Spațiu vacant (b)

Mi-e teamă de absențe. Mă îngrozesc; privesc la ele ca la niște hulpave găuri negre în care bruma de avere mi se poate pierde, fără posibilitatea de a putea cere cuiva recuperarea ei. Deși nu mi s-a întâmplat încă – nu voi ști niciodată cu certitudine asta, doar tatonez terenul – trăiesc sub spectrul proximității întrupării celor ce nu sunt, al ipotezelor concretizate în realități, al unor virtuale modele de lucru transformate în grele coșmaruri ale conștiinței.

Îndeosebi, mi-e teamă de bârfirea conceptelor. Cum ar fi, de pildă, vorbăria despre dragoste într-o mare de dispreț sau, la fel de trist, într-o pustiitoare indiferență. Când asta se întâmplă, golul pe care absența iubirii îl lasă între oameni începe a lucra dezumanizare. Nu mai iubim, ne mulțumim cu referirea ei în toate, în cântece, în filme, în nuvele, în reclame.

Apoi, bârfim credința, atunci când predicăm ceea ce nici măcar noi nu mai credem or, la fel de grav, ne refugiem mărturisirea în obsesii populiste. Absența ei ne alienează, smulgându-ne în a ei marasm până şi demnitatea de a privi ademenitoarele orizonturi ale promisiunilor lui Dumnezeu. Simple exerciții retorice.

Absența celor duhovniceşti în ființa pretinsă a fi o creație nouă În Hristos, în curs de transformare după Model … brrr! Pe fereastra asta mi-e teamă să nu se arunce dracii în astă lume, antrenați în tot mai mârşave mijloace de amăgire, digitale sau analoage …

Nu cred că voi putea pricepe vreodată cum se face că printre subiectele care scot la lumină (în dezbateri, în diverse reacții, chiar și în omilii) cele mai respingătoare trăsături ale ethosului comunicațional creștin cel al harului ocupă un loc de frunte.

Poate că se întâmplă – și asta vrea să vă propun acum ca temă de reflecție – tocmai din pricină că îl bârfim, iar absența sa a devenit un vârtej care ne smulge din mâini până şi bruma de asemănare cu Dătătorul harului pe care o mai pretindem în posesie. Se întâmplă pentru că vorbim despre ce nu cunoaștem. Iar atunci când vorbești despre har, fără a-L cunoaște pe Domnul harului, te paște Legea. Care, în treacăt fie spus, pentru novici și nu numai, nu poate aduce în viața omului altceva decât putreziciune, moarte.

Umplerea absenței unui obiect cu mărturia invocării lui: îmi pare că pentru inima unui om nu există un drog mai periculos. E ca şi cum ai vorbi cu morții. Din câte îmi aduc aminte, Domnul urăşte o astfel de îndeletnicire.

Bârfa este, așadar, un simptom al unei absențe, poate a obiectului bârfei sau a relației dintre noi și acesta. Dincolo de toate preceptele morale care pot fi invocate în combaterea prezenței ei printre noi, pentru mine rămâne teama, chiar groaza, cum am scris mai sus, că s-ar putea ca absența subiectului vorbirii mele să se întoarcă împotriva mea, să mă jefuiască de tot ce am și să mă trimită așa gol, cum am venit pe lume, în acel loc în care toate vor fi absențe pentru o veșnicie …

Anunțuri

Sunt lider, dar mă tratez (3)

Nu cred că există un cuvânt mai toxic de folosit în preajma urechilor sensibile și încă nepregătite pentru a face față șoaptelor mincinoase ale unei lumi atât de nebune precum este cea în care trăim decât „lider”. În mod normal, el ar trebui să fie tratat precum alcoolul, cu precauții extreme și cu desăvârșire interzis minorilor, căci efectele sale asupra cugetelor necălite în cuptorul descoperirii de sine – în fața ispitelor, a eșecurilor, a identificării orizonturilor existenței, dar și a alegerii drumului de parcurs pentru o viață – sunt tragice. Suflete cărora încă nu li s-au uscat mucii pe sub mustețele abia mijite sunt lideri, au o lume întreagă la picioare, cer scaune de mărire la dreapta slavei. Nu le e de folos, dimpotrivă.

