Ce vreau să fiu (2)

Unul dintre cele mai bune filme creștine făcute vreodată de către oameni care nu se pretind a fi neapărat creștini – ba, dimpotrivă, aș zice, stau departe de lumea credinței tradiționale – este, fără îndoială, Chariots of Fire (1981). Protagoniștii sunt doi alergători în curse de viteză, cu șanse și pretenții la câștigarea unei medalii olimpice: un evreu care trage tare de această șansă ca de singurul resort care l-ar mai putea propulsa spre un anume sens al existenței și un creștin, confruntat și acesta cu o profundă dilemă existențială legată de destinul său și de felul în care L-ar putea sluji mai bine pe Dumnezeu.

Eric Liddell dorește să urmeze calea misionariatului, știe că este chemat să vestească Evanghelia în Orientul îndepărtat. În același timp, constată că Dumnezeu l-a făcut iute de picior și, în plus, simte o imensă plăcere în alerga. O bună parte din film reflectă căutarea sa după un răspuns la această paradoxală provocare pe care un dar neconvențional o ridică ideii clasice de slujire creștină. Impresionat este pentru mine în acest film să văd că această luptă pentru adevăr și identitate nu exclude nici o clipită fundamentul nenegociabil al onorării lui Dumnezeu. Aceasta este temelia pe care Liddell își așează destinul, cu toate incertitudinile sale. În acest fel, indiferent de răspunsurile pe care le primește pe cale și de eventualele surprize ale vieții, el este statornic, de neclintit în alergarea sa spre premiul ceresc.

Nu intru în prea multe detalii; urmăriți acest film, dacă aveți posibilitatea. Vi-l recomand cu căldură.

Scena despre care vă vorbesc descrie cursa lui Liddel de la Olimpiadă, pe distanța de 400m. Dincolo de detalii mai puțin importante – pentru mine contează mai puțin cine câștigă, ci cum se aleargă – cred că e suficient doar să priviți la el, la plăcerea sa, plăcerea nu de a face un lucru anume, ci de a fi așa cum l-a înzestrat Dumnezeu: iute.

… ș-apoi versetul, primit din mână unui din tabăra adversă: „Pe acel ce Îmi dă slavă, Eu îl voi onora …” și strâns în pumn, ca o adevărată ștafetă. Vanghelis. Slow motion. Montaj. Poezie.

Așa îmi doresc să-mi fie alergarea până la capăt. Îmi doresc să pot trece linia de sosire copleșit de bucuria de a nu-mi fi irosit vremea pe ce e de așteptată să fac. În același timp, cumva, dacă să poate, în totala dedicare plăcerii de a fi, să pot totuși să intuiesc bucuria celor din tribune, a celor dragi mie, a celor pentru care însemn ceva. Să văd că oamenii se bucură pur și simplu pentru că eu însumi mă bucur. Atât.

De data asta – repet – e o cursă care se câștigă în primul rând prin plăcerea de a fi pe turnantă, apoi de a vedea linia de sosire; nu are nici o legătură cu locul obținut. Se câștigă în aplauzele celor iubiți și iubitori.

 

Ce vreau să fiu (1)

Voi rezista de data asta tentației de a vă vorbi despre „a doua” a lui Mahler, această epopee uimitoare a învierii; o voi face cu o altă ocazie. Acum vă voi îndrepta atenția spre altceva, spre un fel de devenire a trăirii: experiența prin care trece dirijorul Leonard Bernstein în timp ce, parcă, pictează cu sunete gândul veșniciei. E momentul și locul în care nu ai nici o altă șansă decât să te bucuri în credința ta. Fără efortul de imaginație la care ne îndemna John Lennon prin al său Imagine, ci prin trăire, prin actualizarea în planul experienței a realității materializării eternității în viața ascultătorului. Nu-ți imagina că există o lume mai bună, trăiește-o, e chiar aici, mai aproape decât ai crezut vreodată! E este o prefigurare a ceea ce va să vină, poți conta pe asta.

