Pe ecran mare, la televizor sau pe tabletă?

Nu se poate concepe ideea de cinema în afara faptelor care au fost menite să ne faciliteze întâlnirea cu filmul așa cum trebuie ea să fie: ritualică, copleșitoare și comunitară. Iar aceste lucruri cer, orice s-ar zice, o sală de cinema, în care se vor stinge încet luminile, urmând ca imaginile însoțite de sunet să fi proiectate pe un ecran imens și o mulțime de spectatori să participe împreună la spectacolul unei alte lumi decât cea de toate zilele. Da, cu tot cu popcorn și răcoritoare (dar fără nachos). Acesta este cinema.

Ah, se pot vedea filme și la televizor, pe ecranul unui laptop sau pe cel al unei tablete. Așa este.

Dar am auzit și despre creștini care zic că se pot închina lui Dumnezeu în fața unui ecran și că, astfel, nu mai trebuie să meargă la biserică duminică dimineața, pentru că prin Internet li se oferă live exact același lucru. Comod, fără complicații, că doar este o problemă între el și Dumnezeu. Și eficient, pe deasupra. A te închina, însă, înseamnă nu doar „să simți prezența lui Dumnezeu”, ci și pe cea a aproapelui tău, cel care uneori te supără atât de mult, pentru că nu e ca tine. În ciuda inconvenientelor de tot felul pe care le presupune mersul la biserică, asta este închinarea.

Vom continua să vizionăm filme pe ecrane de monitor și ascultăm slujbe religioase on-line. Astea nu-s păcate: uneori nu avem alternative.

Dar să nu uităm ce este, de fapt, cinemaul.

Mult mai important, însă, e să nu uităm ce este închinarea.

Reclame

trepțile îndreptățirii (3D)

(Se începe în slow-motion cu ceva la mișto, de dragoste, ceva despre „ca un trandafir” … sunt absolut convins că veți găsi ceva adecvat momentului)

Ne-a intrat cumva în tărtăcuțe gândul că dacă tot nu suntem buni, căci – nu-i așa? – doar Unul cel ceresc este bun, noi n-avem altă alternativă decât cea a bălăcărelii în răutatea lumii.

Mă rog, s-au mai făcut unele timide încercări. Niște naivi.

Dacă nu putem fi buni, zicea taica Steindardt, măcar să fim politicoși.

Vezi bine, însă, că nici politețea nu prea dă afară din noi; atunci, poate că am putea măcar să avem dreptate când arătăm cu degetul.

Dar nici dreptate n-avem, că nu-i cine s-o împartă. Buna cumpănire va compensa acest neajuns, nu? Argumentele noastre sunt beton. (Celor interesați, le pot pune la dispoziție niște youtuburi edificatoare.)

Uite-așa, de mărturia creștină contemporană se alese praful de pe cumpănă. Cel mai adesea ea este azi confundată cu apologetica. Doar cu retorica de tip Ravi (mulțumim, Doamne, că ni l-ai dat!) și altora de teapa lui. Asta pentru că nu mai avem nimic de arătat lumii, nici vieți, nici Carte, nici istorie, nici argumente. Nu mai biruim răul prin bine, pentru că nici noi nu mai știm ce e binele. Ș-atunci lătrăm precum câinii aceia.

Și nu mai avem nimic de pus pe altar, căci nu mai avem ce sacrifica.

Turma s-a metamorfozat în haită.

Dar Thanos pândește din umbră …

(cortina)

Biruitori sau (doar) spectatori?