A ajunge să te consideri lider înainte de a a-ți lăsa inima captivată de frumusețea aventurii slujirii aproapelui e tot una cu a te considera intrat pe calea mântuirii fără a crede și a mărturisi domnia lui Hristos peste viața ta. Totuși, într-un mod oarecum surprinzător – și îngrijorător –, descoperim prin biblioteci și librării un pomelnic inepuizabil de cărți despre leadership. Prin comparație, se poate spune că cele ce tratează subiectul slujirii sunt, practic, inexistente. Ne merităm soarta: e plină lumea de lideri și de oameni aflați deasupra a tot și a toate, dar suferim o imensă criză a resurselor umane în proiectele destinate slujirii aproapelui. O altă tristă consecință: fragmentarea (ruperea) misiunilor și bisericilor, căci sunt prea puține pentru a satisface pretențiile excedentului de lideri de pe piață.

Țineți departe acest cuvânt de urechile tinerilor voștri, ascundeți-l, așa cum o faceți cu sticla de diluant, pentru a-i proteja pe cei mici de pericolul ingurgitării unei otrăvi. E la fel de toxic, însă distruge tot ce e mai de preț în om: inima sa. Îi paralizează bunul cumpăt al simțirii de sine, îl aruncă într-o competiție cu o lume pe care încă nu e pregătit să o înfrunte. Dar poate că cel mai trist efect al acestui drog este acela că îl îndepărtează pe tânărul ucenic de Hristos, de Cel care ne-a dat o pildă de slujire preț de o viață (nu doar prin acel binecunoscut episod al spălării picioarelor ucenicilor) înainte de a fi înălțat la dreapta măririi și de a primi Numele acela mai presus de oricare altul, pentru ca El să fie, în adevăr, Domn peste toți și toate. Moarte curată, nu alta!

Lăsați în pace cuvântul „lider”! Ajunge managementului zilei necazul său! Ucenic, slujitor, învățăcel, ajutor … începeți cu acestea. Se aud atât de rar, dar sunt atât de frumoase! Adevărate alifii vindecătoare pentru orice inimă, fie ea tînără sau mai matură.

un răspuns, o urmă

Din când în când, în ocazii cu totul surprinzătoare, ne reamintim că suntem datori fiecare măcar cu o teodicee pretenției noastre de a le avea pe toate rezolvate în căpșoare și în simțiri. Căci avem nevoie să știm că ceea ce vedem e într-o deplină armonie cu ceea ce nădăjduim. Avem nevoie să sperăm că lacrimile vor deveni odată duioase amintiri, că întunericul nu va stăpâni, în adevăr, peste lume pentru o veșnicie.

Dacă mă întrebați pe mine, eu cred că fiecare teodicee e personală, unică, precum amprentele. De ce nu, o teodicee chiar este o amprentă, una a sufletului omenesc chinuit între cele rele care se văd și cele bune ce sunt căutate prin ochii credinței. Și așa trebuie să și rămână: nu sunt menite copierii, nu sunt transferabile de la o persoană la alta. Da, putem citi un discurs precum cel al Apostolului Pavel din Romani 9-11, o expresie a profundei sale dureri pentru neamul său, îndepărtat de Hristos și harul Său. Putem plânge în fața uneia, putem să ne bucurăm – orice teodicee facilitează o coincidentia oppositorum a trăirii, fiind și tragică și plină de încredere deopotrivă. Dar, repet, cu o teodicee, cât de mică, cât de neînsemnată și cât de puțin elaborată, suntem fiecare dintre noi datori trecerii prin această vale a umbrei deznădejdii. Căci dacă lumea-i rea și plină de mizerii și suferințe, în ciuda faptului că a fost creată de un Dumnezeu bun și iubitor, atunci viața noastră nu e altceva decât răspunsul nostru în fața acestei abisale nepotriviri între vedere și auzire. Ne individualizează. Ca o amprentă.

Căci vedem lumea și auzim cerul. Rareori ne facem timp pentru a pleca urechea către cele de jos; mult mai rar privim, prin credință, la cele de sus. De aceea, spre deosebire, poate, de o amprentă, o teodicee se zămislește într-o umblare de o viață. Durează mult până reușim să realizăm acel acord fin între lumea pe care o știm aici și cea înspre care ne îndreptăm. E de muncit, e de trăit, e de iubit. Și, din păcate, nu de puține ori, acest acord este înlocuit cu un simulacru, cu un fel de peticeală duhovnicească încropită din toate iluziile acumulate de pe bănci prăfuite de biserici sau de prin feluritele ascunzișuri acestei lumi (între care, desigur, nu le uităm pe cele virtuale).

