Orizont bethleemic: astăzi, acolo unde noi …

Cel ce crede că poate întâlni divinul oriunde și oricum, nu-L  va întâlni niciodată. Pe de altă parte, cel ce crede că întâlnirea cu Cerul are loc numai în anumite locuri și doar în momente bine precizate (duminică dimineața, de obicei, cam pe la zece) trăiește cu adevărat doar preț de vreo două-trei ore pe săptămână, căci restul e un fel de stand by spiritual, ca o potențială – dar nerealizată – conexiune la un wifi securizat.

Cel căruia „acea întâlnire” îi e suficientă sau care trăiește numai pentru întâlnirea ce va să vină își duce viața asemenea unui gadget căruia bateriile îi asigură un răspuns decent provocărilor acestei lumi crude și rele, preț de vreo șase zile. Bateria e garantată pe viață.

Cam puțin, nu?

Probabil de aceea Dumnezeu a ales un alt loc de întâlnire: în voi.[1] Acolo unde vă întâlniți în Numele Meu. Oricând.

Căci viața creștină însăși e întâlnirea.

[1] subliniez: nu „în tine”, nici „în mine”, căci astea sunt decât alte mijloace de a strâmba lumina simțirii teologice

 

A fi este a învăța (în ambele sensuri)

Două paradigme clasice ale transmiterii adevărului pe lumea asta, care reflectă prin chiar relația dintre ele dificila misiune a fiecăruia dintre noi într-ale ucenicizării: una în care învățătorul se identifică atât de mult cu învățătura sa încât ucenicul nu poate ajunge la marea lecție fără a-l cunoaște personal pe cel ce i-o transmite și o alta în care învățătorul însuși este o călăuză – sau o fereastră, sugerează unii – spre un adevăr ce-i transcende ființa. Prima paradigmă poate fi regăsită într-o stare relativ nealterată, de pildă, în lumea filozofilor greci, iar apoi, pentru o vreme, în ucenicia creștină; a doua, se pare, e mai prezentă în Orientul îndepărtat, unde aflăm că un guru responsabil știe să-și debaraseze învățătura sa de ingerințe identitare, de eul său. În primul caz, oamenii sunt chemați să asimileze adevărul, în a doua să se lase pe ei înșiși asimilați de adevăr.

E ispititor a te întreba dacă vreuna ele e superioară celeilalte. Citește în continuare „A fi este a învăța (în ambele sensuri)”

Exercițiu de respirație (cu aer ceva mai ozonat …)

Exercițiu de respirație (cu aer ceva mai ozonat …)

În adevăr, speranța moare ultima.

Între atâtea alte semne, unul dintre cele mai sigure în a certifica un deces este disoluția așteptărilor cu privire la obiectul defunct (vezi bine: nu doar oamenii mor, ci și ideile, proiectele, visele, speranțele, simbolurile, mijloacele de expresie, credințele …). De la cele moarte nu mai așteptăm nimic, căci prezențele lor se convertesc în amintiri. Ele devin icoane în fața cărora ne aducem tributul de emoție pe care l-am acumulat de pe vremea când încă mai ceream ceva. Uneori, haideți să recunoaștem, folosim aceasta ca pe un mijloc de a ucide. În loc să omorâm subiectul, înmormântăm în dispreț și în dezamăgire toate așteptările pe care le aveam de la acesta, una dintre cele mai importante fiind, desigur, și aceea a învierii din morți, a reabilitării.

A-i cere aproapelui tău ceva, a avea așteptări de la el – de orice fel vor fi acestea – este totuna cu a-i reflecta viața în oglinda inimii tale. Desigur, astfel de reprezentări pot fi mult distorsionate, dar asupra acestui fapt vom reflecta cu o altă ocazie. Important este acum să înțelegem rostul speranțelor omenești în menținerea vieții pe planeta noastră.

Căci, trebuie spus, noi trăim într-o vale a morților vii.

Poate ieși ceva bun din Nazaret?

Poate să iasă un om cumsecade dintr-un pui de țâgan?

Ce așteptări poți să ai de la un urmaș de-al lui Mahomed?

Mai poate da ceva bun pentru România clasa politică actuală?

Apoi, să nu uităm că Dumnezeu e mort Citește în continuare „Exercițiu de respirație (cu aer ceva mai ozonat …)”

Trezirea din virtual

De o buna bucata de vreme, virtualul si-a facut loc in spatiul perceptiilor noastre asupra vietii, devenind el insusi o extensie a trairii plenare, chiar a unui anume paradis regasit. Iubirea, banul, religia, politica si sexul, alaturi de alte imagini ale omenescului, au inundat intinderea amorfa de pereti si pagini: cucerim si colonizam inca o Noua Lume, de data asta fara a fi nevoiti sa ucidem eventuali indigeni …

Ah, daca tot am mentionat uciderea, sa consemnam si faptul ca mai exista un pretendent la domnie in acest taram al simulatelor, unul in adevar de temut: moartea.

Caci pe Internet nu se moare, contul si avatarele supravietuiesc descompunerii fizice a trupului. Toate clipurile, comentariile, postarile si distribuirile traiesc mai departe, in virtutea energiilor create ale Retelei. Moartea circula pe Internet deghizata in straiele de parada ale trairii digitalizate si afisate ca obiect corespondent al minunii transcendentei firescului.

