Teologie la purtător (1) – Nemurirea sufletului

Anthony A. Hoekema nu este unul dintre teologii mei favoriți, în special din pricina unor accente puternic calviniste ale teologiei sale. Totuși, atunci când le zice bine, merită ascultat cu urechile ciulite și mintea cât o baniță. Iar atunci când vorbește despre nemurire … trebuie să recunosc că le zice ca la Carte.

Nemurirea sufletului este un fel de cui al lui Pepelea bătut de păgânismul elen în teologia creștină, unul pe care însă l-au scos cu fermitate, încă din fragede începuturi, un Iustin Martirul ( Sufletul ia parte la viață, din moment ce Dumnezeu dorește ca el să trăiască. Astfel, el nu va lua parte nici măcar [la viață] dacă Dumnezeu nu dorește ca el să trăiască. Căci a trăi nu este atributul sufletului, ci al lui Dumnezeu – Dialoguri VI, sublinierea mea.) și alții care i-au urmat linia de gândire.

Dr. Alexandros Kalomiros, un teolog ortodox laic grec din zilele noastre, recunoaște povara conceptului grec despre nemurire a sufletului în gândirea creștină, ca să afirme apoi cât se poate de limpede: „Izvorul nemuririi noastre este Învierea lui Hristos. […] Nu există alt izvor al nemuririi în afară de Înviere, întrucât nu există o a doua natură [una nemuritoare prin natura ei, nota mea] în om.”.

Radical cum îl știm, Oscar Cullman ne-a provocat chiar la o alegere: ori nemurirea sufletului, ori învierea morților. Nu se poate, zice el, să le crezi pe amândouă în același timp. Sunt de acord cu această afirmație, dar numai în contextul punerii în balanță a conceptului grec cu speranța creștină a învierii morților.

îl văd pe dr. Alexa Popovici căzând în capcana agățării teologiei sale despre suflet în același cui dogmatic amintit mai sus (vezi broșurica sa intitulată “Nemurirea sufletului”, unde ne prezintă chiar și argumente filozofice în sprijinul doctrinei discutate). Tocmai de aceea revin la Hoekema, invitându-vă să citiți dintr-o carte pe care numai dacă nu ați vrut nu ați achiziționat-o, Biblia și viitorul, apărută la noi prin SMR în 1993.

Capitolul 8 (pg.87-92), intitulat chiar astfel, Nemurirea, merită citit cu voce tare de către fiecare creștin. Avem cu toții nevoie, măcar ocazional, de o curățire a minții noastre de balastul inutil al unor concepții insuficient aprofundate, ridicate la statut de crez ortodox doar pentru că ni-i lene să mai punem întrebări.

Un scurt citat, sugestiv:

Scripturile nu ne învață despre o existență continuă a sufletului, în virtutea caracterului lui inerent indestructibil – unul dintre argumentele filozofice de bază prin care se susține nemurirea sufletului. Nu trebuie să uităm că acest argument este legat de o concepție specific metafizică despre om. În filozofia lui Platon, de exemplu, sufletul este considerat indestructibil pentru că el face parte dintr-o realitate metafizică superioară celei din care face parte trupul; el este considerat o substanță necreată, eternă, și de aceea, divină. Dar Scripturile nu ne prezintă o asemenea concepție despre suflet. Deoarece, conform Scripturilor, omul a fost creat de Dumnezeu și continuă să fie dependent de Dumnezeu în existența lui, nu putem afirma că există o calitate inerentă în om sau într-un aspect al acestuia, care să-l facă indestructibil.”

Acum, pentru că ați fost foarte cuminți, vă mai dau unul (apoi … fuguța la carte, ce credeați?):

“… acest concept al nemuririi sufletului nu este o doctrină specific creștină. Dimpotrivă, ceea ce este central în escatologia lui biblică este doctrina învierii trupului. (sublinierea mea)

Să ȋnviați bine!