Cinema-idee: Loveless (2017)

Cinema-idee: Loveless (2017)

(Notă: sursa fotografiilor este Memphis Flyer)

Dacă e să găsesc un corespondent european în cuget și în simțiri pentru la-fel-de-durerosul Manchester by the Sea, nu cred că există unul mai bun decât Nelyubov (Loveles în engleză, Fără iubire pe limba noastră). Tematic, însă, el este mai apropiat de What Maisie Knew. E un film pentru părinți, în special pentru aceia care din când în când mai simt, prin acel loc pe care înaintașii noștri îl numeau coloană vertebrală, fiorii reci ai vinovăției. Și, hadeți să recunoaștem, nu e greu să ratezi, în măsuri diferite, în funcție de râuri și ramuri, ideea de parenting, aceea care îl face pe micuțul tău important și vrednic de încurcarea unor priorități ale propriei tale vieți.

Grozav film! Dar și ce dulce și ispititoare porție de ipocrizie parentală pentru fiecare dintre noi!

alexy

Simplu, ca o ecuație cu o singură necunoscută, de clasa a V-a: avem un copil pierdut într-o lume nepăsătoare, neiubit și nedorit de nimeni. Părinții săi sunt prea ocupați cu ale lor, fiecare în parte. Unde mai pui că sunt în pragul divorțului și că deja fiecare și-a pregătit un alt culcuș, alături de alte persoane, binențeles care le vor aduce fericire. Filmul este monstruos de sugestiv și de limpede în implicațiile sale: lipsa de iubire ucide, într-un fel sau altul, iar primele victime sunt, desigur, copiii. Ei se ofilesc primii, însă îi urmează și „cei mari”, chiar dacă în cazul lor procesul pare să fie mai lent, aproape insesizabil.

Lipsită de iubire, lumea aceasta este rece, asemeni asprelor ierni rusești. Ea are o frumusețe a ei, nu i se poate contesta asta; primele cadre ne prezintă niște panorame superbe de iarnă, pe malul unui râu. Copacii desenează contururi superbe, iar oglindirile apei sunt de poveste. Dar, oare, se poate vorbi despre frumusețe, în absența iubirii? Hm, aceasta este una dintre întrebările pe care filmul ni le pune, dincolo de cele ce țin de povestea propriu-zisă; nu vă grăbiți cu un răspuns, nici chiar după ce ați vizionat filmul. Sunt câteva nume mari în istoria gândirii care au abordat această problemă, tangențial sau în mod direct, în special din perspectivă existențialistă. Impresia mea, confirmată și de film, este că nu răspundem la această întrebare, ea ridicându-se cu mult peste capacitatea nostră de a judeca  la rece, cu capul pe umeri, o astfel de provocare. Diabolică dihotomie!

Dar filmul, cred eu, ne întinde o capcană. Recunosc, pentru câteva zile m-a amăgit și pe mine, cu atât mai mult cu cât copiii mei sunt majori, plecați de acasă. N-a lipsit, astfel, detașarea aferentă: problema nu mă (mai) privește în mod direct. Cred, însă, că și dacă i-aș mai fi avut pe băieții mei mici, sub același acoperiș, încă privind în sus la mine, tot m-ar fi prins în laț. Nu se poate să vezi filmul ăsta – supralicitez acum, aveți milă – și să nu fi ispitit de o comparație în tine și părinții din film. Iar această comparație are toate șansele să te scoată „valabil”, căci nu se poate să fii ca acești babuini insensibili și egoiști. Nu-i așa? Haideți să recunoaștem: noi nu suntem care oamenii aceia.

Astfel, cu tot dramatismul său și în ciuda atmosferei glaciale pe care o degajă, Loveless poate fi recepționat, paradoxal, ca un feel good movie. Te simți ca un fariseu care a vizionat o poveste despre viața unui vameș. Sau invers, nu contează. Important este că ești de partea bună a forței.

