Minciunică, minciunea …

Minciunică, minciunea …

Orice minciună pe care o spunem ne îndatorează adevărului.
Mai devreme sau mai târziu, această datorie va fi plătită.
(din miniseria Cernobyl)

Oh, e mai grav decât ne-o spune Legasov în film: adesea datoria provocată de minciună este transferată unui creditor chiar mai de temut decât adevărul (de care, aparent, tot mai puțini ne temem), moartea. A fost lecția de atunci a rușilor. Apoi a noastră, a Colectivului. Acum este cea, fără de granițe, a pandemiei.

Și dacă de adevăr nu ni-i frică, apăi de moarte ne cam este, mai ales când o auzim pășind nu pe ecrane, prin vești venite de departe, ci  în casele vecinilor noștri, ale celor dragi, în tinda noastră. Numai că este nevoie ca necazul să penetreze lumea noastră până în cele mai înalte sfere, până la prinți, demnitari, vedete și oameni de afaceri. Ăsta nici nu este un preț grozav, pentru că tributul cel mai înfiorător tot de alții – din ceata celor fără nume – este plătit.

Totuși, de ce se minte atât de mult încă? E posibil ca gena asta să fie mai puternică chiar și decât frica de moarte. Suntem atât de subjugați de acest virus al strâmbei mărturisiri, încât nici proximitatea unei ultime bătăi de inimă nu ne mai trezește din mințit. Am ajuns deja în acea metastază datorită căreia nu mai simțim nimic, nici măcar acel fior al unei minime decențe în fața suferinței pe care penuria de adevăr o aduce în casele atâtor oameni.

Să nu dramatizăm, însă: frica de moarte n-a fost vreodată menită să funcționeze ca un bau-bau într-ale dreptelor alegeri. Puține ar fi cele dobândite în noi și întru desăvârșirea noastră. NU prin frică, ci prin iubire. De adevăr.

Iubirea de adevăr e mai de preț, mai roditoare. Aceasta este o comoară ce merită căutată cu sârg, giuvaerul pentru care ar merita să vindem tot ce avem, spre a-l dobândi. Nici nu cred că e scump, având în vedere beneficiile.

Așadar, pentru că suntem credincioși, stăm în casă și așteptăm cu speranță, căutând adevărul în toate. Cu „A”, scuzați-mi omisiunea din tastatură.

„Ești ceea ce alegi să fii”

„Ești ceea ce alegi să fii”

Nu e un citat din Scripturi, oh, nu, ci o replică dintr-un film de desene animate, The Iron Giant (1999). Sunt convins că unii dintre voi, în special dacă sunteți dintre aceia care afirmă o perspectivă calvinistă asupra ideii de alegere, vor putea repede amenda teologic această zicere. Pe bună dreptate, căci înainte de orice altceva suntem rodul alegerii lui Cristos de a împlini voia Tatălui cu privire la omenire.

Totuși, îngăduiți-mă un bob. Haideți să judecăm problema existențial, adică în sens invers, privind de jos în sus. La urma urmelor, aceasta este priveliștea ce ni s-a dat. Degeaba încercăm să ne punem în papucii lui Dumnezeu, fie și numai pentru a descrie, îmbibați într-un antropomorfism de care nu ne e cu putință a ne elibera, felul în care El împărățește. Realitatea este că ni s-a dat harul de a privi lumea aceasta ca și cum aici se dau bătăliile adevărat. Fiarele, focurile cerești, armatele de îngeri, realitățile din spatele cortinei, ei bine, toate acestea nu sunt de nasul nostru. Paharul de apă oferit celui însetat, însă, este.

Orice s-ar zice, ne este la îndemână datoria de a sluji. Am fost aleși pentru asta. Stăpânul ne-a pus în mână talantul; unii au primit chiar mai mulți. Acum alegerea noastră este cea care va face ca la sfârșit să primim cu bucurie aprecierile și răsplata celui ce ne-a angajat.

Bine, rob bun și credincios.

Ar fi fost fain să fie atât de simplu. Oh,  dacă ar fi adevărat – repet, aici, la firul ierbii – că fiecare dintre noi este ceea ce alege să fie! Dar nu poți să pleci la drum cu această prezumție, se pare. Nu încă.