Nu te lăsa biruit de rău, ci biruiește răul prin bine.(Romani 12:21)

Cu greu vom putea găsi în filme ilustrații ale îndemnului de mai sus. Caracterul vindicativ al poveștilor pe care ni le spun filmele bazate pe paradigma luptei dintre bine și rău este greu de pus la îndoială. Există chiar și un gen al filmelor ce au ca subiect răzbunarea (revenge movies), cele în care ucigași, violatori sau răpitori de persoane sunt urmăriți, fie de către victime, fie de către cei apropiați, pentru a-și primi din mâna lor dreapta pedeapsă (cel mai adesea prezentată ca pe deplin legitimă). În majoritatea filmelor pe care le vedem băieților răi li se plătește cu vârf și îndesat; mântuirea lumii din film și restabilirea paradisului inițial îi exclude pe așa-numiții villains de la marele ospăț. Eroii pozitivi se dovedesc mai buni în folosirea aceleiași tehnici de luptă, fie că e vorba de arte marțiale, de mânuirea armelor de foc și a săbiilor sau de înzestrări supranaturale. Răul este învins, practic, pe teren propriu, lui fiindu-i opusă o forță de rezistență semnificativă din partea binelui.

O excepție notabilă o constituie Citește în continuare „Biruitori sau (doar) spectatori?”

All you need is love, ta, ta, ta, ta, ta!

Asemeni sacrului, iubirea își descoperă frumusețea în relații nu prin omniprezența ei, cât prin pietrele de hotar pe care le așează pe parcursul unei viețuiri. Da, există un inefabil al uimirii și groazei în cele cotidiene, profane. De asemenea, există iubire în micile gesturi de fiecare zi ale oamenilor obișnuiți, în grija necondiționată pe care și-o poartă, în atențiile de nimeni văzute pe care și le împărtășesc în răcoarea sau zăduful fiecărei dimineți.

Dar dragostea care este peste tot, de fapt, nu e nicăieri, tot așa cum atunci când totul este hierofanie în jurul nostru sacrul moare în abisul cel fără de cap și coadă al lipsei de orientare profane. Atât timp cât suntem în noapte, trăim ca în timpul zilei. Suntem în zori, așa că soarele nu s-a rătat încă.

Poate că e nevoie să separăm unele ape de ceruri în înțelegerea noastră. Căci există sacru – în multe și mărunte, pe creste de munte și în văi adânci, în priviri și în rostiri, în susur și în vacarm, în literă și în imagine – și sacrul. Tot astfel, vorbim uneori despre iubire, alteori despre iubirea aceea. Nici una dintre ele, oricum, nu levitează printre noi, venită de nicăieri, îndreptată spre niciunde.

Apoi, iubim pentru că și în ciuda faptului că, întotdeauna condiționat. Noi nu suntem dragoste, asta e. De aceea – iar asta îmi place la nebunie în tot acest omenesc mister al umblării – iubirea noastră este o expresie a libertății ce ni s-a dat, aceea de a ne face robi binelui altcuiva. Întocmai ca sacrul, care e libertate și robie deopotrivă, iubirea ne desenează în fața ochilor, clipă de clipă, orizonturi dincolo de care doar speranțele noastre pot să ajungă. Pentru că nu e în aer, nici aproape, nici departe. E în noi. De aceea ea este posibilă, nu pentru că o rostim, ci pentru că-i dăm cep în cămările inimii. Nu e loc de zgârcenie în astfel de treburi. Să-i dăm bătaie!

Ah, și să nu uităm, desigur, că putem să iubim doar pentru că am fost iubiți mai întâi. Acțiune începută și în plină desfășurare, suspectăm.

(did I preached it right, bro?)

De viață și de moarte

Între altele, frumusețea creștinismului stă în felul direct, onest și lipsit de floricele poetico-ideologice în care reușește să îl confrunte pe om cu problema morții. Da, moartea de care ne temem cu toții, fie că recunoaștem, fie că nu, moartea cu care fiecare dintre noi îi este dator privilegiului de a ne fi îmbarcat pe această corabie, fie și numai ca membri ai echipajului, că de turiști răsfățați în croaziere de lux, la all inclusive, nu e cazul.

Uităm de ea, între atâtea altele. De fapt, nu o uităm, doar îi ascundem duhoarea sub vise, dogme și proiecte în a căror sustenabilitate ne punem încrederea pentru „ce va fi după”. Plutește în aerul pe care îl respirăm, de asemenea, îndoiala celui ce nu-și poate imagina cum ar fi să i se întâmple asta tocmai lui. Ajunge zilei necazul ei: aici îi dăm dreptate Mântuitorului. Asupra celor veșnice vom reflecta altădată.