Iar asta este ideea filmului, această capcană construită cu multă migală (ritmul poveștii este foarte lent) de Andrei Zvyagintsev. Te ispitește să arăți dezaprobator cu degetul spre altcineva. Să te delimitezi de astfel de oameni. Să blamezi un sistem social, poate o Rusie în care nici măcar fundamentalismul ortodox nu mai poate da sens unor legături tradiționale de familie. Să arunci priviri condescendente înspre Europă în care majoritatea factorilor decizionali, președinți sau prim-miniștri, sunt fie nefamiliști, fie, chiar dacă sunt căsătoriți, nu au copii. Să dai din cap: „Vezi, dacă nu e iubire?” și, de ce nu, să mai dai un Like la o predică precum cea a lui Michael Bruce Curry despre iubirea care cucerește totul. Să verși o lacrimă pentru atâția copii din România care nu mai sunt crescuți de părinți, pentru că aceștia trudesc prin țări străine, departe de casele lor. Să te aprinzi, fără pic de ipocrizie, în fața monumentului de obrăznicie existențială pe care ni-l înalță filmul în apropiere de final, când acei părinți ne arată că știu să și plângă. Să mergi acasă și, măcar de data asta, să-i dai un pupic pruncului tău, că a fost cumine și te-a lăsat să te uiți la film fără să fie prea rău cu bona.

Loveless-feature-image

Ba, să vezi: această capcană este chiar mai meșteșugită de atât. O pată de lumină o aduc în film voluntarii organizației care se ocupă de căutarea persoanelor dispărute. Ei sunt, de departe, „băieții buni”, cei care într-o societate atât de sucită par să aducă un strop de normalitate. Da, nota zece pentru prestația lor. Însă nu pot să nu suspectez și aici, din partea rusului, o agendă ascunsă. Nu cred că l-a interesat să facă apologia unor astfel de organizații neguvernamentale, care fac ceea ce autoritățile nu sunt în stare să facă, cât să răsucească și mai mult cuțitul în rană.  În ce fel, vă las pe voi să judecați. Hint: tot ceva legat de ipocrizie este vorba, numai că la un alt nivel.

Loveless este, așadar, mai mult decât un film, e o idee trăită. M-aș bucura să aud că unii dintre spectatori și-au reconsiderat în urma vizionării lui rolul pe care îl joacă în viețile copiilor lor. Sunt sceptic, dar admit că pot avea loc surprize.

Un avertisment:  filmul este catalogat de către MPAA cu „R” pentru conținut sexual, limbaj ofensator și unele imagini deranjante! În apărarea lui Zvyagintsev trebuie spus că … nu putea fi făcut altfel. Este un film ofensator, tocmai pentru că tema pe care o pune în discuție este grozav de dureroasă. Fiți precauți, altceva nu știu a vă spune.

loveless 1

Reclame

It’s nothing personal. It’s just good business

Disclaimer: Nu e nimic personal, e doar o postare bună!

Unul dintre paradoxurile pe care Peretele l-a consacrat în experiența fiecăruia dintre utilizatorii săi – mai mult decât au reușit-o blogurile odinioară – este acela al medierii unei apropieri între oameni, în condițiile în care distanțele dintre ei se păstrează. Și nu mă refer aici la distanțe fizice, ci la cele dintre persoane. Gândiți-vă numai la calea pe care toate interacțiunile noastre o parcurg de la un ecran la altul, facilitată de click-uri de mouse, tastaturi, atingeri fine, unde, modemuri, caburi, servere, rețele, magistrale, protocoale, algoritmi, coduri, aplicații! O banală reacție la o fotografie are nevoie de toate acestea pentru a străbatea oceanul digital al lumii, spre a-l bucura sau întrista pe destinatarul ei. Distanțele se păstrazea, dar conexiunile dintre noi produc efecte.

Însă, de regulă, nimic nu e personal în asta. Totul e doar postare și distribuire.

Inflația de reacții ce năpădește virtualul are la bază tocmai această prezumpție iluzorie a distanței, a neantului virtual ce ne separă. Cel cu care interacționăm este în ascuns; nu-l știm, nu-l vedem, nu-l simțim; s-a pierdut obiceiul acela medieval (sic!) al citirii instinctive a expresiilor faciale, a limbajului trupului sau a tonului vocii.

Această realitate, în loc să se reflecte în prudență în fața abisului de pixeli, dimpotrivă, pare să ne ațâțe mai mult la a apăsa butoanele, cum mult sârg și cu o dedicare vrednică de auspicii mai favorabile. Ne aruncăm cu pieptul înainte și lovim, căci nu-l cunoaștem pe cel ce suferă. E un nickname, un gravatar, un user îndepărtat. Nu știm mai mult. De fapt, informațiile suplimentare ne devitalizează și nu mai știm încotro să ne îndreptăm următorul upercut.