Căci prin însuși faptul că îmi propun să fiu bun și credincios încep sa merg pe o linie foarte subțire: intru într-un proiect în care țintesc acea notă de trecere, ca și cum aș putea-o obține. Altfel nu m-aș apuca de treabă. Iar asumarea a priori a unei astfel de ținte posibil de atins îmi pare, la rândul, paradoxală: când mă întorc la Domnul și spun „Ai milă de mine, păcătosul!” afirm, de fapt, că nu mai există nici un proiect viabil pentru viața mea. Ca să constat apoi ca sunt parte dintr-o zidire destinată unor fapte negândite de mintea mea, care se petrec și prin mine.

N-au fost cumva toate rânduite mai dinainte? Dacă e așa, toate planurile și autorizațiile sunt gata ștampilate, așteptându-și execuția. Mai mult, indiferent de visurile cuibărite în mintea cărămizii, ea va ajunge tot în locul hotărât de zidar, fără compromisuri, fără abateri de la schiță. Salieri a vrut să fie piatră din cap de unghi: Ziditorul, însă, l-a menit să fie ăl mai înalt din stocul mediocrilor, pentru ca altul se potrivea pe post de Amadeus.

În aceste condiții, nu cred că putem partaja merite, nici măcar de intenție. Oricum, apostolul Petru ne îndemna să ne dăm și noi toate silințele, nu să contabilizăm participațiuni. Sunt nevoit să înțeleg buna intenție de pe linia calvină: Dumnezeu să Își primească toate roadele lucrării, în acord cu investiția. Ce nu înțeleg este de ce nu ar fi acest lucru posibil chiar în condițiile unei perspective sinergice cu privire la mântuire, având în vedere că, oricum, Tatăl nu este străin de niciuna din calitățile pe care noi le punem în negoț …

Decretul Lui, alegerea mea. Ei, iscusitule vânător de dogme: cum s-ar putea trage în cei doi iepuri cu singurul cartuș ce ți s-a dat? Eu, unul, nu am un răspuns, însă, după vorba regretatului Hawkings, intuiesc cam ce ar trebui să conțină: un Dumnezeu neconstrâns în natura Sa (da, perspectiva aia, pe care eu o detest, cu împăcarea mâniei Sale, chiar reconcilierea dintre dreptatea și iubirea Sa) și o umanitate așezată în palma Sa, totuși liberă sa facă saltul, disperat și nebunesc totodată, fie în neantul răzvrătirii și în cel al credinței, fiind (pre?)determinată să își depășească prin har condiția.

Atunci, diferența s-ar putea să se evidențieze nu plecând de la perspectivele antropologice, ci chiar de la felul în care Îl cunoaștem pe Dumnezeu, unul iubitor și cu desăvârșire bun sau unul care trebuie să-Și reconcilieze cumva iubirea pentru a mai putea face ceva pentru omul care a încurcat tare rău borcanele, I-a ofensat onoarea etc.

Mai bine spun că „Bine, rob bun și credincios”, în esență,  nu merge mai departe de decizia de a intra în negoț, că nu are a face cu niște calități native (prezente, cred eu, în mențiunea „fiecăruia după puterea lui”) sau cu deciziile noastre eroice de a-I răsplăti Stăpânului prin grozave profituri încrederea ce ne-a acordat-o. Adică, da, să recunoaștem – asta e, v-am manipulat înspre destinația asta – că suntem ce am ales să fim.

Dar mai important chiar decât asta mi-e să înțelegem că după roade îi vom cunoaște pe cei din jur, însă niciodată pe noi înșine.

„Bine, rob bun și credincios” nu este proiectul ce mi s-a dat pentru viața mea, ci pentru cea a aproapelui meu. Nu există o mai nobilă menire decât aceea de a conduce pe cineva într-acolo. Aceasta e ucenicia, by the way.

Pentru fiecare dintre noi, în cea mai intimă dintre reproduceri (fotografilor de lucruri sfinte, suntem pe macro acum), drumul înspre acolo trece prin „Ai milă de mine, păcătosul!”. De va fi pe drumul slavei vreo altă priveliște, vă voi da de știre, contați pe mine. Dar asta este alegerea mea acum.

