Händel de Întrupare (6)

N-aveți timp, știu, Crăciunul ne-a împresurat de peste tot, pe dinapoi și pe dinainte, ne știe, ne îmbie, ne umple de spirit, ne ține captivi mersului vremurilor. Cine are vreme de Händel acum?

Totuși, după oribilul concert no.5, compozitorul germano-englez revine în forță cu o suită specială de momente atent meșteșugite și montate cu o meticulozitate cinematografică într-un întreg cu mult, mult sens. Numai răbdare să fie, restul ne așteaptă acolo, în fiecare armonie, în fiecare măsură.

Iar în acest întreg, miezul îl constituie secțiunea mediană Mussete: Largetto (pe la 5:32 dacă n-aveți timp/răbdare să-l ascultați în întregime). E o mișcare plină de pace, așa cum sunt nopțile alea de Crăciun ale copilăriei, întreruptă la un moment dat de un energic galop baroc, reprezentativ poate pentru ceea ce a devenit Crăciunul azi, alergătură, agitație, stress … pentru ca apoi să ne întoarcem la pacea aceea.

Poate nu ne bucurăm de ea în trafic sau pe la cozi în magazine, dar în mod sigur ea ne poate cuprinde inimile atunci când plecăm urechea la ceea ce are să ne spună Cel viu …

Ce urmează? O luptă-i viața, deci te luptă. Nu vă povestesc: plecați urechea! 🙂

Anunțuri

Oferte de nerefuzat – preoţie

Observ o obsesie în conversațiile evanghelice despre preoție (universală sau particulară, nu contează), anume că ea este definită prin prisma accesului  unei lumi într-o alta, în general de jos în sus, adică dinspre om spre Dumnezeu. De regulă, ni se spune “Suntem preoți pentru că avem acces direct la Dumnezeu” , “Nu avem nevoie de intermediari” etc.

Două nuanțe lipsesc din majoritatea acestor discursuri.

Prima constă în observația că, dacă tot este să vorbim despre acces, preoția are de-a face deopotrivă și cu accesul lui Dumnezeu în lumea oamenilor, cel puțin așa reiese din investirea relatată pe paginile Exodului (19:4-6). Voia Tatălui se face pe pământ (și) prin preoții Săi, hirotonisiți sau nu. Preotul este (și) facilitator al accesului lui Dumnezeu între oamenii Săi. Se schimbă datele problemei, nu-i așa?

A doua observație, strâns legată de prima: preoția nu este un hatâr, o stare primită sau dobândită printr-un concurs sau în urma unui interviu, o funcție de felul celor pe care le avem în lume, ci o chemare la slujire. Și poate că nici nu contează atât de mult în înțelegerea preoției accesul meu la Dumnezeu – acea intrare la Tatăl despre care, apropos, Scripturile pomenesc întotdeauna la plural, pentru că nu se face în solitudine, ci în comunitate, CA TRUP – cât slujba și responsabilitatea ce mi-au fost încredințate, acelea de a înlesni accesul aproapelui meu la Cel Preaînalt. Mergeți în toată lumea este, printre altele, și o extrem de mobilizatoare enciclică preoțească.

Mai poftește careva să fie preot? Universal de alt soi?

Mijlocul este mesajul (14) – Regele Mihai

Cum era de așteptat, așa cum se întâmplă de fiecare dată când pleacă dintre noi câte un om care a lăsat niște urme mai de soi în conștiința românească, moartea Regelui Mihai se dovedește a fi un bun prilej pentru români de a-și etala cele mai fine apucături în materie de relaționare cu propriul imaginar istoric. Găsim de toate și, practic, se poate spune că de la venerarea vrednică poate doar de cele acordate sfinților la disprețul celui hrănit prea mult timp cu salam de soia nimic nu lipsește din meniu. Vor trece însă și astea. Rămâne, și pentru unii, și pentru ceilalți, ideea pe care o poartă cu sine această stranie istorie a regalității pe meleagurile noastre. Iar această idee nu va pieri lesne dintre noi, căci pe măsură ce trece timpul, vom resimți și mai dureros prăpastia ce desparte prezentul politic românesc de tot ceea ce înseamnă Regele Mihai pentru istoria noastră.

