Cinepastilă (36) – The Two Popes (2019)

Cinepastilă (36) – The Two Popes (2019)

În sfârșit, un film important! Da, judecând acest termen după rigorile zilei: un film care pune degetul pe o anume rană, care ne arate ce trebuie(sic!) să ne arate, care are ceva de spus în plan ideologic. E genul acela de filme care trebuie(sic!) făcute și care trebuie(sic!) vizionate, pentru sănătatea cugetului și a inimii, măcar odată pe an (ce e prea mult nu e sănătos). Musai!

De ce este The Two Popes un film important? E foarte simplu, prieteni: pentru că ideea de bază pe care este construit este cea a dialogului posibil și necesar. Iar asta îi conferă un fățiș caracter anti-ideologic, pentru că ne arată că este posibilă ieșirea din carapace, din absolutismul unei perspective dogmatice nenegociabile, pentru a-l înțelege pe străin, adică pe cel ce gândește altfel. Ideologia îl înstrăinează pe om, construiește granițele unei patrii numai pentru sine și pentru cei de aceeași teapă. Ea este atât de solid ancorată în certitudini (de regulă, fundamentate rațional și, dacă se poate, științific) și în nevoia unei acțiuni imediate, revoluționare, încât nu îi mai permite celui înrobit pe promisiunea ei (raiul pe pământ) să se oprească pentru a-și înțelege aproapele. Ideologiile cer evaluări sumare: ești cu noi sau împotriva noastră, iar dacă ești împotrivă – atenție! –  noi nu luăm prizonieri. Nu există neutralitate pe tărâmul ideologiilor.

Așezat împotriva oricăror imperative politice, sociale și religioase, filmul ne deapănă, în esența lui, povestea unui dialog între doi oameni influenți, situați pe poziții antagonice în privința multor subiecte fierbinți. Asta este „acțiunea” sa. Țara arde, pe când cei doi discută, deapănă amintiri, vizionează meciuri de fotbal. Exact. Asta este ideea filmului, dacă vreți: să ne oprim puțin, pentru vreo două ore. Aveți încredere: va fi bine, chiar dacă nu vom face nimic ieșit din comun, pentru a salva planeta, a aduce armonie între sexe (între toate, câte credeți voi că există), egalizarea veniturilor, pocăirea întregii planete (la baptiști, dacă se poate) sau pentru a aduce pacea prin vreo galaxie prizărită pe la capăt de lume. Poate ieși ceva bun dintr-un astfel de dialog? Nu va fi el o pierdere de vreme? Întreb atât din perspectiva lor, a celor implicați în discuție, cât și din a noastră, a martorilor.

Fiind bazat pe personaje și fapte reale, filmul poate fi abordat ca memorie. Cu toate foloasele și ponoasele aferente, căci memoriile oamenilor sunt imperfecte, subiective, selective, viciate de interese obscure, deformate de trecerea timpului. The Two Popes ne apare ca o superbă țesătură de decupaje media și imagini-amintire, ușor de recunoscut vizual, însă menite ca împreună să ne ofere o poveste, deopotrivă, credibilă și plină de semnificații. O funie împletită în trei: imaginile care deapănă povestea în care protagoniști sunt Anthony Hopkins și Jonathan Pryce, decupajele din emisiuni TV și imaginile-amintire, ce descriu câteva secvențe din viața tânărului părinte Bergolio. Adică ficțiune, obiectivitate și subiectivism.

Amintirile viitorului Papă Francis se cer privite așa cum au fost privite și altele de acest fel în filme, ca actualizări personale,subiective, ale unor evenimente semnificative din viața sa. Peste unele dintre ele s-au așternut decenii bune și, tocmai de aceea, mai importantă decât acuratețea lor este însemnătatea lor din clipa de față. Ele sunt, totodată, și o invitație la apropiere, chiar la o înțelegere a unor profunde conflicte interioare ce își lasă amprenta peste viața unui om în chipuri greu de imaginat.