În acest din urmă (trist) caz, teodiceea, asemenea amprentei, va deveni probă la dosar, folosită împotriva noastră la judecată. Căci ni se va dovedi că am fost acolo, că am atins lumea, ba mai mult, că L-am atins pe Cel ce a creat-o, dar în loc să iubim am ales indiferența. Ni se va dovedi că noi suntem criminalii. Nietzsche, din câte știu, a ales deja să pledeze „vinovat”. Să îi urăm succes, deși …

Nu-i de glumă cu teodiceea, ce credeți? Ne-ar prinde bine să începem a ne trăi răspunsurile degrabă, căci nu e chip să fugim de la locul faptei …

Divina forfotă

Divina forfotă

Privită ea însăși ca o călătorie, devenirea nu poate ajunge niciodată cu adevărat la o destinație în această viață, căci întotdeauna – pentru cel ce mai face încă umbră acestui pământ – mai există ceva de făcut, de gândit, de căutat, de înțeles sau de descoperit vederii celorlalți. E un alt mod de a zbura, unul ce nu poate fi evidențiat pe coordonate spațio-temporale obișnuite. Părem că stăm pe loc, înrădăcinați asemeni unor copaci în pământul pe care noi înșine ni-l pregătim pentru a ne găzdui viețuirea, dar cei ce privesc cu atenție ne văd aripile. Iar în ce privește timpul, nu e vorba de cel ce curge pe lângă noi, ci de fiecare clipită pe care o smulgem, prin reflecție, prin interiorizare, prin permanenta veghere asupra fiecărui pas, efemerității. Cele de sus sunt cele ce cresc în noi sau, dacă vrei, cele prin care fiecare dintre noi crește în asemănare cu El. Căci El, Căpetenia desăvârșirii noastre, e și locul în care vom ateriza. În deplină siguranță.

Așadar, prietene, nu poți sta pe loc, ești într-o continuă deplasare. Pot fi mareele sau brizele acestei lumi cele care te poartă pe unde nici nu gândești sau poate fi fiecare cuvânt din gura lui Dumnezeu care să te apropie tot mai mult – nu știu cum, căci asemeni oricărui paradox divin, nici acesta nu va fi reconciliat cu mințile noastre în astă lume – de orizontul destinului tău, pentru a-l cunoaște cu adevărat. Arată-mi un om care stă, unul care să nu fie angajat pe o traiectorie a devenirii și eu îți voi arăta cum a apărut această lume din nimic, datorită nimănui.

Orizont bethleemic: astăzi, acolo unde noi …

Cel ce crede că poate întâlni divinul oriunde și oricum, nu-L  va întâlni niciodată. Pe de altă parte, cel ce crede că întâlnirea cu Cerul are loc numai în anumite locuri și doar în momente bine precizate (duminică dimineața, de obicei, cam pe la zece) trăiește cu adevărat doar preț de vreo două-trei ore pe săptămână, căci restul e un fel de stand by spiritual, ca o potențială – dar nerealizată – conexiune la un wifi securizat.

Cel căruia „acea întâlnire” îi e suficientă sau care trăiește numai pentru întâlnirea ce va să vină își duce viața asemenea unui gadget căruia bateriile îi asigură un răspuns decent provocărilor acestei lumi crude și rele, preț de vreo șase zile. Bateria e garantată pe viață.

Cam puțin, nu?

Probabil de aceea Dumnezeu a ales un alt loc de întâlnire: în voi.[1] Acolo unde vă întâlniți în Numele Meu. Oricând.

Căci viața creștină însăși e întâlnirea.

[1] subliniez: nu „în tine”, nici „în mine”, căci astea sunt decât alte mijloace de a strâmba lumina simțirii teologice

 

A fi este a învăța (în ambele sensuri)

Două paradigme clasice ale transmiterii adevărului pe lumea asta, care reflectă prin chiar relația dintre ele dificila misiune a fiecăruia dintre noi într-ale ucenicizării: una în care învățătorul se identifică atât de mult cu învățătura sa încât ucenicul nu poate ajunge la marea lecție fără a-l cunoaște personal pe cel ce i-o transmite și o alta în care învățătorul însuși este o călăuză – sau o fereastră, sugerează unii – spre un adevăr ce-i transcende ființa. Prima paradigmă poate fi regăsită într-o stare relativ nealterată, de pildă, în lumea filozofilor greci, iar apoi, pentru o vreme, în ucenicia creștină; a doua, se pare, e mai prezentă în Orientul îndepărtat, unde aflăm că un guru responsabil știe să-și debaraseze învățătura sa de ingerințe identitare, de eul său. În primul caz, oamenii sunt chemați să asimileze adevărul, în a doua să se lase pe ei înșiși asimilați de adevăr.

E ispititor a te întreba dacă vreuna ele e superioară celeilalte. Citește în continuare „A fi este a învăța (în ambele sensuri)”