Monergie, haină grea …

Marile doctrine evanghelice nu pot supraviețui tăvălugului deconstructivist (post)modern decât prin asumarea coincidentiei care le însoțește pe toate în rostire, dar și în practică: adevărul e tipărit, încapsulat, cum zicea Guttenberg, într-o carte, în timp ce legământul – sau relația, cum i se mai spune – plutește undeva în eter. Vântul bate, dar nu știi nimic despre el. Căci legământul nu e parafat nici prin trecerea printre dobitoace despicate, nici printr-un rit anume (nu, n-am uitat de botez), ci consemnat de o realitate interioară pe care nu mi-o știe nimeni cu adevărat, în afară de Cel cu care am făcut Legământul.

De aici ne vin ponoasele mărturisirii, de la o incapacitate de a gestiona coincidentia formelor și conținuturilor.

Dacă v-am supărat, cumva, prin acest cuvinte, vă mai dau unul singur, în apărarea mea: harul.

Tocmai datorită harului recunoaștem, cu multă frică și cutremur, că toate ne sunt cu adevărat îngăduite, dar nu toate ne duc pe căi folositoare.

Are sens, sub har, să luăm la bani mărunți domesticirea relației cu Tatăl, turnarea ei în forme cuminți, rezonabile, ce pot fi gestionate în timp, în spațiu, în ritualuri, mărturisiri și întrebări cu răspuns.

Nu că acestea nu își au rostul; se întâmplă însă (trebuie să se întâmple!) ca formele să nu poată ține harul cuminte, așa cum, în vechime, sabatul nu putea stăvili revărsarea de binecuvântare pe care Tatăl o turna peste Israel prin Fiul Său sau cum riturile de curățire ale vremii nu puteau opri lacrimile păcătoasei cu care au fost șterse picioarele Domnului.

Dacă formele pot să gestioneze harul se cheamă că avem o religie ca oricare alta de pe pământ (Domnul să aibă milă de noi, în acest caz!). Dacă, dimpotrivă, harul se revarsă peste cuvintele noastre, peste gesturi, peste tipare și peste ceremenii, dacă poate el să ne conducă înspre acea speranță care nu înșeală, începi să ai o mărturie a iubirii turnate prin Duhul în tine. Iar cerul este la un Ava distanță de fiecare dintre noi și se ia cu năvală (încă).

De aceea îmi repugnă monergismul, pentru că el transformă lumea asta într-o uriașă hală de producție, una care își permite să scoată pe bandă rulantă o mulțime de rebuturi și extrem de puține produse de colecție. Iar din ideea de relație cu Dumnezeu rămâne o difuză reflexie a ființei noastre în relația dintre Duh și Cristos, gestionată de un computer central, așa ca-n I, Robot  …

Narcisism

Privită de undeva de sus, de departe, vieţuirea umană nu este nici absurdă, nici imposibilă; mai degrabă, ea pare să urmeze principiile unei mecanici de genul celor pe care le-am învăţat la şcoală.
Ispita de căuta legile care ne guvernează interacţiunile este una căreia nu-i vor rezista nici îngerii, nici demonii, nici celelalte  –  ipotetice sau reale – fiinţe care populează văzduhul. De fiecare dată când îi vom ceda, vom ajunge să înțelegem încă odată că suntem prea mici pentru lumea asta mult prea întinsă.

Ș-atunci se naște ideologia, ca răspuns ce ne acomodează cu această acută depersonalizare. Paradoxal, orice ideologie se trăiește la un nivel profund personal: suntem gata să sorbim fiecare afront, să ucidem, să ne jertfim, uneori împotriva interesului nostru imediat, de dragul dogmei seci și nepăsătoare.

Odinioară, credinciosul era chemat să își ordoneze viața pe care o ducea în cetatea aceasta efemeră, având-o în minte pe ceea eternă, înspre care se îndrepta. Astăzi, cel prins în mrejele ideologiei, face același lucru, dar nu pentru o cetate anume, ci pentru o idee care însemnă ceva, mai mult decât e cazul. Căci ideile nu sunt menite să ne ofere semnificații, ele sunt doar instrumente de lucru.

