Biruitori sau (doar) spectatori?

Nu te lăsa biruit de rău, ci biruiește răul prin bine.(Romani 12:21)

Cu greu vom putea găsi în filme ilustrații ale îndemnului de mai sus. Caracterul vindicativ al poveștilor pe care ni le spun filmele bazate pe paradigma luptei dintre bine și rău este greu de pus la îndoială. Există chiar și un gen al filmelor ce au ca subiect răzbunarea (revenge movies), cele în care ucigași, violatori sau răpitori de persoane sunt urmăriți, fie de către victime, fie de către cei apropiați, pentru a-și primi din mâna lor dreapta pedeapsă (cel mai adesea prezentată ca pe deplin legitimă). În majoritatea filmelor pe care le vedem băieților răi li se plătește cu vârf și îndesat; mântuirea lumii din film și restabilirea paradisului inițial îi exclude pe așa-numiții villains de la marele ospăț. Eroii pozitivi se dovedesc mai buni în folosirea aceleiași tehnici de luptă, fie că e vorba de arte marțiale, de mânuirea armelor de foc și a săbiilor sau de înzestrări supranaturale. Răul este învins, practic, pe teren propriu, lui fiindu-i opusă o forță de rezistență semnificativă din partea binelui.

O excepție notabilă o constituie Citește în continuare „Biruitori sau (doar) spectatori?”

Reclame

All you need is love, ta, ta, ta, ta, ta!

Asemeni sacrului, iubirea își descoperă frumusețea în relații nu prin omniprezența ei, cât prin pietrele de hotar pe care le așează pe parcursul unei viețuiri. Da, există un inefabil al uimirii și groazei în cele cotidiene, profane. De asemenea, există iubire în micile gesturi de fiecare zi ale oamenilor obișnuiți, în grija necondiționată pe care și-o poartă, în atențiile de nimeni văzute pe care și le împărtășesc în răcoarea sau zăduful fiecărei dimineți.

Dar dragostea care este peste tot, de fapt, nu e nicăieri, tot așa cum atunci când totul este hierofanie în jurul nostru sacrul moare în abisul cel fără de cap și coadă al lipsei de orientare profane. Atât timp cât suntem în noapte, trăim ca în timpul zilei. Suntem în zori, așa că soarele nu s-a rătat încă.

Poate că e nevoie să separăm unele ape de ceruri în înțelegerea noastră. Căci există sacru – în multe și mărunte, pe creste de munte și în văi adânci, în priviri și în rostiri, în susur și în vacarm, în literă și în imagine – și sacrul. Tot astfel, vorbim uneori despre iubire, alteori despre iubirea aceea. Nici una dintre ele, oricum, nu levitează printre noi, venită de nicăieri, îndreptată spre niciunde.

Apoi, iubim pentru că și în ciuda faptului că, întotdeauna condiționat. Noi nu suntem dragoste, asta e. De aceea – iar asta îmi place la nebunie în tot acest omenesc mister al umblării – iubirea noastră este o expresie a libertății ce ni s-a dat, aceea de a ne face robi binelui altcuiva. Întocmai ca sacrul, care e libertate și robie deopotrivă, iubirea ne desenează în fața ochilor, clipă de clipă, orizonturi dincolo de care doar speranțele noastre pot să ajungă. Pentru că nu e în aer, nici aproape, nici departe. E în noi. De aceea ea este posibilă, nu pentru că o rostim, ci pentru că-i dăm cep în cămările inimii. Nu e loc de zgârcenie în astfel de treburi. Să-i dăm bătaie!

Ah, și să nu uităm, desigur, că putem să iubim doar pentru că am fost iubiți mai întâi. Acțiune începută și în plină desfășurare, suspectăm.

(did I preached it right, bro?)

Muzica, o nouă dimensiune (16) – Ich bin der Welt abhanden gekommen

De nepovestit, ea, muzica, este în sine o poveste,
în care personajul principal este ascultătorul,
iar tăcerea sa cea mai desăvârșită intrigă
din câte s-au gândit vreodată.

Dureros de frumos acest cântec! E ca o liturghie a unui suflet care descoperă, cu bucurie și cu disperare deopotrivă, o cale spre înnobilarea existenței. N-ai cum s-o asculți să crezi că suntem doar materie, o formă superioară de organizare a acesteia în Univers. O astfel de piesă nu se ascultă, se crede.

E o tranziție a supunerii propriului destin dinspre lumea legilor oarbe ale fizicii, a căror frumusețe doar cu inima se pricepe, înspre cele încă tainice ale persoanelor și relațiilor dintre acestea.