Pe de altă parte, imaginile decupate din emisiuni TV crează o necesară distanțare a spectatorului de subiect. Spun „necesară” pentru că altfel, în absența acestei țesături, discursul ar risca să fie perceput mai degrabă ca o ficțiune pe baza unor personaje/evenimente reale. Iar cu percepțiile nu ne jucăm. Împreună, așadar, toate aceste tipuri de imagine ne spun ce să căutăm și ce nu în acest film.

Nu se pune problema să ne întrebăm cât adevăr și câtă fantezie găsim în povestea filmului, așa cum o facem de regulă cu filmele bazate pe fapte reale. Mai degrabă, cred că autorii au dorit ca, eliberați fiind de povara deliberării cu privire la veridicitatea poveștii, să căutăm a descoperi în primul rând semnificațiile ei. Astfel, The Two Popes este o memorie credibilă și suficient de obiectivă (ca discurs artistic, să fim înțeleși, nu ca material documentar) pentru a ne fi de folos.

Iar folosul, repet, stă în zugrăvirea pe ecran a unui tablou profund anti-ideologic: dialogul între doi opozanți. Ne este de folos să admirăm acest tablou, chiar dacă nu vom pricepe toate subtilitățile teologice și de politică bisericească ce sunt uneori așezate pe tapet. Ni se oferă un dialog care nu este ambalat ca imperativ al veacului – ar fi păcat să îl primim în acest fel, căci nu am face astfel decât să cădem din lac în puț, adică într-o altă ideologie – ci ca o șansă. A discuta cu aproapele tău, a încerca să îl înțelegi, a-l asculta măcar: iată o șansă căreia prea mulți dintre noi, înfierbântați de pârjolul ideologic ce ne înconjoară pe dinapoi și pe dinainte, îi dăm cu piciorul.

Cu toții avem ceva de pierdut când nu conversăm unii cu alții, mai mult decât păzim  prin dărâmarea punților de dialog. Iată un lucru cu adevărat important. De aceea, The Two Popes își merită vizionarea și este un film important, asta e.

Lui Dumnezeu nu îi e frică

Naivă, seducătoare și totuși nefolositoare pretenție este cea de a reduce credința cea adevărată la vreo trei-patru, hai să zicem cinci, că nu dăm de la noi, principii indiscutabile și nenegociabile. Le știți și voi, încep glorios cu Sola și se termină, invariabil, cu anatemizări și schilodiri.

Nimic în afară de acestea, zic apostolii acestei mini-Evanghelii. Ne ajung atât de bine, continuă propovăduirea lor, încât nimic nu le poate supraviețui în proximitate; sfinții nu au ce căuta în apropiere de Cristos (eventual, li se îngăduie rolul de spectatori pasivi și cuminți), scrierile marilor gânditori ai Bisericii de Scripturi, năzuințele oamenilor de sfânta mânie … și povestea nu se mai sfârșește.

La baza acestei pretenții – vin și eu cu o Sola, ce să-i faci – stă o groază primordială la gândul că omul i-ar putea cu adevărat fura ceva lui Dumnezeu. Prin dogmă, desigur, căci ar trebui să ne fie limpede faptul că un Dumnezeu care a hotărât încă dinainte de întemeierea lumii, într-un mod de necuprins în arbitrariul său copleșitor, cine și unde își va petrece eternitatea nu poate fi văduvit prin nici o faptă de ceea ce Îi aparține de drept. Și totuși, această teamă trădează această neîncredere: cum să mai poți pune ceva lângă un Sola de-al Său, fără să te arzi rău de tot, precum fii lui Aaron?

Când, în rugăciune, recunosc faptul că pâinea cea de toate zilele – ca orice alt lucru bun și desăvârșit – mi-o dă Tatăl ceresc, bine fac. Este esențial să recunosc asta. Este un Sola incontestabil. El nu exclude însă nimic din ceea ce înseamnă, în viață, câștigarea pâinii prin muncă cinstită. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru pâinea care a venit pe masa mea după ce m-am trezit în fiecare dimineață pentru a merge la slujbă, unde m-am străduit să fac totul spre slava lui Dumnezeu și pentru propășirea facerii celui ce m-a angajat. Ce vreau să spun: Dumnezeu nu este exclusivist. Da, nu își negociază niciodată slava, dar tocmai în această măreție a lui, ne dă voie să fim părtași distribuirii tuturor harurilor Sale. Numai El merită slava și lauda pentru binecuvântările care vin peste oameni … prin alți oameni.

