de spațiu: pur și simplu nu ai ce spune, cuvintele se topesc în senzații inexprimabile și te simți neajutorat într-o lume pentru care nu ai fost creat și pe care nici n-ai vrea să o înțelegi. Nu poți rosti o acuză, vreun reproș, dar nici mângâieri sau consolări nu ai de dat. Nu te gândești nici la Hitler, nici la Schindler; oricâte nume ai avea în minte, de persecutori și călăi, sau ale victimelor (există o clădire ale cărei pereți sunt plini de fotografii, tăcute și acestea precum inimile noastre), totul pare să se reducă în experiența vizitatorului la omul cel de departe, atât de departe că nu se mai regăsește, nu mai știe cine este și ce este, nu mai știe nici măcar cum îl cheamă. Auschwitz este locul unde omul și-a pierdut numele, da, numele acela după care tânjea încă din vremea cărămizilor și a smoalei, în Câmpia Șinearului. A-ți pierde numele, înțeleg, asta este: să te pierzi pe tine, să nu mai știi ce faci, să nu mai înțelegi cui îi ești rob (rețineți acest gând pentru mai târziu, când îl voi pomeni pe Rudolf Hoss).

Pe alocuri, îți vine a crede că omul a încercat cumva să concureze iadul. Buncărul SS este un exemplu în acest sens. Aici, pe lângă torturi, oamenii erau uciși prin înfometare. Nu era o demnitate oferită oricui; de ea se bucurau trădătorii, complicii încercărilor de evadare, cei prinși în aceste încercări, victimele unor experimente medicale. E adevărat, într-un astfel de foc se călesc sfinți, precum Maximilian Kolbe, preotul care a voluntariat să moară în locul unui deținut pe care nu îl cunoștea (inițial au încercat să îl ucidă prin înfometare, dar pentru că nu au reușit, se pare, până la urmă i-au injectat o otravă în sânge).

Cu greu aș putea încerca măcar să descriu senzația de dinaintea vizitării crematoriului de la Auswchwitz I, cel mic, în care au fost uciși „doar” vreo 60.000 de oameni. A fost reconstituit din rămășițele celui original, dar asta nu-l face mai puțin impresionant. Pentru câteva clipe mă întreb dacă voi putea face față celor ce mi se vor arăta înăuntru. Ghidul rămâne afară, nici măcar șoaptele sale nu-și mai au rostul acolo. Vizitatorii stau cuminți în rând. Intri pe o ușă îngustă. Da, nu e nimic de spus acolo. Totul se scrie pe retină. De teamă, parcă, mă gândesc să rețin această trecere și într-o fotografie. Un mormânt părăsit, un sicriu fără corpul celui îngropat … atât.

Am senzația că a fost prea ușor. Îi privesc, la ieșire, pe cei ce stau la rând să intre, băieți, fete, vârstnici, albi, colorați, îmbrăcați sumar (e august, totuși) sau mai friguroși: toți au parcă același chip, multiplicat cumva pe toate fețele. E chipul resemnării în fața hienei urii față de oameni, ridicate la rang de ideologie. E chipul neputinței în fața unei istorii nerăscumpărabile de către om. E chipul memoriei care se întrupează într-o patologică teamă de transcendent, căci nimic nu poate fi mai mundan și mai concret în abjecție decât ceea ce s-a întâmplat acolo.

Auschwitz-Birkenau (sau Auschwitz II) este, în fapt, adevărata fabrică a morții, loc în care peste un milion de oameni au fost uciși în facilități special construite pentru acest scop. Hitleriștii le-au dinamitat atunci când, împinși de armatele rusești, au părăsit locația. De asemenea, au distrus și unele dintre depozitele de rămășițe umane colectate de la victime (păr, ochelari, dinți de aur etc). Totuși, au rămas suficiente urme ale oribilelor fapte petrecute aici. Fără un mare efort de imaginație se poate vedea intrarea în incinta culoarului de dezechipare (acea coborâre sinistră care îți strângea pielea pe tine urmărind The Schindler`s List), a camerei de gazare și a crematoriului. Ghidul ne spune că sunt locuri în zonă în care s-au găsit urme de cenușă rămasă în urma incinerărilor. Managementul rămășițelor tuturor celor care au fost sortiți a trece prin lagăr – spre muncă sau spre moarte – pare să fi ridicat provocări serioase responsabililor acestei operațiuni, iar unele lucruri s-au făcut în grabă. Crematoriile nu făceau față fluxului de cadavre furnizat de camerele morții, așa că unele trupuri au fost arse în afară, în condiții improvizate.

