Eliberare

Singurul mijloc prin care un om poate să se implice cu toată ființa lui într-un ritual – oricare ar fi acesta – și să rămână în continuare liber este iubirea pe care le-o poartă celor ce nu vor sau nu pot să i se alăture în închinare. Citește în continuare „Eliberare”

Anunțuri

un răspuns, o urmă

Din când în când, în ocazii cu totul surprinzătoare, ne reamintim că suntem datori fiecare măcar cu o teodicee pretenției noastre de a le avea pe toate rezolvate în căpșoare și în simțiri. Căci avem nevoie să știm că ceea ce vedem e într-o deplină armonie cu ceea ce nădăjduim. Avem nevoie să sperăm că lacrimile vor deveni odată duioase amintiri, că întunericul nu va stăpâni, în adevăr, peste lume pentru o veșnicie.

Dacă mă întrebați pe mine, eu cred că fiecare teodicee e personală, unică, precum amprentele. De ce nu, o teodicee chiar este o amprentă, una a sufletului omenesc chinuit între cele rele care se văd și cele bune ce sunt căutate prin ochii credinței. Și așa trebuie să și rămână: nu sunt menite copierii, nu sunt transferabile de la o persoană la alta. Da, putem citi un discurs precum cel al Apostolului Pavel din Romani 9-11, o expresie a profundei sale dureri pentru neamul său, îndepărtat de Hristos și harul Său. Putem plânge în fața uneia, putem să ne bucurăm – orice teodicee facilitează o coincidentia oppositorum a trăirii, fiind și tragică și plină de încredere deopotrivă. Dar, repet, cu o teodicee, cât de mică, cât de neînsemnată și cât de puțin elaborată, suntem fiecare dintre noi datori trecerii prin această vale a umbrei deznădejdii. Căci dacă lumea-i rea și plină de mizerii și suferințe, în ciuda faptului că a fost creată de un Dumnezeu bun și iubitor, atunci viața noastră nu e altceva decât răspunsul nostru în fața acestei abisale nepotriviri între vedere și auzire. Ne individualizează. Ca o amprentă.

Căci vedem lumea și auzim cerul. Rareori ne facem timp pentru a pleca urechea către cele de jos; mult mai rar privim, prin credință, la cele de sus. De aceea, spre deosebire, poate, de o amprentă, o teodicee se zămislește într-o umblare de o viață. Durează mult până reușim să realizăm acel acord fin între lumea pe care o știm aici și cea înspre care ne îndreptăm. E de muncit, e de trăit, e de iubit. Și, din păcate, nu de puține ori, acest acord este înlocuit cu un simulacru, cu un fel de peticeală duhovnicească încropită din toate iluziile acumulate de pe bănci prăfuite de biserici sau de prin feluritele ascunzișuri acestei lumi (între care, desigur, nu le uităm pe cele virtuale).

În acest din urmă (trist) caz, teodiceea, asemenea amprentei, va deveni probă la dosar, folosită împotriva noastră la judecată. Căci ni se va dovedi că am fost acolo, că am atins lumea, ba mai mult, că L-am atins pe Cel ce a creat-o, dar în loc să iubim am ales indiferența. Ni se va dovedi că noi suntem criminalii. Nietzsche, din câte știu, a ales deja să pledeze „vinovat”. Să îi urăm succes, deși …

Nu-i de glumă cu teodiceea, ce credeți? Ne-ar prinde bine să începem a ne trăi răspunsurile degrabă, căci nu e chip să fugim de la locul faptei …

Divina forfotă

Divina forfotă

Privită ea însăși ca o călătorie, devenirea nu poate ajunge niciodată cu adevărat la o destinație în această viață, căci întotdeauna – pentru cel ce mai face încă umbră acestui pământ – mai există ceva de făcut, de gândit, de căutat, de înțeles sau de descoperit vederii celorlalți. E un alt mod de a zbura, unul ce nu poate fi evidențiat pe coordonate spațio-temporale obișnuite. Părem că stăm pe loc, înrădăcinați asemeni unor copaci în pământul pe care noi înșine ni-l pregătim pentru a ne găzdui viețuirea, dar cei ce privesc cu atenție ne văd aripile. Iar în ce privește timpul, nu e vorba de cel ce curge pe lângă noi, ci de fiecare clipită pe care o smulgem, prin reflecție, prin interiorizare, prin permanenta veghere asupra fiecărui pas, efemerității. Cele de sus sunt cele ce cresc în noi sau, dacă vrei, cele prin care fiecare dintre noi crește în asemănare cu El. Căci El, Căpetenia desăvârșirii noastre, e și locul în care vom ateriza. În deplină siguranță.

Așadar, prietene, nu poți sta pe loc, ești într-o continuă deplasare. Pot fi mareele sau brizele acestei lumi cele care te poartă pe unde nici nu gândești sau poate fi fiecare cuvânt din gura lui Dumnezeu care să te apropie tot mai mult – nu știu cum, căci asemeni oricărui paradox divin, nici acesta nu va fi reconciliat cu mințile noastre în astă lume – de orizontul destinului tău, pentru a-l cunoaște cu adevărat. Arată-mi un om care stă, unul care să nu fie angajat pe o traiectorie a devenirii și eu îți voi arăta cum a apărut această lume din nimic, datorită nimănui.

Orizont bethleemic: astăzi, acolo unde noi …

Cel ce crede că poate întâlni divinul oriunde și oricum, nu-L  va întâlni niciodată. Pe de altă parte, cel ce crede că întâlnirea cu Cerul are loc numai în anumite locuri și doar în momente bine precizate (duminică dimineața, de obicei, cam pe la zece) trăiește cu adevărat doar preț de vreo două-trei ore pe săptămână, căci restul e un fel de stand by spiritual, ca o potențială – dar nerealizată – conexiune la un wifi securizat.

