Sunt inclusiv ipocrit, infatuat, isteric, insolit

Una din trăsăturile definitorii ale unei culturi mature, relevante, afirmative și inclusive o constituie abilitatea de a-și gestiona într-un mod constructiv ipocriziile. Lipsită de această capacitate, ea, cultura, se transformă într-un bâlci al deșertăciunilor și al invectivelor, iar pe o lungă perioadă de timp, în pustiu, în haos. Atunci când soldații își pierd orientarea pe câmpul de luptă, trag la întâmplare. Misiunea lor rămâne în continuare una nobilă, rezultatele sunt, însă, demne de milă.

De ce spun asta? Păi, să luăm ca exemple două reacții recente pe teme fierbinți în societatea noastră: dacă sunt focuri de paie sau incendii, vă las pe voi să judecați. Prima dintre ele, este cea a președintelui Iohannis, cu „infatuații”. O rafală în vânt, absolut nenecesară, tardivă, teribilistă, juvenilă. Evenimentul referendumului este istorie acum; de bine, de rău, societatea românească a tranșat problema. N-a fost prea mult loc pentru argumente atunci – nu este nici acum.

Să răspunzi infatuării prin infatuare este ca și cum ai incendia apartamentul vecinului de bloc. Nu poate ieși nimic bun din asta.

O a doua reacție, care vă este mai puțin cunoscută – dacă nu citiți ce trebuie, ce să vă fac? – este a doamnei Ana Maria Sandu, într-un articol din Dilema Veche. De data asta, infatuații, ipocriții și istericii sunt cei ce n-au înghițit gălușca manelistă la Gala Premiilor Gopo.

Din punctul meu de vedere, dacă tot mă întrebați, vă voi spune că Citește în continuare „Sunt inclusiv ipocrit, infatuat, isteric, insolit”

Reclame

Tehnoteologie (1) – Disclaimăr

Tehnoteologie (1) – Disclaimăr

A Straight Story on my own

Regăsirea pribegiei mele pe cărările lumii mă îndreaptă spre două posibilități de orientare a sensului trăirii: în dreptul inimii și în locul minții. Privesc însă cu o anume reținere a astfel de aventură, pentru că separarea, deși nedorită, devine inevitabilă. Vin dintr-o lume în care mi se vorbește despre o inimă curată, despre un cuget curat; chiar și despre pântece din care izvorăsc râuri de apă vie ne vorbea odată Mântuitorul. Pentru că omul își trăiește destinul în integralitatea lui, cu trup, cu suflet și cu toate ce-i sunt date de Dumnezeu întru întregirea omeniei sale.

Numai că nici inima nu mai este nici ea ce era odată. În absența unui reper, aventura aceea minunată a vieții, despre care nu știm ce este, ce înseamnă și pe unde ne poartă, ne conduce către niciunde. Pe linia orizontului, de la stânga la dreapta, asta e tot. Uneori în picaj, dar niciodată de jos în sus. Pentru că, vorba lui Vonnegut, deși nu știm nici ce e viața, nici ce înseamnă a o trăi, ne jucăm cât ține ziua de lungă, atât cu viața, cât și cu viețuirea. Pe rețele, pe ecrane, bâjbâind printre abia privite, imaginabile sau posibile lumi ale altora  …
Degeaba aș încerca să mă întorc în timp, pe vremea când inima era un termen care însemna ceva,  la evrei, de pildă, sufletul în întregul său, rațiunea fiindu-i circumscrisă în întregime. Descopăr că în Noul Testament conceptul este mult mai rar folosit (oare de ce?). Iar în vremurile astea mai moderne, s-au făcut tot mai multe jonglerii, din ce în ce mai neconvingătoare, cu ideea de suflet alcătuit din rațiune, simțire și voință. Naivitate. Tehnică. Schematism. Dar aș putea să mă întorc la Părinți, cu al lor fascinant concept de persoană. Altă jonglerie, însă una sinceră.

Ce să fac? Aș putea alege o cărare anti-interogativă în sens științific, în încercarea de a defini totuși un Centru, și intui, mânat de o nedreaptă evaluare a costurilor, o alunecare înspre un voluntarism romantic, unul pe care nu l-ar putea nimeni dibui în gândirea-mi. Aș lăsa, astfel, în jurul meu suficient loc sub soare și pentru cei ce buchisesc printre stele sau atomi, căci datorită lor avem sfintele Like-uri și distribuiri, și pentru cei vor îndrepta izvoarele de apă către cei însetați, căci datorită lor avem marile simfonii ale spiritului. Dar aș dezavua un concept la care ţin tare mult şi care, cel puţin pentru mine, este un far care mă avertizează de prezenţa unor nedoriţi monoliţi scolastici, cum ar fi cerculeţele alea care ȋmi spun Citește în continuare „Tehnoteologie (1) – Disclaimăr”

O vestire a primăverii

Oh, nu am ajuns încă?