Oare dacă în loc de Like-uri ni s-ar da posibilitatea să ne privim cu adevărat în ochi unul pe celălat și să ne spunem, cu o stârngere de mână, Bravo!, Foarte bine!, Felicitări!, Îmi place ce ai postat … am mai face-o cu atâta generozitate ca acum? Sau dacă, în loc de atacuri, invective și reacții dezaprobatoare am avea posibilitatea să-i spunem în față interlocutorului nostru despre cât de mult greșește sau despre câtă răutate / prostie / stupiditate zace în tărtăcuța lui, hm?

Cum ar fi dacă ni s-ar da voie să ne punem unul altuia reacțiile pe frunte sau pe obraji? Literal, cu mânuțelea astea două, vreau să zic. Ca pe niște post-it-uri. Iar când apeși – ca să se lipească bine –  să-i simți celuilalt pulsul, tremurul abia perceptibil al pielii la atingere, respirația. Presupunând că ar fi legal, permisibil, recomandabil. Ca pe Perete. Ai mai face-o?

Ah, atunci probabil că ne-am da cu toții unfriend! Nu din răutate sau din invidie, nici din pricină că nu suportăm ofense sau păreri diferite de a noastră, nu, nu, nu, ci pentru că nu am putea suporta o așa proximitate.

Atunci nu ar mai fi ceva legat de distribuiri, de accesări și alte d`alea. Ar fi ceva personal. În întregime.

Yack!

Gândul cel necreștin al adevăratei mărturisiri creștine (27)

Nu există Revelație cognoscibilă în afara vieții și mărturiei purtătorilor ei. Doar viața creștinilor poate da mărturie despre cine este Dumnezeu și despre sensul acestei revelații. […] Nu există un adevăr pur al Dumnezeului lui Iisus Hristos la care să putem trimite spălându-ne pe mâini de propriile fapte. Dacă viața creștinului nu este conformă cu adevărul său, nu mai poate fi vorba de adevăr. Și, din acest motiv, acuzatorii săi din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea au fost cu totul îndreptățiți ca, pornind de la practicile Bisericii, să pună la îndoială însuși adevărul Revelației. Trebuie să înțelegem că, dacă nu suntem așa cum ne dorește Hristos, facem ca întreaga Revelație să devină mincinoasă, iluzorie, ideologică, imaginară, incapabilă să conducă la mântuire și că așadar suntem obligați fie să fim creștini, fie să recunoaștem falsitatea credințelor noastre. E proba irecuzabilă a practicii.

(J. Ellul – Subminarea creștinismului – sublinierea îmi aparține)

Universitățile mele

Și coatele tocite pe-ale spiritului pagini, mirosind a slovă veche – dar, precum vinurile, cu atât mai nobile în sclipiri –, cernit-au dalbe gânduri, abia-nțelese de-ale lumii învolburate cugete, nu spre hrana pereților, care oricum din vreme în vreme își cheamă alți zugravi spre a le contura noi rosturi, dar spre a pantalonilor rupți în fund oblăduire, din neam în neam, din postare în postare, urmând a-mi așeza pe semeț în dreapta-mi bastonul rătăcit în ranița deșertăciunii: oh, tu, zid ce îi aduni pe toți deopotrivă, deosebindu-le simțirile, ce bine știi tu să ne faci nouă, celor ce pretindem dreptatea în cele sfinte, ajunși niște îngeri ai nemijlocitei distribuiri de taină, osândindu-ne să răbdăm clipă de clipă atingerea rece a emoticoanelor!  J

Patimi cinematografice – Torturat pentru Cristos

Încep prin a vă spune că admirația mea pentru Richard Wurmbrand și pentru ceea ce reprezintă el în mărturia creștină de pe plaiurile mioritice este deopotrivă sinceră și necondiționată.[1] Am fost inspirat, încă din vremea studenției, de istoria sa, dar și de materialele scrise de el sau de înregistrările unor predici sau alocuțiuni. Pentru mine el rămâne o epistolă vie despre locul pe care suferința pentru Cristos în ocupă în galeria de binecuvântări ale Cerului peste om; pentru o lume răvășită de metastaza cancerului hedonist ce a pus stăpânire peste toate aspectele vieții cotidiene, inclusive peste cele ce țin de suflet, Wurmbrand este un alien, un cetățean al unei alte lumi. Ca a unei lumi a filmului, am putea crede. Puțini dintre noi înțeleg ce înseamnă cu adevărat privilegiul despre care el vorbea adesea, cel de a suferi pentru credința în Hristos. Merită respectul nostru.