Nimeni nu poate contesta faptul că tot ce a dus la îndeplinire Apostolul Pavel a fost prin harul lui Dumnezeu. Încă din pântecele mamei sale, destinul i-a fost pus deoparte. Totuși, el a lucrat mai mult decât toți. A călătorit, a muncit, a suferit, a dat tuturor un exemplu de bună mărturie. Ba, mai mult, el pretinde într-un loc că a împlinit în trupul său ceea ce lipsește suferințelor lui Cristos.[1] Mă mir că nu s-a crăpat hârtia în două, la vederea unor astfel de cuvinte.

Eu cred că Dumnezeu nu se teme de sfinți, nici de cei ce au plecat dintre noi, nici de cei ce sunt încă în lumea noastră. Nu se teme nici de faptul că vreun sfânt sau teolog va adăuga ceva Scripturii Sale. Nu cred că se teme de Biserică, nici de obiceiurile și ritualurile ei. E Biserica Lui, nu a mea. Sunt convins că se descurcă în călăuzirea și desăvârșirea ei.

Este posibil ca Cristos să nu mai fie central în mărturisirea noastră? N-a fost niciodată, terminați cu prostiile astea. Cristos nu este în centru, El este deasupra. Nici o hartă și nici o machetă nu Îl poate așeza la locul potrivit în Împărăție.

Să mai observăm și faptul că această esențială reducere la esențe este operată în afara cadrului exclusivist al Revelației. Toate aceste Sola au fost muncite pe baza textului Scripturii, dar în afara ei, tocmai prin mijloacele pe care le denunță: demers interpretativ (dacă e comunitar sau solitar, puțin importă, căci metoda este crucială), în texte, argumentări, institute șamd. Nu există nici o Sola care să leviteze în stare pură printre paginile Sfintei Cărți; fiecare dintre ele își datorează existența unui demers hermeneutic ulterior vremurilor canonice. Fără plus-valoarea adusă de mințile reformate n-am fi știut cât de frumos se poate așeza toată mântuirea pe câteva principii de nezdruncinat.

La urma urmelor, să nu uităm că nimic în afară de acestea este el însuși un Sola de toată frumusețea. De negăsit pe paginile Scripturii, dar asta nu (mai) contează.

[1] Coloseni 1:24

Sacrul, profanul, ideologicul

Într-o lume în care totul este (di)simulat, opusul sacrului nu mai este profanul, ci ideologicul.[1] Iar asta nu în virtutea unei scheme carteziene, ci în primul rând printr-o imitație perfect diferită a arhitecturii unei hierofanii.

Căci și ideologicul este o izbucnire nefirească a unui fel de timp-spațiu-fapt exemplar într-o pustie a profanului, doar că una orientată în sens opus. Prin hierofanie cerul se face cunoscut țărânii. Ideologicul, însă, acest inefabil dogmatic nerevelat, care ne împresoară și ne sucește tot mai mult mințile în zilele astea, face posibilă revelarea țărânii, sieși, ca cer.

Iar Dumnezeu nu mai este nici măcar mort, căci n-a fost niciodată viu. Imaginabil, dar dincolo de orizonturile minților noastre. Suprema coincidență.

S-au dus zilele sacrului camuflat. Nu ne mai întoarcem la originea lucrurilor, ci anticipăm în cuvânt și faptă sfârșitul lor, raiul etern.

[1] Nu găsim cuvântul în DEX asta e (vorbesc de forma asta substantivată accentuată). E cazul să îl punem pe roate, nu credeți?

Drumeție

Și dacă în El schimbare nu-I …

Ei bine, înțeleg că orizontul rămâne, în timp ce eu sunt într-o continuă neliniște. Cu ce îmi voi asemui cunoașterea Celui Preaînalt, atunci?

Da, cu această drumeție.

