Pastilă cinematografică (32) – Winter Light

Pastilă cinematografică (32) – Winter Light

Acelora dintre voi care ați deschis mai târziu ochișorii în fața ecranului gri și credeți că Silence, adaptarea lui Scorsese după romanul lui Shūsaku Endō, este filmul în care prin excelență ni se zugrăvește – tactil, vizual și abia în ultimul rând auditiv – tăcerea lui Dumnezeu trebuie să le aduc aminte că Ingmar Bergman a făcut nu doar un film pe această temă, ci trei, între anii 1961 și 1963. Două dintre ele sunt vizionabile  și recomandabile,Through a Glass Darkly și Winter Light, în timp ce al treilea, The Silence, nu este pentru ochișori micuți. Zilele trecute am revăzut filmul realizat în 1962, unul în care tema tăcerii lui Dumnezeu este abordată direct, chiar din perspectiva unui slujitor al Domnului.

În Winter Light tăcerea lui Dumnezeu este parte din scenariu; vreau să zic, regizorul suedez o menționează literal pe manuscrisul scenariului: „Tăcere deplină. El se târăște spre fereastră. Fără mașini, fără urme. Zăpada se așterne încet. Tăcerea lui Dumnezeu, fața schimonosită a lui Hristos, sângele prelins pe trup și pe mâini, scrâșnetul tăcut printre dinți. Tăcerea lui Dumnezeu.”[1] Ea este, practic, un personaj al filmului. Îi auzi replicile printre băncile de lemn ale bisericii, în golul dintre crengile copacilor, în liniștea unei ierni scandinave, chiar și în vuietul apelor învolburate ale unui râu, martor mut și insensibil al unor drame pe care, parcă, oamenii sunt incapabili să și le împărtășească unul altuia. Personajul principal, pastorul Tomas, ne lasă impresia că e capabil să dialogheze tocmai cu această tăcere, că în atâția ani de privațiuni spirituale s-a obișnuit cu toanele ei, că știe să plece urechea la tot ce ea nu spune. Dar ăsta este secretul lui, poate trăi sub povara acestei taine, chemat la slujirea unui Dumnezeu care e mult prea departe, asemeni acelor astre despre care citești prin revistele de specialitate: sunt atât de distante, la miliarde de ani lumină poate, încât existența lor devine pentru tine și mister și fascinație și groază difuză. Pentru Tomas, tăcerea lui Dumnezeu este de temut, mai de temut chiar decât o manifestare plenară a prezenței Sale. Nu același lucru se poate spune despre organist, de pildă, care pare să se bucure cu adevărat de libertatea pe care i-o oferă necredința și să ia lucrurile vieții, inclusiv pe cele ale slujirii duhovnicești, cu multă ușurătate.

”De ce trăim?” se întreabă Tomas, tocmai într-un moment în care, solicitat fiind de către un enoriaș, ar trebui mai degrabă să caute a-i furniza interlocutorului său un răspuns, o direcție, o mângâiere. Spre deosebire de Thomas, bărbatul venit să ceară îndrumare pare să dețină niște soluții de avarie în viața sa: este căsătorit, are copii, iar nevasta este însărcinată. Ar trebui să i se aducă aminte de harul minunat pe care Dumnezeu îl toarnă peste familii, despre bucuria de a sluji, despre binecuvântarea de a fi părinte, dar și de a trăi alături de o soție iubitoare. Ar trebui să i se citească un psalm și, de ce nu, pastorul să rostească o rugăciune … Ar trebui … Mă lași? Astea-s texte, bune pentru oameni care nu-și tulbură existența cu întrebări despre rachetele nucleare fabricate de chinezi și își văd cuminte de gospodărie, de curățatul zăpezii și de dezaburirea parbrizului bătrânului, dar atât de credinciosului Volvo din dotare. Eșecul omului care s-a împrietenit cu tăcerea lui Dumnezeu este acela că este incapabil să mai spună ceva relevant aproapelui despre prezența Sa. Tomas nu are nimic de împărtășit: tăcerea nu este precum Evanghelia, transmisibilă prin propovăduire. Dacă ar fi fost așa, Jonas ar fi avut, poate, și el o șansă la izbăvire.