Nu mă pricep la istorie. Nu sunt sigur pe toate câte s-au întâmplat cam din vremea celui de-al doilea război până în contemporaneitate cu România noastră. Nu știu dacă toate câte le-a făcut Regele au fost menite binelui acestei țări. Nu e treaba mea să judec asta. Ce pot să fac eu acum este altceva: să-l citesc ca pe o epistolă și să încerc a învăța ceva, pentru mine și pentru cei ce gândesc asemenea.

Ce este „Regele Mihai”? Cam tot ce nu e politica românească din ziua de azi. E demnitate, bună creștere și eleganță a raportării la popor. Arătați-mi astfel de lucruri între parlamentarii și guvernanții noștri. Regele Mihai ne mărturisește despre o verticalitate a ființei și orientare a valorilor, lucruri pierdute în societatea românească pe drumul tranziției, cam de prin vremea despărțirii de Corneliu Coposu. În această vreme, tot mai mult, bășcălia a devenit pita noastră de zi cu zi, batjocura aerul pe care îl respirăm iar disprețul cronic pentru cel ce gândește altfel energizantul fiecărei dimineți.

”Băi, animalule!”? „Țigancă împuțită”? „Penală e mama dvs.”? Ca acestea găsim o mulțime între cei ce ne-au condus sau ne conduc acum. Pe ăștia fiecare dintre noi i-am cocoțat sus, cu mânuțele astea două. Problema este că în acest fel și noi suferim aceeași metamorfoză a apucăturilor. Ceea ce era inacceptabil odinioară, când încă mai prețuiam demnitatea umană învățată de la o generație la alta, este acum justificat din pricina scopurilor. Paradoxal, într-o lume în care se încearcă legiferarea protejării demnității ființei, sub toate aspectele, ne slobozim tot mai lesne baierele nesimțirii față de toți și de toate câte ne convin. „Regele Mihai” este despre cu totul altceva, oameni buni. Unii dintre noi, poate, pentru prima oară înțelegem ce înseamnă de fapt sânge albastru, dincolo de detalii genealogice și alte d`astea: e un mijloc de a privi lumea prin lentilele unor constrângeri care-l separă pe om de o existența comună, pur instinctuală, haotică adesea și lipsită de orizont a celui ce trăiește doar de dragul unor lozinci și idealuri exterioare. Sângele albastru este în primul rând un imperativ al asumării responsabilității de a fi om adevărat. Vedem asta și la Cel a cărui naștere o vom sărbători curând. Noblețea obligă, nu-i o vorbă goală. De aceea, pe Hristos îl găsim de fiecare dată acolo unde trebuie să fie, la momentul potrivit, făcând întotdeauna ceea ce este potrivit cu sfântu-I sânge.

Dacă în acest pustiu al conduitei responsabile „Regele Mihai” doar atât face, ne spune ce înseamnă să fii demn în fața unui popor pe care-l dorești să modeleze demnitatea ca mod de viață, de la mic la mare, pentru mine este suficient. „Regele Mihai” este oaza de bună creștere în care încă mai găsim împrospătare pentru ființele noastre măcinate de răutate, de necuviință și de lipsa unui minim autocontrol. Ce păcat că și de data asta ne trezim prea târziu! Ce jale că nici de data asta unii nu se vor trezi! Ce păcat că onoarea și penibilul își dau mâna încă odată peste lumea noastră, astfel că avem toate șansele să trecem fluierând peste încă o prețioasă lecție a recunoașterii și asimilării unor valori!

Rămânem cu regretele cele eterne. Mă lipsesc de așa ceva.

Româniile mele

În câte Românii poate trăi un român? Nu sunt doar două, cum odinioară pretindea un candidat la președinție, ci mult mai multe. Există oferte pentru toate gusturile și pentru toate buzunarele. Cine ar putea să le țină socoteala?