Când mă duc pe munte, apele de la poale mi se par zgomotoase, cele din vârf mă răcoresc; copacii de pe cale mă protejează.

Sus, unde e doar verdeaţă, bat vânturile de colo-colo.

De jos văd cerul, de sus văd pământul; la urcat mă dor şalele, la coborâre mă dor genunchii …

Muntele nu se schimbă, însă eu cunosc mai multe din frumuseţile sale. One at a time. El mă cunoaşte cu totul de la bun început.

Nu-i o simplă drumeție, e urcuș.

Căci El nu e în centru, ci este deasupra, având în toate – peste timpuri, peste locuri, peste simțiri, peste fapte – întâietatea.

Fără regrete

De nepovestit, ea, muzica, este în sine o poveste,
în care personajul principal este ascultătorul,
iar tăcerea sa cea mai desăvârșită intrigă
din câte s-au gândit vreodată.

Nu cunosc vreo pagină muzicală care să îmbine mai dureros în curgerea ei, într-o desăvârșită disonanță, plăcerea de a trăi, de a gusta cu pasiune din bucuria iubirii, cu singurătatea, în special cu acea inefabilă dezolare ce izvorăște din experiența trădării venite din partea celei mai dragi ființe.

Mahler le-a gustat pe amândouă, în special în iubirea pentru Alma, soția sa. Dacă vreți doar bucurie în stare pură, ea este de găsit în cea de-a opta simfonie, dedicată Almei. Dacă e să îi alăturăm acesteia și amarul gust al decepției, ei bine, acest adagio o face într-un chip magistral.[1]

Simfonia a X-a a lui Gustav Mahler este un fel al lui Dumnezeu de a ne spune: am păstrat ce e mai bun pentru veșnicia alături de Mine. Gustați, nu e minunat? Dacă veți ajunge în prezența Mea, o să vă povestesc și restul …

Mă cuprinde, ascultând acest adagio, regretul că autorul nu a reușit să finalizeze decât această primă parte, restul simfoniei rămânându-ne doar sub formă de schițe. Dar sper să ajung și eu acolo, cu orice chip, să văd cum vor răsuna următoarele părți ale simfoniei, alături, de ce nu, de următoarele opusuri ale etenității.

Nu e nimic de povestit aici. Stranii disonanțe și țesături armonice. O muzică a altor lumi. Și o surprinză, așa cum doar Mahler știa să facă (vezi „strigătul” din cea de-a doua simfonie): lovitura de pumnal din secțiunea finală (începe într-o înșelătoare pace și solitudine, pe la 16:50, pentru a deveni o asurzitoare singurătate de la 17:30 mai departe) este menită să ne înghețe sângele în clocot. Asemeni unor săgeți bine meșteșugite, zgomotele seci ale trompetelor îi sfarmă ascultătorului armura, penetrându-i inima, sfârtecând ventricule, valve și mușchi, fără a putea să zădărnicească bătăile. Pasiune și dezolare.

Nu știu, va fi suferit mult Mahler, în iubire, în artă, în credință, dar în fiecare din astea – ne-o spune prin muzică, încă odată – n-a regretat nici o investiție, nici o clipă irosită, nici un zâmbet și nici o lacrimă …

[1] Ca să nu vă țin pe jar, o să vă spun doar că la un moment dat Mahler află de aventura extraconjugală a Almei cu arhitectul Walter Gropius, iar căsnicia lor trece prin momente extrem de dificile din această cauză. Împăcarea celor doi – chiar în condițiile „nerezolvării” idilei dintre Alma și Gropius – este datorată, se pare, consilierii oferite lui Mahler de către prietenul său, Zigmung Freud.

Good Hunting

Ești cinefil nu pentru că îți place să vizionezi filme (eventual, filme de artă, grele, profunde, „cu chestii”), nici pentru că văzut deja multe, nici măcar pentru că „te pricepi” la ele. Ar fi mult prea simplu. Nu merge așa, nu vă faceți iluzii.

De fapt, cinefilii sunt greu de recunoscut. Între ei, poate, se mai întâmplă …

Ce putem face?