Dar Bernstein … Ia priviți-l! La un moment dat (3:14) parcă prinde aripi. Muzica începe să crească, dar nu atât în intensitate sonoră (deși va urma și asta, în mod natural), cât în capacitatea de a ne învălui ființele cu bucurie, cu speranță, cu frumusețea biruinței vieții. El este – sunt convins – în locul din care nu ar mai pleca niciodată. Căci pe acolo, preț de vreo opt minute, a poposit veșnicia.

Așa vreau să trăiesc armoniile credinței, cum își trăiește Berstein aventura mahleriană, să ajung să nu-mi mai pot dori altceva, precum Petru în fața Hristosului transfigurat. Nu e pentru fiecare zi, poate nici măcar pentru fiecare decadă a vieții, dar nu aș cârti pentru mai mult, credeți-mă …

H.R. Patapievici – Ce sunt creștinii?

O prezentare extrem de interesantă pe o temă de mare actualitate. Lumea seculară, s-ar părea, nu ne dă pace, nu ne mai (re)cunoaște, nu mai vrea să știe cine suntem. Dar, noi, noi știm cine suntem? H.R. Patapievici construiește cu o migală demnă de un predicator evanghelic, pe puncte și subpuncte, un tablou al identității creștine de care, pe deoparte, putem fi mândri, iar pe de altă parte, putem să ne folosim pentru a ne înțelege mărturia într-o lume care arată tot mai puțin cum ne-ar plăcea nouă să fie.

Trebuie cât mai curând să pun mâna pe scrisoarea aia către Diognet!

De la Forumul Dialogos, luați, cu răbdare și atenție:

Prima Parte:

Partea a doua:

Poți numi un film a cărui vizionare a constituit pentru tine o întâlnire divină?

Poți numi un film a cărui vizionare a constituit pentru tine o întâlnire divină?

Am o provocare pentru voi, prieteni. Lăsați, rogu-vă, pentru câteva clipe toate patimile și preocupările deoparte, căci  ajunge zilei necazul ei, și gândiți-vă la o scenă de film sau, de ce nu, chiar la un film în întregime care va prilejuit cu ocazia vizionării sale o experiență ce ar putea fi numită „întâlnire divină”. Apoi, după ce v-ați gândit bine, vă rog să o împărtășiți într-un comentariu pe acest blog.

Știu, cer mult; astfel de momente sunt adesea dificil de descris în cuvinte, copleșitoare în semnificațiile lor. Dar dacă tot ce puteți să împărtășiți este un titlu de film sau referința unei scene anume, e foarte bine și atât. Vă garantez recunoștința mea necondiționată.

În ce mă privește, o astfel de scenă este cea din Căința lui Tengiz Abuladze, cu Nino și Keti căutând printre bușteni o inscripție, un nume, un semn de viață de la Sergio – soț și tată – arestat și deportat într-o locație necunoscută de către un regim opresiv. Căutarea lor după un nume de departe este căutarea mea după Dumnezeu. Unii Îl găsesc aici, îl ating, îl sărută; mie nu mi s-a lăsat altceva decât credința și nădejdea că culcușul Său în inima-mi e în continuare cald, primitor și folosit cum se cuvine.

De asemenea, amintesc și filmele lui Tarkovsky Solaris și Călăuza, în întregul lor, a căror vizionări au constituit pentru mine pietre de hotar în formarea mea spirituală.