Cu sabia de laudă închinându-ne

„Să salte de bucurie credincioșii Lui îmbrăcați în slavă, să scoată strigăte de bucurie în așternuturile lor!
Laudele lui Dumnezeu să fie în gura lor și sabia cu două tăișuri în mâna lor…” (Psalm 149:5-6)

Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu, zice apostolul.[1]

Ne împiedicăm adesea de acest „unghi mort” în înțelegere și cunoaștere, mai ales atunci când întâlnim pasaje dificile în Vechiul Testament, în care parcă nu ne recunoaștem Dumnezeul. Știți despre ce vorbesc: despre acel Dumnezeu care poruncește trecerea prin sabie și foc a întregii suflări omenești din tagma celor netăiați împrejur sau care nutrește preferințe pentru oameni harnici când vine vorba de vărsare de sânge (precum David), etc.

De fapt, până a venit Fiul Său, care este în sânul Tatălui, și ni l-a făcut cunoscut, nimeni nu l-a văzut. Avraam? Nț. Moise? Nop. David, Isaia sau vreunul dintre profeți? Nici ei. Nimeni: așa scrie acolo, așa primesc.

Toate cele scrise în VT, va să zică, așa inspirate cum sunt de Duhul lui Dumnezeu, sunt scrise de oameni care nu l-au văzut. Unii vor fi gustat din bunătățile și îndurările Lui, nu zic. Poate că vor fi avut viziuni și experiențe de nepovestit în prezența Domnului. Au văzut minunile Lui și puterea Sa cea foarte mare. Totuși, pe El nici nu l-au văzut, nici nu L-au cunoscut cu adevărat. Este ceva foarte important cu privire la El, ce le-a rămas ascuns înțelegerii.

Atunci când nu îl vezi pe Dumnezeu, nu ai cum să înțelegi că a-L lăuda pe El cu sabia este cam la fel de potrivit precum o slujbă de înmormânatare acompaniată sonor pe armonii de „Of, viața mea!”. De asemenea, sunt de înțeles scârba și disprețul față de cei ce nu se închină asemeni ție, într-o lume în care, totuși, zice chiar El: „de la răsăritul soarelui până la asfințit, Numele Meu este mare între neamuri și pretutindeni se arde tămâie în cinstea Numelui Meu”.[2]

Dacă îți venea să îi tai în bucăți pe toți vrășmașii tăi și ai credinței tale, în Numele Domnului, te puteai lua de mânuță cu omul lui Dumnezeu, recitând sau cântând pe aceeași gamă din psalmul corespunzător.[3] Te-ar fi înțeles orice fârtat în desăvârșita ură care trebuie să însoțească o astfel de preocupare. Ți-ar fi dat și o mână de ajutor. Cu cântec pe buze.

Dar acum nu mai există vălul acela care Îl ascundea, iar perdeaua care ne spunea că accesul la Scaunul Îndurării nu este de nasul nostru a fost ruptă de Cel ce a murit pe cruce. Acum ni s-a dat cunoștința harului și a adevărului, prin același Isus Hristos. Acum știm ce se face cu o sabie.

Așa că, în noua stare de fapt, îndemnul din vechime primește un necesar update:

„Prin El, să aducem totdeauna lui Dumnezeu o jertfă de laudă, adică rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui.
Și să nu dați uitării binefacerea și dărnicia, căci lui Dumnezeu jertfe ca acestea îi plac.” (Evrei 13:15-16)

În ce privește sabia, cine o ridică

[1] Ioan 1:18

[2] Maleahi 1:11

[3] Psalm 118:10-12

Ca la Ditrău sau chiar mai rău …

E interesant să te gândești că, spre a ne motiva să contăm pe bunătatea lui Dumnezeu, pe disponibilitatea sa de a ne asculta la orice oră și pe preocuparea Sa de a ne face dreptate, atunci când ne rugăm, Isus Cristos folosește imagini care descriu „răspunsuri” favorabile și aducătoare de binecuvântare care vin din partea oamenilor răi, ocupați și nedrepți (vezi, de pildă, pilda Prietenului de la miezul nopții sau cea a Judecătorului nedrept).

