Pedeapsa cu viața

Eu cred  că, pentru un criminal, o mai grozavă condamnare decât cea la moarte nu poate fi decât condamnarea la viață, iar asta nu în vederea răzbunării, ci în speranța că glasul sângelui personei ucise îi va bântui nopțile și zilele spre a-i aduce aminte de Sângele acela care îi poate spăla mîinilșe și mintea de silnicie. Moartea poate fi un preț mult prea ușor de plătit. Cu viețile oamenilor ne descurcăm mult mai greu.

Altfel, am văzut prea multe filme: țang-bang și cei răi se risipesc ca pleava, cât ai zice „clint istvud”. Nu prea e loc de izbăvire pentru un nelegiuit în lumea Hollywoodului; din păcate, nici în imaginarul teologic al unor creștini de-ai noștri. Ai impresia că Cristos a venit să ne ierte mici șotii, cârcoteli și fumuri de țigară, nu păcate izvorâte din hâdul iad, din inima tatălui minciunii, al urii și disprețului, al nepăsării și al crimei, al lipsei de milă și al stricăiunii.

O Evanghelie pe post de „scuze” …

Or, cine propovăduiește sabia, va plăti cu viața sa. Moartea nu are trecere în finanțele cerului, e facilă, e ieftină, e ușor de găsit peste tot. Viața, în schimb, vorba tot a unui personaj de film e imensă. Nu te sfătuiesc să ajungi cu ea pe mâna cămătarilor. Nu vei ieși de acolo până ce nu vei lăsa și ultimul bănuț.

Reclame

Revelațiune și simțire (2.1)

Continuare de AICI.

 1. El răstoarnă vremurile și împrejurările: Sfânta Scriptură și revelația lui Dumnezeu în istorie

Istoria se dovedește a fi cel mai fragil aspect al revelației generale. De una singură, ea pare să nu spună nimic, poate fi ușor asimilată unei înșiruiri de fapte fără cap și coadă. Pe de altă parte, ea este vulnerabilă în fața agendelor umane sau, mai pe șleau spus, tentativelor de ideologizare. Așa cum spuneam odată, într-o evaluare a felului în care Iosif Țon folosește istoria în discursurile sale, istoria este un bun pedagog, dar un tare prost teolog.

Din acest motiv, orice demers revelator (în sens teologic) lipsit de călăuzirea Scripturii este riscant și, în esență, puțin convingător, pentru că istoria, de una singură, nu ne va spune altceva decât ce îi dictăm noi să spună.

Ce se întâmplă însă dacă plecăm dinspre Scriptură înspre “citirea” istoriei? Unde este Dumnezeu când se întâmplă pe lume toate câte se întâmplă?

Scriptura este, prin natura ei, o carte ancorată în istorie, o istorie care începe din zorii umanității, continuă sub acțiunea directă și explicită a lui Dumnezeu și se sfârșește cu Judecata finală, alături de o prefigurare a veacului viitor. Plecând de la Scriptură putem gusta din măreția lui Dumnezeu, așa cum este ea reflectată în istorie. După cum observa Calvin: Citește în continuare „Revelațiune și simțire (2.1)”

O vestire a primăverii

Oh, nu am ajuns încă?

Mi-e tot mai limpede grozavul și minunatul fapt că pe drumul acela al desăvârșirii – pe care fiecare dintre noi am intrat, fiecare cu pasul său – unul din sezoanele maturității creștine este cel al urmării îndemnului Mântuitorului “Căutați și veți găsi”, însoțit apoi de promisiunea “cine caută găsește” nemijlocit și exclusiv pe drumul de la Gabata propriei reconstrucții, printre ruinele vechilor artefacte personale, la Gologota renunțării de sine și a preocupării pentru aproapele meu.

Sau, pe limba voastră, însetaților de zenit, de la calea desăvârșirii personale din Predica de pe Munte la lupta pentru pâinea prietenului pripășit în tinda casei mele în miez de noapte.

Pentru o vreme, am crescut pentru că alții ne-au hrănit.

Acum creștem între alții, slujindu-le.

Pe ecran mare, la televizor sau pe tabletă?

Nu se poate concepe ideea de cinema în afara faptelor care au fost menite să ne faciliteze întâlnirea cu filmul așa cum trebuie ea să fie: ritualică, copleșitoare și comunitară. Iar aceste lucruri cer, orice s-ar zice, o sală de cinema, în care se vor stinge încet luminile, urmând ca imaginile însoțite de sunet să fi proiectate pe un ecran imens și o mulțime de spectatori să participe împreună la spectacolul unei alte lumi decât cea de toate zilele. Da, cu tot cu popcorn și răcoritoare (dar fără nachos). Acesta este cinema.

Ah, se pot vedea filme și la televizor, pe ecranul unui laptop sau pe cel al unei tablete. Așa este.

Dar am auzit și despre creștini care zic că se pot închina lui Dumnezeu în fața unui ecran și că, astfel, nu mai trebuie să meargă la biserică duminică dimineața, pentru că prin Internet li se oferă live exact același lucru. Comod, fără complicații, că doar este o problemă între el și Dumnezeu. Și eficient, pe deasupra. A te închina, însă, înseamnă nu doar „să simți prezența lui Dumnezeu”, ci și pe cea a aproapelui tău, cel care uneori te supără atât de mult, pentru că nu e ca tine. În ciuda inconvenientelor de tot felul pe care le presupune mersul la biserică, asta este închinarea.

Vom continua să vizionăm filme pe ecrane de monitor și ascultăm slujbe religioase on-line. Astea nu-s păcate: uneori nu avem alternative.