Tăcerea se caută, cu trudă, printre zgomotele de fond ale lumii. A nu se confunda cu liniștea. În Winter Light liniștea este adesea tulburată de diverse zgomote de fond. În absența unei coloane sonore muzicale, fiecare astfel de  zgomot este perceput ca o agresiune pentru urechi: un ceas, clopotele bisericii, sunetul produs de pantofi pe podelele de lemn, scârțâitul ușilor, motorul mașinii. Nici unul dintre aceste sunete nu are vreo însemnătate, sunt goale și la fel de reci precum zăpada de pe șosea.

Îl poți găsi pe Dumnezeu într-un apus de soare, în cântecul ciocârliei, în susur de izvor? Ferice de tine! Pentru mulți oameni din zilele noastre toate acestea sunt la fel de pline de conținut precum sunt bătăile ceasului pentru Tomas. Zgomote de fond. Tăcere. Ne mulțumim cu ele în absența zgomotelor produse cu sens, știți voi care, acelea pentru care să bagi mâna în foc că nu ar fi existat în absența lui Dumnezeu. În absența minunilor, a fiecărui cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu, a atingerii Sale. Din păcate, am impresia că nici tăcerea lui Dumnezeu nu mai suntem în stare s-o percepem. Atât să fi avut, ne-ar fi fost încă suficient.

Nu poți să nu te întrebi, vizionând săvârșirea litrughiei în Winter Light, cât de mult reflectă ea impresii ale copilăriei lui Ingmar. Va fi fost oare acea sobrietate rece și aparent lipsită de conținut din slujba pastorului Tomas o reactualizare a impresiilor tânărului sceptic, martor al slujirii liturgice a propriului său tată? Poate. Eu am resimțit scena de început din bisericuță ca pe o dureroasă metaforă a stării spirituale a bisericii zilelor noastre, încă ocupată cu ținerea unei slujbe regulate, cu producerea de zgomote sfinte, totuși surdă și incapabilă să perceapă altceva, pe scena acestei lumi, decât zgomotele de fond ale unei culturi artificiale, super-politizate și golite de sens. O biserică preocupată să acopere tăcerea lui Dumnezeu cu propria-i gălăgie a închinării. Winter Light este un film care doare. Bergman este un ateu care nu se joacă de-a credința și filozofia. Pentru el, ateismul nu este frumos – nu are cum să fie –, nici folositor; pe de altă parte, el sugerează că nici credința nu îi e mai de folos omului în aventura sa de a găsi sens și împlinire în această lume.

Atunci când omul credinței este el însuși un rătăcitor prin această nefirească lipsă de armonii ale lumii, el nu mai poate face nimic altceva decât să acopere lipsa de liniște a aproapelui cu propria-i lipsă de odihnă. Folosește asta la ceva? Judecați voi înșivă. Finalul este construit în așa fel încât fiecare să îl perceapă într-un mod personal, subiectiv. Unii văd în el o soluție, o izbăvire; alții, dimpotrivă, îl privesc sceptici, pesimiști. Asta poate pentru că soluția nu este în mâna lui Bergman, ci în a noastră. O citim de pe chipul lui Tomas, în timp ce rostește încă odată sfintele cuvinte. Iar Dumnezeu tace. Locul lui este în altă parte.

[1] Ingmar Bergman, A Film Trilogy: Through a Glass Darkly, The Communicants (Winter Light), The Silence, trans. P. B. Austin, (London: Calder and Boyars, 1967), 87.

 

Reclame

Mijlocul bate mesajul – Stephen Hawking

Am fost și eu, recunosc, unul dintre cei ce au urmărit cu mare interes – atât cât m-au ținut brăcinarii – evoluția ideilor sale, de la acea cuminte și scurtă Istorie a timpului (prima ediție), până la mult mai incisivul The Grand Design. Am văzut și filmul. J I-am citit unele dintre interviuri. Într-unul găsisem acea candoare a omului de știință depășit de anumite nuanțe ale vieții: „cred că suntem în stare să aflăm cum a apărut acest Univers, nu însă și de ce s-a căznit să apară” (îmi pare rău, am pierdut sursa, mă credeți pe cuvânt sau faceți cum credeți că e mai bine). O candoare, din păcate, ofilită încă de pe vremea în care începuse să presare în și mai scurta sa istorie a timpului (ediția revizuită a primei cărți) tot mai multe expresii de genul „putem presupune că”, semn că se plictisise și el de atâta fundamentare, în căutarea măreței teorii.