Tocmai de aceea, poate, vizionarea lui Torturat pentru Cristos mi-a produs dezamăgirea pe care o puteți citi și printre aceste rânduri. Am sperat că un film ce se va face despre viața acestui om îl va onora pe el, dar și pe creștinii care au suferit în temnițele comuniste. Sunt convins că asta a fost intenția autorilor. Din păcate, rezultatul lasă de dorit; filmul arată mai degrabă ca un material de propagandă din vremuri pe care aproape că le uitasem. Departe de a-l onora pe Wurmbrand mi se pare că acest demers aruncă în derizoriu povestea sa. Listez aici câteva motive.

Mijloace de expresie abundente

Sunt acele mijloace care atrag atenția asupra lor mai mult decât este necesar. Jocul actorilor, previzibil, modelat după șabloane. „Băieții buni” zâmbesc blând, cei răi sfredesc totul din priviri. În nici unul dintre torționari nu găsim măcar un bob din eleganța diabolică a unui Georghe Dinică din, să zicem, Cel mai iubit dintre pământeni. Gesturile, tonurile vocilor, mișcările: toate sunt exagerate, prin stilizare, ca-n filmele sau piesele de teatru pentru copii. În românește, cel puțin, graiul actorilor este aseptic, ca cel protocolar, pe care îl mai auzi pe culoarelor agențiilor de stat chiar și în zilele noastre. Până și gardienii vorbesc mai corect și mai limpede decât majoritatea românașilor din ziua de astăzi.

Apoi, excesul de coduri, de la cele de culoare și de contrast, la cele ce amplifică senzațiile (cum ar fi efectele luminoase), pe lângă clasicele cadre de iarnă (un decembrie perpetuu este tot filmul) sau cu oamenii ascultând radioul, sârma ghimpată, culoarele și celulele meșteșugit luminate, ca să enumăr doar câteva exemple, nu lasă timp pentru asimilarea deplină a semnificațiilor. E suferință în HD.

Muzica, în special, este extrem de enervantă, mai ales că sunt foarte rare momentele de tăcere. Fiind vorba, desigur, de un mijloc nediegetic (nu este în poveste, personajele nu o aud), ea ar trebui cel mult să sugereze o atmosferă. Nu suntem la Titanic, nu trebuie să fredonăm soundtrack-ul după vizionare, cu Jack și Rose în gând. Nu este nevoie de o muzică atotacoperitoare și care să concureze coloana sonoră a poveștii. De fapt, dacă nu puneau muzică deloc ieșea deja un film mai vizionabil. Dar nu, nu este cazul, pentru că se încearcă forțarea simțirilor printr-un exces de orchestrație sau de violoncele, ca-n filmele pentru copiii mici sau în telenovelele indiene. Ca și cum ar vrea să ne spună ce trebuie să simțim, să nu ratăm importanța momentelor. Iar în acest film toate momentele sunt importante, filmul însuși, în omogenitatea sa, fiind un fel de climax perpetuu. Fapt care mă conduce la un alt neajuns, de data asta din perspectiva scenariului,

absența unei dezvoltări de caracter.

Nimeni nu învață nimic în acest film. Nu vedem nici o cale de străbătut în ucenicia creștină. Personajul Wurmbrand este la fel pe tot parcursul filmului, unidimensional, predictibil, incredibil. Din acest motiv, deși cred că filmul trebuia, printre altele, să ne ofere o lecție, nici pe noi nu ne învață mare lucru. Știm că securiștii au fost răi. Știm că unii popi au făcut pace cu puterea bolșevică. Și mai știm că Wurmbrandt împreună ceilalți creștini sunt oameni de treabă, blânzi, iubitori, gata să întindă o mână slavatoare celor pierduți. Dar sunt convins că cei mai mulți dintre spectatori au citit deja Cu Dumnezeu în subterană măcar. Vizionăm un fel de predică destinată corului.

