Mijlocul este mesajul (9) – Climate change

Nu știu dacă știința numită astfel are sau nu dreptate în privința magnitudinii efectelor pe care civilizația noastră le are asupra climei pământului. Se bat multe cap în cap. Om fi noi chiar atât de tari în mizerabila noastră goană după simulacre ale progresului încât să fim capabili să influențăm vremuri și soroace meteo? Realitatea este că schimbări climatice majore pot să aibă loc în istoria planetei și fără intervenția omului. Dar climate change este, pe deoparte, o declarație de putere: da, am ajuns atât de sus și de influenți, suntem în stare să lăsăm urme vizibile pe chipul biosferei. Nu ne dorim asta, căci, vorba lui McLuhan, nu suntem pasageri în această călătorie a umanității, ci membri ai echipajului, dar … să se consemneze faptul că am putea să îi produce mult rău, dacă nu cumva am și început să o facem.

Este posibil, de asemenea, ca efectele luptei pentru salvarea lumii – altă declarație de putere, rog să se consemneze – să fie cu mult sub așteptări. Stingem becul și ne culcăm mai repede, oprim motorul la semafor sau în fața barierei de la calea ferată, cumpărăm doar baterii reîncărcabile și, țac-pac, gaura de ozon scade cu 0,00000000000000000000000019% din creșterea de ieri! Avem impresia că se răcorește în lume pentru că nu mai aprindem becuri cu filament clasic, sau că am salvat nu știu câte specii de la dispariție datorită faptului că ne-am luat mașină cu Euro 13. Ne simțim bine făcând astfel de pustiuri de bine: a fi bun cetățean al planetei – mai precis a simți că ești unul – poate să funcționeze ca o veritabilă terapie pentru atâția dintre noi pierduți între prea multe opțiuni și personalizări, adică într-un atât de dezolant conformism.

Nu în ultimul rând, climate change este și un vehicul pentru ifosele unor tot mai incisive proiecte politice, în special pentru cele așa numite progresiste. Ecologiștii – cei ce odinioară erau specializați pe salvarea biosferei – au făcut locul astăzi în arenele politice acelor grupări care pretind corectitudine nu doar în vorbă și în port, or în legitimarea atâtor pretenții identitare, ci și în arderea gazului și gestionarea resturilor de la petreceri.

Dar … renunțarea la implicarea într-un demers care are de-a face cu mediul în care trăim, hm, asta e, în sine, o lecție, o declarație, un mesaj transmis lumii întregi. E un I don`t care iresponsabil, mustind a lene și poftă de profit. E iresponsabilitate, mai ales atunci când acest je m`en fiche vine din partea unui uriaș consumator de resurse al omenirii și, implicit, a unui grozav poluator și producător de reziduuri.

Climate change, dincolo de neajunsurile sale și de apocaliptismul pe care îl promite, demn de o religie, este și mesaj, chiar prin dimensiunile investițiilor pe care le presupune: ne pasă de planeta asta mai mult decât de profituri și pretenții. Nu e de joacă: gazele de eșapament nu sunt porții de sănătate, n-au cum să ne facă bine. Într-o mulțime de orașe românești aerul este tot mai greu de respirat. Văile unor cursuri de râu mustesc de gunoaie. Munții și dealurile nostre manifestă o tot mai accentuată calviție, tot din pricina lăcomiei unor oameni care cred că nu se face gaură în cer dacă mai pun la pământ câte o pădure, pe ici, pe colo. Tot mai mulți români care nu-și permit să plătească servicii de salubritate, dacă nu își aruncă gunoaiele te miri pe unde, le ard în curțile lor, devenite de ceva vreme adevărate gheene. În acest context gesturile mici și insuficiente (precum cel de a separa deșeurile la tomberoane sau de a alege bicicleta în locul unei mașini pentru unele deplasări), chiar dacă nu închid găurile din stratul de ozon, nu sunt de neglijat, căci și ele mărturisesc responsabilitate.

Climate change mărturisește nevoia de educație, de purtare de grijă și de implicare proactivă din partea tuturor, nu doar a marilor poluatori. Suntem îmbarcați pe aceeași navă și resimțim cu toții turbulențele. Cine crede că dacă stă la clasa I nu va resimți efectele unei eventuale prăbușiri se înșeală amarnic.

Ceva, cât de puțin, tot o fi mai bine decât nimic, decât „nu-mi pasă” ori decât „nu merită”. Climate change ne spune că nu putem trăi oricum, că trebuie să trăim într-un fel anume. Așa este, încă e dificil de înțeles ce anume ar fi mai bine să facem, dar în nici un caz n-ar trebui să dăm înapoi, să ne culcăm pe o ureche. De aceea, gestul lui Trump, unul deloc mărunt, e atât de stupid și de neavenit. Ne confirmă încă odată că America First este, de fapt, America Only. După ea … potopul!