E elementar, fratele meu: dacă un așa har poate să izvorască din locuri atât de pustii, ne-ar spune Mântuitorul, cu atât mai mult el se va revărsa dinspre tronul harului. Numai s-o facem cu credință. Să stăruim. Să nu ezităm. Să nu ne pierdem vremea cu politețuri. Știți voi, nu mai insist.

Dar lecția despre rugăciune nu s-a încheiat aici. Mai este necesar un singur lucru, după cum o înțeleg eu: ca să poți înțelege acel „cu atât mai mult” trebuie să pornești de la acel puțin de tot. Până nu știi să gestionezi firmiturile de pâine ale zilei de azi, nu vei primi alte felii, iar pâini întregi, din alea cu coaja crocantă, sfârâind a prospețime, cu atât mai puțin.

Până n-ai cunoscut harul care vine de la cel rău, indisponibil și nedrept, îl vei lua pe cel ce curge de la Tron ca pe un lucru de apucat. Până nu vei fi dispus tu însuți să primești ceea ce iubești din mâna pe care ai considerat-o nevrednică pentru a te binecuvânta (ah, ce ofensă!), nu vei cunoaște bucuria părtășiei cu Domnul harului.

E drumul dinspre credincioșia în lucrurile mici, spre cea în lucrurile grandioase. Îl găsiți prin Biblie, pe undeva, nu mai știu unde.

Cu atât mai puțin – iar acum este momentul pentru mândra mea lecție de toleranță – te vei bucura de pâinea cea de toate zilele, pentru care te rogi cu sfințenie în fiecare zi, dacă nu vei fi pregătit ca ea să-ți fie coaptă și așternută pe masă de mâni negre, gălbejii sau de cine știe ce alte culori bio-socio-confesionale.

Ca orice drum drept și creștinesc, el începe cu un bob de umilință. Dar nu putem merge pe lângă el, iar alte rute ocolitoare spre slavă nu s-au asfaltat încă.

Oh, de ne-ar rămâne în gât toate cele pe care le-am mâncat și au fost preparate de oameni care nu meritau să ne hrănească!

Planeta ar fi salvată, astfel, iar Greta ar fi și ea mai fericită.

Iar în ce-i privește pe cei pe care i-am hrănit noi, Doamne, ai milă!

Lui Dumnezeu nu îi e frică

Naivă, seducătoare și totuși nefolositoare pretenție este cea de a reduce credința cea adevărată la vreo trei-patru, hai să zicem cinci, că nu dăm de la noi, principii indiscutabile și nenegociabile. Le știți și voi, încep glorios cu Sola și se termină, invariabil, cu anatemizări și schilodiri.

Nimic în afară de acestea, zic apostolii acestei mini-Evanghelii. Ne ajung atât de bine, continuă propovăduirea lor, încât nimic nu le poate supraviețui în proximitate; sfinții nu au ce căuta în apropiere de Cristos (eventual, li se îngăduie rolul de spectatori pasivi și cuminți), scrierile marilor gânditori ai Bisericii de Scripturi, năzuințele oamenilor de sfânta mânie … și povestea nu se mai sfârșește.

La baza acestei pretenții – vin și eu cu o Sola, ce să-i faci – stă o groază primordială la gândul că omul i-ar putea cu adevărat fura ceva lui Dumnezeu. Prin dogmă, desigur, căci ar trebui să ne fie limpede faptul că un Dumnezeu care a hotărât încă dinainte de întemeierea lumii, într-un mod de necuprins în arbitrariul său copleșitor, cine și unde își va petrece eternitatea nu poate fi văduvit prin nici o faptă de ceea ce Îi aparține de drept. Și totuși, această teamă trădează această neîncredere: cum să mai poți pune ceva lângă un Sola de-al Său, fără să te arzi rău de tot, precum fii lui Aaron?

