Îndobitocism

Ce sat global, nene McLuhan, asta e o junglă în toată regula!

Într-un sat mai nimerești, de voie, de nevoie, o biserică, un „magazin universal”, un făgădău; în lumea pe care am zămislit-o pe rețele toate sunt, deopotrivă, predici, produse de larg consum și țuici.

Locul băbuțelor care pontează cu religiozitate la băncuțele din fața porții a fost uzurpat de rafalele de informări revoltate și binevoitoare care ne biciuiesc ascuțitele instincte ale dreptății. Tot ce o postare construiește azi, alte douăzeci vor dărâma mâine. De aceea, nici nu mai contează adevărul, ci impactul. În creștere, neapărat.

Dar până când, până unde? Nu se mai pune întrebarea asta. Totul este să știi CUM.

Ș-apoi, nici nu se mai întâmplă ceva nou în lume: sunt aceleași fapte recosmetizate și îmbrăcate în straie de paradă politică. În zilele noastre știrile se fac, iar reacțiile corecte se construiesc cu migală.

Dar acestea nu se fac ca acum două-trei decenii în urmă, pe urmele poștașului, ale popii sau ale șefului de post. S-au eliminat intermediarii, iar datele circulă acum dintr-un pom în altul, atașate de liane, în condiții de maximă siguranță. Le recepționăm doar și le dăm drumul mai departe. Deocamdată reușim să nu încurcăm lianele – oricum nu știe nimeni unde sunt agățate – dar până când, până unde?

Ah, ai înțeles: întrebarea este CUM vom proceda pe mai departe.

Dar nu-i sat, nu-i sfat, nici bărbat: e o junglă, fără Cercul Vieții, fără ecosisteme savante, fără „bare necessities”, fără cap și coadă. Aici avem doar elefanți, hiene și lei.

Iar elefanții nu uită niciodată. Orice vei spune poate fi folosit și, nu-ți fă iluzii, va fi folosit împotriva ta. Atunci hienele te vor sfîșia. Iar leii, împăciuitori și imparțiali, vor face dreptate, așa cum numai niște regi de teapa lor sunt în stare să o facă.

Hakuna matata!

Dacă tot m-ați întrebat …

Reporterul: Dacă ai putea schimba trecutul, ce ai schimba?

Dyo: Oh, cu ce să încep? Păi, aș face cumva să renunțăm la poziția bipedă și să ne cățărăm în copaci, consumând numai banane eco. Și să nu mai avem animale de companie, trăiesc pe spatele nostru, nerușinatele! Aș schimba în așa fel încât noi să fim oamenii de companie ai animalelor, să vadă și ele că nu e treabă pentru oricine.

Reporterul: Dacă veți participa vreodată la alegeri pentru funcția de asistent administrator de bloc, vă dați seama că cele spuse mai sus pot fi folosite împotriva dumneavoastră? Se vor găsi răuvoitori care nu le vor înțelege și le vor posta pe perete …

Dyo: Dar ce am zis? Eu doar am descris un demers dialectic și fenomenologic aplicat spațiului biodiversității liberal-creștine, cu accent pe o perspectivă antropologică post-deconstructivistă, în care eul-sine se regăsește reflectat în matricea disonanțelor noetice dintre efectele teoriilor multi-biodiverse și cele motrice existențiale …

Reporterul: Aha …

Elefantul de pe prima pagină

În condițiile acutizării retoricii progresiste despre „structuri de putere și de oprimare”, înmiresmate de un marxism tot mai curajos asumat ca atare și actualizată pe calapodul deconstructivismului lui Derrida, abia neînțelesul, dar plin de înțelesuri apostol al eliberării de aceste moșteniri ale evurilor întunecate, un lucru ne mai rămâne de stabilit, ca un fel de cui al lui Pepelea înfipt în grinda ideologică eliberatoare a zilei: ce rol joacă media în anti-povestea asta?

Pentru că orice veți zice, un lucru nu va putea fi evitat într-o discuție cu cărțile pe față, anume acela că media însăși este o putere. Pe asta unde o încadrăm în peisaj? Și să nu-mi ziceți că ea nu poate funcționa ca o structură de oprimare, asemeni celorlalte (biserica, azilul, închisoarea etc). O și încă cum!

De fapt, este posibil ca dintre toți dulăii care au lătrat prin ogrăzile dictaturilor nu de mult aruncate în tomberonul istoriei, media să fie singurul lăsat încă să umble hai-hui pe uliță; restul și-au primit zgarda, microcipul, vaccinurile de rigoare și chiar necesara botniță.

Grijă mare, vă spun, pentru că nu face doar zgomot. Mușcă!