Mi-e tot mai limpede grozavul și minunatul fapt că pe drumul acela al desăvârșirii – pe care fiecare dintre noi am intrat, fiecare cu pasul său – unul din sezoanele maturității creștine este cel al urmării îndemnului Mântuitorului “Căutați și veți găsi”, însoțit apoi de promisiunea “cine caută găsește” nemijlocit și exclusiv pe drumul de la Gabata propriei reconstrucții, printre ruinele vechilor artefacte personale, la Gologota renunțării de sine și a preocupării pentru aproapele meu.

Sau, pe limba voastră, însetaților de zenit, de la calea desăvârșirii personale din Predica de pe Munte la lupta pentru pâinea prietenului pripășit în tinda casei mele în miez de noapte.

Pentru o vreme, am crescut pentru că alții ne-au hrănit.

Acum creștem între alții, slujindu-le.

Recomandare pentru cunoscători – The Straight Story (1999)

Recomandare pentru cunoscători – The Straight Story (1999)

David Lynch nu este între regizorii mei favoriți; dimpotrivă, chiar aș putea spune că-mi pare a avea un stil de exprimare insipid, lipsit de profunzime. Recunosc, pe vremea adolescenței am urmărit cu sufletul la gură Twin Peaks, dar acum, că m-am făcut om mare, nu mă găsesc plăcere în astfel de povești. Au urmat apoi un Wild at Heart sau Fire Walk With Me, cu totul aiuristice.

Dar The Straight Story, ei bine, este o minunăție, un film din galeria celor pe care cineva le-ar putea păstra în amintire ca pe niște întâlniri divine. Este unul dintre acele rare filme care se poate recepționa în moduri diferite, ca mesaj (deși este ultimul lucru pe care i l-aș face acestui film, să-l abordez ca pe o predică), ca parabolă, ca idee cinematografică sau ca mărturie.

Privindu-l ca pe o parabolă, spectatorul ar putea să se regăsească pe sine în povestea filmului: o ființă fragilă, măcinată de neputințe, străbătând o lume nebună și mult prea rapidă pentru el, călare pe o mașină de tuns iarba. Depășit de veac, dar aflat la drum spre o destinație bine precizată, poate că și creștinul s-ar putea recunoaște în acel încăpățânat bătrânel, pe care nimic și nimeni nu-l poate întoarce din ale sale. Iar capătul drumului este ceva important; călătoria asta nu e un moft, nici o expresia unei ambiții deșarte, căci pentru eroul nostru ea are virtuți mântuitoare. La capăt îl așteaptă ceva, un lucru după care tânjim cu toții, fie că ne dăm seama, fie că nu. Nu vi-l spun, descoperiți-l, nu este deloc dificil.

Privind șoseaua întinsă până hăt spre orizont, printre holde mănoase și păduri parcă pictate de maeștrii ai altor veacuri, pe superba muzică a lui Angelo Bandalamenti, îți vine greu a crede că același regizor a realizat și Mulholland Drive, unul dintre cele mai reprezentative expresii ale postmodernismului în cinematografie.  Din acel film nu poți extrage un sens, o semnificație, un înțeles. Dimpotrivă, The Straight Story este un „road movie” care ne propune o lume și o poveste verticalizate de simboluri și metafore vechi de când lumea: călătoria, obstacolele, destinația, împlinirea de la capătul cursei. Nu lipsește iconografia împrumutată din filmele western, cu silueta călătorului deplasându-se peste orizont, în lumina apusului …

the-straight-story

Într-o lume în care este prea mic – față de ceilalți, față de cer, față de tot ceea ce știe el despre Univers –  prin aceste lucruri omul își afirmă măreția. O pledoarie greu de exprimat în cuvinte pentru căutarea și descoperirea măreției vieții prin purcedea la un drum, știți voi, drumul acela unic, al fiecăruia dintre noi, cu care îi suntem datori omeniei pe care o pretindem, indiferent de crezuri și speranțe.

Ș-apoi … ce frumos este acest film să-l privești pur și simplu, nu pentru a pricepe ceva anume, ci savurând privilegiul de a fi martorul vieții lui Alvin! Ca să înțelegi, de fapt, că ești martorul propriei tale perindări printr-o lume care ar trebui să te sperie nu prin răutatea ei, ci prin imensitate. Căci răutatea poate fi învinsă, prin iubire, prin jertfire de sine, prin speranță, dar imensitatea lumii rămâne pentru fiecare dintre noi ca o provocare existențială nerezolvată: cum să facem ca pașii noștri să nu se piardă, ci să conteze?

Hm?

E un lucru hotărât, am zis: The Straight Story are tot ce-i trebuie pentru a fi un film de Top 10 personal, măcar pentru o vreme, din viața oricărui iubitor de film. Și, deși este povestea unui bătrân pensionar, cred că e un film pentru tineri, așa că mă bucur că nu am amânat vizionarea lui. E un film de văzut acum. Vi-l recomand.

