Alegeri libere în epoca Internetului

Titlul acestei postări conține, chiar dacă ne va fi greu să recunoaștem, mie și ție deopotrivă, o gogonată contradicție de termeni. Mă mir că ecranul din fața ochilor tăi suportă aceste cuvinte în aceeași propoziție. Despre ce libertate vorbim în fața monitorului? Să fie cea manevrării cursorului de la mouse? A selectării „obiectului” pe care dai click sau pe care îl atingi cu degetul? A selectării unui stream preferat (sau a unui viral, dacă vreți) și a reglării volumului sonor?

Așa cum omul nu este liber în fața idolului pe care și l-a întocmit cu mânuțele sale, plecându-și genunchii înaintea-i cu sârg și multă speranță, nici utilizatorul (ce titulatură înșelătoare!) de Internet nu survolează de capul lui paginile, pereții și liniile de hrănire. Comportamentul idolatru își amăgește promotorii cu iluzia deliberării și a supunerii liber consimțite; în realitate, ca orice simulare, el poate fi asemuit cu o sculptură în vânt. Materialul de lucru, în acest caz al navigării prin virtual, este un amalgam de reacții, convertit în icoane ale pătimirii, fie că vorbim de omniprezentul „Like”, alături de zâmbăreții aferenți, fie de distribuiri sau de comentarii. Fie de statistici ale numărului de vizualizări. Fie de acordul dat prăjiturelelor, odată cu GDPR-ul.

Pentru că veni vorba, idolul zilei de astăzi este Citește în continuare „Alegeri libere în epoca Internetului”

Referendumul cel mai mic sau răul cel mai mare?

Unii, și sunt convins că nu puțini, au ales ca mai degrabă să sancționeze corupția partidului care îl are în frunte pe Liviu Dragnea decât să sigileze Constituția cu un articol preventiv. E și aceasta o alegere, una riscantă și, poate, costisitoare, dar care merită apreciată ca atare. Căci nu știm când, cum și unde vor lovi progresiștii zilei de mâine – sau poate chiar de astăzi, mai pe înserate, căci tare grăbiți mai sunt – dar știm deja cât de grozav ne-a lovit corupția lui Liviu Dragnea și a clicii sale. Iar Legea lui Dumnezeu, invocată excesiv în aceste zile, s-ar putea să nu facă mare diferență între astfel de probleme.

Religia curată se cunoaște în cercetarea văduvelor și orfanilor, nu în sigilarea unor valori, fie acestea și sacre. Dacă e să învăț din fiecare palmă a istoriei, apoi cu această lecție rămân din acest referendum: suntem chemați să trăim cautând a tămădui și obloji ceea ce deja a fost infectat și e pe moarte, privind înainte prin credință la Cel ne este Învățător în toate și Domn peste toate. Și cu speranță. Poate că am vrut să le facem pe dos, să ne securizăm încredințările de mâine, uitându-le prea lesne pe acelea care s-au dovedit falimentare ieri.

Eu cred că același Domn care ridică prin alegeri oameni spre a stăpâni lumi, ridică prin și referendumuri idei care vor  stăpâni peste popoare.

Iar noi tot prin credință vom trăi pe mai departe, indiferent de cine vor fi acești stăpânitori sau de ideile care le mistuie măruntaiele.

Mai servește zilele astea cineva #farapenali?

„Un el și-o ea de-a pururi fi-vor …” Hm?

Voi, ăștia care ați prins și dulcea perioadă ceaușistă, vă mai aduceți aminte de asta? Înainte de „Deștide ușa, creștine!”, Hrușcă a cântat, corect, principial și tradițional așa ceva.

Mai ascultați-o cât puteți, pentru că s-ar putea ca în curând ea să fie prea incorectă pentru urechile post-post-modernității …

Pedalăm înapoi, dar mergem înainte, la vale …

Paradoxal, deși trăim într-o civilizație a imaginii, suntem încă educați pe băncile școlii să citim și să interpretăm texte. Da, din acelea cu „eu liric”, cu caracterizări de personaje și cu rolul cratimei în unele cuvinte. E ridicol și înspăimântător deopotrivă să-i vezi pe tinerii învățăcei, cu ochii bulbucați de nesomn și atenția făcută terci de nopți pierdute cu ochii în ecrane de tablete și telefoane inteligente cum se chinuie să descopere structuri și sensuri în moduri de adresare străine minții lor. Se pierd în fraze, pentru că sunt obișnuiți cu propoziții stilizate, ornate cu zâmbăreți. Trecerea de la „cf?”, „bv” și „bff” la un vers Eminescian a devenit un veritabil abis al percepției hermeneutice, căci autorul e mort (de data asta nu în sensul atribuit de filozofi acestei idei), iar viața este o permanentă distribuire în spațiu, fără direcție, fără scop, dar plină de speranțe.