Iar teoria, asta e, se amână până la o dată ce va fi stabilită ulterior. Chiar îmi pare rău că Stephen n-a apucat-o, cum îmi pare rău și de faptul că n-a apucat să mărturisească învierea filozofiei, a cărei moarte, într-un exces ce s-ar fi dorit demn de arta lui Nietzsche, o decretase rezolut. Căci filozofia a înviat, trăiește bine mersi printre noi și își recrutează adepți pentru Marea Propovăduire pe toți pereții și ecranele lumii. Afișajul ne este gândirea, nu cea statică, așa cum era percepută până la apariția cinematografului, nici în mișcare, cum a fost privită până ce ne ieși wifi-ul în cale, ci hiper-reală, distributivă și distribuibilă (!). Între timp, ne aducem aminte de timp doar ocazional, cum ar fi acum, la moartea unui apostol al acestuia.

Se vor fi rugat mulți pentru sufletul lui. Știu că Ravi îl pomenea destul de des, cu speranță, în alocuțiuni. Acum or să-i hotărască destui – ca niște vrednici dumnezei – temperatura mediului în care își va petrece veșnicia. În final, numai Dumnezeu știe cum a pășit în acea lume a cărei existență i-a pus-o la-ncercare preț de aproape o viață de om.

Stephen a fost, îmi pare, o miză prea mare pentru o bătălie ce pare să-și fi pierdut în epoca noastră, a memorării și dezinformării, vitalitatea de odinioară. El este asociat în imaginarul zilei cu ambiția omului de a cuceri, prin forțe proprii, mintea lui Dumnezeu. Nu puțini sunt cei ce au tremurat – de emoție, de frică sau de ciudă – în fața perspectivei descoperirii totului. Dacă reușește, ce se va întâmpla cu noi? Dar cu credința noastră?

A biruit, într-un fel, moartea, sfidând cu încăpățânare previziunile sumbre ale medicilor. Sau, mai bine zis, Dumnezeu l-a ținut. Căci, iată, dacă există cineva care nu s-a temut de încăpățânarea lui Stephen, acesta în mod sigur este chiar Cel ce l-a ținut viu atâta vreme. Dumnezeu i-a dat zile, mai multe decât cei mai optimiști fii ai oamenilor. Nu s-a temut nici de gura lui, nici de mintea lui, nici de aura prometeică a aventurii sale printre noi. Cred că l-a păstrat în viață pentru noi, fricoșii lui preaiubiți. Prin el, ne-a testat anduranța la deconspirarea tainei, tocmai nouă, celor atât de siguri pe cele citite și auzite, nu cercetate. Sau, poate că Dumnezeu ne spune printr-un astfel de om că nu trebuie să ne frică de lume și de tainele ei, atât timp cât întotdeauna va exista înaintea ochilor noștri orizonturi de cucerit, căi de străbătut, taine de scos la lumină.

Dar este el un învins? După ce a survolat cu mintea-i găuri negre, spații, dar mai ales timpuri ce nu încap în orice tărtăcuță, s-ar părea că, vorba poetului, toată strădania asta tot între patru scânduri bine meșteșugite își găsește deznodământul. A vrut totul, dar s-a ales cu nimic. Așa să fie? Noi, cei ce credem că dincolo de cele patru scânduri mai există ceva, știm că nu-i așa. Căci, în final, fiecare va ajunge la dreapta cântăreală, acolo unde Domnul nostru le va judeca pe toate cele ascunse ale oamenilor și, cumva, nu vă poci spune de ce, mă îndoiesc că din acel trup slăbănog au ieșit prea multe la lumină, pentru ca oricare dintre noi să se poată hazarda într-o sentință. Ne-a spus despre găuri negre, câte în lună și în stele, dar despre golul din inima sa rareori a împărtășit, iar atunci când a făcut-o, a camuflat orice speranța sub crusta unui umor britanic, aparent cinic, menit să ascundă, nu să scoată în evidență convingeri intime. Numai Dumnezeu i-a cunoscut mintea cu adevărat. Noi rămânem cu cărțile.