Un semn – nu mă întrebați de unde știu asta, cred că am văzut într-un film – ar fi acela al răspunsului pe care îl dă când i se cere să povestească un film. Dacă îți zice povestea lui, fii liniștit: e un profan, asemeni ție.

Dar dacă îți va spune despre cum intră cutare actor în scenă, despre prestația acestuia, despre cum cad luminile într-un anume cadru, despre ce i s-a ascuns privirii și ce i s-a arătat, despre cum a trăit unele „faze” … nu-l pierdeți din ochi. Eventual, faceți-vă un selfie cu el și trimiteți-l și mie.

Promit că dacă voi avea eu șansa asta, o să o împărtășesc și cu voi …

Cel mai de temut inamic

Se poate cunoaște cam totul despre noi, grație mijloacelor moderne de infiltrare și/sau supraveghiere a prezențelor noastre prin lume (dispozitive de localizare, camere video, filtre, urme păstrate pe servere etc). Totuși ceva încă le scapă celor de la Google ori de aiurea, iar moartea Cristinei ne confirmă acest fapt: pot ști multe despre noi – de la locuri vizitate, preferințe culinare, gusturi muzicale, pagini web vizitate, opțiuni politice, chiar și probleme de sănătate – dar încă nu sunt în stare să ne monitorizeze plecarea din această lume. Mici detalii, suficiente pentru a consfinți înfrângeri ale sistemului informațional: când, cum, de ce, unde …

Pot să ne evidențieze ultimele amprente ale trecerii noastre prin lumea algoritmilor și a pixelilor, pentru ca apoi, după ce în spațiul realului – datorită unei vecine îngrijorate, asta e – se va fi constatat o astfel de părăsire, să alăture prăpastiei morții un al doilea versant, cel al părerilor de rău sau, hai să nu fim atât de corecți chiar acum, al ipocriziei lumii celor aflați încă în status activ din punct de vedere medical.

Să poți să mori fără ca Google să aibă habar de asta. Să te sustragi, asemeni lui Truman, privirilor Rețelei, tocmai în fața genericului final. Să fii online, să ai un cont încă perceput ca activ, totuși să fii plecat dintre vii de ceva vreme. Grozavă (dar cât de periculoasă!) voluptate …

Oh, sunt convins că dacă și-ar pune mintea cu ea (cu moartea vreau să zic) inginerii ar putea să o domesticească și pe aceasta, sau măcar să simuleze domesticirea ei. Brățări electronice conectate la telefoane, dispozitive de monitorizare … știți voi. Însă tot ceva le-ar scăpa, căci mai există un dușman, la fel de temut, de fapt, atât de grozav, încât până și Scripturile ne vorbesc despre el în șoaptă și niciodată pe șleau: singurătatea. Tot un fel de moarte și aceasta. Sau, dacă vreți, un preaviz al ei.

Pe acest dușman, pentru că nu i-au dat de capăt, cu toate rețelele, conexiunile, fluxurile și punțile de comunicare pe care le-au întins în noi,[1] l-au ferecat în uitare. Trăim într-o uitare ce ne este administrată preventiv, ca un vaccin, pentru nu manifesta de capul nostru, oricum, tocmai acum, vreo patologie asociabilă singurătății. De aceea, poate, singurătatea este tratată ca un subiect tabu în zilele noastre. Mai lesne vorbim despre sex, despre moarte și despre orice altă perversiune a contemporaneității, decât despre acea stare pentru care, poate, ar trebui inventat un cuvânt nou, spre a o individualiza între avatarurile sihăstriei: de a fi copleșit cu o mulțime de prezențe, totuși atât de departe de viață.

În uitare ne șade biruința.

Și în tăcere.

Sssssst!

[1] Încă nu sunt pe deplin edificat cu privire la topografia actuală a viețuirii: sunt rețelele astea între noi, deasupra noastră …. Sau poate că noi înșine suntem una cu ele, căci ne-am lăsat emoțiile și trăirile convertite în date și împrăștiate în direcții pe care mintea nu le mai poate intui geometric, căci ar trebui să învățăm a gândi realitatea în straturi succesive de sfere aflate într-o neobosită mișcare.