Întâlnesc, astfel, tot mai mulți copii de gimnaziu care afirmă că le place matematica mai mult. Au încă probleme cu tabla înmulțirii, cu desenarea unui trapez sau cu Teorema lui Pitagora, însă preferă această limbă, o păsărească și aceasta, dar mai apropiată de experiența vieții de zi cu zi. Căci asta e matematica: ceva ce se întâmplă, nu știm cum, atunci când alături niște numere, linii și formule, de iese o minune de rezolvare. Asta e și viața în lumea gadgeturilor: ceva se întâmplă, nu știm cum de iese o minune de poză, bună pentru perete. Like. Obligatoriu!

trepțile îndreptățirii (3D)

(Se începe în slow-motion cu ceva la mișto, de dragoste, ceva despre „ca un trandafir” … sunt absolut convins că veți găsi ceva adecvat momentului)

Ne-a intrat cumva în tărtăcuțe gândul că dacă tot nu suntem buni, căci – nu-i așa? – doar Unul cel ceresc este bun, noi n-avem altă alternativă decât cea a bălăcărelii în răutatea lumii.

Mă rog, s-au mai făcut unele timide încercări. Niște naivi.

Dacă nu putem fi buni, zicea taica Steindardt, măcar să fim politicoși.

Vezi bine, însă, că nici politețea nu prea dă afară din noi; atunci, poate că am putea măcar să avem dreptate când arătăm cu degetul.

Dar nici dreptate n-avem, că nu-i cine s-o împartă. Buna cumpănire va compensa acest neajuns, nu? Argumentele noastre sunt beton. (Celor interesați, le pot pune la dispoziție niște youtuburi edificatoare.)

Uite-așa, de mărturia creștină contemporană se alese praful de pe cumpănă. Cel mai adesea ea este azi confundată cu apologetica. Doar cu retorica de tip Ravi (mulțumim, Doamne, că ni l-ai dat!) și altora de teapa lui. Asta pentru că nu mai avem nimic de arătat lumii, nici vieți, nici Carte, nici istorie, nici argumente. Nu mai biruim răul prin bine, pentru că nici noi nu mai știm ce e binele. Ș-atunci lătrăm precum câinii aceia.

Și nu mai avem nimic de pus pe altar, căci nu mai avem ce sacrifica.

Turma s-a metamorfozat în haită.

Dar Thanos pândește din umbră …

(cortina)

Cum îmi mai petrec sfârșitul lumii

Să gată lumea.

Da, atât i-a fost! După ce s-a tot chinuit el, preț de câteva mii de milenii, să ne arate ce poate, după ce s-a întrecut în tot belșugul ăsta de frumusețe și de diversitate, Universul a hotărât să renunțe la lumea asta.

Și ce frumos lucrase până acum! Cât de bine a știut el să mestece în zeama aia primordială pentru ca din ea să răsară primul semn de viață de pe planeta asta! Și cum le-a potrivit el pe toate în așa fel încât pământul să fie populat cu o mulțime de de vietăți, în apă, pe uscat, în aer, în tărtăcuțe!

La toate s-a gândit: la stratul de ozon, la oxigen, la circuitul apei în natură (cam haotic uneori: de ce n-a lăsat un număr pentru Intervenții?), la un folos practic pentru dioxidul de carbon, la succesiunea anotimpurilor, la bacteriile saprofite …

N-a fost nimeni să-l laude pentru primul dinozaur. Poate de aia s-a supărat și Citește în continuare „Cum îmi mai petrec sfârșitul lumii”

În cât timp a creat Dumnezeu lumea? (8) – Discurs asupra metodei

Una dintre cele mai grele ispite pentru cercetătorul primelor două capitole ale Facerii este cea de a ignora, ca fond al interogației sale, necesitatea luării în calcul a prezenței lui Hristos în Creație. „Din El, prin El şi pentru El sunt toate lucrurile”, spune Scriptura. Că doar nu fără temei unii mistici l-au intuit pe Hristos în răcoarea dimineții, așteptându-l pe Adam pentru o plimbare prin grădină. Dacă e așa, atunci poate că taina Creației nu se așează atât de mult pe lungimea unei zile din cele șase, cât pe participarea lui Hristos toate acestea. E un fapt elementar pe care îl uităm în vâltoarea argumentărilor, adăugat indiferenței față de experiența deosebită a destinatarilor inițiali ai acestei relatări în fața cuvintelor lui Dumnezeu. Putem lesne intui că, oameni cât se poate de simpli, evreii ieșiți din Egipt erau interesați în primul rând de înțelegerea mersului lucrurilor („Ce-i cu agitația asta? Cine este acest Dumnezeu și ce vrea cu noi? De unde venim și încotro de îndreptăm?”) decât de o abordare științifică a originilor. Iar Dumnezeu a vorbit pe limba lor, în mijlocul experienței lor istorice, în acel cadru mitic aparte. El nu a ținut un curs de astrofizică acolo în deșert, ci s-a revelat pe Sine ca inițiator al unui imens tsunami spiritual (vorbesc acum strict din punctul de vedere al unui israelit copleșit de toate cele întâmplate) pe care noi îl numim istorie a rasei umane, în care ei, evreii, erau destinați să joace un rol de primă importanță.

Pe paginile Facerii relatarea originii lumii poartă cu sine amprenta unei Citește în continuare „În cât timp a creat Dumnezeu lumea? (8) – Discurs asupra metodei”