Oh, de-ar fi venit Hristos în lume ca să-i rezolve micile necazuri, să împartă moșteniri între frați, să-i vindece pe cei cu roșu în gât și să ne ofere în fiecare dimineață câte o pâinică proaspătă și un croissant pentru cafeluță! De ce nu, se înțelege că  într-un mod cât se poate de responsabil, ne-ar fi dat dezlegare la un păhărel din vinul cel bun și ar fi alungat iarna cea rea de pe meleagurile noastre încă din prime zile din ianuarie. N-am mai fi dus lipsă nici de pești, nici – aici plusez nebiblic – de fructe de mare. Un astfel de Hristos bun la toate n-ar fi fost ucis niciodată; l-am fi ținut între noi, i-am fi întins covorul roșu la toate întrunirile cele în care ne dăm cu lustru pe mărețele noastre opere, i-am fi umplut pereții de aprecieri. Ne-ar fi avertizat din timp asupra unor drame, precum cea a Barcelonei de aseară, poate ne-ar fi dat și niște ponturi bune pentru bursă. Nici una dintre campaniile electorale ale veacului n-ar fi fost o problemă pentru el.

Oh, de-ar fi venit să ne spună că suntem bine, s-o ținem tot așa! Dacă ne-ar fi încurajat să gândim pozitiv, să credem în puterile noastre că vom reuși! Dacă ar fi ținut-o fără contenire pe cât de valoroși suntem! Dacă ar fi fost un pic mai tolerant și corect politic!

Dar a venit să moară. Nu onorabil, în vreo bătălie, nici măcar ca un samurai, ci pe o cruce mizerabilă. A venit să sufere batjocurile celor de un neam cu el, spinii, biciurile romane, oroarea și rușinea crucii, răutatea noastră. Iar problemele omenirii au rămas în continuare nerezolvate: spuneți oricui vă v-a întreba că încă mai avem orbi în lume, și șchiopi, și leproși, și surzi. Iar oamenii continuă să moară pe capete, în timp ce evanghelia e mai mult vestită în zilele noastre bogaților, pentru a se îmbogăți mai vârtos. Cui folosește?

Ne-a spus că, deși știm să dăm lucruri bune copiilor noștri, suntem răi: la urma urmelor doar Tatăl e bun. Ne-a spus că singuri nu vom reuși nimic, în ciuda înșelătoarelor aparențe modelate pe o definiție îndoielnică a succesului. Ne-a spus că vom avea necazuri și că lumea ne va urî.

Apoi s-a luat la trântă cu moartea, biruind-o.

Așa, doar ca să nu ne mai fie frică.

Pentru că fricoșii au ocupat locurile cele mai de frunte la marele spectacol al osândirii.

Speranța noastră se întemeiază pe viață.

Unde ți-e boldul, hm?

Muzica, o nouă dimensiune (14) – Ce-mi spune iubirea

De nepovestit, ea, muzica, este în sine o poveste,
în care personajul principal este ascultătorul,
iar tăcerea sa cea mai desăvârșită intrigă
din câte s-au gândit vreodată.

De voi ajunge vreodată pe pat de moarte, asta să-mi puneți spre ascultare, acest coral, parte finală a celei de-a treia simfonii a lui Gustav Mahler. Nu durează mult, cam vreo douăzeci de minte, așa că va trebui să îl setați pe „repeat”. Chiar după ce voi închide ochii, lăsați-mi trupul scăldat măcar pentru o singură dată în armoniile acestea, venite parcă de pe alte tărâmuri.

Tema muzicală nu e cine știe ce, iar linia melodică se așterne fără grabă, docilă, fără alternanțe de vreun fel; vă pot găsi cu ușurință prin muzica clasică a contemporanilor lui Mahler vreo douăzeci de melodii mult mai frumoase, poate mai ușor de asociat ideii de „dragoste”. Mai mult, datorită unor repetiții tonale, se crează și impresia unei anume monotonii, expresie a unei resemnări în fața inevitabilului, una pe care am mai simțit-o și la audierea acelui nefiresc Adagio ma non tanto din ultimul brandenburgic al lui Bach. Numai că, spre deosebire de Bach, Mahler ne oferă o rezolvare, finalul apoteotic, care poate doar în Învierea își mai găsește un corespondent într-ale măreției și simțirii.