Am scris despre aceste filme aici:

Solaris (1972) – declarație de singurătate

Călăuza ( A. Tarkovski, 1979 )

Sunt curios însă să aflu și din experiențele voastre. Sacrul în film este o temă care mă preocupă în continuare, după ce ea a constituit subiectul disertației mele de master. Încă o mai aprofundez, o studiez și încerc să o fac vrednică de împărtășit publicului sub forma unei cărți publicabile. Dar aș vrea să o privesc nu doar dintr-o perspectivă teoretică sau din cea a experiențelor mele personale. Vreau să înțeleg ce fel de filme îi provoacă pe oameni să privească dincolo de realitatea mundană și, dacă este posibil, care au fost mijloace prin care aceste filme au reușit să faciliteze astfel de minuni. Așadar, dacă puteți explica puțin ce v-a impresionat la acel film și cum ați pășit pragul unei vizionări obișnuite înspre o experiență transformatoare, v-aș fi cu atât mai recunoscător.

Celui/celei care îmi va face cea mai interesantă/provocatoare/surprinzătoare  propunere îi voi acorda un premiu. E o promisiune! Bineînțeles, este vorba despre un DVD (dacă stau să mă gândesc … chiar două) cu un film bun (atât de bun că l-am cumpărat, din greșeală, de două ori 🙂 ). Sunt nevoit, pentru a avea măcar un reper obiectiv, să dau un termen limită: sfârșitul acestui an, 31 decembrie 2016. Spor!

Cum sa faci un eseu academic – cu bibliografie – new update

De (mare) folos celor implicați în studiu!

Persona

Nota (30 ian 2013): Cautind intimplator niste texte pe situl Scrbd, am observat ca un binevoitor (de fapt mai multi) au facut upload (desigur, in mod ilegal, si fara sa ma anunte, dar asta nu este de mirare la noi) la un ghid al meu pentru scrierea eseurilor academice, scris pentru studentii cu care am lucrat la Oradea in perioada 1994-1998. De fapt am avut surpriza sa gasesc acolo mai multe texte ale mele, dar asta este o alta discutie.

Dat fiind ca nu am de gind sa-mi bat capul cu moralitatea actului (sunt sigur ca au intentionat sa fie de ajutor altora, caci nu au avut nimic de cistigat din asta) va pun la dispozitie linkurile la care puteti descarca acest text de 13 pagini, care sper sa va fie de folos. Il gasiti AICI si AICI.

* * *

Scrierea unui eseu sau a unei lucrări…

Vezi articol original 1.304 cuvinte mai mult

Cărarea spre regăsire – (11) Constantin Noica

Iniţiativa lui Camix (ȋntru care vă provoc şi pe voi, dȃnd click AICI) mi-a adus aminte de Cărarea spre regăsire, seria de pietre de aducere aminte ale devenirii mele, ȋncepȃnd chiar din copilărie, pȃnă la repere de dată mai recentă.

Rȃndurile următoare constituie o variantă editată a comentariului de pe Timposibil.

Mathesis sau bucuriile simple, o carte de tinereţe a lui Constantin Noica.

973-28-0321-5
humanitas.ro

… mda, ȋi spuneam, spre ruşinea mea o recunosc, viaţă. Cam săracă foaia şi mototolită, doar cȃtve figuri răsfirate ȋn jur ȋşi aşteptau enunţul binecuvȃntatei teoreme.

Frămȃntările mele nedialectice – căci nu ştiam ȋncă să fac diferenţa ȋntre interior şi exterior, ȋntre formă şi conţinut, altfel decȃt prin declarararea unuia dintre ele ca insuficient şi exaltarea ȋn faţa celuilalt – şi-au găsit ȋn această tensiune dintre istorie şi geometrie o albie ideală pentru orientarea ȋntregului meu parcurs existenţial, un firicel cu izvoare abia detectabile, către o binecuvȃntată Mare.

M-a cucerit stilul, pe care am ȋncercat adesea să ȋl imit (fără succes), ȋn timp ce cu vȃltoarea de paradoxuri legate de ordinea vieţii şi de temeiurile pretenţiilor cu privire la datul ontologic al ideilor am avut de dus grele lupte.