Când, în rugăciune, recunosc faptul că pâinea cea de toate zilele – ca orice alt lucru bun și desăvârșit – mi-o dă Tatăl ceresc, bine fac. Este esențial să recunosc asta. Este un Sola incontestabil. El nu exclude însă nimic din ceea ce înseamnă, în viață, câștigarea pâinii prin muncă cinstită. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru pâinea care a venit pe masa mea după ce m-am trezit în fiecare dimineață pentru a merge la slujbă, unde m-am străduit să fac totul spre slava lui Dumnezeu și pentru propășirea facerii celui ce m-a angajat. Ce vreau să spun: Dumnezeu nu este exclusivist. Da, nu își negociază niciodată slava, dar tocmai în această măreție a lui, ne dă voie să fim părtași distribuirii tuturor harurilor Sale. Numai El merită slava și lauda pentru binecuvântările care vin peste oameni … prin alți oameni.

Nimeni nu poate contesta faptul că tot ce a dus la îndeplinire Apostolul Pavel a fost prin harul lui Dumnezeu. Încă din pântecele mamei sale, destinul i-a fost pus deoparte. Totuși, el a lucrat mai mult decât toți. A călătorit, a muncit, a suferit, a dat tuturor un exemplu de bună mărturie. Ba, mai mult, el pretinde într-un loc că a împlinit în trupul său ceea ce lipsește suferințelor lui Cristos.[1] Mă mir că nu s-a crăpat hârtia în două, la vederea unor astfel de cuvinte.

Eu cred că Dumnezeu nu se teme de sfinți, nici de cei ce au plecat dintre noi, nici de cei ce sunt încă în lumea noastră. Nu se teme nici de faptul că vreun sfânt sau teolog va adăuga ceva Scripturii Sale. Nu cred că se teme de Biserică, nici de obiceiurile și ritualurile ei. E Biserica Lui, nu a mea. Sunt convins că se descurcă în călăuzirea și desăvârșirea ei.

Este posibil ca Cristos să nu mai fie central în mărturisirea noastră? N-a fost niciodată, terminați cu prostiile astea. Cristos nu este în centru, El este deasupra. Nici o hartă și nici o machetă nu Îl poate așeza la locul potrivit în Împărăție.

Să mai observăm și faptul că această esențială reducere la esențe este operată în afara cadrului exclusivist al Revelației. Toate aceste Sola au fost muncite pe baza textului Scripturii, dar în afara ei, tocmai prin mijloacele pe care le denunță: demers interpretativ (dacă e comunitar sau solitar, puțin importă, căci metoda este crucială), în texte, argumentări, institute șamd. Nu există nici o Sola care să leviteze în stare pură printre paginile Sfintei Cărți; fiecare dintre ele își datorează existența unui demers hermeneutic ulterior vremurilor canonice. Fără plus-valoarea adusă de mințile reformate n-am fi știut cât de frumos se poate așeza toată mântuirea pe câteva principii de nezdruncinat.

La urma urmelor, să nu uităm că nimic în afară de acestea este el însuși un Sola de toată frumusețea. De negăsit pe paginile Scripturii, dar asta nu (mai) contează.

[1] Coloseni 1:24

Drumeție

Și dacă în El schimbare nu-I …

Ei bine, înțeleg că orizontul rămâne, în timp ce eu sunt într-o continuă neliniște. Cu ce îmi voi asemui cunoașterea Celui Preaînalt, atunci?

Da, cu această drumeție.

Când mă duc pe munte, apele de la poale mi se par zgomotoase, cele din vârf mă răcoresc; copacii de pe cale mă protejează.

Sus, unde e doar verdeaţă, bat vânturile de colo-colo.

De jos văd cerul, de sus văd pământul; la urcat mă dor şalele, la coborâre mă dor genunchii …

Muntele nu se schimbă, însă eu cunosc mai multe din frumuseţile sale. One at a time. El mă cunoaşte cu totul de la bun început.

Nu-i o simplă drumeție, e urcuș.

Căci El nu e în centru, ci este deasupra, având în toate – peste timpuri, peste locuri, peste simțiri, peste fapte – întâietatea.

O lumină lină, inofensabilă (și câțiva licurici tare supărați)

Stelelor ce scapără-n seară,
Nu le e teamă licuricii să apară.
R. Tagore

Circulă prin târg zvonul că niște furnicuțe obraznice au pus gând rău soarelui. Își bat joc de lumina lui, de umbrele pe care le desenează pe pământ; în același timp, se prăpădesc de râs atunci când norii încearcă să-i știrbească strălucirea. Ha, zic ele, până și luna e mai frumoasă!