Thank you, mister President!

Ar fi nostim să mă gândesc la asta, dacă nu aș avea motive să suspectez pura motivație politică a acestui tip de preocupare: de când a fost ales Donald Trump președinte, o mulțime de necredincioși – atei agnostici sau pur și simplu progresiști – care nu până nu demult nu dădeau doi bani pe creștinism și pe evanghelici au devenit brusc foarte interesați de conduita creștină, de cum trebuie să se comporte un evanghelic, ce valori să susțină, ce e bine și ce nu să facă un lider adevărat, cum să își iubească aproapele, cum să arate compasiune și ce ar face Isus dacă ar avea de trăit în America zilei de azi. Propovăduitori vrednici de orice biserică, nu altceva! Uneori, sunt chiar mai buni decât chiar profesioniștii amvoanelor!

Mai mult, sunt îngrijorați de viitorul mișcării evanghelice, profețesc, analizează și se preocupă cum n-au făcut niciodată de posibila cădere în irelevanță a acesteia în fața unei lumi rele și necredincioase …

😉

Sunt ieri ce-am fost încă de mâine (11)

Episodul anterior AICI.

Trecutul ca hrană

E fascinant și înspăimântător să vezi cât de radical s-a translatat în experiența omului contemporan interesul dinspre ce va fi înspre ce a fost. Iar asta s-a întâmplat sub ochii noștri, în ultimul sfert de veac. Odinioară, oamenii priveau înainte, căutau cu frenezie semne prevestitoare ale zilei de mâine. Ideologiile zilei promiteau, fiecare, un viitor luminos, unul pentru care merită să suferi nițel, căci va fi mai bine odată. Însemnele și simbolurile cu care oamenii își amenajau spațiile simțirii arătau încotro se îndreaptă. Politicile erau și ele orientate spre zenitul existenței, concurând paradisul. Îi votam pe candidații la funcțiile publice pentru ceea ce credeam că vor fi atunci când vor ajunge sus, pentru mărețele lor planuri. Puțin ne-a păsat de trecutul lui Iliescu, de pildă, important era că el nu ne va vinde țara, gândeam noi atunci.

Peste tot, ni se oferea viitor, iar noi eram avizi de tot ce ne poate conduce prin labirintul de posibilități al zilei ce va să vie. Una din expresiile triviale ale acestor preocupări era horoscopul, fără de care mulți nu-și începeau ziua. Să nu uităm de succesul pe care îl aveau pe atunci clarvăzătoarele. Prin biserici, cei mai de succes erau proorocii, cei ce pretindeau că pot arunca o privire, datorită unui har special, venit de sus, asupra zilei de mâine. Oamenii erau înfometați și însetați de viitor, îl consumau, zilnic, pe pâine.

Azi, însă, nu mai dă nimeni doi bani pe el. Mediul virtual în care ne-am botezat experiența viețuirii de zi cu zi este unul prin excelență al înregistrării și redării trecutului. Astfel, trăim într-o imens labirint al oglinzilor, înconjurați de trecut, de faptele ce au avut loc, de ceea ce s-a spus deja, de ce a fost fotografiat și documentat. Notificările peretelui ne spun, în marea lor majoritate, ce a fost, ce s-a distribuit, cine a reacționat, cine a făcut cutare și cutare lucru. Citim o mulțime de știri, ne umplem mințile cu trecut.

Înconjurați de atâtea monumente, altare și pietre de aducere aminte, nu mai avem acces spre orizonturi. De altfel, nici nu mai avem timp pentru ele. Ne votăm oamenii, cântărindu-i în primul rând după câte au făcut. Trecutul îi ajunge din urmă pe mulți eroi ai zilei, înălțându-i sau, mai degrabă, trântindu-i în mocirlă. Orice gest, orice vorbă, orice grimasă cât de mică îi este înregistrată și arhivată cum se cuvine, spre a fi de folos mâine (câtă ironie!).