Numai așa sacrul rămâne sacru, iar ideologicul (da, această formă substantivată, neapărat articulată: suntem nevoiți să inventăm un cuvânt) este deconspirat pentru ceea ce reprezintă: un simulacru al transcendenței. Ne comportăm în fața unor obiecte profane, ca în fața unor hierofanii, deși știm (de data asta pe bune!) că noi le-am creat. Asemeni meșterului care taie o bucată de lemn în două, pentru a-și încălzi soba cu o bucată, în timp ce din a doua își face un idol pentru a-i aduce închinare: așa este (și) cel orbit de ideologie. Căci ideologia este o idolatrie a inimii îndrăgostite de propria-i visare.

În capitalism suntem cu toții niște paraziți

Orice ideologie își are paraziții ei. Nu mă refer acum la „dușmanul de clasă”, ci la acei indivizi care par să fenteze sistemul, profitând de slăbiciunile lui, sau care pur și simplu nu se integrează ca parte a întregului, dezvoltându-se separat și, pe cale de consecință, ilicit. Pentru comunism, chiaburii și, în general, oamenii întreprinzători intrau în această categorie; de asemenea, cei ce îndrăzneau să se folosească de capul lor pentru a gândi și evalua realitatea. Pentru naziști, evreii erau cei ce parazitau buna rânduială. Astăzi, în funcție de context, găsim paraziți peste tot, după pofta inimii și a ideologiei ce o mână în luptă: imigrantul, creștinul conservator, masculul toxic (în special acei „incels” greu de dibuit și de citit în negura minții lor), femeia casnică, posesorul de mașină pe combustibili fosili, apostatul (harismatic sau „ne”), asistatul social, magnatul lacom, pesedistul, useristul …vai, doar cerul e limita!

S-ar putea, însă, să aibă dreptate Bong Joon-Ho: paradoxul capitalismului stă tocmai în faptul că ne oferă tuturor, indiferent de clasa din care facem parte, șansa de a parazita. Mai mult, dacă am încerca un pic, am putea dovedi chiar că aceasta este esența sa (a capitalismului): garantarea dreptului fiecărui ins de a-și urma interesul în lume, profitând de ea, de oportunitățile ivite, dar și de slăbiciuni. Curat paraziți!

În timp ce unele discursuri ale ecologismului încearcă, fără prea mare succes, să ne facă pe noi toți să ne simțim ca niște paraziți ai planetei, capitalismul o face discret, pe nesimțite. Cu câtă eficiență, însă!

Întrebarea este dacă nu cumva aici șade pitită și una din rotițele lipsă ale teoriei lui Weber, aia cu rolul eticii protestante în modelarea capitalismului. Omul nu este doar mort în păcatele sale și în dușmănie față de Creatorul său: prin Cădere, el a devenit un parazit al Creației, o stârpitură vrednică, precum zice predica aceea a lui Edwards, de un desăvârșit dezgust divin. Ce să ne mai ascundem după deget: ăștia suntem, iar dacă e să fim blagosloviți cu pronii neînchipuite și nesperate, asta se va întâmpla numai prin harul Domnului. Nemeritat, totuși de puțini știut. Ca orice (alt) har.

O astfel de egalitate nici cel mai perfect socialism, fie el doar teoretic și utopic, nu ne-o poate da.

Cinepastilă (35) – Parasite (2019)

Cinepastilă (35) – Parasite (2019)

Orice om are dreptul la o conexiune decentă de wifi.
Dionis Bodiu

E irezistibil, genial, fantastic, profund, uimitor, strălucitor. Nu doar că trebuie să îl vezi: e un film ce trebuia făcut. E o parabolă despre lupta de clasă, dar și o explorare (profundă, repet) a ideii de familie nucleară (tradițională pentru cei ce au deschis mai târziu ochișorii prin lume). E câștigător, cu el mergi la sigur. E piatră de hotar pentru un nou gen în cinema. E Parasite.

Parasite ridică ștacheta ideologicului în cinema spre o nouă culme. Ne propune o imperios necesară acțiune radicală, neplanificată, totuși inevitabilă, precum sunt împărățiile promisiunilor oricărei ideologii. O face fără pretenția de a rezolva ceva: ideologiile nu rezolvă niciodată nimic, căci ele au în primul rând rolul de a dărâma orânduiri crude și nedrepte. Ce va fi „după”, nimeni nu poate ști, important este că putem uita ce a fost.

