Drumeție

Și dacă în El schimbare nu-I …

Ei bine, înțeleg că orizontul rămâne, în timp ce eu sunt într-o continuă neliniște. Cu ce îmi voi asemui cunoașterea Celui Preaînalt, atunci?

Da, cu această drumeție.

Când mă duc pe munte, apele de la poale mi se par zgomotoase, cele din vârf mă răcoresc; copacii de pe cale mă protejează.

Sus, unde e doar verdeaţă, bat vânturile de colo-colo.

De jos văd cerul, de sus văd pământul; la urcat mă dor şalele, la coborâre mă dor genunchii …

Muntele nu se schimbă, însă eu cunosc mai multe din frumuseţile sale. One at a time. El mă cunoaşte cu totul de la bun început.

Nu-i o simplă drumeție, e urcuș.

Căci El nu e în centru, ci este deasupra, având în toate – peste timpuri, peste locuri, peste simțiri, peste fapte – întâietatea.

O lumină lină, inofensabilă (și câțiva licurici tare supărați)

Stelelor ce scapără-n seară,
Nu le e teamă licuricii să apară.
R. Tagore

Circulă prin târg zvonul că niște furnicuțe obraznice au pus gând rău soarelui. Își bat joc de lumina lui, de umbrele pe care le desenează pe pământ; în același timp, se prăpădesc de râs atunci când norii încearcă să-i știrbească strălucirea. Ha, zic ele, până și luna e mai frumoasă!

O fi soarele supărat pe furnicuțe, nu credeți? Parcă nu mai are aceeași pară; nu e de mirare, căci zi și noapte se perpelește la gândul că se găsește un mușuroi pe planeta aceea mititică care îi contestă măreția.

Ce ne facem, fetelor?

S-au trezit niște deștepți de la un canal de streaming să difuzeze, chiar acum, în preajma Sărbătorilor, un film ofensator la adresa lui Isus Cristos. Pe cale de consecință, unii credincioși îndeamnă la acțiune viguroasă împotrivă (petiție). Să învățăm chiar de la musulmani, îndrăznesc unii, să luptăm pentru onoarea Celui în care credem. Să nu-l lăsăm batjocorit. Si dă-i, si luptă …

De parcă Cristos n-a mai trecut prin din astea. N-a suportat El jigniri pe față, înjurături de mamă, spini, scuipați, umilire publică? N-a știut El că are întâietatea în toate, chiar și în a suporta ura lumii, iar asta nu doar în anii petrecuți pe pământ?

Pe de altă parte, mă gândesc dacă nu ar trebui să fim atenți la ofensa pe care o produce raportarea la Cristos după modelul celor care se raportează cu venerație la Mahomed. Cristos n-a avut nevoie de legiuni omenești sau îngerești, nici la naștere, nici mai târziu, când pietrele Îl amenințau din partea Iudeilor, nici în vâltoarea evenimentelor ce I-au adus moartea. Nimeni nu a fost în stare să Îl apere pe când era viu, nimeni n-a fost în stare să îl apere nici după ce a murit. Tot ce au putut face oamenii, de la naștere până la Înviere, a fost să se lase prinși, ca martori, în mrejele pescarului de oameni, spre a deveni ei înșiși, pescari ai Împărăției. Tot ce este Cristos, ce reprezintă El, ce face El, ce este El, ne invită la asumarea poverii unei mărturii, cu bucurie, cu nădejde și cu pasiune, pentru ca apoi, să alergăm cu ea până la marginile lumii, spre a-i ferici și pe alții.

Nu vă faceți iluzii: spre deosebire de Mahomed, Cristos nu este ofensabil. Reputația profetului Islamului se cere apărată de către urmașii acestuia. Îi înțeleg pe musulmani: profetul lor are nevoie de asta, el trebuie păstrat pe piedestal cu orice preț. În schimb, nu înțeleg cum ar putea cineva proteja slava lui Cristos, așa cum nu aș putea înțelege ce ar putea face licuricii pentru a păzi soarele de ofensele celor ce nu pricep și nu suportă lumina.