Lumea noastră este un imens muzeu, aflat într-o neobosită (re)amenajare. Nu doar că am renunțat la utopia Babelului și nu mai visăm la acel turn din vârful căruia le vom vedea pe toate, dar ne construim cu sârg ruinele trecutului. Măcar de-ar fi un trecut din care să putem descoperi cine suntem, căci și acesta îmi pare a fi mai degrabă un construct imaginar, un bricolaj de obsesii, de vinovății, de mesaje contradictorii și de pixeli bine meșteșugiți. Paradoxal, Europa se uită pe sine, America, de asemenea. Dar tot în trecut se refugiază amândouă, căci ideea de progres, nu e altceva decât o obsesie a rearanjării istoriei într-un mod prin care să creeze acum acum și aici un temei pentru adoptarea unui imperativ ideologic. Politicile curente față de imigranți reflectă această incapacitate a omului politic contemporan de a privi înainte. Politicianul privește în urma sa, căutând în trecut fie o vârstă de aur, fie o gheenă a rușinii: de acolo își trage seva discursului său pro sau contra amestecării lumii. Nici unul vede însă, prin prisma politicii sale, dincolo de orizontul propriului mandat; de aici și mania grandorii de acum, vizibilă în special la Donald Trump, dar și alte figuri ale zilei, precum Putin, Trudeau, Macron, Orban sau … Dragnea.

Ș-atunci poate că are dreptate McLuhan: ne conducem mașina nu urmărind drumul ce ni se așterne înainte, ci privind în oglinda retrovizoare. Deocamdată, șoseaua ne pare dreaptă ca-n palmă, dar ce-o să ne facem la prima cotitură? Mi-e că o să devenim una cu decorul. De fapt, asta s-a dorit de la bun început.

Picătura care ne strică Forma Apei

Va să zică, este în regulă ca Academia Americană de Film să acorde premiul Oscar pentru cel mai bun film unor producții în care:

– personajul principal este un caucazian hetero, având un frate autist (Rain Man)

– un personaj cheie este un șofer negru, la dispoziția unei doamne caucaziene (Driving Miss Daisy)

– este vorba de un caucazian care descoperă lumea indienilor, undeva în Vestul Sălbatic (Dances with Wolves)

– o femeie caută să prindă un ucigaș în serie, făcând apel la ajutorul unui alt criminal psihopat, caucazienism pe toată linia (Silence of the Lambs)

– avem povestea unui caucazian hetero, cu un coeficient de inteligență redus (Forest Gump)

– toată povestea este cu și despre caucazieni, oameni de ispravă, mai ales când au securea în mână (Braveheart)

– se scufundă un vapor, și nici una dintre victime nu este afro-americană, asiatică sau latino; ah, să nu uităm: femeile au prioritate în bărci (Titanic)

– avem o poveste dintr-o Europă despre care toată lumea vrea să uite, cu sfială, chiar cu rușine; Shakespeare … serios?!? (Shakespeare in Love)

– personajul principal este un bărbat caucazian aflat în criza vârstei mijlocii, libidinos, visează la fetișcane … interpretat de Kevin Spacey (American Beauty)

– ni se propune o poveste a unui schizofrenic, bărbat caucazian și el (A Beautiful Mind)

– avem o poveste frumoasă cu oameni, hobiți, elfi, goblini și alte lighioane, toate caucaziene (The Lord of the Rings: The Return of the King)

– o femeie – tot dintr-ale noastre – dă bine cu pumnul (Millon Dollar Baby)

– acțiunea se petrece într-o țară fără negri (No Country For Old Men)

– totul este în, despre și prin mlaștină, fără albi, fără negri, fără hispanici (Slumdog Millionaire)

– avem o captivantă poveste a unui rege englez care nu poate lega două vorba ca oamenii – dezavantajat în exprimare, cred că așa se zice corect (The King`s Speech)

– în sfârșit, avem un negru, exploatat de niște albi răi și cruzi, dar salvat în final tot de către un alb, așa cum numai Brad Pitt poate fi (12 Years a Slave)