Absența unei dezvoltări narative

E un film făcut pentru americani, în primul rând. Totuși, nimic americănesc în acest scenariu. Nu că acesta ar fi un lucru rău, dar nici măcar o tentativă de dezvoltare narativă, un Poythress, ceva. Mă rog, e un fel de docu-dramă, cu indulgență. Sau, mai bine zis, un fel de edificiu propagandistic: dacă cineaștii ar vrea să înalțe statui … așa le-ar face, într-o bucată. Una imensă, să ne sară în ochi și să ne spargă timpanele.

Creștinii perfecți

Creștinii din acest film nu învață nimic pentru că ei deja sunt pe culme. Vorba și portul le scot în evidență devotamentul fără preget pentru Domnul și lucrarea de propovăduire. Fiecare vorbă care le iese pe gură are legătură nemijlocită cu miza filmului: a trăi pentru Cristos. Realizatorii său au deparazitat discursul personajelor creștine de orice alte nuanțe, preocupări, gânduri, întrebări. Vorbesc exact ce trebuie și când trebuie, adică atunci când noi, spectatorii, suntem atenți la ei. Aveam impresia că ei știu că noi suntem în fața ecranelor privindu-i. În timp ce își vorbeau unii altora, parcă trăgeau cu coada ochiului spre noi: ați înțeles?

Totuși, poate că n-ar strica să învățăm de la acești creștini „de cinema” cum să ne purtăm cu cei pierduți, mai ales acum, când nu mai e nimic de sigilat și s-a trecut la baionetă …

Mi-a adus aminte de Lion King

Acea scenă „de efect” – din nou un mijloc abundent – în care camera de filmat se rotește în jurul eroului, aflat într-o celulă, pentru a ne arăta comuniunea sa cu cei dragi. Fain făcută din punct de vedere tehnic, dar deja paharul răbdării începuse a vărsa peste …

Mi-a adus aminte de Agora

Da, asa se face propagandă ideologică prin film: băieții buni sunt animați de ideile bune, iar cei răi corupți de cele proaste. O rețetă deja veche și de care, presimt, publicul s-a cam săturat.

Nu mi-a adus aminte de Silence

Glumesc. 🙂 Acest film, în esența lui, este un zgomotos și nesănătos urlet. În tot răul e și un bine: mi-a făcut poftă de o cură de „dezintoxicare”. Trebuie să revăd filmul lui Scorsese cât mai curând.

Într-un cuvânt, ce-i lipsește acestui film: sobrietate. Iar asta în ciuda faptului că toți eroii sunt teribil de serioși, că muzica este foarte gravă, că paleta de culori și punerile în scenă sugerează temperaturi extrem de reci (la propriu și la figurat) și că avem un film despre martiri. Toate excesele aminitite mai sus au efectul invers: filmul nu poate fi luat în serios, fiind o revărsare burlescă de expresii cinematografice, care nu poate fi privită altfel decât ca ficțiune.

Totuși,

pentru câteva clipe, nu multe, filmul a reușit să-mi smulgă un gând, o reflecție asupra propriei mele vieți. Privindu-l pe erou în celula sa, am rămas cu impresia aceea că timpul petrecut de Richard Wurmbrand în pușcăriile comuniste n-a fost timp irosit. Aceasta este singura floare smulsă de pe urma torturii vizionării filmului. Atât am adunat, restul s-a dus.

Dar Wurmbrandt rămâne.

[1] Cu strepromicină sau fără ea

Mijlocul este mesajul (17) – Camera foto din dotarea unui smartphone

Nu mai există loc, moment, obiect, stare sau, pur și simplu (!), cadru existențial al acestei lumi care să nu încapă în acest obiect de mici dimensiuni, capabil totuși să-și pună lentilele la lucru pentru a face ceea ce odinioară doar camerele foto știau să facă. De fapt, pentru a face mult mai mult: spre deosebire de camerele foto, orice smartphone are lumea așezată la picioare. În intervale de timp ce se măsoară în tot mai puține secunde orice cadru poate fi distribuit în rețea, pentru a fi văzut de toți. De fapt, nici nu are mare farmec să faci o fotografie cu un smartphone pentru a o păstra în memoria sa internă: pentru asta există camerele foto!