Tot astfel, ca-n orice spațiu dominat de o ideologie, și în Parasite se cere plătit un preț. Armonia finală, paradisul, cere sânge. Sunt niște jertfe de adus; istoria ne-a dovedit faptul că cei ce gestionează ideologia nu se dau înapoi de la plata acestui tribut. E adevărat, ea se face întotdeauna cu sângele altora. C-așa-i în ideologie: plătește dușmanul de clasă, în timp ce camarazii căzuți la datorie se metamorfozează, pentru această lume, dacă nu pentru o altă, în eroi, în sfinți, în dumnezei chiar.

Filmul este în primul rând un text, pentru că deși a fost construit de coreeni, în lumea lor și pe limba lor, el se citește peste tot în lume cu subiect și predicat, alături de o mulțime de metafore (locuințe la demisol, scări, spații generoase, torturi, cuțite, autoturisme de lux, corturi ridicate pe gazonul din fața casei, ploaia, inundația etc). Îl recepționăm secvențial, pe treimi de gen (comedie-dramă-groază), aplicându-i un fel de schemă narativă menită să ni-l desfacă, să putem pricepe și noi cum vine treaba cu lupta aia de clasă.

Pentru că tot veni vorba, unii dintre noi au crezut, în naivitatea lor, că am scăpat de marxisme din acestea. Nu doar că nu am scăpat de ele, dar filmul le readuce în prim plan. Acum sunt pe buzele tuturor, propovăduite nu doar de către filozofi de stânga pe care oricum puțini îi citesc și nimeni nu îi înțelege. Le găsim pe ecranele de fiecare zi. Mai grav, ne bântuie, asemeni unei stafii, cele mai întunecate dorințe. Am renunțat la imaginarul păcii universale: lupul și mielul nu vor conviețui niciodată.

E o iluzie să crezi că se poate ajunge la eterna armonie altfel, un delict chiar. Astfel, inexplicabilul își găsește o explicație în necesitatea narativă (i se spunea istorică odinioară, pentru cei ce își mai amintesc). Lucrurile nu mai pot merge așa: de va fi să se sfârșească lumea asta odată și să nu mai urmeze nimic p`ormă, tot nu o vom lăsa în pace. Parasite însuși este o necesitate. Existența sa transcende pretenția artistică perenă, dezbrăcată de imperative contextuale, pentru a deveni o politică de cinema, una mântuitoare și vrednică de a fi întâmpinată cu aplauze și cu trofee.

Rămâne de văzut cum vor primi apostolii lui Marx ziua aceea în care cineva va pune în practică lecția filmului. Asta, în fericitul caz (vorbesc din punctul lor de vedere), în care vor mai fi prezenți la fața locului. Șansele sunt destul de mici, zic eu. Am învățat asta chiar din Parasite.

Despre Parasite nu poți spune că este un film bun, nimeni nu o face. Este așa cum am spus în prima frază a acestei postări. Bun este Jocker, poate, dar asta numai dacă îi dă voie CTP-ul să fie așa.

… și iată că un armăsar înaripat, avându-l pe președintele Trump călare …

Actuala situație politică din Statele Unite și succesul de care se bucură (încă) Donald Trump în contracararea atacurilor la adresa sa și a politicilor pe care le implementează scoate la lumină o evidentă diferență de expertiză între cele două mari tabere politice – democrați și republicani – în gestionarea imaginarului politic.

Nu contest rolul celorlalte instrumente electorale folosite pentru propulsarea candidaților și platformelor lor politice (legitime sau golănești); alături de ele mai există unul, puțin evidențiat în analize politice, cu toate acestea esențial: capacitatea de comunica imagini, simboluri și, de ce nu, mituri care să captiveze electoratul. Sunt aceste construcții mitologice cele care, dacă sunt bine așezate în conștiința publică, îi pot determina uneori pe alegători să voteze cu convingere și chiar să militeze cu fervoare pentru opțiuni care se îndreaptă fățiș împotriva intereselor lor imediate. Mai tulburător: unii dintre acești alegători vor fi gata să își pună în cui chiar și cele mai prețioase principii, captivați de abia înțelesele, deși pline de semnificații, imagini ideologico-simbolice cu care sunt hrăniți de către ofertanții politici.