Iarbă, copaci, o întindere împrejmuită cu sârmă ghimpată. Aceeași liniște, deși aici, în aer liber, se vorbește cu voce normală. E pentru prima oară când privesc  în jur și nu sunt conștient de existența liniei orizontului. E ca și cum dincolo de acele garduri nu e nimic. Totul e aici, despre acum, despre cine suntem în aceste clipe. Nu-i judecăm pe alții, nu le plângem de milă nenorociților care au trecut pe aici, ci ne regăsim pe noi într-o iluzorie normalitate.

Un imens cimitir al speranțelor. O iluzie. Pentru că ori de câte ori te întrebi, prostit, năucit, uimit, revoltat sau, pur și simplu, curios, Cum au fost posibile toate astea? nu faci altceva decât să-ți dai pe față ignoranța sau incapacitatea de a (te) înțelege. Am văzut prea multe filme în care ni s-a spus că omul este bun, că nu mai are nevoie de Dumnezeu. Ni s-au spus prea multe povești despre oameni capabili să făurească aici și acum Paradisul. Am lăsat atâtea nimicuri să ne umple viețile, încât nu mai înțelegem o iotă din ceea ce odinioară se numea păcat, nelegiuire sau silnicie. Ne lăsăm conduși prea lesne de ideologii, uitând cât de important este adevărul.

Aceasta nu mai e hiena de la Auschwitz. Acesta e demonul unei lumi care crede că tehnologia ne face liberi. Altă lozincă, aceleași efecte.

După război, Rudolf Hoss, primul comandant de la Auschwitz-Birkenau, a fost arestat și judecat pentru crime împotriva umanității. Cu câteva zile înainte de executarea sentinței (se înțelege, a fost condamnat la moarte), a cerut un duhovnic și și-a mărturisit păcatele. A scris trei scrisori, una către procuror, una soției sale și una adresată fiului său mai mare. În prima, își recunoștea vina. În a doua, mărturisea că și-a regăsit credința în Dumnezeu. În a treia, îi spunea fiului săi că cea mai mare greșeală pe care o făcuse a fost să nu evalueze în nici un fel prin filtrul propriei conștiințe ceea ce fusese învățat de către cei de deasupra lui în conducere.

Îl îndeamnă să devină o persoană care se lasă călăuzit de bunătate și umanitate.[2]

A fost executat prin spânzurare, pe 16 Aprilie 1947, la câțiva metri de primul crematoriu (Auschwitz I). Locul execuției a fost păstrat întocmai ca în acele vremuri. Până și cârligul de care a fost agățată funia e încă acolo.

Nimeni nu va ști să ne spună, în afară de bunul Dumnezeu, dacă Raiul a mai putut cerne ceva din viața sa. Hiena pătimirilor simțului dreptății din fiecare dintre noi nu lasă să se vadă prea mult în sită. Mai bine așa.

Dar cu o astfel de cernere fiecare dintre noi – torționari, victime, vizitatori – este dator.

[1] Unele estimări spun că trebuie să treacă vreo 20.000 de ani până ce oamenii vor putea din nou să locuiască în zona afectată de radioactivitate (https://en.wikipedia.org/wiki/Chernobyl_disaster#cite_note-TimeDisaster-78)

[2] Pentru detalii: https://www13.shu.edu/academics/theology/upload/mass-murderer-repents.pdf

Ce vreau să fiu (2)

Unul dintre cele mai bune filme creștine făcute vreodată de către oameni care nu se pretind a fi neapărat creștini – ba, dimpotrivă, aș zice, stau departe de lumea credinței tradiționale – este, fără îndoială, Chariots of Fire (1981). Protagoniștii sunt doi alergători în curse de viteză, cu șanse și pretenții la câștigarea unei medalii olimpice: un evreu care trage tare de această șansă ca de singurul resort care l-ar mai putea propulsa spre un anume sens al existenței și un creștin, confruntat și acesta cu o profundă dilemă existențială legată de destinul său și de felul în care L-ar putea sluji mai bine pe Dumnezeu.

