Pe urmele unui alergător de cursă lungă

Mlaştini, mărăcini şi tufişuri dese. Îţi croieşti drum printre ele având pielea brăzdată de spini, broboane mari de sudoare pe frunte iar despre haine ce să mai vorbim, abia se mai ţin pe tine. Cineva ţi-a spus pe unde este ieşirea şi deja se poate vedea în depărtare o potecă urcând încet înspre o frumoasă poieniţă. Rucsacul îţi atârnă greu în spate şi simţi cum îţi încetineşte mersul. Te opreşti să mai respiri puţin dar şi ca să mai arunci câteva din hainele de care ştii că te poţi lipsi. După alţi câţiva zeci de paşi, arunci şi rucsacul. Nu mai ai nevoie de el, aşa cum nu mai ai nevoie nici de briceagul din buzunar sau de legătura de bocanci din plăsuţă. Le arunci şi pe acestea, după care uşurat de poveri inutile faci paşi ceva mai hotărâţi înspre marginea mlaştinei. Chiar şi aşa, resursele îţi sunt pe sfârşite: abia mai respiri şi picioarele sunt tot mai nesigure…

Dar ai ajuns în sfârşit! Aici în poiană te aşteaptă o căbănuţă cochetă; după un binemeritat duş, ai la dispoziţie un rând nou de haine iar în frigider găseşti câte ceva pentru a-ţi astâmpăra foamea. Câteva ore mai târziu, eşti întins pe un şezlong, în lumina apusului. Ce trai! Spinii şi noroaiele din vale sunt istorie acum; te aşteaptă o altă viaţă, una liniştită, calmă, cu toate cele trebuincioase la îndemână şi fără ca ceva să îţi mai aducă măcar aminte de parcursul lipsit de glorie pe care l-ai avut până acum.

Imaginea de mai sus – acum poţi să deschizi ochii şi să te trezeşti din visare – corespunde felului în care unii dintre noi înţelegem viaţa de creştin sau, în termeni mai populari, “pocăinţa”. Ne-am tăvălit disperaţi prin noroaiele acestei lumi, ne-am zbătut printre mărăcini, dar la un moment dat toate aceste lucruri s-au sfârşit iar acum trăim din plin viaţa aceea, viaţa cea adevărată promisă de Domnul nostru Isus Christos. Momentul pocăinţei este privit ca sfârşitul unui drum greu, ca o ajungere la o destinaţie. Odată ce L-am găsit pe Dumnezeu, sau mai corect El ne-a găsit pe noi, nu mai rămâne nimic de făcut: ce-a fost mai greu s-a dus iar acum ne aşteaptă o perpetuă plimbare pe cărări presărate cu petale de trandafir …

Dar Scriptura nu ne dă voie să gândim astfel. Când vorbeşte despre vieţi schimbate, ea nu priveşte aşa de mult în trecut, la viaţa cea veche, ci ne îndreaptă privirile spre viitor, la plinătatea vieţii noastre în Christos. E adevărat, ni se aduce aminte uneori despre cine am fost şi în ce stare trăiam, dar accentul revine repede pe ceea ce suntem acum şi pe ce vom fi în eternitate, când ne vom întâlni cu Mirele Ceresc.

O exemplificare concretă a acestui adevăr este apostolul Pavel. În epistola sa către Filipeni, scrisă unei biserici aflate într-un mediu ostil, apostolul le oferă destinatarilor un model de gândire biblic cu privire la felul în care să trăim această realitate a mântuirii.

În capitolul doi, de pildşă, ni se oferă o frântură din “gândul” lui Christos, care n-a fost acela de a şedea frumuşel în măreţie, ci de a coborî între spinii şi mărăcinii printre care noi trăim. Consecinţa acestui fapt este în ceea ce devine pentru noi un imperativ de viaţă, de acum încolo: “duceţi până la capăt mântuirea voastră” ( Filipeni 2:12 ). Păi cum Pavele, tocmai am ieşit din noroaie, din desişul acela îngrozitor şi acum sunt în lumină. Vrei să spui că mai am de mers? Ştii ceva? Mi-ajunge! Mie îmi place aici unde e soare, linişte şi peisajul acesta superb … voi faceţi ce vreţi, puteţi merge mai departe, dar eu nu plec de aici şi pace …

Hei, dar ai uitat de lupi, îţi spune apostolul. Sunt acolo, dau târcoale căsuţei tale şi pândesc momentul prielnic pentru atac. Păzeşte-te de ei! Lasă în urmă aceste bucurii iluzorii şi haide cu mine la drum …

După care Pavel continuă capitolul trei motivându-i pe filipeni prin propria sa mărturie.

Dragii mei, eu am avut o viaţă tare frumoasă, origini sănătoase, o educaţie religioasă solidă şi am trăit departe de mărăcinii între care mulţi dintre voi v-aţi rătăcit. O vilă de lux pe malul unei mări cu apa limpede şi o privelişte mirifică în depărtări, asta a fost viaţa mea. Aveam toate motivele să rămân aici şi să nu-mi doresc nimic altceva de la viaţă. Când colo, luaţi sema la ce fac eu acum …

Alerg. O fac cu pasiune, cu maximă determinare şi fără economie de resurse. Viluţa mea a dispărut undeva după dealuri şi nu se mai vede, dar acest lucru nu mai prezintă interes pentru mine. Privirile îmi sunt aţintite înainte. Mă aşteaptă undeva în faţă o altă casă, mai frumoasă, mai trainică. Merită să mă lupt până la ultimul strop de energie pentru ea.

Iată-mă în lanţuri. Poate credeţi că în felul acesta au reşit să-mi oprească alergarea. Da de unde! Dimpotrivă, sunt mai uşor ca oricând, lipsit greutăţile şi poverile cu care cei mai mulţi dintre noi ne umplem buzunarele. Viteza mea a crescut chiar!

Momentul întoarcerii la Dumnezeu şi botezul ca mărturie, ne vorbesc nu despre trecut ci despre un viitor care prinde contur în viaţa credinciosului. Aceasta este ideea care derivă din conceptul de naştere din nou. Când un copil se naşte, nu privim la acel eveniment ca la sfârşitul unei vieţi, cea din pântecele mamei sale, ci cu toţii socotim acea zi ca fiind prima dintr-o viaţă care stă să-şi descopere frumuseţea de-acum încolo.

Cum ar fi să privim botezul ca pe o linie de start a unei competiţii atletice, a unei alergări spre un premiu minunat? Cum ar fi să luăm cât se poate de serios cuvintele apostolului Pavel din I Corinteni 9:24-27? Prin ele, acest om ne trimite şi nouă o provocare, de care ar fi înţelept să ţinem cont fiecare dintre noi:

Mi se alătură careva? Ziceţi că sunt bătrân, da? Hm. Ia să vedem, poa’ să ţină vre-unul dintre voi pasul cu mine?

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s