Și-l poate închipui cineva pe Cristos ofensat, scriind petiții, boicotând? Poate cineva să creadă cu adevărat că Cel prin care s-au făcut toate, pentru care s-au făcut toate și prin care toate lucrurile se țin împreună, Cel ce este deasupra tuturor domniilor și rețelelor cele văzute și nevăzute șade acum la dreapta măririi, necăjit pentru că Numele lui este luat în răspăr?

Poate cineva să știrbească măcar cu un fir de praf strălucirea Lui? Cutează cineva?

Despre El vorbesc, despre

chipul Dumnezeului celui nevăzut, Cel întâi născut din toată zidirea.

Pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri și pe pământ, cele văzute și cele nevăzute: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El și pentru El.

El este mai înainte de toate lucrurile, și toate se țin prin El.

El este Capul trupului, al Bisericii. El este Începutul, Cel întâi născut dintre cei morți, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietatea.

Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El

și să împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ, cât și ce este în ceruri, făcând pace prin sângele crucii Lui.[1]

Lui vreți să îi apărați onoarea, licuricilor? N-aveți altceva mai bun de făcut?

Ajunge nopții necazul ei.

Este un singur loc care, în adevăr, se așterne ca un grozav câmp pentru luptă, în apărarea slavei lui Cristos: inima ta. Dacă acolo El nu e Căpetenie a desăvârșirii tale și a celor cu care umbli în același Duh, chiar nu mai contează dacă filmul care va rula în casa ta de Crăciun îl glorifică pe Mântuitor sau nu.

[1] Coloseni 1:15-20

Erbarme dich

Nu poți înțelege cu adevărat semnficațiile unui sacrificiu eliberator până nu sorbi și ultima picătură din paharul mizerabilei robii.

De aceea, privită din afară, prin ochi de spectator, mântuirea nu își depășește condiția de spectacol.

Am ajuns ca un spectacol pentru lume, zice apostolul.

Iar Mântuitorul a pregătit nu actori pentru o scenă, ci martori ai unei minunate realități.

„Priviți ce mi-a făcut Acesta! Oare nu cumva este El mult mai mult decât un om deosebit?”

Așa că nu ne învățăm unii pe alții, ci ne încolonăm spre a-I călca pe urme, pentru că acum știm încotro ne îndreaptă.

Căci cetățenia noastră este în Ceruri, mai zice.

De aceea, privită din interior, mântuirea își depășește întotdeauna condiția de moment providențial, decizie, ridicarea unei mâini, cufundarea etc.

Căci abia acum intuim cu adevărat – mă feresc a spune „înțelegem” – frumusețea harului ce ni s-a arătat, din care nu ne-am dori să irosim vreo picătură.

Umbra vieții, odihnindu-se

Uneori, sunt copleșit de inconștiența cu care pășesc pe cărările vieții, luând multe din bucuriile ei, alături de întristări, ca pe niște accidente providențiale (îmi asum oximoronul). Îmi trece repede, mai ales că – cel puțin, așa mi se pare mie – nu sunt singur în acestă situație. Trăim la fel, oare?

Trecem printr-o vale îngustă, fără să ne dăm seama dacă urcăm sau coborâm pe ea, căci rareori luăm seama la firul de apă ce a modelat-o, iar de o parte și de alta stau cei doi versanți ai neputiinței noastre de a ne pricepe condiția. Grozăvia păcatului, un cancer aducător de moarte, incurabil, nemilos, atotbiruitor. Măreția unui har ce ne oferă – fără a pricepe cum și de ce – darul vieții, mai presus de orice biruință. Culmile celor doi versanți ne sunt necunoscute nouă, dar am prins de veste despre Cineva care este deasupra lor.

Ce bine că ni s-a dat lumina! Căci chiar dacă nu vom pricepe niciodată oririle și frumusețea abisului prin care am căutatea ieșirea spre veșnicie, ne-am bucurat de privilegiul de a crede și spera că nu vom pieri ascunși prin măruntaiele munților.