A fi sau a face?

Ah, pragmatismul acela evanghelic cel drept și făr` bob de risipă într-ale devenirii! Evanghelicul vrea să știe după fiecare predică, după fiecare cântare, după contactul  cu fiecare carte citită sau film vizionat, ce trebuie să facă. Aplicația practică. Învățătura. Cei „n” pași practici, biblici neapărat.

De aceea e arta evanghelică (mă rog, n-am găsit o expresie mai potrivită) așa cum e: ea trebuie să ne spună unde să batem primul cui, odată ajunși acasă. Nu contează dacă avem sau nu ce agăța în el. Atât timp cât i se spune omului ce să facă, cum să facă și i se dau și niște norme minime de realizat, e legitimă pretenția la receptivitate din partea sa. Altfel, e vai de cel prin care vine prilejul de a-i irosi vremea pe cărările devenirii sau ale reflecției nematerializate în acumulări măsurabile!

Astfel, devenirea însăși devine o lucrare, una tainică și paradoxală: e deja înfăptuită, dar încă se muncește de zor la ea. Mântuirea e prin credință, dar trăirea ei se face. Pe pași, după îndrumar, fără contenire.

E ciudată – nu-i așa? – această capitulare a autonomiei conștiinței evanghelice în fața unei tainice și totuși acute nevoi de know what/how în toate cele ale comunicării. Doar la prima vedere. Căci, deși ea vrea să i se spună în permanență ce să facă, ce este bine și ce nu sau cum e bine și cum nu, mintea evanghelică va duce lucrurile până la capăt tot de capul ei. Căci nu e vorba de a ști ce și cum trebuie făcut, ci de a trăi într-o lume lucrativă în care totul e cauzalitate, sudoare, activitate aducătoare de profit.

De fapt, în aceste zile devenirea este un lux pe care puțini și-l mai pot permite. Ea este confundată cel mai adesea cu progresul sau, mai grav, cu dobândirea de expertize. Se insistă în spațiul secular asupra corectitudinii politice, care nu e altceva decât un ifos anti-identitar, lucrativ și el: să nu mai fim ce suntem, nici să nu mai pretindem o devenire, ci mai degrabă să facem cât mai multe, nu contează atât de mult ce, numai să îți placă și să poată fi listat pe vreo bursă oarecare.

În spațiul lucrativ evanghelic lucrurile nu stau diferit, pentru că, în esență, și aici oamenii sunt ceea ce fac (sau nu). Abandonarea gândului devenirii se reflectă în cronicizarea absenței uceniciei (a nu se confunda cu educația formală oferită în diversele școli).

De aceea filmul sau cartea care nu predică, muzica instrumentală și artele plastice sunt atât de prost recepționate de către evanghelic. Pentru că nu are nimic vizibil de făcut în urma contactului cu ele, poate doar să asimileze prin reflecție ideile pe care acestea le transmit. Pentru că e obsedat de mesaj, dar nu mai știe să trăiască în preajma ideilor. Pentru că existența sa e omogenă, întinsă la poloboc, lipsită de verticalitățile pe care numai introspecția e capabilă să i le ofere căutătorului de cer.

Iată că Dumnezeu, cum zicea Noica odată, s-a oprit și El din a face lucruri. Nu mai face nimic, ci crește în inimile celor ce se opresc și știu că El este. Căci, dacă lumea este ceea ce se întâmplă, cum ne spune filozoful, atunci cel răscumpărat din ea este …

*

Ah, era să uit: aceia dintre voi care nu știu ce trebuie să facă după citirea acestei postări pot să dea o „Apreciere”, cu un simplu click pe butonul de mai jos.

Voiaj de plăcere

Nu dăm înapoi de la nimic: orice, numai să simțim că nu ni s-au luat hățurile din mână. Nici măcar nu contează încotro ne îndreptăm, biciul să fie în mâna noastră. Dii!

De aceea, de pildă, ne place să trăim într-un mediul propice consiprațiilor, reale sau imaginare, nu contează. Căci rostul de căpătâi al unei teorii a conspirației nu este să ne furnizeze o informație folositoare despre cine trage sforile din umbră și cu ce scop, nu, nu, nu, ci doar de a menține vie în spațiul public iluzia că lucrurile sunt sub control. Când conspirațiile vor înceta să existe, vom fi ai nimănui. Nu se poate să nu știi la mâna cui ești, din pricina cui ți-e atât de bine sau, dimpotrivă, cine este vinovat pentru suferința ta.