O fi soarele supărat pe furnicuțe, nu credeți? Parcă nu mai are aceeași pară; nu e de mirare, căci zi și noapte se perpelește la gândul că se găsește un mușuroi pe planeta aceea mititică care îi contestă măreția.

Ce ne facem, fetelor?

S-au trezit niște deștepți de la un canal de streaming să difuzeze, chiar acum, în preajma Sărbătorilor, un film ofensator la adresa lui Isus Cristos. Pe cale de consecință, unii credincioși îndeamnă la acțiune viguroasă împotrivă (petiție). Să învățăm chiar de la musulmani, îndrăznesc unii, să luptăm pentru onoarea Celui în care credem. Să nu-l lăsăm batjocorit. Si dă-i, si luptă …

De parcă Cristos n-a mai trecut prin din astea. N-a suportat El jigniri pe față, înjurături de mamă, spini, scuipați, umilire publică? N-a știut El că are întâietatea în toate, chiar și în a suporta ura lumii, iar asta nu doar în anii petrecuți pe pământ?

Pe de altă parte, mă gândesc dacă nu ar trebui să fim atenți la ofensa pe care o produce raportarea la Cristos după modelul celor care se raportează cu venerație la Mahomed. Cristos n-a avut nevoie de legiuni omenești sau îngerești, nici la naștere, nici mai târziu, când pietrele Îl amenințau din partea Iudeilor, nici în vâltoarea evenimentelor ce I-au adus moartea. Nimeni nu a fost în stare să Îl apere pe când era viu, nimeni n-a fost în stare să îl apere nici după ce a murit. Tot ce au putut face oamenii, de la naștere până la Înviere, a fost să se lase prinși, ca martori, în mrejele pescarului de oameni, spre a deveni ei înșiși, pescari ai Împărăției. Tot ce este Cristos, ce reprezintă El, ce face El, ce este El, ne invită la asumarea poverii unei mărturii, cu bucurie, cu nădejde și cu pasiune, pentru ca apoi, să alergăm cu ea până la marginile lumii, spre a-i ferici și pe alții.

Nu vă faceți iluzii: spre deosebire de Mahomed, Cristos nu este ofensabil. Reputația profetului Islamului se cere apărată de către urmașii acestuia. Îi înțeleg pe musulmani: profetul lor are nevoie de asta, el trebuie păstrat pe piedestal cu orice preț. În schimb, nu înțeleg cum ar putea cineva proteja slava lui Cristos, așa cum nu aș putea înțelege ce ar putea face licuricii pentru a păzi soarele de ofensele celor ce nu pricep și nu suportă lumina.

Și-l poate închipui cineva pe Cristos ofensat, scriind petiții, boicotând? Poate cineva să creadă cu adevărat că Cel prin care s-au făcut toate, pentru care s-au făcut toate și prin care toate lucrurile se țin împreună, Cel ce este deasupra tuturor domniilor și rețelelor cele văzute și nevăzute șade acum la dreapta măririi, necăjit pentru că Numele lui este luat în răspăr?

Poate cineva să știrbească măcar cu un fir de praf strălucirea Lui? Cutează cineva?

Despre El vorbesc, despre

chipul Dumnezeului celui nevăzut, Cel întâi născut din toată zidirea.

Pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri și pe pământ, cele văzute și cele nevăzute: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El și pentru El.

El este mai înainte de toate lucrurile, și toate se țin prin El.

El este Capul trupului, al Bisericii. El este Începutul, Cel întâi născut dintre cei morți, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietatea.

Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El

și să împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ, cât și ce este în ceruri, făcând pace prin sângele crucii Lui.[1]

Lui vreți să îi apărați onoarea, licuricilor? N-aveți altceva mai bun de făcut?

Ajunge nopții necazul ei.

Este un singur loc care, în adevăr, se așterne ca un grozav câmp pentru luptă, în apărarea slavei lui Cristos: inima ta. Dacă acolo El nu e Căpetenie a desăvârșirii tale și a celor cu care umbli în același Duh, chiar nu mai contează dacă filmul care va rula în casa ta de Crăciun îl glorifică pe Mântuitor sau nu.

[1] Coloseni 1:15-20