Eric Liddell dorește să urmeze calea misionariatului, știe că este chemat să vestească Evanghelia în Orientul îndepărtat. În același timp, constată că Dumnezeu l-a făcut iute de picior și, în plus, simte o imensă plăcere în alerga. O bună parte din film reflectă căutarea sa după un răspuns la această paradoxală provocare pe care un dar neconvențional o ridică ideii clasice de slujire creștină. Impresionat este pentru mine în acest film să văd că această luptă pentru adevăr și identitate nu exclude nici o clipită fundamentul nenegociabil al onorării lui Dumnezeu. Aceasta este temelia pe care Liddell își așează destinul, cu toate incertitudinile sale. În acest fel, indiferent de răspunsurile pe care le primește pe cale și de eventualele surprize ale vieții, el este statornic, de neclintit în alergarea sa spre premiul ceresc.

Nu intru în prea multe detalii; urmăriți acest film, dacă aveți posibilitatea. Vi-l recomand cu căldură.

Scena despre care vă vorbesc descrie cursa lui Liddel de la Olimpiadă, pe distanța de 400m. Dincolo de detalii mai puțin importante – pentru mine contează mai puțin cine câștigă, ci cum se aleargă – cred că e suficient doar să priviți la el, la plăcerea sa, plăcerea nu de a face un lucru anume, ci de a fi așa cum l-a înzestrat Dumnezeu: iute.

… ș-apoi versetul, primit din mână unui din tabăra adversă: „Pe acel ce Îmi dă slavă, Eu îl voi onora …” și strâns în pumn, ca o adevărată ștafetă. Vanghelis. Slow motion. Montaj. Poezie.

Așa îmi doresc să-mi fie alergarea până la capăt. Îmi doresc să pot trece linia de sosire copleșit de bucuria de a nu-mi fi irosit vremea pe ce e de așteptată să fac. În același timp, cumva, dacă să poate, în totala dedicare plăcerii de a fi, să pot totuși să intuiesc bucuria celor din tribune, a celor dragi mie, a celor pentru care însemn ceva.

Să simt o plăcere, dar nu pe a mea, ci plăcerea lui Dumnezeu. Atât.

De data asta – repet – e o cursă care se câștigă în primul rând prin plăcerea de a fi pe turnantă, apoi de a vedea linia de sosire; nu are nici o legătură cu locul obținut. Se câștigă în aplauzele celor iubiți și iubitori.

 

Ce vreau să fiu (1)

Voi rezista de data asta tentației de a vă vorbi despre „a doua” a lui Mahler, această epopee uimitoare a învierii; o voi face cu o altă ocazie. Acum vă voi îndrepta atenția spre altceva, spre un fel de devenire a trăirii: experiența prin care trece dirijorul Leonard Bernstein în timp ce, parcă, pictează cu sunete gândul veșniciei. E momentul și locul în care nu ai nici o altă șansă decât să te bucuri în credința ta. Fără efortul de imaginație la care ne îndemna John Lennon prin al său Imagine, ci prin trăire, prin actualizarea în planul experienței a realității materializării eternității în viața ascultătorului. Nu-ți imagina că există o lume mai bună, trăiește-o, e chiar aici, mai aproape decât ai crezut vreodată! E este o prefigurare a ceea ce va să vină, poți conta pe asta.

Dar Bernstein … Ia priviți-l! La un moment dat (3:14) parcă prinde aripi. Muzica începe să crească, dar nu atât în intensitate sonoră (deși va urma și asta, în mod natural), cât în capacitatea de a ne învălui ființele cu bucurie, cu speranță, cu frumusețea biruinței vieții. El este – sunt convins – în locul din care nu ar mai pleca niciodată. Căci pe acolo, preț de vreo opt minute, a poposit veșnicia.