Suntem asemeni pasagerilor unei trăsuri gonind printre umbrele copacilor, sporovăim câte în lună și în stele despre vizitiu, despre slujba sa, despre cine l-a angajat … Nu se pune problema să verificăm dacă în adevăr cineva stă pe capră și mână caii, faptul că trăsura e în mișcare ne e suficient. Cât timp putem vorbi despre el, ca și cum ar fi acolo, putem spune că noi suntem în control.

E și asta o teorie, îngăduiți-mă! Totul e sub control …

mai iute ca gândul

mai iute ca gândul

În contextul în care toate sunt făcute să circule între noi, cu viteze tot mai mari și în special prin mijloace vizuale, hermeneutica, privită ca spațiu al înțelegerii unui conținut anume, devine desuetă, inutilă, dăunătoare chiar. Nu ai timp, totul curge prea repede: blochezi rândul, nu vezi? Dacă pentru postmodern totul era interpretare, începând cu realitatea însăși, pentru omul zilei de astăzi totul este flux de date. Informația care curge, aceasta e realitatea. Hermeneutica e statică, în orice caz mult prea lentă, de aceea trebuie să moară. Nu cei ce interpretează lumea dețin acum puterea, ci ce ce distribuie cât mai mult, acolo unde trebuie.

Căci a vedea este a înțelege.

Muzica, o nouă dimensiune (11)

De nepovestit, ea, muzica, este în sine o poveste,
în care personajul principal este ascultătorul,
iar tăcerea sa cea mai desăvârșită intrigă
din câte s-au gândit vreodată.

Probabil că nu sunt în toate mințile, veți zice, deja după primele secunde din derularea acestui videoclip. Cine mai dispune în ziua de azi de patru minute pentru a le cheltui pe acest bricolaj de mitologie yankee, cu motocicliști singuratici lăsând praf în urma lor pe șoselele Pennsylvaniei și blondine vaporoase suspinând în tocul ferestrei, cu plete înecate în fixativ și riff-uri simulate într-o tavernă prăfuită (ambianța ideală pentru a sugera eliberarea de ordinea tradițională a lumii), mă rog, cu toate cele ale unei întoarceri nostalgice spre un acasă paradisiac? Cine, hm? Fost-am înțărcați, cam de multișor. Nu ne mai duce nimeni pe noi cu din astea, să fie clar. Nici măcar cultura hard a zilelor noastre nu mai e în stare să țină piept dezordinii aduse în spațiul socio-cultural de acest tsunami virtual, căruia nu-i scapă distribuirii nici cel mai mărunt bob de impuls sau de feed-back (căci a vorbi de trăire, e deja prea mult să pomenim).

Totuși, nu vă grăbiți. E multă mitologie în discurs, una puțintel naivă, da. Profunzimea simbolurilor folosite nu o depășește pe cea a versurilor cântecelor lui Adi Minune. Totuși, repet, mai zăboviți un pic. E ceva ce (încă) mai găsim aici, ceva ce se pierde tot mai mult în imaginarul clipei: incorectitudinea construcției sale narative, vecină cu nesimțirea.

Se cântă bărbătește, despre un bărbat (mă rog, vocea lui Tom Keifer poate ridica unele sprâncene, dar e de-al nostru, garantez!). E o poveste simplă despre călătoria unui tânăr bărbat caucazian (candidatul ideal de erou al acelei Americi la care au visat votanții lui Trump), harnic (ies scântei acolo unde pune el mâna) și liber, printr-o lume ce nu are nevoie de intervenții exterioare pentru a fi just fine. O strângere bărbătească de mână între doi urmași vrednici de-ai lui Adam și … la drum, frate! Yeah: a man’s got to make his way!

Morile de vânt își văd de treaba lor, nu e nevoie de reglementări pentru a le face funcționarea corectă. Alimentarea de la pompa de benzină se face americănește, tot cum știm din filme; nu se eliberează bon fiscal, iar banii sunt încasați de o blondină misterioasă, martoră și ea a minunii trecerii unui astfel de bărbat de bărbat prin viață (privește în urma lui: unde mai găsește ea așa ceva?). Cei doi băieți îl sorb și ei din priviri, admirativ: când vor fi mari, se înțelege, vor fi și ca el. Motocicleta se strică – omul trebuie să ne arate că e capabil să facă față provocărilor vieții, nu? – dar în America aia pe care o știm noi (tot din filme, aste e …) întotdeauna se găsește un binevoitor să te ajute când faci autostopul ( se întâmplă să fie o camionetă din aceea, cum au oamenii muncitori și pragmatici …). Yeah: It’s the road I was meant to stay

Dar ajunge în sfârșit acasă, la o clădire din aceea în stil classic, visul de odinioară al fiecărui american cu scaun la cap, pentru care merita să muncești din greu (nu uitați de scântei!) sau să te îndatorezi pe viață. E praf peste tot, casa e o ruină: totuși ea îl aștepta acolo, credincioasă, liniștită, înțelegătoare. Convenția socială trebuia împlinită ca la carte: el trebuie să-și găsească drumul departe de casă, ca-n monomitul lui Campbell, iar ea să strălucească domestic.