Cel căruia „acea întâlnire” îi e suficientă sau care trăiește numai pentru întâlnirea ce va să vină își duce viața asemenea unui gadget căruia bateriile îi asigură un răspuns decent provocărilor acestei lumi crude și rele, preț de vreo șase zile. Bateria e garantată pe viață.

Cam puțin, nu?

Probabil de aceea Dumnezeu a ales un alt loc de întâlnire: în voi.[1] Acolo unde vă întâlniți în Numele Meu. Oricând.

Căci viața creștină însăși e întâlnirea.

[1] subliniez: nu „în tine”, nici „în mine”, căci astea sunt decât alte mijloace de a strâmba lumina simțirii teologice

 

A fi este a învăța (în ambele sensuri)

Două paradigme clasice ale transmiterii adevărului pe lumea asta, care reflectă prin chiar relația dintre ele dificila misiune a fiecăruia dintre noi într-ale ucenicizării: una în care învățătorul se identifică atât de mult cu învățătura sa încât ucenicul nu poate ajunge la marea lecție fără a-l cunoaște personal pe cel ce i-o transmite și o alta în care învățătorul însuși este o călăuză – sau o fereastră, sugerează unii – spre un adevăr ce-i transcende ființa. Prima paradigmă poate fi regăsită într-o stare relativ nealterată, de pildă, în lumea filozofilor greci, iar apoi, pentru o vreme, în ucenicia creștină; a doua, se pare, e mai prezentă în Orientul îndepărtat, unde aflăm că un guru responsabil știe să-și debaraseze învățătura sa de ingerințe identitare, de eul său. În primul caz, oamenii sunt chemați să asimileze adevărul, în a doua să se lase pe ei înșiși asimilați de adevăr.

E ispititor a te întreba dacă vreuna ele e superioară celeilalte. Citește în continuare „A fi este a învăța (în ambele sensuri)”

Exercițiu de respirație (cu aer ceva mai ozonat …)

Exercițiu de respirație (cu aer ceva mai ozonat …)

În adevăr, speranța moare ultima.

Între atâtea alte semne, unul dintre cele mai sigure în a certifica un deces este disoluția așteptărilor cu privire la obiectul defunct (vezi bine: nu doar oamenii mor, ci și ideile, proiectele, visele, speranțele, simbolurile, mijloacele de expresie, credințele …). De la cele moarte nu mai așteptăm nimic, căci prezențele lor se convertesc în amintiri. Ele devin icoane în fața cărora ne aducem tributul de emoție pe care l-am acumulat de pe vremea când încă mai ceream ceva. Uneori, haideți să recunoaștem, folosim aceasta ca pe un mijloc de a ucide. În loc să omorâm subiectul, înmormântăm în dispreț și în dezamăgire toate așteptările pe care le aveam de la acesta, una dintre cele mai importante fiind, desigur, și aceea a învierii din morți, a reabilitării.

A-i cere aproapelui tău ceva, a avea așteptări de la el – de orice fel vor fi acestea – este totuna cu a-i reflecta viața în oglinda inimii tale. Desigur, astfel de reprezentări pot fi mult distorsionate, dar asupra acestui fapt vom reflecta cu o altă ocazie. Important este acum să înțelegem rostul speranțelor omenești în menținerea vieții pe planeta noastră.

Căci, trebuie spus, noi trăim într-o vale a morților vii.

Poate ieși ceva bun din Nazaret?

Poate să iasă un om cumsecade dintr-un pui de țâgan?

Ce așteptări poți să ai de la un urmaș de-al lui Mahomed?

Mai poate da ceva bun pentru România clasa politică actuală?

Apoi, să nu uităm că Dumnezeu e mort Citește în continuare „Exercițiu de respirație (cu aer ceva mai ozonat …)”

Trezirea din virtual

De o buna bucata de vreme, virtualul si-a facut loc in spatiul perceptiilor noastre asupra vietii, devenind el insusi o extensie a trairii plenare, chiar a unui anume paradis regasit. Iubirea, banul, religia, politica si sexul, alaturi de alte imagini ale omenescului, au inundat intinderea amorfa de pereti si pagini: cucerim si colonizam inca o Noua Lume, de data asta fara a fi nevoiti sa ucidem eventuali indigeni …

Ah, daca tot am mentionat uciderea, sa consemnam si faptul ca mai exista un pretendent la domnie in acest taram al simulatelor, unul in adevar de temut: moartea.

Caci pe Internet nu se moare, contul si avatarele supravietuiesc descompunerii fizice a trupului. Toate clipurile, comentariile, postarile si distribuirile traiesc mai departe, in virtutea energiilor create ale Retelei. Moartea circula pe Internet deghizata in straiele de parada ale trairii digitalizate si afisate ca obiect corespondent al minunii transcendentei firescului.

Efectul e garantat: simularea unui vis despre cum am putea inca trai dupa ce murim. Am putea sa postam pe mai departe articole. Am putea, cu un pic de ingeniozitate, sa continuam sa dam Like-uri. Am putea, de ce nu, sa credem, sa iubim si sa speram, chiar dupa ce ultima lopata de pamant s-a asezat peste cosciugul nostru… Vom trai atat timp cat serverele vor fi in stare de functionare. Vesnic.

Dar tot amintirea nedigitalizata e mai frumoasa, adevarata! Ea se hraneste din sperantele, iubirile si credinta celor pe care i-ai modelat prin alergarea ta si care iti poarta faclia mai departe, spre slava lui Hristos, in slava.

Spunem atunci un NU iluziilor, prin credinta: La revedere, Filip! Odihneste-te in lumina far’ de inceput sau de asemanare a celui ce te-a chemat la tronu-I!