Vibrație devenită simțire …

O variantă bărbătească, cu traducerea versurilor în engleză:

Iată și o altă variantă, de data asta feminină, sub bagheta maestrului Abado, înfiorător de fascinantă. Restul e dincolo de cuvinte.

Ce gândim când nu citim (22)

Ați auzit că s-a zis: «Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte».

Dar Eu vă spun cum să vă împotriviți celui ce vă face rău. Aceluia care te lovește peste obrazul drept, parează-i lovitura cu brațul drept, fă o priză cu stângul și răsucește, apoi întoarce-l și dă-i un brânci pe spate.

(Dintr-un fel de evanghelie cap. 5:38-39)

Alfie pentru ochi

Așadar, ați descoperit zilele astea ceea ce Orwell ne spusese de mult, dar n-am prea vrut să luăm aminte: statul este rece, lipsit de har, nemilos, ucigaș de speranțe. Nu-i stă în caracter. Problema nu este legată (doar) de conținutul ideologiei pe care o slujește; pur și simplu nu știe să se comporte altfel. O dă sus și tare cu legea, co conduitele reglementate, cu formele și formalitățile, asta e. Impersonal fiind, deși sunt niște oameni acolo, responsabili pentru fiecare mișcare de rotiță, nu înțelege nici măcar la nivelul celui mai elementar antropomorfism ideea de persoană.

Vrei să-ți dea iubire? Vrei să te înțeleagă? Vrei să-ți îngăduie nebunia cea frumoasă a harului de a fi părinte? Vrei să-ți dea speranță? În zadar le aștepți de la stat. Când vine vorba de cele ale iubirii, statul nu știe să facă altceva decât să dea o mulțime de legi și să ne învețe ce e corect și ce nu. Și să protejeze interese, așa cum știe el mai bine. Iar atunci când nu știe, mai ales când e vorba de interesul superior al copilului, o dă cu bâta-n baltă. Iese cu lacrimi și cu multă, multă durere.

Statul nu știe ce să facă cu viața (vă mai amintiți de omul acela mioritic, dat mort în acte, deși era încă viu, și silit să treacă, în ciuda evidențelor naturale, printr-un întreg proces birocratic al revenirii la viață?). Însă, asemeni firelor rebele de iarbă care ridiculizează pavajele de beton, cu tot cu erbicidele menite ale ucide înălțarea, viața sfidează sistemul. Cele patru/cinci zile ale lui Alfie, trăite în afara suportului artificial, sunt răspunsul vieții, blând și dureros deopotrivă, dat indiferenței unui angrenaj incapabil, în toată perfecțiunea lui, să le ofere unor părinți dreptul de a face tot ce depinde de un părinte pentru binele pruncului lor.

Nu căuta viață între cele moarte ale legii. Nu te aștepta ca statul să te învețe ce e viu și ce nu. Nu asta e menirea lui. Cel mult, în astfel de chestiuni, statul este un simplu agent constatator. Care, uneori, o mai dă și în bară, fără pic de grație. Căci statul poate fi inuman în ce face, tocmai pentru că e atât de omenesc în toace cele ce-i dau spor.

Ar fi alte locuri mai potrivite. Poate că ai uitat de ele.

Privește în jur, cu băgare de seamă, căci nici căldura umană, nici harul, nici mila și nici speranța n-au lipsit în aceste zile. Lasă statul într-ale sale și privește la cei, în felul lor nebunesc, ce a alunecate pe alocuri și în excese regretabile,  mărturisesc în felurite chipuri valoarea vieții. Această mărturie n-a pierit, trebuie doar să cercetezi cu atenție.

Oare care este sursa ei, te-ai întrebat?

Cine poate mărturisi cu adevărat viața? Cine o poate arăta?

Doar cel căruia i-a fost arătată, cum zice și apostolul. Restul sunt ideologii, dogme, politici. Nimicuri.

Predica de pe punte

E greu să ai o opțiune politică în aceste zile și să nu fii păcătos. Nu contează motivația; fie că ai ales având în minte o anume agendă socio-morală, fie că, pur și simplu, ai optat pentru răul care ți-a părut a fi cel mai mic: ești vinovat față de ceva, față de cineva, nu știu față de ce, nici față de cine, dar în mod sigur față de Dumnezeu. Pe deasupra ești și un ipocrit, căci toată poleiala aceea de fațadă a obiectului opțiunii tale te acuză pe tine de susținerea nerușinată pe care i-ai acordat-o.