Je suis selfie

Je suis selfie

Unul dintre pardoxurile civilizației selfie: să întorci spatele obiectului căruia, aparent, i-ai acordat o atenție deloc neglijabilă, pentru care ai cheltuit bani și timp ca să ajungi în preajma lui, fie că este vorba de un loc anume, de o operă de artă sau de un eveniment deosebit.

Căci plătim și ne trudim nu pentru privilegiul de a fi martorii istoriei, culturii și frumuseții lumii noastre, ci pentru posibilitatea de le întoarce tuturor acestora dosul, în timp ce ne aranjăm pe noi în prim plan.

O facem pentru a le spune că ne doare undeva de ele, asta e.

Pedalăm înapoi, dar mergem înainte, la vale …

Paradoxal, deși trăim într-o civilizație a imaginii, suntem încă educați pe băncile școlii să citim și să interpretăm texte. Da, din acelea cu „eu liric”, cu caracterizări de personaje și cu rolul cratimei în unele cuvinte. E ridicol și înspăimântător deopotrivă să-i vezi pe tinerii învățăcei, cu ochii bulbucați de nesomn și atenția făcută terci de nopți pierdute cu ochii în ecrane de tablete și telefoane inteligente cum se chinuie să descopere structuri și sensuri în moduri de adresare străine minții lor. Se pierd în fraze, pentru că sunt obișnuiți cu propoziții stilizate, ornate cu zâmbăreți. Trecerea de la „cf?”, „bv” și „bff” la un vers Eminescian a devenit un veritabil abis al percepției hermeneutice, căci autorul e mort (de data asta nu în sensul atribuit de filozofi acestei idei), iar viața este o permanentă distribuire în spațiu, fără direcție, fără scop, dar plină de speranțe.

Întâlnesc, astfel, tot mai mulți copii de gimnaziu care afirmă că le place matematica mai mult. Au încă probleme cu tabla înmulțirii, cu desenarea unui trapez sau cu Teorema lui Pitagora, însă preferă această limbă, o păsărească și aceasta, dar mai apropiată de experiența vieții de zi cu zi. Căci asta e matematica: ceva ce se întâmplă, nu știm cum, atunci când alături niște numere, linii și formule, de iese o minune de rezolvare. Asta e și viața în lumea gadgeturilor: ceva se întâmplă, nu știm cum de iese o minune de poză, bună pentru perete. Like. Obligatoriu!

Hybels, leadershipul și ce a mai rămas din toate astea

Dacă toate cele câte (ni) se întâmplă prin lume nu doar ni se întâmplă, ci au un rost, cum ar fi acela de a ne învăța câte ceva despre viață, atunci nu trebuie să ne scape recentul scandal ce-l are în prim plan pe Bill Hybels, un proeminent lider al evanghelismului american, cunoscut la noi în special datorită GLS-ului pe care l-a nășit și dezvoltat într-o mulțime de țări. Este din categoria #metoo, numai că în biserică. La început totul părea ca un mic bulgăre, sortit pierii, astăzi vorbim despre o avalanșă. Nu pare să mai fie loc de recuperat ceva, deocamdată, însă de învățat avem destule.

Eu, unul, rețin din asta trei avertismente, nu neapărat noi, însă parcă mai importante ca niciodată.

Unu: nu există lider pe lumea asta care să nu dea socoteală cuiva. Prin acest „cuiva” nu îl refer pe Dumnezeu, ci mă refer la o autoritate pământească concretă și efectivă în supraveghere (nu de formă, nu simbolică, nu una alcătuită dintr-un bord de supuși etc). A lipsit în cazul lui Hybels, cum a lipsit și într-un alt caz de notorietate, ceva mai vechi, cel al lui Ted Haggard. Asta e moarte curată, atât pentru lider, cât și pentru cei pe care îi conduce. A fi lider începe cu a umbla pe urmele cuiva. Altfel, vorbim de călăuze oarbe, iar pe acestea nimeni n-ar trebui să le urmeze.

Doi: conducerea nu se bazează în principal pe stăpânirea unor tehnici, discipline și principii – de nelepădat și acestea, nu zic -, ci pe curăția vieții și a inimii. Iarăși, un domeniu puțin discutat în summit-urile GLS. Le sunt recunoscător pentru nu puține lecții pe care le-am învățat de la ei; din păcate, între ele au cam lipsit cele care vorbesc despre integritate. Bill însuși a accentuat adesea importanța disciplinelor, a rugăciunii și a studiului, ceea ce, desigur, nu are cum să nu fie bine, dar pe tema curăției vieții … mult prea puțin. De fapt, eu nu îmi aduc aminte de vreo lecție în acest sens. Acum înțelegem de ce, dar e târziu, cel puțin pentru Bill Hybels.