Dacă sunteți tineri, desigur, altfel este ok să continuați cu filme de Oscar. Sau cu Las Fierbinți, că nu e mare diferența.

Îndobitocism

Ce sat global, nene McLuhan, asta e o junglă în toată regula!

Într-un sat mai nimerești, de voie, de nevoie, o biserică, un „magazin universal”, un făgădău; în lumea pe care am zămislit-o pe rețele toate sunt, deopotrivă, predici, produse de larg consum și țuici.

Locul băbuțelor care pontează cu religiozitate la băncuțele din fața porții a fost uzurpat de rafalele de informări revoltate și binevoitoare care ne biciuiesc ascuțitele instincte ale dreptății. Tot ce o postare construiește azi, alte douăzeci vor dărâma mâine. De aceea, nici nu mai contează adevărul, ci impactul. În creștere, neapărat.

Dar până când, până unde? Nu se mai pune întrebarea asta. Totul este să știi CUM.

Ș-apoi, nici nu se mai întâmplă ceva nou în lume: sunt aceleași fapte recosmetizate și îmbrăcate în straie de paradă politică. În zilele noastre știrile se fac, iar reacțiile corecte se construiesc cu migală.

Dar acestea nu se fac ca acum două-trei decenii în urmă, pe urmele poștașului, ale popii sau ale șefului de post. S-au eliminat intermediarii, iar datele circulă acum dintr-un pom în altul, atașate de liane, în condiții de maximă siguranță. Le recepționăm doar și le dăm drumul mai departe. Deocamdată reușim să nu încurcăm lianele – oricum nu știe nimeni unde sunt agățate – dar până când, până unde?

Ah, ai înțeles: întrebarea este CUM vom proceda pe mai departe.

Dar nu-i sat, nu-i sfat, nici bărbat: e o junglă, fără Cercul Vieții, fără ecosisteme savante, fără „bare necessities”, fără cap și coadă. Aici avem doar elefanți, hiene și lei.

Iar elefanții nu uită niciodată. Orice vei spune poate fi folosit și, nu-ți fă iluzii, va fi folosit împotriva ta. Atunci hienele te vor sfîșia. Iar leii, împăciuitori și imparțiali, vor face dreptate, așa cum numai niște regi de teapa lor sunt în stare să o facă.

Hakuna matata!

Dacă tot m-ați întrebat …

Reporterul: Dacă ai putea schimba trecutul, ce ai schimba?

Dyo: Oh, cu ce să încep? Păi, aș face cumva să renunțăm la poziția bipedă și să ne cățărăm în copaci, consumând numai banane eco. Și să nu mai avem animale de companie, trăiesc pe spatele nostru, nerușinatele! Aș schimba în așa fel încât noi să fim oamenii de companie ai animalelor, să vadă și ele că nu e treabă pentru oricine.

Reporterul: Dacă veți participa vreodată la alegeri pentru funcția de asistent administrator de bloc, vă dați seama că cele spuse mai sus pot fi folosite împotriva dumneavoastră? Se vor găsi răuvoitori care nu le vor înțelege și le vor posta pe perete …

Dyo: Dar ce am zis? Eu doar am descris un demers dialectic și fenomenologic aplicat spațiului biodiversității liberal-creștine, cu accent pe o perspectivă antropologică post-deconstructivistă, în care eul-sine se regăsește reflectat în matricea disonanțelor noetice dintre efectele teoriilor multi-biodiverse și cele motrice existențiale …

Reporterul: Aha …

Elefantul de pe prima pagină

În condițiile acutizării retoricii progresiste despre „structuri de putere și de oprimare”, înmiresmate de un marxism tot mai curajos asumat ca atare și actualizată pe calapodul deconstructivismului lui Derrida, abia neînțelesul, dar plin de înțelesuri apostol al eliberării de aceste moșteniri ale evurilor întunecate, un lucru ne mai rămâne de stabilit, ca un fel de cui al lui Pepelea înfipt în grinda ideologică eliberatoare a zilei: ce rol joacă media în anti-povestea asta?

Pentru că orice veți zice, un lucru nu va putea fi evitat într-o discuție cu cărțile pe față, anume acela că media însăși este o putere. Pe asta unde o încadrăm în peisaj? Și să nu-mi ziceți că ea nu poate funcționa ca o structură de oprimare, asemeni celorlalte (biserica, azilul, închisoarea etc). O și încă cum!

De fapt, este posibil ca dintre toți dulăii care au lătrat prin ogrăzile dictaturilor nu de mult aruncate în tomberonul istoriei, media să fie singurul lăsat încă să umble hai-hui pe uliță; restul și-au primit zgarda, microcipul, vaccinurile de rigoare și chiar necesara botniță.

Grijă mare, vă spun, pentru că nu face doar zgomot. Mușcă!