Nu știi? N-ai auzit? Căci ieșit-a propovăduitorul la colț de stradă, s-a distribuit pe perete, taman în tinda cucuvelei rețelei celei fără de taină, zicând:

Ați auzit că s’a zis celor din vechime: „Să nu cumva să lipsești de la vot.” Dar Eu vă spun că ori și cine pune mâna pe ștampilă, ca să voteze, e un mișel și un ipocrit de primă clasă. Dacă deci mâna ta cea dreaptă te face să cazi în păcat, taie-o și leapădă-o de la tine; căci este spre folosul tău să piară toate proiectele astea dragi inimii tale conservatoare și să nu-ți fie aruncat numele de creștin în desuetudine.

Se pare că atunci când apostolul zicea că nu-i stăpânire care să nu fi fost urcată pe pernița cea moale a măririi fără ca Dumnezeu să-i fi suflat vânt favorabil în pânze, el a făcut-o pentru a se asigura că am înțeles vorba aceea a lui, zisă peste veacuri de Mușatescu, parafrazez: `geaba votezi tu cine vrei, că din urnă iese cine trebe`.

Votul evanghelic nu (mai) contează, e redundant.

I-au rămas, credincioase, distribuirile.

Vacanță în Halkidiki (2) – Nea Potidea

Vacanță în Halkidiki (2) – Nea Potidea

Trebuie spus, Nea Potidea (sau Potidaea, depinde de … nu știu ce, așa e cu numele astea grecești) nu este de găsit pe locuri de frunte în nici o prezentare a peninsulei Halkidiki. Faima ei turistică pălește față de cea a unor locații consacrate precum Kalithea, Neos Marmaras, Ouranopoli, Sarti, Vourvourou sau chiar a micuțului Possidi. Am ales, totuși, să stăm aici pentru cinci zile, atrași de ideea pachetului complet: este cel mai îngust loc al brațului Kassandra, chiar la intrare, având mai puțin de un kilometru de pe un țărm pe altul. Asta înseamnă plajă ziua, pe latura nordică, de unde ai vedere până hăt spre Sithonia, și apusuri de soare pe latura de sus, cu deschidere amplă la Marea Egee. Ce să-i faci, astea ne sunt slăbiciunile, apa caldă, nisipul fierbinte și soarele de la apus. Ne-am urmat visul, asta e.

 

Nea Potidea este o localitate cumva ruptă în două de șoseaua cu regim de autostradă care vine dinspre Tesalonic, prin Nea Moudania, și se pierde undeva în apropiere de centrul Kassandrei. Nu există treceri pietonale peste șosea! În privința asta înapoierea grecilor față de turci, foarte atenți la aspectele astea, este evidentă. Singura trecere pietonală de pe o parte pe alta este la capăt, pe lângă canal și pe sub șosea, dar asta înseamnă un ocol semnificativ, mai ales pentru care, asemeni nouă, sunt cazați în cealaltă extremitate a zonei de stațiune. Cel mai adesea, din rațiuni ce țin de timp, nu din lene, am mers din zona de stațiune în orașul propriu-zis, situat dincolo de autostradă, cu mașina.

s_3758
Acești copii minunați și mașinile lor zburătoare 🙂

Altfel, am trecut și pe jos pe lângă canal; eu un drum ce merită bătut măcar odată, de dragul clătirii ochilor …

canal_3945
Canalul de la Nea Potidea, străjuit de multă vegetație

Stațiunea

E micuță, oarecum muncitorească (îmi aduce aminte de Mangalia), dar oferă cam tot ce e nevoie: plajă cât vezi cu ochii, spațiu de promenadă, câteva magazinuțe pentru cumpărături de bază (pâine, lapte, niște fructe etc) și chiar un părculeț de distracții pentru cei mici. Se găsesc o mulțime de spații de cazare de toate mărimile și pentru toate buzunarele (în special pentru zona medie/buget).

statiune_3965

Restaurantele nu lipsesc, însă toate sunt profilate pe … pizza, paste și alte chestii ce nu au în clin și mânecă cu Grecia. Gyrosul este o excentricitate prin aceste locuri; se pare că turiștii vor să mănânce ca la mama acasă, asta e.

Pentru o aprovizionare mai de soi, trebuie căutat Lidl. Există unul la vreo 7 km, în interiorul peninsulei, lângă Nea Fokea, dar pentru mai multe opțiuni (Lidl, Matsoutis etc) se poate merge pe drumul spre Tesalonic, în Nea Moudania, cel mai mare oraș din zonă (sunt vreo 10 km, însă în mare parte pe autostradă).