– eroul principal este, iarăși repet, bărbat de-al nostru etc, etc, deși nu e chiar în toate doagele, dar ce mai contează? (Birdman)

– ni se propune o facere internă, între ai noștri … bărbați credincioși și, uneori, prea curioși (Spotlight)

Însă nu cumva să avem o poveste despre o mută care se îndrăgostește de o bestie (auzi colo: să te îndrăgostești de o bestie: cine a mai auzit o astfel de poveste?), care are un vecin gay (cât de ciudat, credeam că ăștia trăiesc în ghetto-uri) și o colegă de muncă cu pielea neagră. Și să nu avem un film în care bărbatul alb este rasist, așa ceva nu s-a mai văzut în filme până acum. Până aici!

Ce vrem să vedem în filme și ce nu: Este The Shape of Water un film corect politic?

Cristian Tudor Poescu zice că da, eu zic că … nu prea.

Da, avem un personaj de culoare (cel interpretat de Octavia Spencer), numai că, după normele de incluziune și promovare a diversității el nu aduce corectitudine pe ecrane: este un personaj secundar, pus în slujba definirii celor principale, în cazul nostru, o femeie latino și un bărbat caucazian. Nu o întrece în complexitate pe nici una dintre madamele consacrate încă de pe vremea lui Gone with the Wind, știți acele femei de casă care se îngrijeau de copii albi și imaculați, e un personaj de „recuzită”. Nu vrea nimic, nu evoluează, cu contează.

Recunosc, aș fi putut paria pe prezența unui gay în film, pentru diversitate. Plutește în aer, prin mai toate filmele. De departe, aici pare a fi pariul câștigat de către LBGT;  un film care respiră „queer”, o scrisoare de dragoste către comunitatea în speță etc. Așa este, deși nu prea văd de ce Giles, personajul interpretat de Richard Jenkins, ar avea cu ce să afirme o anume mândrie. Giles este, așa cum e descris în film, un om bun la inimă, sensibil, timid, inofensiv, pe de altă parte, e profund complexat și așezat cu fața spre trecut, incapabil să ne indice spre ceva anume cu care să ne rămână în amintire. Faza cu meșa amintește mai degrabă de rolul decorativ al LGBT-ilor din filmele anilor 90`, când aceștia parcă ne erau arătați în filme precum câinii dresați la colț de stradă: amuzament. Kakaia mândria?

Că veni vorba, caucazieni cuminți și respectuoși ce sunteți, i-ați văzut pe rușii din film? Aceleași reprezentări stereotipe care au făcut deliciul majorității filmelor din perioada rece. Să înțeleg că atunci când vine vorba de reprezentarea dușmanului de clasă punem corectitudinea în cui, nu?

A face un film în care personajul principal se prezintă ca o persoană cu disabilități este din perspectiva distinsului CTP, parte a problemei, adică a infamei corectitudini. Eu, unul, nu-mi pot închipui filmul altfel, ca poveste de dragoste dintre o femeie ca oricare alta (scuze!) și o creatură fantastică. Tocmai în asta stă ideea filmului, să descoperim o relație modelată nu de cuvinte rostite, ci de gânduri exprimate prin descoperirea unui mod propriu de a comunica. Nu asta face orice iubire, hm?

Observați că nici nu mă ating de corectitudinea filmului față de caucazieni, care – păcatele lor – mai sunt pe deasupra și familiști tradiționali, și care au mai citit câte una-alta de prin Scripturi. Până la urmă, corectitudinea este în ochiul celui ce interpretează, nu în altă parte.