Ah, și, să nu uităm, ni s-a dat și darul de a iubi condiționat, descoperindu-ne unul pe celălalt în necazuri și în bucurii …

Pedeapsa cu viața

Eu cred  că, pentru un criminal, o mai grozavă condamnare decât cea la moarte nu poate fi decât condamnarea la viață, iar asta nu în vederea răzbunării, ci în speranța că glasul sângelui personei ucise îi va bântui nopțile și zilele spre a-i aduce aminte de Sângele acela care îi poate spăla mîinilșe și mintea de silnicie. Moartea poate fi un preț mult prea ușor de plătit. Cu viețile oamenilor ne descurcăm mult mai greu.

Altfel, am văzut prea multe filme: țang-bang și cei răi se risipesc ca pleava, cât ai zice „clint istvud”. Nu prea e loc de izbăvire pentru un nelegiuit în lumea Hollywoodului; din păcate, nici în imaginarul teologic al unor creștini de-ai noștri. Ai impresia că Cristos a venit să ne ierte mici șotii, cârcoteli și fumuri de țigară, nu păcate izvorâte din hâdul iad, din inima tatălui minciunii, al urii și disprețului, al nepăsării și al crimei, al lipsei de milă și al stricăiunii.

O Evanghelie pe post de „scuze” …

Or, cine propovăduiește sabia, va plăti cu viața sa. Moartea nu are trecere în finanțele cerului, e facilă, e ieftină, e ușor de găsit peste tot. Viața, în schimb, vorba tot a unui personaj de film e imensă. Nu te sfătuiesc să ajungi cu ea pe mâna cămătarilor. Nu vei ieși de acolo până ce nu vei lăsa și ultimul bănuț.

Revelațiune și simțire (2.1)

Continuare de AICI.

 1. El răstoarnă vremurile și împrejurările: Sfânta Scriptură și revelația lui Dumnezeu în istorie

Istoria se dovedește a fi cel mai fragil aspect al revelației generale. De una singură, ea pare să nu spună nimic, poate fi ușor asimilată unei înșiruiri de fapte fără cap și coadă. Pe de altă parte, ea este vulnerabilă în fața agendelor umane sau, mai pe șleau spus, tentativelor de ideologizare. Așa cum spuneam odată, într-o evaluare a felului în care Iosif Țon folosește istoria în discursurile sale, istoria este un bun pedagog, dar un tare prost teolog.

Din acest motiv, orice demers revelator (în sens teologic) lipsit de călăuzirea Scripturii este riscant și, în esență, puțin convingător, pentru că istoria, de una singură, nu ne va spune altceva decât ce îi dictăm noi să spună.

Ce se întâmplă însă dacă plecăm dinspre Scriptură înspre “citirea” istoriei? Unde este Dumnezeu când se întâmplă pe lume toate câte se întâmplă?

Scriptura este, prin natura ei, o carte ancorată în istorie, o istorie care începe din zorii umanității, continuă sub acțiunea directă și explicită a lui Dumnezeu și se sfârșește cu Judecata finală, alături de o prefigurare a veacului viitor. Plecând de la Scriptură putem gusta din măreția lui Dumnezeu, așa cum este ea reflectată în istorie. După cum observa Calvin: Citește în continuare „Revelațiune și simțire (2.1)”

O vestire a primăverii

Oh, nu am ajuns încă?

Mi-e tot mai limpede grozavul și minunatul fapt că pe drumul acela al desăvârșirii – pe care fiecare dintre noi am intrat, fiecare cu pasul său – unul din sezoanele maturității creștine este cel al urmării îndemnului Mântuitorului “Căutați și veți găsi”, însoțit apoi de promisiunea “cine caută găsește” nemijlocit și exclusiv pe drumul de la Gabata propriei reconstrucții, printre ruinele vechilor artefacte personale, la Gologota renunțării de sine și a preocupării pentru aproapele meu.

Sau, pe limba voastră, însetaților de zenit, de la calea desăvârșirii personale din Predica de pe Munte la lupta pentru pâinea prietenului pripășit în tinda casei mele în miez de noapte.

Pentru o vreme, am crescut pentru că alții ne-au hrănit.

Acum creștem între alții, slujindu-le.