Efectul e garantat: simularea unui vis despre cum am putea inca trai dupa ce murim. Am putea sa postam pe mai departe articole. Am putea, cu un pic de ingeniozitate, sa continuam sa dam Like-uri. Am putea, de ce nu, sa credem, sa iubim si sa speram, chiar dupa ce ultima lopata de pamant s-a asezat peste cosciugul nostru… Vom trai atat timp cat serverele vor fi in stare de functionare. Vesnic.

Dar tot amintirea nedigitalizata e mai frumoasa, adevarata! Ea se hraneste din sperantele, iubirile si credinta celor pe care i-ai modelat prin alergarea ta si care iti poarta faclia mai departe, spre slava lui Hristos, in slava.

Spunem atunci un NU iluziilor, prin credinta: La revedere, Filip! Odihneste-te in lumina far’ de inceput sau de asemanare a celui ce te-a chemat la tronu-I!

Mijlocul este mesajul (2) – căsătoria între un bărbat și o femeie

Marea problemă pe care promotorii ideii de căsătorie homosexuală o au atunci când încearcă să convingă Biserica de legitimitatea teologică a acestui fapt odinioară de la sine înțeles ca absurd este absența unui mit fondator. Căci, oricum ar întoarce-o aceștia, mitul fondator al căsătoriei este unul hetero. „De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa, și se va lipi de nevasta sa, și se vor face un singur trup.”[1] citează Mântuitorul, după ce în prealabil ne aduce aminte că s-a făcut de la bun început o parte bărbătească și o parte femeiască.[2] Au fost un Adam și o Evă la început, în prima sfântă unire a căsătoriei, iar fiecare mariaj ce le-a urmat a fost un imitatio al acelui act primordial împlinit de Dumnezeu între un bărbat și o femeie.

Căsătoria homosexuală este, așadar, un obiect ce ni se propune a fi între cele sfinte în virtutea unui proces ilegitim, lipsit de recursul la o istorie sacră în care omul să pășească prin actul cununiei. Fără istoria ab origine, mitul e basm, nimic mai mult. Căci toate cele ale sacrului pe care le împlinim le facem nu de capul nostru, ci pășind pe urmele cuiva. Ne rugăm, ne închinăm, iubim, iertăm și slujim pentru că în toate astea ni s-a dat un sfânt model, vrednic de imitat: Citește în continuare „Mijlocul este mesajul (2) – căsătoria între un bărbat și o femeie”

Și dacă e adevărat …

Și dacă e adevărat …

Dacă, în adevăr, citim tot ce vedem, ce auzim și ce pipăim, dacă ne-am ascuțit percepțiile doar pentru a descifra semnele și ordinea lor în orice manifestare artistică și culturală, atunci e cazul să reconsiderăm în cultura noastră niște voci precum cele ale unor Kierkegaard, Mondrian, Mahler sau Tarkovsky. Fiecare, în felul lui, ne-a provocat să-i opunem caracterului noetic al hermeneuticilor noastre trăirea. Căci atunci când cuvântul citit devine temei al unei trăiri, cartea, tabloul, piesa muzicală sau filmul pe care îl vizionăm devine realitate pentru noi. Simulacrele se citesc întotdeauna. După ce încheiem buchisirea, le cuibărim pe undeva prin memorie sau uităm de ele. Nu uităm niciodată viața, căci ea se regăsește pe sine odată cu fiecare nou pas, cu fiecare trăire.

Tot astfel, atât timp cât predica este mesajul, nu primim decât zgomotul de fond al cuvintelor lui Dumnezeu pentru noi. E cazul să luăm aminte. Căci nu ne e de folos ca revelația lui Dumnezeu să fie adevărată pe paginile unei cărți, cât în viețile noastre. Căci dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre. Avem curajul, decența și suficient temei în adevăr pentru a predica ASTA?

Dacă nu, rămânem în continuare cu zgomotul de fond, niciodată cu viața care îl însoțește.

Are rost să vorbim despre o ”spiritualitate evanghelică”?

Probabil că vă întrebați, așa cum am făcut-o și eu până am participat la sesiunile susținute de dr. Paul Fiddes în decembrie 2013 la București, dacă este legitim măcar să alăturăm două cuvinte atât de străine unul de celălalt într-un concept pretențios și deloc confortabil pentru noi, precum cel de spiritualitate evanghelică. Pare să fie mult mai ușor să adresezi o astfel de temă într-un spațiu nezwinglian, adică într-unul care să admită posibilitatea facilitării apropierii dintre om și Dumnezeu prin intermediul unor obiecte, practici sau experiențe deosebite. Bisericile evanghelice de felul celor baptiste, penticostale și creștine după Evanghelie se înscriu pe o linie a respingerii ingerințelor mundane în ”spiritualitate”, obiectele exterioare fiind doar semne, indicatoare către cele adevărate și vrednice de primit ale Cerului. Ele nu sunt realități: părtășia cu Cristos, prin Duhul, este singura realitate pe care trebuie să o caute credinciosul ( Vezi Timothy George, Teologia reformatorilor, Oradea: Ed. Institutului Biblic ”Emanuel” din Oradea, 1998, 178-179.).

Aceasta este o primă atenționare cu privire la spiritualitatea în spațiul evanghelic: Citește în continuare „Are rost să vorbim despre o ”spiritualitate evanghelică”?”