Gândul cel necreștin al adevăratei mărturisiri creștine (27)

Nu există Revelație cognoscibilă în afara vieții și mărturiei purtătorilor ei. Doar viața creștinilor poate da mărturie despre cine este Dumnezeu și despre sensul acestei revelații. […] Nu există un adevăr pur al Dumnezeului lui Iisus Hristos la care să putem trimite spălându-ne pe mâini de propriile fapte. Dacă viața creștinului nu este conformă cu adevărul său, nu mai poate fi vorba de adevăr. Și, din acest motiv, acuzatorii săi din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea au fost cu totul îndreptățiți ca, pornind de la practicile Bisericii, să pună la îndoială însuși adevărul Revelației. Trebuie să înțelegem că, dacă nu suntem așa cum ne dorește Hristos, facem ca întreaga Revelație să devină mincinoasă, iluzorie, ideologică, imaginară, incapabilă să conducă la mântuire și că așadar suntem obligați fie să fim creștini, fie să recunoaștem falsitatea credințelor noastre. E proba irecuzabilă a practicii.

(J. Ellul – Subminarea creștinismului – sublinierea îmi aparține)

Reclame

Gândul pur și lipsit de (pre)judecăți al unei duminici postmoderne (26)

Există paragrafe în opera lui Bonhoeffer care îi pot oferi cititorului prilejuri de reflecție pe care rareori le-ar putea avea chiar și prin intermediul cufundării în tomuri de teologie sistematică. Iată un exemplu, pe tema deloc simplă a judecării aproapelui, cu recomandarea călduroasă a lecturării întregului capitol, chiar a cărții, pentru că merită:

Atunci când judecă, ucenicii instituie standarde prin care măsoară binele și răul. Însă Isus Hristos nu este un standard pe care eu să-l aplic altora. El este Cel care mă judecă pe mine și-mi dezvăluie că binele meu este complet rău. De aceea, nu-mi este îngăduit să aplic altora un standard care pentru mine nu este valabil. Într-adevăr, odată cu judecata privind ce e bine și ce e rău, îl confirm pe celălalt în răul său, fiindcă și el judecă după anumite principii de bine și de rău.[1] Însă nu e conștient de caracterul rău al binelui său, ci îl folosește pentru a se justifica. Când îl judec în răul lui, îl confirm în binele lui, care nu este nicidecum binele pe care îl cere Isus Hristos. Acest lucru îl sustrage judecății lui Hristos și îl supune unei judecăți omenești. Cât despre mine, atrag judecata lui Dumnezeu asupra mea, fiindcă sursa vieții mele nu mai este harul lui Isus Hristos, ci cunoașterea binelui și a răului, și ajung sub pedeapsa judecății pe care o susțin. Dumnezeu este, pentru fiecare, așa cum Îl crede.

Dietrich Bonhoeffer, Costul Uceniciei (Cluj Napoca: Peregrinul, 2009), pag. 169.

Sublinierea îmi aparține, gândurile voastre … nu . 😉

[1] Vezi Gen. 3.5.

imagine și înțelegere

imagine și înțelegere

Imaginea artistică este întotdeauna o parabolă, adică o substituire a ceva cu altceva.Ceva mai mare – cu ceva mai mic. Vorbind despre viață, artistul operează cu lipsa de viață; vorbind despre infinit, propune ceva limitat. Substituire! Infinitul nu se poate materializa, se poate crea doar iluzia lui, imaginea. […]

Se poate vorbi despre ideea de imagine, se poate descrie esența în cuvinte. Dar descrierea imaginii nu va fi niciodată la nivelul ei. Imaginea se poate crea și simți. Accepta sau refuza. Dar nu se poate înțelege în sensul mental al acestei acțiuni.

(Andrei Tarkovski, Sculptând în timp)

zbor sau ce

zbor sau ce

– Sfinte pustnic, am pornit să îl găsesc pe Dumnezeu; arată-mi drumul.

– Nu există drum, mi-a răspuns bătând cu paterița în pământ. Nu există drum!

– Dar atunci ce? am spus eu îngrozindu-mă.

– Există prăpastie, sari!

– Nu pot, părinte!

– Atunci însoară-te și liniștește-te! a spus și, întinzând brațul său numai piele și os, m-a alungat. Îi auzeam încă, de departe, bocetul.

(Kazantzakis, Sărăcuțul lui Dumnezeu)

O datorie deja plătită

Nu vă lăsați furați de titlul clipului de pe youtube, conținutul mesajului lui Leonard Bernstein nu este în primul rând despre o simfonie, chiar dacă în cauză este una atât de uimitoare precum cea de-a noua a lui Gustav Mahler. Este despre moarte, nu cea a lui Dumnezeu, precum o anunțase Nietzsche, ci a omeniei din noi. O moarte vizibilă în toate, în praful de pușcă al soldaților, în cenușa lagărelor naziste, dar – nu vă faceți iluzii – și în inspirația artiștilor de tot felul, de la muzicieni și literați, la cineaști și jurnaliști. O moarte cu care eram datori doar prostiei de a-I întoarce spatele Celui ce ne-a creat …

… și pe care am plătit-o până la ultimul cent.

Secolul XX este un secol al morții, iar Mahler a fost profetul acesteia. Citește în continuare „O datorie deja plătită”

Gândul rural (dar atât de citadin!) al săptămânii (25)

Trecutul s-a dus mult prea departe. Atunci când suntem confruntați cu o situație nouă, avem tendința de a ne atașa de obiecte, de miresmele trecutului cel mai recent.

Privim prezentul prin oglinda retrovizoare. Mărșăluim cu spatele înspre viitor. Suburbia trăiește imaginar într-o lume Bonanza.

Marshall McLuhan – Mijlocul este mesajul, 1967