Suntem o gloată de troglodiți sau un neam de sfinți pe nedrept rămași necanonizați de Maica Biserică Ortodoxă Română? Suntem niște brute vrednice de Știrile de la ora 5 sau profunzi, frumoși și spirituali (evident, cu subînțeleasa implicație că civilizația europeană nu ne merită)? Este spațiul nostru vital un leagăn, încă subevaluat de către ciudoși, al unei mărețe civilizații sau doar o zonă de tranzit, nefericit așezată la granița dintre imperii? Există motive întemeiate pentru ca cei din jur – prieteni sau inamici – să ne ia, cum zice și reclama, așa cum suntem, pentru că avem un rost cu adevărat pe lumea asta, sau ne merităm oprobiul pentru exportul de nesimțire și de mâini întinse care a ajuns, se pare, până în cele mai excentrice colțuri ale Europei?

Depinde de Româniile prin care te preumbli. Găsim răspunsuri gata ambalate și bune de tranșat cu simț de răspundere, atât pentru tăișul sabiei protestantului aprig în biblica-i judecată la a-i condamna pe cei ce nu-i sunt dragi la praxis, cât și pentru duhul ortodoxului care respiră în fiecare zi doar românism drept-credincios de origine controlată.

Eu trec destul de des, aproape zilnic, prin cel puțin vreo douăzeci de Românii. Nici nu m-am așezat bine la volan dimineața că sunt nevoit Citește în continuare „Româniile mele”

To urge or not to urge?

Ironic sau nu, se pare că vom trece prin acest 1 Decembrie cărând – cum vom putea, unii cu greu, pe spinare, alții prin lapoviță și ninsoare, alții la un pahar de vin fiert – mânuța pragmatică și deloc unsă cu liniștitoare alifii a Unchiului Sam. Mi se pare un no-win situation, căci dacă nu salvăm situația, justiția se va duce făr nici o altă întrebare pe râpă-n jos (nu că ar fi stat prea bine cocoțată între suratele sale), iar dacă o vom face (doar) pentru că ne trag americanii șuturi în spate, nu știu cum vom mai putea îngâna, fără să ne crape obrajii înroșiți în mii de bucățele (de frig, ce credeați?), „Deșteaptă-te, române”. So much for the Romanian urges …

Dar ne-am făcut-o cu mâna noastră, nu americanii sunt de vină.

Spațiu vacant (b)

Mi-e teamă de absențe. Mă îngrozesc; privesc la ele ca la niște hulpave găuri negre în care bruma de avere mi se poate pierde, fără posibilitatea de a putea cere cuiva recuperarea ei. Deși nu mi s-a întâmplat încă – nu voi ști niciodată cu certitudine asta, doar tatonez terenul – trăiesc sub spectrul proximității întrupării celor ce nu sunt, al ipotezelor concretizate în realități, al unor virtuale modele de lucru transformate în grele coșmaruri ale conștiinței.

Îndeosebi, mi-e teamă de bârfirea conceptelor. Cum ar fi, de pildă, vorbăria despre dragoste într-o mare de dispreț sau, la fel de trist, într-o pustiitoare indiferență. Când asta se întâmplă, golul pe care absența iubirii îl lasă între oameni începe a lucra dezumanizare. Nu mai iubim, ne mulțumim cu referirea ei în toate, în cântece, în filme, în nuvele, în reclame.

Apoi, bârfim credința, atunci când predicăm ceea ce nici măcar noi nu mai credem or, la fel de grav, ne refugiem mărturisirea în obsesii populiste. Absența ei ne alienează, smulgându-ne în a ei marasm până şi demnitatea de a privi ademenitoarele orizonturi ale promisiunilor lui Dumnezeu. Simple exerciții retorice.

Absența celor duhovniceşti în ființa pretinsă a fi o creație nouă În Hristos, în curs de transformare după Model … brrr! Pe fereastra asta mi-e teamă să nu se arunce dracii în astă lume, antrenați în tot mai mârşave mijloace de amăgire, digitale sau analoage …

Nu cred că voi putea pricepe vreodată cum se face că printre subiectele care scot la lumină (în dezbateri, în diverse reacții, chiar și în omilii) cele mai respingătoare trăsături ale ethosului comunicațional creștin cel al harului ocupă un loc de frunte.