De-ale Oscarului: un 2018 mai degrabă nostalgic

De-ale Oscarului: un 2018 mai degrabă nostalgic

Până la urmă, a fost unul dintre cele mai convenționale Oscaruri ale ultimilor ani, fără surprize, fără mari excese într-ale politicelor. Unii s-au temut că Academia va face din nou o nefăcută, prin scoaterea la înaintare a lui Call by Your Name, echivalentul nedreptului câștigător de anul trecut (Moonlight), dar n-a fost cazul. S-a mers pe cinema, în sensul clasic al termenului, nu pe imperative ideologice. Fără a fi un film excepțional, The Shape of Water își merită aprecierea, având în vedere că n-a avut o concurență serioasă. Dunkirk putea fi apreciat mai bine, dar a apărut mult prea devreme; The Darkest Hour merită să fie vizionat, însă este cel mai convențional dintre toate (dar n-am văzut încă The Post). Filmul lui Guillermo del Toro e cinematografie în sensul clasic al termenului și are de toate: culoare, discurs de montaj, o coloană sonoră seducătoare, efecte cinematografice clasice, alternanțe între imagine-realitate și imagine-vis, chiar și secvențe de film musical. Nu este el neapărat original, sub anumite aspecte, dar va trebui să ne obișnuim cu apariția tot mai rară a acelor filme „cum nu sau mai văzut până acum”. Regăsesc în el câte ceva din Amelie, din filmele lui Gilliam (în special din Twelve Monkies), dar și din clasicul E.T. al lui Spielberg. Până și rușii sunt clasici, previzibili, precum cei de Octombrie Roșu …

Mă bucur, totuși, că cele trei panouri (mă rog, Three Billboards Outside Ebbing, Missouri) nu au luat premiul cel mare. Deși e realizat într-o manieră ireproșabilă din punct de vedere artistic, filmul mi se pare insipid; e prea multă isterie acolo. Tema este interesantă, filmul nu e de duzină, dar poate că nu strică să alegem partea bună și constructivă a lucrurilor, or panourile astea nu zidesc, ci funcționează mai degrabă ca niște ziduri din acelea, ca ale lui Trump: nu ajută la nimic, doar strigă prin pustie.

Firește, nu aveam cum să le văd pe toate. Ceva îmi spune însă că n-are rost să-mi fac de lucru cu Call by Your Name, nici cu Lady Bird (cu acesta din urmă am încercat, dar m-am declarat învins după primele șase minute). Apoi, The Post e … Spielberg, iar asta cântărește jumătate din vizionare, căci maestrul e previzibil (nu o spun în nume de rău, dar asta e situația). Restul, dacă va fi vreme, pentru că viața bate filmul, mai sunt și alte lucruri frumoase de făcut pe lume.

Deocamdată, Academia se ține tare. În timp ce urșii europeni bat din palme în fața unor mizerii precum Nu mă atinge-mă, în State încă se mai premiază cinema. Nu pot decât să sper că acest lucru va continua, atât de dragul lor, cât și de al nostru, pentru nu prea văd de ce s-ar înghesui românii în cinematografele din mall-uri pentru a vedea filmul Adinei Pintilie (risc de asfixiere cu popcorn sau cu răcoritoare, grijă mare).

Pe de altă parte, să recunoaștem, 2017 n-a fost un an tare bun pentru cinema. Dimpotrivă. Lumii filmului nu i-a priit scandalurile. Poate că tocmai de aceea, recunoașterea de care se bucură Gary Oldman este importantă, altfel toată afacerea asta risca să devină, dacă nu cumva și este deja, o nefericită vânătoare de vrăjitori.

Vă mai zic doar că mă bucur pentru Gary Oldman, îl apreciez încă de pe vremea când îl întruchipa pe Beethoven (Immortal Beloved). Nici el n-a prea avut concurență, se pare, în acest an. Planau și asupra lui unele tinichele de tip #metoo și #timesup, dar dacă ele n-au contat în cazul lui Ben Affleck, se pare că drept era ca nici acum să nu fie luate în seamă. Poate că s-a înțeles că tot ce ține de abuz în industria asta, la fel ca în celelalte medii și contexte, este în primul rând de competența justiției, nu a specialiștilor în filme. Justiția nu se face prin decernare de premii, nici prin refuzarea lor. Ideologiile n-ar trebui să interfereze cu efortul de promovare și recunoaștere a valorii unui film. Acesta lucru a fost ratat anul trecut, când un Moonlight de două parale a fost înălțat în ochii publicului cu mult deasupra valorii sale, doar pentru că a prins un moment ideologic prielnic …

Scuze, revin: actorul care l-a întruchipat în The Darkest Hour și-a meritat statueta. Asupra omului Gary Oldman, nu cred că e de competența noastră să ne pronunțăm. Be cautious and hope for the best.