Primele patru minute aparțin exclusiv instrumentelor de coarde, într-o țesătură de nuanțe și impresii, pregătind duioasa capitulare a suflătorilor în fața misterului pe care dragostea i-l descoperă, fără plată, celui ce renunță. Căci nu există iubire fără renunțare: ieși din timpul tău, din casa ta, din iluziile tale, din dreptul tău la fericire și te dărui necondiționat devenirii aproapelui. Iar asta înseamnă suferință. De la 9:19, cu toții par să intre pe acest drum ce pare fără întoarcere, dar și fără o destinație anume, al suferinței. Muzica se încarcă afectiv, căpătând chiar accente melodramatice, dar nu suntem abandonați în atmosfera unei drame copleșitoare (care ar transforma întreaga scenă într-o telenovelă muzicală), ci, trecând printr-un pasaj extrem de contrastant, suntem călăuziți spre acele clipe de liniște, când totul se condensează, asemeni unei raze de soare într-o picătură de rouă, în cântul unui flaut, căutând în liniștea creată de un tremolo discret, de către viori, aceeași iubire de odinioară. Iar finalul, în care trompetiștii își acoperă instrumentele cu bucăți de pânză, pentru a atenua sunetul emis și a-l domestici înainte de finalul triumfal (cu tobe!), ne trimite cu gândul la biruința iubirii, cea dincolo de toate patimile și suferințele îndurate.

Ce-mi spune iubirea? Că e mai mult decât faptă și că e dincolo de simțire: pur și simplu este un har imens să poți iubi, unul pentru care merită să dai tot ce ai spre a te bucura de el. Restul, făcute sau nefăcute, emoții, angajamente, declamații și afirmații, povești și simboluri, ritualuri și pietre de hotar, fapte ale firii, idei etc, etc, etc sunt efecte. Sau roade. Oricum, lucruri asupra cărora putem să luăm seama la vremea lor. Acum să ascultăm doar ce ne spune iubirea.

Oferte de nerefuzat – preoţie

Observ o obsesie în conversațiile evanghelice despre preoție (universală sau particulară, nu contează), anume că ea este definită prin prisma accesului  unei lumi într-o alta, în general de jos în sus, adică dinspre om spre Dumnezeu. De regulă, ni se spune “Suntem preoți pentru că avem acces direct la Dumnezeu” , “Nu avem nevoie de intermediari” etc.

Două nuanțe lipsesc din majoritatea acestor discursuri.

Prima constă în observația că, dacă tot este să vorbim despre acces, preoția are de-a face deopotrivă și cu accesul lui Dumnezeu în lumea oamenilor, cel puțin așa reiese din investirea relatată pe paginile Exodului (19:4-6). Voia Tatălui se face pe pământ (și) prin preoții Săi, hirotonisiți sau nu. Preotul este (și) facilitator al accesului lui Dumnezeu între oamenii Săi. Se schimbă datele problemei, nu-i așa?

A doua observație, strâns legată de prima: preoția nu este un hatâr, o stare primită sau dobândită printr-un concurs sau în urma unui interviu, o funcție de felul celor pe care le avem în lume, ci o chemare la slujire. Și poate că nici nu contează atât de mult în înțelegerea preoției accesul meu la Dumnezeu – acea intrare la Tatăl despre care, apropos, Scripturile pomenesc întotdeauna la plural, pentru că nu se face în solitudine, ci în comunitate, CA TRUP – cât slujba și responsabilitatea ce mi-au fost încredințate, acelea de a înlesni accesul aproapelui meu la Cel Preaînalt. Mergeți în toată lumea este, printre altele, și o extrem de mobilizatoare enciclică preoțească.

Mai poftește careva să fie preot? Universal de alt soi?