Poate că se întâmplă – și asta vrea să vă propun acum ca temă de reflecție – tocmai din pricină că îl bârfim, iar absența sa a devenit un vârtej care ne smulge din mâini până şi bruma de asemănare cu Dătătorul harului pe care o mai pretindem în posesie. Se întâmplă pentru că vorbim despre ce nu cunoaștem. Iar atunci când vorbești despre har, fără a-L cunoaște pe Domnul harului, te paște Legea. Care, în treacăt fie spus, pentru novici și nu numai, nu poate aduce în viața omului altceva decât putreziciune, moarte.

Umplerea absenței unui obiect cu mărturia invocării lui: îmi pare că pentru inima unui om nu există un drog mai periculos. E ca şi cum ai vorbi cu morții. Din câte îmi aduc aminte, Domnul urăşte o astfel de îndeletnicire.

Bârfa este, așadar, un simptom al unei absențe, poate a obiectului bârfei sau a relației dintre noi și acesta. Dincolo de toate preceptele morale care pot fi invocate în combaterea prezenței ei printre noi, pentru mine rămâne teama, chiar groaza, cum am scris mai sus, că s-ar putea ca absența subiectului vorbirii mele să se întoarcă împotriva mea, să mă jefuiască de tot ce am și să mă trimită așa gol, cum am venit pe lume, în acel loc în care toate vor fi absențe pentru o veșnicie …

Muzica, o nouă dimensiune (13) – Mahler: Andante moderato

De nepovestit, ea, muzica, este în sine o poveste,
în care personajul principal este ascultătorul,
iar tăcerea sa cea mai desăvârșită intrigă
din câte s-au gândit vreodată.

Compusă într-una dintre cele mai fericite perioade ale vieții compozitorului, Simfonia a VI-a de Gustav Mahler este, paradoxal, cea mai sumbră dintre toate lucrările sale. Acesta este și motivul, poate, adăugării numelui „Tragica” de către unii publiciști. Este greu de înțeles, în special ascultând ultima parte a simfoniei, ce va fi fost în mintea lui Mahler în acele vremuri: nu trecuse multă vreme de la căsătoria cu una dintre cele mai frumoase femei din Viena, Alma Schindler, și i se născuse cel de-al doilea copil. Este, de departe, cea mai dificilă secvență muzicală pe care a putut-o imagina acest compozitor, o înșiruire monstruoasă de imprecații, de zbateri, de zice și deziceri, fără o ordine anume și marcată sumbru de acele fatidice lovituri de ciocan … Se poate spune orice despre muzica aceea, numai că e frumoasă nu.

Pe de altă parte, Andante moderato este de o frumusețe copleșitoare, ireală: un adevărat regal liric. Atmosfera sa îmi aduce aminte de cea a unei plimbări printr-o pădure ruginită de zvonurile apropierii iernii. Timpul își pierde balanța judicioasei așezări pe gradații, devine imposibil de măsurat. Ideile muzicale sunt generoase, lungi precum acele cadre din Tarkovsky; asemeni rusului, Mahler este el însuși un sculptor în timp, însă nu prin intermediul poeziei imaginilor, ci prin geniala meșteșugire a nuanțelor și a jocului tonalităților. Dacă în cinema timpul este modelat în primul rând prin montaj, în muzica lui Mahler găsim țesătura ideilor muzicale, niciodată creionate în întregime, mai degrabă sugerate, totuși suficient de concrete pentru a crea contraste și dialoguri.

Aș asculta o astfel de piesă over and over again dacă viața n-ar însemna și altele pe lângă armoniile acestea venite parcă de pe alte tărâmuri …

P.S. Poate ieși ceva bun din Venezuela? Judecați voi înșivă. Omul nu se hrănește numai cu pâine, nu-i așa?