imagine și înțelegere

imagine și înțelegere

Imaginea artistică este întotdeauna o parabolă, adică o substituire a ceva cu altceva.Ceva mai mare – cu ceva mai mic. Vorbind despre viață, artistul operează cu lipsa de viață; vorbind despre infinit, propune ceva limitat. Substituire! Infinitul nu se poate materializa, se poate crea doar iluzia lui, imaginea. […]

Se poate vorbi despre ideea de imagine, se poate descrie esența în cuvinte. Dar descrierea imaginii nu va fi niciodată la nivelul ei. Imaginea se poate crea și simți. Accepta sau refuza. Dar nu se poate înțelege în sensul mental al acestei acțiuni.

(Andrei Tarkovski, Sculptând în timp)

zbor sau ce

zbor sau ce

– Sfinte pustnic, am pornit să îl găsesc pe Dumnezeu; arată-mi drumul.

– Nu există drum, mi-a răspuns bătând cu paterița în pământ. Nu există drum!

– Dar atunci ce? am spus eu îngrozindu-mă.

– Există prăpastie, sari!

– Nu pot, părinte!

– Atunci însoară-te și liniștește-te! a spus și, întinzând brațul său numai piele și os, m-a alungat. Îi auzeam încă, de departe, bocetul.

(Kazantzakis, Sărăcuțul lui Dumnezeu)

O datorie deja plătită

Nu vă lăsați furați de titlul clipului de pe youtube, conținutul mesajului lui Leonard Bernstein nu este în primul rând despre o simfonie, chiar dacă în cauză este una atât de uimitoare precum cea de-a noua a lui Gustav Mahler. Este despre moarte, nu cea a lui Dumnezeu, precum o anunțase Nietzsche, ci a omeniei din noi. O moarte vizibilă în toate, în praful de pușcă al soldaților, în cenușa lagărelor naziste, dar – nu vă faceți iluzii – și în inspirația artiștilor de tot felul, de la muzicieni și literați, la cineaști și jurnaliști. O moarte cu care eram datori doar prostiei de a-I întoarce spatele Celui ce ne-a creat …

… și pe care am plătit-o până la ultimul cent.

Secolul XX este un secol al morții, iar Mahler a fost profetul acesteia. Citește în continuare „O datorie deja plătită”

Gândul rural (dar atât de citadin!) al săptămânii (25)

Trecutul s-a dus mult prea departe. Atunci când suntem confruntați cu o situație nouă, avem tendința de a ne atașa de obiecte, de miresmele trecutului cel mai recent.

Privim prezentul prin oglinda retrovizoare. Mărșăluim cu spatele înspre viitor. Suburbia trăiește imaginar într-o lume Bonanza.

Marshall McLuhan – Mijlocul este mesajul, 1967

Filmul ca sculptură în timp

Timpul, prins între manifestările și formele sale factuale: este ideea supremă a cinematografului ca artă, care ne lasă să ne gândim la bogăția neexploatată a resurselor filmului și la viitorul său promițător. […] Cred că omul merge la cinema pentru timp: pentru timpul pierdut sau petrecut, pentru timpul încă netrăit. Merge acolo pentru experiența trăită; cinematograful extinde, accentuează și concentrează experiența unei persoane într-o manieră care le este refuzată celorlalte arte – și nu numai că o accentuează, dar o și prelungește semnificativ. Aceasta e forța lui: „vedetele”, schemele epice și entertainmentul nu au deloc de a face cu asta. Care este esența activității unui regizor? Am putea-o defini ca actul de a sculpta în timp. Așa cum un sculptor ia blocul de marmură și, fiind conștient de trăsăturile piesei terminate, dă la o parte ceea ce nu aparține acesteia – la fel, cineastul, dintr-un bloc de timp compus dintr-o aglomerare de fapte vii, taie și elimină ce nu-i folosește, lăsând numai ceea ce rămâne a fi un element al filmului terminat, ceea ce va fi o parte constitutivă a imaginii cinematografice.

(Andrei Tarkovski, citat de Cezar Gheorghe în Gândirea-Cinema, Cartea Românească, 2014)