Smartphone-ul este, se poate spune, un fel de gaură neagră prin care realitatea este absorbită cu nesaț și aruncată într-o nedisimulată frenezie într-un virtual pe care îl resimțim tot mai puțin ca „spațiu” și tot mai mult ca timp irosit (înainte, referitor la Internet, foloseam termenul „domeniu”, acum Facebook-ul ne-a învățat să vorbim despre „cronologie”).  De aceea ni-i frică de el. Camera foto se supune încă unor reguli similare celor ce țin de managementul vitezei: trebuie să descarci pozele, fie folosind un cablu, fie transferându-le prin intermediul cardului, apoi să le găsești un spațiu de arhivare, să le sortezi, poate să le dai un photoshop micuț … Știm să mizăm pe lenea aceea universală a fotografului.

Dimpotrivă, lenea noastră nu are nici o șansă în fața touchscreen-ului unui telefon inteligent. Degetele prind puteri nebănuite, precum Asterix după ce a consumat din poțiunea magică, și nu mai prididesc în a face pixelii să curgă. Suntem ca niște posedați, noi, stăpânii tehnologiei … Serios?

Mi se pare fascinantă această capitulare a omului din zilele noastre în fața acestui aparat atât de mic și de fragil. O capitulare vizibilă de ambele părți ale touchscreen-ului: unul nu poate să nu facă poza, altul nu poate să nu-și scoată la iveală cel mai bun profil. Când mănâncă, când bea, când se plimbă, când pleacă, când vine, când urcă, când coboară, când se bucură … nu vi le mai zic acum pe toate – toate aceste ipostaze transformate în „conținuturi” (câtă ironie în acest cuvânt!) ne cuceresc cu iluzia ca am putea ocupa mai mult loc, în timp și în spațiu, decât o făceam până să se fi inventat toate astea.

Iar McLuhan este depășit: nu mai vorbim despre extensii ale unor ființe care au descoperit noi mijloace de a comunica, ci de extensii care ne transportă chipurile peste tot, niște extensii ale prezențelor noastre. Unele care, la o adică, ne vor rezista, pentru că după ce nu vom mai fi în carne și oase aici, în real (vă mai amintiți acest cuvânt?), lumina pixelilor pe care i-am inspirat va luci mai departe pe ecranele lumii, până se va pierea în uitarea serverelor, adevăratul iad informatic.

Aceste extensii ne definesc, ne construiesc și ne spun ce am putea fi. Presimt, cumva profetic, că  într-un viitor nu prea îndepărtat ne vor lua locul. În acea zi nu ne vom mai întreba cine pe cine folosește, căci va fi prea târziu. Scapă cine poate!

Alegeri libere în epoca Internetului

Titlul acestei postări conține, chiar dacă ne va fi greu să recunoaștem, mie și ție deopotrivă, o gogonată contradicție de termeni. Mă mir că ecranul din fața ochilor tăi suportă aceste cuvinte în aceeași propoziție. Despre ce libertate vorbim în fața monitorului? Să fie cea manevrării cursorului de la mouse? A selectării „obiectului” pe care dai click sau pe care îl atingi cu degetul? A selectării unui stream preferat (sau a unui viral, dacă vreți) și a reglării volumului sonor?

Așa cum omul nu este liber în fața idolului pe care și l-a întocmit cu mânuțele sale, plecându-și genunchii înaintea-i cu sârg și multă speranță, nici utilizatorul (ce titulatură înșelătoare!) de Internet nu survolează de capul lui paginile, pereții și liniile de hrănire. Comportamentul idolatru își amăgește promotorii cu iluzia deliberării și a supunerii liber consimțite; în realitate, ca orice simulare, el poate fi asemuit cu o sculptură în vânt. Materialul de lucru, în acest caz al navigării prin virtual, este un amalgam de reacții, convertit în icoane ale pătimirii, fie că vorbim de omniprezentul „Like”, alături de zâmbăreții aferenți, fie de distribuiri sau de comentarii. Fie de statistici ale numărului de vizualizări. Fie de acordul dat prăjiturelelor, odată cu GDPR-ul.

Pentru că veni vorba, idolul zilei de astăzi este Citește în continuare „Alegeri libere în epoca Internetului”