Nimic nu este mai puternic decât un mit bine meșteșugit. Unele construcții de acest fel – bine puse în scenă de către partizanii republicani – au rezistat tuturor urgiilor aduse peste ele de media liberală, dinspre Hollywood sau din zona universitară. Fake news-urile sunt apă de ploaie prin comparație cu aceste trainice edificii de imagine plină de semnificații. Oricum, acestea (fake news-urile), sunt menite să întrețină un schimb de focuri pe un teren de luptă deja modelat de mitologii.

De dragul un mit bine construit se anatemizează oameni, se rup prietenii în real, se fac desprieteniri pe rețele, se lasă cu vărsări de sânge. Ori, în această privință, în timp ce republicanii sunt la nivel de master în mânuirea acestui instrument, democrații încă încearcă pe caiețelele lor programatice să încropească niște liniuțe și bastonașe.

Nici nu este de mirare: republicanii au de partea lor religia. De aici vine expertiza, în special de pe filieră evanghelică. Mda, am descoperit roata, veți zice. Puțintică răbdare, totuși …

Lumea evanghelică, în general, trăiește într-un paradox existențial. Formal, ea respinge ideea de mit, de simbol religios, de imaginar. Pe cale de consecință, și conceptul de sacru îi este străin. Din nevoia de promovare urgentă a unui discurs eficient și inechivoc față de lume – propovăduirea Evangheliei – s-a născut această repulsie față de imaginar, mult mai lent și mai costisitor în implementare. E mai simplu să pui Evanghelia în patru puncte, după care să ții un registru cu numele celor ce le-au mărturisit cu mâna pe inimă, decât, de pildă, să investești în semnificațiile ei (cum arată povestea acestei lumi cu sau fără Cristos în ea, ideea de zidire nouă în El, ce înseamnă să fii adoptat în familia lui Dumnezeu etc).

Paradoxul constă în faptul că deși, conceptual, evanghelicul respinge mitul, imaginea și simbolurile, acestea sunt parte integrantă a prestației sale în lume. Găsește repede asocieri între situații contemporane și evenimente sau imagini profetice din Biblie. Fiecare scenă, fiecare obiect, fiecare personaj de pe scena istoriei actuale își găsește o corespondență solidă în conștiința evanghelică. Cutremure, incendii, mutarea unei ambasade, Trump, Uniunea Europeană, națiune (creștină), Israel, declarații de principii, „persecuții” și vești despre persecuții, toate, dar absolut toate pot fi acoperite, numai să vrem, de o aură biblică. Există un verset – asta e sigur – pentru orice fragment de lume, de timp sau de gândire pe care îl întâlnim pe lume. În mâinile unui om care știe să umble cu un astfel de material, acesta se transformă în dinamită de cea mai bună calitate.

Nu Trump a învins-o pe Hillary, ci Cirus. Să nu credeți că democrații nu-și doresc o Americă măreață: problema este că nu au reușit să ofere un ideal al acesteia, fie și el nostalgic, iluzoriu, propagandistic sau cum vreți voi, precum „Make America Great Again” (promovat, așa cum se promovează un simbol, pe șepci, pe brelocuri, pe prosoape, pe tricouri și pe tot ce poate fi purtat la vedere, cu mândrie). Ce s-a ales de fanteziile socialiste în care oamenii muncii, fericiți și liberi, cântă din toți rărunchii despre binefacerile egalității și propășirii de care se bucură – în mod egal, așa cum se cuvine – toți cei ce odinioară erau năpăstuiți de către hrăpăreții chiaburi și oligarhi?

Despre așa ceva vorbesc:

Să ai la îndemână un material atât de bogat de propagandă și să nu fii în stare să încropești măcar ceva pe jumătate la fel de potent în plan simbolic precum ideea, ca să dau iar un exemplu, de zid construit pentru apărarea țării! Își merită soarta, incompetenții! Nici măcar nu mai contează celelalte semnificații pe zidul le are sau implicațiile în plan moral și umanitar, el a funcționat ca un simbol, umplând inimile celor ce l-au consumat ca atare cu pace: suntem în siguranță, va fi bine.

În toată prostia și răutatea lor, cei din vechea gardă a bunăstării distribuite cu forța, pe rând, ca să ajungă la toată lumea, știau măcar un lucru, cum să își vândă ideologia, cum să o îmbrace într-o haină a mitului și a simbolului. Democrații actuali sunt niște epigoni patetici, iar acest lucru li se datorează, în mare parte, faptului că nu (mai) au abilitatea de a gândi religios (în sensul larg al termenului).