Trei: Banii și sexul, nu le subestimați puterea. Au trântit la pământ giganți ai propovăduirii. Te vor trânti și pe tine, dacă nu îți păzești viața. Nu-i de joacă! Cred că nu se mai poate imagina un atelier sau o conferință sau orice alt demers menit uceniciei în conducere fără a atinge cu claritate, direct și fără ipocrizie aceste două teme cruciale în viața oricărui lider. Ideea că unii lideri sunt prea tari, prea sfinți și prea grandioși pentru a fi măcar ispitiți în aceste privințe este o minciună cu care nici măcar n-avem de ce să ne pierdem vremea, în analize și exemplificări. Până și Domnul nostru a fost ispitit în toate lucrurile. Numai că El a ieșit biruitor, în timp ce noi suntem încă pe câmpul de bătălie, iar săgețile întunericului nu ne iartă.

John Piper e vinovat! #metoo …

Niște capete luminate de la HuffingtonPost au găsit piatra din capul unghiului în problema comportamentului abuziv pe care bărbații îl au față de femei, la locul de muncă, în familie, în biserici și cam peste tot pe unde e posibil (în afară de unele sectoare industriale în care femeile, se pare, au fost întotdeauna respectate): teologia conservatoare a celor de teapa lui John Piper. Complemetarianismul. Da, păi e la mintea cocoșului că rădăcinile acestui comportament care o devalorizează pe femeie în ochii bărbatului trebuie să fie această teologie care îi privește pe cei doi – pe bărbat și pe femeie, nu vă gândiți la altceva – ca fiind diferiți prin creație, însă completându-se reciproc în menirea pe care Creatorul le-a dat-o pe acest pământ. O teologie care îi spune bărbatului că este responsabil să-și protejeze casa și să se lupte pentru a-i asigura toate cele necesare traiului – cele ale stomacului, dar și cele ale spiritului – nu poate fi decât responsabilă de această revoltătoare stare de fapt.

Acum, ca să fim drepți, nici cei la la HuffingtonPost nu sunt atât de tâmpiți încă să-i încarce excesiv lui Piper nota de plată pentru #churchtoo, de aceea nuanțează: „part of the problem”. Nu același lucru se poate spune despre felul în care ei încearcă să scoată cu basma curată lumea criticată de către teologul american, unul cunoscut în mediile evanghelice, însă supectez eu, un anonim în agora seculară a ideilor, o lume care i-a oferit femeii în ultima jumătate de secol a istoriei noastre respectul pe care și l-a căutat. Nu-i așa?

Piper sugerează că ideologiile vinovate pentru #…too sunt cele progresiste și antitradiționale care modelează cam toate politicile acestei disputate jumătăți de veac. Adversarii lui, însă, îi iau peste picior și, din câteva apăsări de tastă, ne învață cum să nici nu ne treacă prin cap așa ceva. Nu, nici pomeneală: abuzurile sunt tradiționale, progresismul este cel ce le-a oferit femeilor pacea și siguranța. Și respectul, să nu uităm.

Omul antitradiționalist al zilei gândește curat și frumos. El nu este ca fundamentaliștii aceia, care cred că sunt stăpâni și responsabili peste casele lor. Nope. El se poate uita la Cele cincizeci de umbre (o sută cincizeci, dacă le numărăm pe toate câte s-au făcut până acum) pe care i le dă Hollywoodul și în care femeia este respectată cum se cuvine, la rezoluții înalte, după care, reîntors în lumea de zi cu zi, să fie egal cu concubina sa (căci mariajul tradițional, nu-i așa, e doar o hârtie) sau cu tovarășele[1] sale de birou.

O jumătate de secol de iubire față de femei. Și de respect. Cum i-a scăpat lui Piper? Cum ne-a scăpat nouă? Să recapitulăm, cu respect și considerație.

Revoluția sexuală? Hippie? Respect față de femei, cât încape. Consumul de substanțe euforice era democratizat, iar de abuzuri în perioada aia n-a auzit nimeni, niciodată. Să zicem love fifteen, ca-n tenis.

În acele vremuri Hugh Hefner punea bazele unui monument de apreciere pentru femeile din lumea întreagă, pe care le aprecia pentru frumusețea lor: Playboy. În semn de respect, le-a pus inteligentelor și capabilelor fiiice ale Evei urechiușe și codiță de iepuraș. Iar Hefner, se știe, nu are nici o contribuție la problema #metoo, fapt dovedit și de aprecierea sinceră și deschisă de care omul s-a bucurat la moartea lui.

Ah, și cultura pop a vremurilor! Versurile lui Jim Morrison au glorificat femeia și i-au dat o valoare pe care nici altă femeie n-a avut-o în aproape două milenii de creștinism: Come on baby, light my fire! All day log.

În asentimentul bardului de la The Doors, ceva mai târziu, Sabrina cânta profetic despre o lume în care bărbații o vor respecta și pe ea cu adevărat: Citește în continuare „John Piper e vinovat! #metoo …”