Așa vreau să trăiesc armoniile credinței, cum își trăiește Berstein aventura mahleriană, să ajung să nu-mi mai pot dori altceva, precum Petru în fața Hristosului transfigurat. Nu e pentru fiecare zi, poate nici măcar pentru fiecare decadă a vieții, dar nu aș cârti pentru mai mult, credeți-mă …

H.R. Patapievici – Ce sunt creștinii?

O prezentare extrem de interesantă pe o temă de mare actualitate. Lumea seculară, s-ar părea, nu ne dă pace, nu ne mai (re)cunoaște, nu mai vrea să știe cine suntem. Dar, noi, noi știm cine suntem? H.R. Patapievici construiește cu o migală demnă de un predicator evanghelic, pe puncte și subpuncte, un tablou al identității creștine de care, pe deoparte, putem fi mândri, iar pe de altă parte, putem să ne folosim pentru a ne înțelege mărturia într-o lume care arată tot mai puțin cum ne-ar plăcea nouă să fie.

Trebuie cât mai curând să pun mâna pe scrisoarea aia către Diognet!

De la Forumul Dialogos, luați, cu răbdare și atenție:

Prima Parte:

Partea a doua:

Poți numi un film a cărui vizionare a constituit pentru tine o întâlnire divină?

Am o provocare pentru voi, prieteni. Lăsați, rogu-vă, pentru câteva clipe toate patimile și preocupările deoparte, căci  ajunge zilei necazul ei, și gândiți-vă la o scenă de film sau, de ce nu, chiar la un film în întregime care va prilejuit cu ocazia vizionării sale o experiență ce ar putea fi numită „întâlnire divină”. Apoi, după ce v-ați gândit bine, vă rog să o împărtășiți într-un comentariu pe acest blog.

Știu, cer mult; astfel de momente sunt adesea dificil de descris în cuvinte, copleșitoare în semnificațiile lor. Dar dacă tot ce puteți să împărtășiți este un titlu de film sau referința unei scene anume, e foarte bine și atât. Vă garantez recunoștința mea necondiționată.

În ce mă privește, o astfel de scenă este cea din Căința lui Tengiz Abuladze, cu Nino și Keti căutând printre bușteni o inscripție, un nume, un semn de viață de la Sergio – soț și tată – arestat și deportat într-o locație necunoscută de către un regim opresiv. Căutarea lor după un nume de departe este căutarea mea după Dumnezeu. Unii Îl găsesc aici, îl ating, îl sărută; mie nu mi s-a lăsat altceva decât credința și nădejdea că culcușul Său în inima-mi e în continuare cald, primitor și folosit cum se cuvine.

De asemenea, amintesc și filmele lui Tarkovsky Solaris și Călăuza, în întregul lor, a căror vizionări au constituit pentru mine pietre de hotar în formarea mea spirituală.

Am scris despre aceste filme aici:

Solaris (1972) – declarație de singurătate

Călăuza ( A. Tarkovski, 1979 )

Sunt curios însă să aflu și din experiențele voastre. Sacrul în film este o temă care mă preocupă în continuare, după ce ea a constituit subiectul disertației mele de master. Încă o mai aprofundez, o studiez și încerc să o fac vrednică de împărtășit publicului sub forma unei cărți publicabile. Dar aș vrea să o privesc nu doar dintr-o perspectivă teoretică sau din cea a experiențelor mele personale. Vreau să înțeleg ce fel de filme îi provoacă pe oameni să privească dincolo de realitatea mundană și, dacă este posibil, care au fost mijloace prin care aceste filme au reușit să faciliteze astfel de minuni. Așadar, dacă puteți explica puțin ce v-a impresionat la acel film și cum ați pășit pragul unei vizionări obișnuite înspre o experiență transformatoare, v-aș fi cu atât mai recunoscător.

Celui/celei care îmi va face cea mai interesantă/provocatoare/surprinzătoare  propunere îi voi acorda un premiu. E o promisiune! Bineînțeles, este vorba despre un DVD (dacă stau să mă gândesc … chiar două) cu un film bun (atât de bun că l-am cumpărat, din greșeală, de două ori 🙂 ). Sunt nevoit, pentru a avea măcar un reper obiectiv, să dau un termen limită: sfârșitul acestui an, 31 decembrie 2016. Spor!