Or, evanghelicii, în mod conștient sau – teribil de îngrijorător – naiv, și-au vândut expertiza în munca cu simbolurile celui ce s-a aliniat semnificațiilor acestora. Iar Donald Trump, care nu este chiar străin de spațiile acestea confesionale, știe să folosească astfel de asocieri simbolice.

S-a dus vremea lui Cirus, este vremea lui Iosif, da, a acelui Iosif din vechime, cel prin care Egiptul fost binecuvântat peste măsură. Și cel prin care, să nu uităm, administrația lui Faraon a propășit, în detrimentul claselor inferioare, aservite tot mai mult puterii oficiale. Acum este vremea vacilor (foarte) grase; fiecare discurs al lui Trump nu face altceva decât să ne reamintească acest lucru. Peste tot – în America, să ne fie clar – este numai belșug și prosperitate, ca-n vremurile biblice.

Ce nu ne spune Trump este pentru câtă vreme va fi așa.

Rămâne de văzut dacă atunci când se vor arăta și vacile acelea slabe – căci se vor arăta, nu? – ele vor mușca doar din prosperitatea americană sau, după cum s-a întâmplat și în alte dăți, vor face prăpăd pe toate pajiștile lumii. Dar până atunci se vor descoperi, sunt sigur, și alte simboluri cu care să ne hrănim mințile, în caz că burțile vor avea de suferit.

Ajunge zilei (electorale) necazul ei.

Sacrul, profanul, ideologicul

Într-o lume în care totul este (di)simulat, opusul sacrului nu mai este profanul, ci ideologicul.[1] Iar asta nu în virtutea unei scheme carteziene, ci în primul rând printr-o imitație perfect diferită a arhitecturii unei hierofanii.

Căci și ideologicul este o izbucnire nefirească a unui fel de timp-spațiu-fapt exemplar într-o pustie a profanului, doar că una orientată în sens opus. Prin hierofanie cerul se face cunoscut țărânii. Ideologicul, însă, acest inefabil dogmatic nerevelat, care ne împresoară și ne sucește tot mai mult mințile în zilele astea, face posibilă revelarea țărânii, sieși, ca cer.

Iar Dumnezeu nu mai este nici măcar mort, căci n-a fost niciodată viu. Imaginabil, dar dincolo de orizonturile minților noastre. Suprema coincidență.

S-au dus zilele sacrului camuflat. Nu ne mai întoarcem la originea lucrurilor, ci anticipăm în cuvânt și faptă sfârșitul lor, raiul etern.

[1] Nu găsim cuvântul în DEX asta e (vorbesc de forma asta substantivată accentuată). E cazul să îl punem pe roate, nu credeți?

Alegeri libere în epoca Internetului

Titlul acestei postări conține, chiar dacă ne va fi greu să recunoaștem, mie și ție deopotrivă, o gogonată contradicție de termeni. Mă mir că ecranul din fața ochilor tăi suportă aceste cuvinte în aceeași propoziție. Despre ce libertate vorbim în fața monitorului? Să fie cea manevrării cursorului de la mouse? A selectării „obiectului” pe care dai click sau pe care îl atingi cu degetul? A selectării unui stream preferat (sau a unui viral, dacă vreți) și a reglării volumului sonor?

Așa cum omul nu este liber în fața idolului pe care și l-a întocmit cu mânuțele sale, plecându-și genunchii înaintea-i cu sârg și multă speranță, nici utilizatorul (ce titulatură înșelătoare!) de Internet nu survolează de capul lui paginile, pereții și liniile de hrănire. Comportamentul idolatru își amăgește promotorii cu iluzia deliberării și a supunerii liber consimțite; în realitate, ca orice simulare, el poate fi asemuit cu o sculptură în vânt. Materialul de lucru, în acest caz al navigării prin virtual, este un amalgam de reacții, convertit în icoane ale pătimirii, fie că vorbim de omniprezentul „Like”, alături de zâmbăreții aferenți, fie de distribuiri sau de comentarii. Fie de statistici ale numărului de vizualizări. Fie de acordul dat prăjiturelelor, odată cu GDPR-ul.

Pentru că veni vorba, idolul zilei de astăzi este Citește în continuare „Alegeri libere în epoca Internetului”