Pentru a cumpăra și alte lucruri decât cele adresate stomacului (suveniruri, ceramică, artizanat etc) va trebui să căutați în altă parte. Cea mai bună recomandare rămâne Kalithea, la vreo 19 km distanță, plină de magazine de tot felul și pentru toate gusturile. Dacă nu stați în această localitate, un pic cam aglomerată, vă recomand să încercați și plaja de acolo: este una dintre cele mai bune din Halkidiki!

statiune_3888
O mică insulă la capătul stațiunii

Majoritatea turiștilor veniți în Nea Potidea provin din spațiul ex-iugoslav, dar am întâlnit și români, chiar și … italieni. În general, se poate spune că este o stațiune curată și bine întreținută. Unele locații, atât din Grecia, cât și din Turcia, ne-au surprins neplăcut din acest punct de vedere.

cazare_3782
Vedere din balcon, spre brațul Sithonia

Noi am găsit o cazare pe booking, undeva în zona de pe povârniș. Singurul ei dezavantaj era faptul că trebuia să urcăm la întoarcere de plajă (un drum de câteva minute).

ras_4107
Răsărit de soare!

În schimb, aici am avut parte de o liniște cum rar s-a mai văzut în Grecia (poate doar în Agios Georgios-sud, unde am avut căsuța noastră), iar vederea la mare a fost superbă. Cafeluța de dimineață mi-a savurat-o de fiecare dată pe balcon, în briza răcoroasă venită dinspre golf. Evident, acest peisaj m-a convins să fac de două ori efortul de a mă trezi și admira, respectiv consemna pe cardurile SD, răsăritul soarelui, de undeva de dincolo de dealurile Sithoniei.

ras_4112
Tot la răsărit; am fost harnic!

cazare_3679

Plaja

Cum am zis, este o plajă spațioasă. Există zone amenajate, cu șezlonguri și tot tacâmul, dar și spații unde poți să te întinzi cu ce ți-ai adus de acasă. Unele pensiuni oferă șezlonguri și umbreluțe, la cheie (sunt prinse cu lanțuri în jurul suportului de umbrelă). Pentru că nu e foarte solicitată, plaja poate să arate uneori cam deprimantă și neîngrijită. Moda asta cu lanțuri și lacăte este de dată recentă; în anii trecuți nu am pomenit așa ceva, toate erau lăsate pe plajă la liber, iar a doua zi erau găsite acolo intacte. Se pare însă că vremurile s-au mai stricat nițel. Să fie de vină metehnele turiștilor veniți de pe meleaguri ca a le noastre? Sper că nu.

plaja_3812
Spațiu berechet pe plaja de la Potidea

Apa este caldă și lină. Rareori se văd valuri. La intrare sunt pietricele, dar după ce apa ajunge la genunchi totul este minunat, nisipul fin intrându-și în drepturi. Dacă avansezi foarte mult, apar unele petice de alge, dar asta când oricum nu mai poți să le atingi cu picioarele. Noi le-am găsit vrednice de explorat, folosind căștile de scufundare din dotare.

plaja_3861
Câteva pietre, de decor …

Deoarece intrarea în apă este lină, plaja din Nea Potidea pare a fi preferată de familiile cu copii mici. Asta nu este de speriat, pentru că spațiu este suficient, și pe plajă și în apă, pentru toată lumea.

Orașul

Am trecut de câteva ori de partea cealaltă, pentru a-l vizita. Nimic deosebit, în afară de faptul că aici se găsesc cam toate cele de trebuință, niște magazine mai bine aprovizionate, brutării și o piață. Biserica din centru, fie și numai privită din afară, este impresionantă.

oras_3582
Faleza de sud

Într-o zi mai fără soare ne-am plimbat pe faleză (în partea asta nu există plajă). Peisajul este foarte frumos, datorită țărmului înalt și stâncos. În fiecare seară am venit în micuța zonă portuară pentru a ne clăti ochii în lumina apusului de soare.

 

Concluzii

Nea Potidea merită o oprire de vreo trei-patru zile pentru plajă, băi bune în mare și promenade liniștite în lumina apusului de soare. Altfel, asemeni majorității stațiunilor întinse dinspre Nea Moudania și Paralia Dyonisiou spre Tesalonic, este nespectaculoasă, destinată parcă clasei muncitoare grecești și răsăritene. Cu avantajele și inconvenientele de rigoare …

oras_3982
Vedere de apus, la intrarea în canal, pe sub autostrada spre Tesalonic

P.S. Pentru că ați fost cuminți și ați citit până la capăt, un mic bonus …