Needless to say: iubirea descrisă aici e tradițională, hetero, în care bărbatul e subiect, călător prin lume (a man’s got to make his way, ni se repetă de mai multe ori), iar fata este obiect (așteaptă cuminte acasă, strălucitoare și cu brațele – metaforic vorbind – deschise). Cu happy end, neapărat.

Totuși, nu uită să precizeze bărbatul nostru, chiar dacă a găsit-o pe ea, așa cum trebuie, regulamentar: I’m on my way. Yeh, yeh, yeh! Calea bărbatului rămâne singura opțiune, restul e așteptare.

Cred că nepoții și nepoatele noastre când vor vedea aceste lucruri – presupunând că vor avea posibilitatea să acceseze în viitor astfel de avataruri ale înapoierii ideologice care a pus America pe picioare – vor întreba cu o sinceră uimire în glas, așa cum întrebam și noi pe vremuri cum se face că pământul e rotund: ”Papi, acolo zice de un bărbat care trebuie să-și vadă de drum. Dar … ce înseamnă aia bărbat?”.

I’m on my way … hă, hă, hă.

„Coming Home”
I took a walk down a road
It’s the road I was meant to stay
I see the fire in your eyes
But a man’s got to make his way
So are you tough enough for my love
Just close your eyes to the heaven above
I’m coming home
I’m coming home

I took a ride in a world
I’ll be spinnin’ for the rest of my life
I feel your heart beatin’ baby
ooo sometimes it cuts like a knife
So are you tough enough for my love
Just close your eyes to the heaven above
I’m coming home
I’m coming home

I’m coming home
Where your love tonight can shine on me
I’m coming home
Where your lovin’ arms can set me free

I took a walk down a road
It’s the road I was meant to stay
I see the fire in your eyes
But a mans got to make his way
So are you tough enough for my love
Just close your eyes to the heaven above
I’m coming home
I’m coming home

I’m coming home
Oh yea
I’m on my way
I’m coming home I’m coming home
Here we go ooo yea, ooo yea
I’m on my way

Come on baby, Come on
Let your love, shine on me
I’m on my way, Sing along
Shine on, Shine on, Shine on me
I’m on my way, Ahh yea
Shine on me
I’m on my way
I’m on my way
I’m on my way
I’m on my way

Laț

Cea mai influentă ideologie a acestui veac este tehnologia. Aparent neutră, docilă și indiferentă la ifosele celui ce o folosește, terorist sau copilaș inocent, ea modelează în conștiința unei întregi umanități, fără discriminare, iluzia puterii și a controlului. Căci pe cât de adevărat este că suntem tot mai stăpâni peste natură, pe atât este de vizibil faptul că tehnologia a pus stăpânire pe noi. Fără violență, cu subtilitate și finețe, așa că nici nu ni se pare atât de grozavă robia asta.

De aceea o și numim în continuare, fără nici o problemă de conștiință sau de altă natură, libertate.

Ce vreau să fiu (1)

Voi rezista de data asta tentației de a vă vorbi despre „a doua” a lui Mahler, această epopee uimitoare a învierii; o voi face cu o altă ocazie. Acum vă voi îndrepta atenția spre altceva, spre un fel de devenire a trăirii: experiența prin care trece dirijorul Leonard Bernstein în timp ce, parcă, pictează cu sunete gândul veșniciei. E momentul și locul în care nu ai nici o altă șansă decât să te bucuri în credința ta. Fără efortul de imaginație la care ne îndemna John Lennon prin al său Imagine, ci prin trăire, prin actualizarea în planul experienței a realității materializării eternității în viața ascultătorului. Nu-ți imagina că există o lume mai bună, trăiește-o, e chiar aici, mai aproape decât ai crezut vreodată! E este o prefigurare a ceea ce va să vină, poți conta pe asta.

Dar Bernstein … Ia priviți-l! La un moment dat (3:14) parcă prinde aripi. Muzica începe să crească, dar nu atât în intensitate sonoră (deși va urma și asta, în mod natural), cât în capacitatea de a ne învălui ființele cu bucurie, cu speranță, cu frumusețea biruinței vieții. El este – sunt convins – în locul din care nu ar mai pleca niciodată. Căci pe acolo, preț de vreo opt minute, a poposit veșnicia.

Așa vreau să trăiesc armoniile credinței, cum își trăiește Berstein aventura mahleriană, să ajung să nu-mi mai pot dori altceva, precum Petru în fața Hristosului transfigurat. Nu e pentru fiecare zi, poate nici măcar pentru fiecare decadă a vieții, dar nu aș cârti pentru mai mult, credeți-mă …