Ca student la informatică, scriam programe pe calculator, concepeam realităţi care penetrau circuite şi puneau la lucru nişte creiere artificiale, jonglam cu date; tocmai ȋn acea perioadă, datorită şi acestei cărţi a lui Noica, am lepădat definitiv modelul potrivit căruia creierul este un simplu computer care nu face altceva decȃt să ruleze un soft – gȃndirea, coordonarea unui trup etc – prelucrȃnd fără odihnă vise, observaţii, idei, concepte …

Pe de altă parte, paradoxal, pledoaria lui Noica ȋn favoarea spiritului geometric m-a lecuit de … geometrie ca model de raportare la viaţă. Ȋmpreună cu Călăuza lui Tarkovski ea a deschis ȋn viaţa mea uşa către o altfel de viaţă, nu mai puţin palpitantă decȃt cea a faptelor ȋnşirate pe aţă: o lume deloc virtuală, cȃt se poate de vizibilă ȋn efectele ei asupra spiritului omenesc, anume lumea ideilor.

Era un tȃnăr tare cool Noica ăsta, la vremea lui, nu-i aşa?

Da, ştiu (pe cine păcălesc?): e mai degrabă o broşurică. Poate că aşa este … dar ce carte, dom’le, ce carte!

Locul în care pietrele nu tac (dar fac în jurul lor atâta liniște!)

Zic vouă: Dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga.

Ev. dupǎ Matei 19:40

Credeam cǎ Mȃntuitorul a folosit o vorbire metaforicǎ rostind cuvintele de mai sus. Credeam cǎ pietrele tac, cǎ noi oamenii putem vorbi la nesfȃrșit vrute și nevrute, laude sau hule, cuvinte de preț sau blesteme, ȋn timp ce pietrele le rabdǎ fǎrǎ crȃcnire, acoperindu-le apoi cu praful uitǎrii. M-am ȋnșelat. Existǎ un loc – am descoperit cel puțin unul, deocamdatǎ – care mi-a contrazis aceastǎ prejudecatǎ despre pietre.

Am urcat cu mașina. Parcǎ și zgomotul motorului – deși panta era provocatoare – ȋncepuse sǎ se piardǎ ȋntre gȃndurile noastre, ȋntre uimiri, ȋn contemplația neliniștitǎ a ochilor deveniți parcǎ prea mici pentru o astfel de splendoare. Soarele și vȃnturile domnesc peste ȋnǎlțimi, deformȃndu-ți vocea și preluȃnd-o, furȃndu-ți-o fǎrǎ pic de considerație, ȋnspre orizonturi. Nu știi care sunt acestea: poate cele conturate de munții Pindului, poate cele rǎsfrȃnte de stȃncile semețe, dar deloc trufașe, care ascund ochiului micul orǎșel din apropiere …

Unice și atȃt de puțin ostentative, ȋnǎlțimile cioplite ȋn stȃncǎ nu-și aclamǎ propria frumusețe, nu te fac sǎ ȋți pui ȋntrebǎri despre ele, ci despre Cel ce le-a așezat acolo. Ȋși unesc vocile, nesesizabile ȋn decibeli, cu ale celor ce se roagǎ; culeg, prin rezonanțe ce nu pot fi detectate sau calculate prin formule ale fizicii, nǎzuințe tainice, declarații de iubire, laude, copleșitoare oglindiri ale slavei.

Ȋn acea aparentǎ liniște, cuvintele ȋți sunt acoperite de spații pe care ochiul nu le poate prinde ȋntr-o singurǎ privire. Poți sǎ strigi; mult-așteptatul ecou se va lipi de stȃnci și nu ȋți va mai putea rǎspunde. Ești copleșit de grandoarea liniștii pe care aceste pietre pot sǎ o transmitǎ inimii tale.

Dar ele nu tac, ci strigǎ.

L-au numit Meteora. Nu pietrele sunt ȋnsǎ suspendate acolo, ci sufletele celor ce privesc, dincolo de forme și dimensiuni, fața lui Dumnezeu …