Dar să nu uităm ce este, de fapt, cinemaul.

Mult mai important, însă, e să nu uităm ce este închinarea.

trepțile îndreptățirii (3D)

(Se începe în slow-motion cu ceva la mișto, de dragoste, ceva despre „ca un trandafir” … sunt absolut convins că veți găsi ceva adecvat momentului)

Ne-a intrat cumva în tărtăcuțe gândul că dacă tot nu suntem buni, căci – nu-i așa? – doar Unul cel ceresc este bun, noi n-avem altă alternativă decât cea a bălăcărelii în răutatea lumii.

Mă rog, s-au mai făcut unele timide încercări. Niște naivi.

Dacă nu putem fi buni, zicea taica Steindardt, măcar să fim politicoși.

Vezi bine, însă, că nici politețea nu prea dă afară din noi; atunci, poate că am putea măcar să avem dreptate când arătăm cu degetul.

Dar nici dreptate n-avem, că nu-i cine s-o împartă. Buna cumpănire va compensa acest neajuns, nu? Argumentele noastre sunt beton. (Celor interesați, le pot pune la dispoziție niște youtuburi edificatoare.)

Uite-așa, de mărturia creștină contemporană se alese praful de pe cumpănă. Cel mai adesea ea este azi confundată cu apologetica. Doar cu retorica de tip Ravi (mulțumim, Doamne, că ni l-ai dat!) și altora de teapa lui. Asta pentru că nu mai avem nimic de arătat lumii, nici vieți, nici Carte, nici istorie, nici argumente. Nu mai biruim răul prin bine, pentru că nici noi nu mai știm ce e binele. Ș-atunci lătrăm precum câinii aceia.

Și nu mai avem nimic de pus pe altar, căci nu mai avem ce sacrifica.

Turma s-a metamorfozat în haită.

Dar Thanos pândește din umbră …

(cortina)

Biruitori sau (doar) spectatori?

Nu te lăsa biruit de rău, ci biruiește răul prin bine.(Romani 12:21)

Cu greu vom putea găsi în filme ilustrații ale îndemnului de mai sus. Caracterul vindicativ al poveștilor pe care ni le spun filmele bazate pe paradigma luptei dintre bine și rău este greu de pus la îndoială. Există chiar și un gen al filmelor ce au ca subiect răzbunarea (revenge movies), cele în care ucigași, violatori sau răpitori de persoane sunt urmăriți, fie de către victime, fie de către cei apropiați, pentru a-și primi din mâna lor dreapta pedeapsă (cel mai adesea prezentată ca pe deplin legitimă). În majoritatea filmelor pe care le vedem băieților răi li se plătește cu vârf și îndesat; mântuirea lumii din film și restabilirea paradisului inițial îi exclude pe așa-numiții villains de la marele ospăț. Eroii pozitivi se dovedesc mai buni în folosirea aceleiași tehnici de luptă, fie că e vorba de arte marțiale, de mânuirea armelor de foc și a săbiilor sau de înzestrări supranaturale. Răul este învins, practic, pe teren propriu, lui fiindu-i opusă o forță de rezistență semnificativă din partea binelui.

O excepție notabilă o constituie Citește în continuare „Biruitori sau (doar) spectatori?”

All you need is love, ta, ta, ta, ta, ta!

Asemeni sacrului, iubirea își descoperă frumusețea în relații nu prin omniprezența ei, cât prin pietrele de hotar pe care le așează pe parcursul unei viețuiri. Da, există un inefabil al uimirii și groazei în cele cotidiene, profane. De asemenea, există iubire în micile gesturi de fiecare zi ale oamenilor obișnuiți, în grija necondiționată pe care și-o poartă, în atențiile de nimeni văzute pe care și le împărtășesc în răcoarea sau zăduful fiecărei dimineți.

Dar dragostea care este peste tot, de fapt, nu e nicăieri, tot așa cum atunci când totul este hierofanie în jurul nostru sacrul moare în abisul cel fără de cap și coadă al lipsei de orientare profane. Atât timp cât suntem în noapte, trăim ca în timpul zilei. Suntem în zori, așa că soarele nu s-a rătat încă.

Poate că e nevoie să separăm unele ape de ceruri în înțelegerea noastră. Căci există sacru – în multe și mărunte, pe creste de munte și în văi adânci, în priviri și în rostiri, în susur și în vacarm, în literă și în imagine – și sacrul. Tot astfel, vorbim uneori despre iubire, alteori despre iubirea aceea. Nici una dintre ele, oricum, nu levitează printre noi, venită de nicăieri, îndreptată spre niciunde.

Apoi, iubim pentru că și în ciuda faptului că, întotdeauna condiționat. Noi nu suntem dragoste, asta e. De aceea – iar asta îmi place la nebunie în tot acest omenesc mister al umblării – iubirea noastră este o expresie a libertății ce ni s-a dat, aceea de a ne face robi binelui altcuiva. Întocmai ca sacrul, care e libertate și robie deopotrivă, iubirea ne desenează în fața ochilor, clipă de clipă, orizonturi dincolo de care doar speranțele noastre pot să ajungă. Pentru că nu e în aer, nici aproape, nici departe. E în noi. De aceea ea este posibilă, nu pentru că o rostim, ci pentru că-i dăm cep în cămările inimii. Nu e loc de zgârcenie în astfel de treburi. Să-i dăm bătaie!

Ah, și să nu uităm, desigur, că putem să iubim doar pentru că am fost iubiți mai întâi. Acțiune începută și în plină desfășurare, suspectăm.

(did I preached it right, bro?)